CUPRINS

Pag.

1. Introducere 4
2. Cauzele deteriorării indicelui de productivitate a sondelor 5
2.1. Reducerea permeabilităţii datorită migraţiei particulelor fine. 5
2.1.1. Descrierea teoretică a fenomenului 5
[Link].Migrarea particulelor minerale provenite din matricea rocii 5
[Link]. Migrarea particulelor minerale introduse de la suprafaţă cu
fluidele de intervenţie din sonde. 7
[Link].Colmatarea împachetării filtrelor cu particule fine. 8
[Link]. Modele matematice ce simulează colmatarea mediului poros cu
particule fine. 11
2.1.2. Apariţia fenomenului migraţiei particulelor fine la sondele de la Valea
Reşca şi Ochiuri Gorgota. 13
2.2. Creşterea procentului de impurităţi datorită creşterii saturaţiei în apă sau a
schimbării umectabilităţii – posibilităţi de creştere a permeabilităţii relative
pentru ţiţei prin schimbarea umectabilitaţii 14
2.2.1. Descrierea teoretică a fenomenului 14
2.2.2. Creşterea procentului de impurităţi la sondele de la Ochiuri Gorgota şi
Valea Reşca- cauze posibile. 16
[Link] ţiţeiului. 19
[Link] teoretică a fenomenului 19
[Link]ţia emulsiilor inverse la sondele de la Valea Reşca. 28
3. Metode propuse pentru creşterea indicelui de productivitate al sondelor. 30
3.1. Stimularea sondelor prin operaţii de acidizare 30
3.1.1. Consideraţii generale prinvind stabilirea soluţiilor de acidizare –
metodologia de alegere a soluţiei optime de acidizare la zăcămintele
silicioase unde există fenomenul migraţiei particulelor fine. 30
3.1.2. Metode de acidizare speciale pentru stimularea zăcămintelor de nisipuri
neconsolidate unde există fenomenul migraţiei particulelor fine. 41
3.2. Stimularea sondelor prin tratamente tensioactive. 45
3.2.1. Tratamente pentru combaterea emulsiilor- metodologia de alegere a
soluţiilor optime. 45
3.2.2. Tratamente pentru schimbarea umectabilităţii- metodologia de alegerea
soluţiilor optime. 47
4. Stabilirea programelor de stimulare pentru zăcămintele studiate. 49
4.1. Stabilirea programelor de stimulare pentru zăcământul Ochiuri Gorgota. 49
4.1.1. Caracteristici ale zăcământului determinante în alegerea programelor
de stimulare 49
4.1.2. Stimularea sondelor prin acidizare 50
[Link]. Determinări de laborator efectuate în vederea stabilirii reţetelor de
acidizare 50
[Link]. Stabilirea compoziţiei soluţiilor acide şi metodologia de acidizare
recomandată. 52
4.1.3 Stimularea sondelor prin tratamente tensioactive. 54
[Link].Tratamente tensioactive pentru creşterea permeabilităţii relative
pentru ţiţei. 54
[Link]. Tratamente tensioactive pentru reducerea blocajului capilar. 55
4.1.4 Alegerea sondelor pentru stimulare şi programe recomandate pentru
acestea. 55
4.2. Stabilirea programelor de stimulare la zăcământul Valea Reşca. 59
 4.2.1. Caracteristici ale zăcământului determinante în alegerea programelor
de stimulare. 59
4.2.2. Stimularea sondelor prin acidizare. 60
[Link] Determinări de laborator efectuate în vederea stabilirii reţetelor de
acidizare 60
[Link] Stabilirea compoziţiei soluţiilor acide şi metodologia de acidizare
recomandată. 60
4.2.3. Stimularea sondelor prin tratamente tensioactive. 63
[Link].Determinări de laborator efectuate în vederea stabilirii reţetelor de
tratamente tensioactive 63
[Link]. Stabilirea compoziţiei soluţiei tensioactive. 64
4.2.4. Alegerea sondelor pentru stimulare şi programe recomandate pentru
acestea. 65
5. Concluzii 68
6. Propuneri 69
Bibliografie 70
Lista anexelor 74

2
 1. INTRODUCERE

Tema de faţă a avut ca obiective găsirea de soluţii pentru stimularea producţiei sondelor pe
zăcămintele Valea Reşca Me şi He şi Ochiuri Gorgota. Ambele zăcăminte se află în ultimul
stadiu de exploatare şi datorită energiei scăzute de zăcământ nu se pot aplica soluţii de stimulare
care necesită presiuni mari de expulzare, cum ar fi fisurarea hidraulică cu geluri vâscoase.
Pentru identificarea gradului de blocaj al sondelor, în general nu s-au avut la dispoziţie
date de cercetare hidrodinamică ci numai date de etalonare, respectiv evoluţia istoricului de
producţie al sondelor. Gradul de blocaj al sondei poate fi identificat cu aproximaţie din datele de
etalonare cu condiţia să se cunoască permeabilitatea stratului, presiunea diferenţială şi
proprietăţile fluidelor.
Pentru identificarea gradului de blocaj din ecuaţiile curgerii staţionare trifazice s-a elaborat
un program intitulat Resestim II care va fi pus la dispoziţia serviciului tehnic al Schelei
Târgovişte.
Blocajul identificat poate fi de natură mecanică, respectiv anumiţi factori au redus
permeabilitatea absolută prin obturarea porilor sau de natură hidraulică respectiv premeabilitatea
absolută este neschimbată, dar permeabilitatea efectivă este redusă datorită generării de emulsii
în strat, blocajului capilar, etc.
Pe ambele zăcăminte permeabilităţile sunt mari şi pentru producerea sondelor este necesară
în primul rând deblocarea acestora. Stadiul avansat de exploatare al celor 2 zăcăminte şi
presiunea scăzută are implicaţii nu numai în alegerea fluidelor cu presiune de expluzare cât mai
mică dar are şi implicaţii economice pentru că potenţialul scăzut al sondelor implică utilizarea de
soluţii mai ieftine (acidizări şi tratamente tensioactive) pentru ca operaţiile să nu fie doar reuşite
tehnic ci şi rentabile.
În lucrarea similară anterioară în care s-au arătat soluţii pentru alte 4 zăcăminte de la S.P.
Târgovişte, au fost prezentate metodologiile de testare a fluidelor pentru alegerea soluţiilor
optime de stimulare. În lucrarea de faţă se vor prezenta noutăţile în domeniu şi posibilităţile de
aplicare a acestor soluţii la zăcămintele studiate.
Soluţiile finale adoptate s-au ales tot pe baza analizelor complexe de laborator ce vor fi
prezentate.

3
 2. CAUZELE DETERIORĂRII INDICELUI DE PRODUCTIVITATE
AL SONDELOR

2.1. REDUCEREA PERMEABILITĂŢII DATORITĂ MIGRAŢIEI

PARTICULELOR FINE.

[Link] teoretică a fenomenului

După originea lor particulele fine sunt de trei feluri:

- particule minerale desprinse de pe pereţii rocilor;
- particule solide (minerale sau de altă natură) introduse cu fluidele de operare în
sondă;
- particule solide rezultate ca produs de precipitare la contactul dintre fluidele de
zăcământ şi fluidele introduse în sondă sau rezultate ca produşi de precipitare la
schimbarea condiţiilor de presiune şi temperatură.

[Link]. Migrarea particulelor minerale provenite din matricea rocii

Particulele fine sunt particule solide de mici dimensiuni care pot fi transportate de
fluidele care circulă prin pori.

Din punct de vedere al dimensiunilor particulele fine se clasifică după cum urmează:
- particule fine coloidale – cu diametru < 2 μm care sunt influenţate de difuzia
browniană şi efectele legate de stratul dublu electric;
- particule fine noncoloidale cu diametrul între 2 şi 40 μm care sunt afectate în
principal de forţele hidrodinamice.

Pentru particulele fine menţionate mai sus, în funcţie de originea lor cele mai importante
sunt particulele fine minerale desprinse din matricea rocii silicioase.
Acestea pot fi: - minerale argiloide: caolinit, ilit, montmorilonit, clorit;
- minerale silicioase: cuarţ, feldspaţi;
- minerale carbonatice: calcit, dolomit, siderit.
Cea mai importantă parte a particulelor fine care migrează sunt mineralele argiloide:
Mineralele argiloide ca structură chimică sunt hidrosilicaţi de aluminiu. Structura mineralelor
argiloide este caracterizată de tetraedrii ce au în centru siliciu, ce sunt legaţi covalent cu oxigen
şi octaedrii de aluminiu ce sunt legaţi cu grupări hidroxil.
Mineralele argiloide autigene sunt cele mai des întâlnite în zăcământ şi sunt formate pe
pereţii porilor. Aceste particule minerale sunt mici ca dimensiuni şi au structuri stratificate şi
suprafaţă specifică mare. Datorită suprafeţei specifice foarte mari au tendinţă de a reacţiona
foarte repede cu fluidele care intră în porii rocii. Dacă fluidul intrat în porii rocii nu este
compatibil cu tipul de argilă atunci mineralele argiloide se desprind şi 2% argilă care migrează
este suficientă pentru a bloca parţial sau total porii rocii. Astfel, este nevoie ca fluidele introduse
în porii rocii să fie identice cu cele din zăcământ care au ajuns în echilibru chimic cu mineralele
autigene, sau să conţină cationi care să stabilizeze argilele.
Tipul de mineral argiloid autigen care are cea mai mare posibilitate să migreze prin mediul
poros este caolinitul, datorită faptului că în structura acestuia este un raport 1:1 între stratele
tetraedrice cu siliciu şi stratele octaedrice cu aluminiu, care sunt neutre electric. Sarcina electrică
a particulelor de caolinit rezultă numai din legăturile libere de la marginea cristalului sau prin
disocierea ionilor de H+.

4
 Structura caolinitului conţine radicali OH- care realizează legături de hidrogen între stratele
adiacente.
Aceste legături de hidrogen facilitează formarea de structuri cristaline mari şi de asemeni
împiedică fixarea apei planare. Capacitatea de umflare a acestui tip de argilă este mică, în schimb
la schimbarea concentraţiei de ioni în apa din pori, legăturile dintre stratele adiacente se rup şi
particulele fine de caolinit se desprind şi migrează.
Formula chimică a caolinitului este: Al2(Si2O5)(OH)4.

Montmorilonitul este format dintr-un strat octaedric de aluminiu prins între două strate
tetraedrice de siliciu, ceea ce implică o raţie de 2:1 între tetraedrii de siliciu şi octaedrii de
aluminiu. Două structuri tetraedrice alăturate sunt unite prin grupări (OH)-. Datorită acestei
structuri apa şi alte substanţe polare se fixează planar între 2 strate ale structurii
montmorilonitului ducând la umflarea acestuia. Distanţa între 2 strate de montmorilonit între
care se fixează apa planară poate creşte la 9,6 Amstrom sau poate duce la separarea completă a
structurilor adiacente, fenomen ce duce la desprinderea particulelor fine.
În structura montmorilonitului o parte din ionii de Al3+ sunt înlocuiţi de ionii de Mg2+, ceea
ce duce la o sarcină negativă în exces. Sarcina negativă în exces este neutralizată de cationi care
se plasează în afara stratului.
Montmorilonitul are o capacitate de schimb ionic (90-150 mg/100 g). Apa dulce (cu
conţinut scăzut în cationi) duce la umflarea puternică a montmorilonitului, datorită preluării în
apă a ionilor metalici care îi neutralizează sarcina electrică.
Formula chimică a montmorilonitului este: Al4(Mg)(Si8O20)(OH)4 4H2O.

Ilitul la fel ca montmorilonitul are un raport 2:1 între tetraedrii de siliciu şi octaedrii de
aluminiu, dar spre deosebire de montmorilonit o parte din siliciu este înlocuit de Al3+ şi sarcina
în exces negativă rezultată este neutralizată de ionii de potasiu.
Formula chimică a ilitului este: Al4(Mg)(Si8-y Aly)(O20)(OH)4 .

Mecanismul migrării particulelor fine

În general migraţia particulelor fine are loc în 2 etape consecutive.

În prima etapă particulele se desprind datorită sensibilităţii lor la compoziţia fluidului din
pori (efectul chimic).
În etapa a doua particulele fine sunt transportate de către fluidul din pori (efectul fizic).
Efectul chimic care duce la desprinderea unei particule are loc când un fluid incompatibil
cu mineralogia rocii intră în pori. Cel mai frecvent efect chimic are loc datorită apei introdusă în
pori, ce are o concentraţie şi o compoziţie în ioni diferită de cea a apei de zăcământ.
Desprinderea particulelor de argilă poate avea loc doar sub efectul chimic şi depinde de
suma forţelor ce interacţionează între particulele de argilă şi zona de desprindere.
În funcţie de natura lor forţele de interacţiune se clasifică în:
- forţe electrostatice;
- forţe de repulsie Born;
- forţe Van der Waals;
- forţe de dispersie Hawaker.
Ponderea fiecăreia din grupele de forţe de mai sus depinde de concentraţia în ioni din
soluţia aflată în porii rocii.
Efectul chimic este influenţat de următorii factori:
- concentraţia în ioni în fluidul din pori;
- pH-ul fluidului din pori;
- temperatura mediului;
- conductivitatea electrică a mediului poros.

5
 Efectul fizic are loc între particulele de argilă şi fluidul ce se află în mişcare prin pori şi
este dat de forţele hidrodinamice. Efectul fizic poate facilita desprinderea particulei dar cel mai
mult acţionează la transportul acesteia după ce şi-a pierdut aderenţa la matricea rocii sub efectul
chimic. Forţele hidrodinamice sunt rezultatul mişcării unui fluid la suprafaţa unei particule de o
anumită formă şi sunt cu atât mai puternice cu cât suprafaţa particulelor este mai mare. Forţele
hidrodinamice depind de viteza fluidului prin pori şi de vâscozitatea acestuia. Ambele efecte,
chimic şi fizic duc în final la podirea particulelor fine în gâtuiturile porilor cu reducerea
semnificativă a permeabilităţii.

[Link]. Migrarea particulelor minerale introduse de la suprafaţă cu

fluidele de intervenţie din sonde.

Fluidele de intervenţie sau fluidele de transport utilizate la injecţia de nisip provin de

regulă din apa de zăcământ colectată de la sondele de pe structură, sau de la structurile
învecinate.
Apa de zăcământ utilizată ca fluid de transport în cazul operaţiilor de gravel packing este
normal să fie apa de pe acelaşi zăcământ. De regulă se utilizează apa colectată de la mai multe
zăcăminte acolo unde există staţie de filtrare pentru apa de zăcământ. Particulele fine introduse
în strat odată cu fuidul de transport provin atât din particulele minerale extrase odată cu apa de
zăcământ cât şi din produşi de precipitare prezenţi în apa de zăcământ.
Procentul cel mai important dintre particulele fine prezente în apa de zăcământ utilizată
ca fluid de transport sau fluid de intervenţie este reprezentat de particulele minerale produse
din strat.
Ca produşi de precipitare cel mai întâlnit şi cu efectul cel mai blocant este hidroxidul de
fier. Fierul provine, fie din zăcământ, fie în urma contactului apei de zăcământ cu materialul
tubular şi rezervorul de depozitare.
Efectul blocant asupra rocilor indus de particulele fine din apa de zăcământ este eliminat
în cea mai mare parte prin filtrarea apei de zăcământ la operaţiile de împachetare. La filtrarea
apei de zăcământ este esenţială alegerea dimensiunii filtrului, comparativ cu dimensiunea porilor
Efectul de blocare al particulelor fine depinde de raportul dintre dimensiunea medie a
particulelor transportate şi dimensiunea porilor.
Factorul care pune în evidenţă raportul intre dimensiunea porilor şi dimensiunea
particulelor se notează cu Fs.
d 50
Fs = (1)
0,95 K m
Se consideră: d50 – diametrul mediu al particulelor fine în microni;
0,95 K m -diametrul mediu al porilor exprimat în microni;
Km -permeabilitatea mediului poros exprimată în mD.

Interacţiunea particulelor fine cu mediul poros are loc în trei feluri, în funcţie de raportul
între dimensiunea particulelor fine şi dimensiunea porilor după cum urmează:
Fs>1/3 –se formează o turtă externă mediului poros ;
1/7<Fs <1,3 –se formează o turtă internă în mediu poros –cu reducere semnificativă de
permeabilitate .
Fs<1/7 –cantitatea de materiale fine depusă în pori este minimă. Practic particulele fine
migrează liber prin spaţiul poros fără să blocheze porii.
Un mare număr de experienţe de laborator au fost efectuate pentru a se măsura efectul de
blocare al particulelor fine asupra mediului poros. Experimentele s-au efectuat cu diferite game
ale raportului Fs. Pentru un raport Fs = 0,58 a rezultat o reducere a permeabilităţii cu 85-90%.
Pentru un raport Fs ≈ 1 s-a observat o reducere a permeabilităţii cu 75%. Reducerea mai
accentuată a permeabilităţii în cazul unui factor Fs = 0,58 sugerează că mecanismul intrării

6
particulelor în mediul poros creează un blocaj mai accentuat decât turta externă generată de
podirea particulelor la intrarea în pori. (la exteriorul mediului poros ). Experienţele de mai sus au
fost efectuate pe o carotă de 84 mD cu particule cu diametrul mediu de 5μm şi 10 μm
Experimente similare au fost efectuate cu aceleaşi dimensiuni de particule : 5μm şi 10 μm pe
carote cu permeabilităţi de 3 mD. În acest caz raportul Fs a fost între 2,5 şi 5 [16]. Blocajul în
acest caz a fost mult mai scăzut decât în cazul carotelor de 84 [Link] fine au format o
turtă externă fără a pătrunde în porii rocii şi au generat un blocaj între 37% şi 50%.
Pentru particule mai mici de 2 microni, într-o rocă de 256 mD, practic nu s-a observat
decât o reducere cu câteva procente a permeabilităţii (probabil datorită capcanelor generate de
tortuozitatea porilor).
În cazul filtrării apei utilizate la intervenţia în sonde, dimensiunea recomandată a filtrelor
este de 2 microni. Pentru roci cu permeabilităţi mai mari de 250 mD dimensiunea minimă a
filtrelor utilizate la prepararea fluidului de transport (apă filtrată aditivată) poate fi mai mare de 2
μm (conform criteriilor Fs < 1/7).

[Link]. Colmatarea împachetării filtrelor cu particule fine.

Împachetarea filtrului cu nisip (gravel packing) continuă să fie privită ca cea mai
economică şi cea mai fiabilă dintre metodele de combatere a nisipului. Deşi locul acesteia a fost
parţial luat de tehnologia frac-pack, în cazul zăcămintelor depletate, tehnologia gravel-packing,
rămâne singura economică (tehnologia frac-pack nu aduce creşteri semnificative de debit pe
zăcămintele foarte depletate).
În mod tradiţional diametrul nisipului de împachetare este ales conform criteriului lui
Saucier care se bazează pe raportul diametrelor medii ale nisipului de strat şi a nisipului de
formaţie, dg/df < 6, unde:
dg – diametrul mediu al nisipului de împachetare;
df – diametrul mediu al nisipului de formaţie.

Fenomenul colmatării filtrelor cu particule fine de strat este cauza principală ulterioară a
reducerii productivităţii sondei, cu toate că dimensiunile nisipului de împachetare a fost ales
corect.
În cele ce urmează se va trata acest fenomen.
Spre deosebire de spaţiul poros care are pori de mici dimensiuni, împachetarea formată din
granule de nisip de dimensiuni mult mai mari decât diametrul mediul al particulelor din strat, are
pori, de asemenea, de dimensiuni mari.
Fenomenul colmatării împachetării este generat de aceleaşi legi legate de podirea
particulelor fine prin mediul poros cu următoarele particularităţi:
- dimensiunile porilor în împachetare sunt mult mai mari decât dimensiunile porilor
stratului;
- vitezele de curgere în împachetare sunt mult mai mari în apropierea găurii de sondă şi
a filtrului datorită caracterului radial al liniilor de curent. Curgerea radială în jurul
găurii de sondă face ca gradienţii de presiune şi vitezele de curgere să fie maxime în
apropierea găurii de sondă.

La graniţa dintre nisipul de împachetare şi nisipul de strat se află şi o cantitate de particule

fine formate din turta fluidului de foraj. La prima împachetare efectuată după foraj fără o injecţie
de acid de noroi în prealabil, fenomenul colmatării împachetării este dominat de migrarea
particulelor din turta fluidului de foraj.
În cele mai multe cazuri deşi diametrul mediu al particulelor fine a fost ales conform
criteriului lui Saucier, împachetarea se colmatează în timp, mai ales la sondele cu debite brute
mari după creşterea procentului de impurităţi. Criteriul lui Saucier, la fel ca şi altele de acest tip
ia în considerare numai diametrul mediu al nisipului de strat. Diametrul mediului al nisipului de

7
strat luat ca atare nu reflectă potenţialul formaţiei de a genera particulele fine, pentru că 2
formaţii cu acelaşi diametru mediu pot avea distribuţii granulometrice total diferite, ceea ce
însemnă procente diferite de particule cu diametrul mai mic de 40 μ m, care migrează prin pori.
În experimentele de laborator efectuate efectuate pentru cercetarea fenomenului colmatării
s-au pus în evidenţă următorii factori care influenţează migrarea particulelor fine prin
împachetare şi colmatarea acesteia:
- diametrul porilor în împachetare;
- diametrul mediu al nisipului de formaţie, distribuţia granulometrică a acestuia,
procentul de pelite şi forma acestora;
- debitul de producţie, respectiv vitezele de curgere;
- variaţia debitului;
- timpul de producţie;
- mecanismul de invazie a împachetării cu particule fine.
Factorii de mai sus nu iau în considerare generararea particulelor fine, aceşti factori sunt
trataţi în paragradul [Link].
Aceşti factori au fost analizaţi experimental şi au fost descrişi în mai multe articole
[14,15,16,18]. În cele ce urmează se va pune în evidenţă influenţa lor.

- Dimensiunile particulelor de nisip şi raportul între diametrul mediu al nisipului de strat

şi nisipul de împachetare.
Pentru diferite condiţii de curgere, diferite raporturi dg/df şi diferite distribuţii
granulometrice au fost determinate evoluţiile permeabilităţii împachetării în condiţii radiale de
curgere. Au fost determinate raporturile dg/df cu care s-a putut realiza controlul migraţiei
particulelor fine şi s-a estimat că factorii legaţi de procentul de pelite, vitezele de curgere şi
distribuţia granulometrică în nisipul de strat, inflenţează acest raport, iar criteriul lui Saucier nu
este suficient.
Pentru condiţiile analizate în [14], raportul optim dg/df a fost între 3 şi 4, comparativ cu cel
dat de criteriul lui Saucier, care este între 5 şi 6.
Forma particulelor de nisip de formaţie
Particulele cu formă mai rotunjită se produc mai bine la marginea împachetării şi nu
pătrund în împachetarea pentru particule de strat de formă rotunjită, raportul optim dg/df a fost
acela dat de criteriul Saucier, respectiv 6. Acest raport nu este însă minimal, el depinde de
condiţiile de curgere.
- Debitului de producţie al sondei.
Debite de producţie mai mari au dus, în general, la o formare mai rapidă a podirilor
primare şi secundare la interfaţa dintre nisipul de formaţie şi nisipul de împachetare şi de aici o
barieră mai fermă pentru particulele fine ce colmatează filtrul. Un debit mai mare însă antrenează
particulele fine şi la variaţiile debitului podirile primare şi secundare se strică, ceea ce duce în
continuare la intrarea particulelor fine în împachetare.
Cum nu este posibil ca să se menţină un debit ridicat fără variaţii şi opriri, este de dorit să
se recurgă la un debit care să reducă la minim antrenarea particulelor fine. Acest debit se
determină de regulă din practica de şantier. Pe zăcământul unde există fenomenul migraţiei
particulelor fine, reducerea debitului nu duce la evitarea colmatării împachetării ci doar la o
durată mai lungă de funcţionare a împachetării la un debit acceptabil.
- Timpul de producere a sondei.
Din datele experimentale a rezultat că pentru o sondă echipată în sistem gravel-packing în
coloană tubată, după un timp de circa 250 de zile de producţie a sondei, permeabilitatea zonei
împachetate scade la circa 40% din cea iniţială.
De la acest moment evoluţia ulterioară permeabilităţii împachetării depinde foarte mult de
caracteristicile nisipului de formaţie şi de factorii ce influenţează efectul chimic de desprindere al
particulelor fine, (vezi paragraful [Link].).

8
 Pentru un nisip de strat bine sortat şi cu mai puţin de 2% pelite, permeabilitatea ulterioară a
împachetării se menţine la această valoare (40% din cea iniţială).
Pentru nisipuri nu la fel de bine sortate, permeabilitatea scade în timp.
Dacă nu se schimbă condiţiile de curgere ritmul de scădere al permeabilităţii împachetării
după primele 250 de zile este mult mai lent având tendinţa să se aplatizeze către o valoare
limită, de 30-35% din permeabilitatea iniţială. În cazul intervenţiei însă a unui factor ce
influenţează în special efectul chimic de desprinere a particulelor fine din porii rocii (cum ar fi
creşterea procentului de impurităţi) ritmul de scădere al permeabilităţii împachetării creşte din
nou şi duce la scurt timp la un debit neeconomic al sondei, fiind necesară extragerea filtrului şi
reâmpachetarea.
- Calitatea nisipului de împachetare.
Acest factor este mai puţin luat în calcul în literatura de specialitate în care se redau
experimente de laborator efectuate cu nisip de împachetare de bună calitate. În cazul sondelor
din România, de multe ori,în condiţii de şantier se foloseşte nisip de împachetare de proastă
calitate care, înainte de toate, are un conţinut ridicat în particule fine , suficient de ridicat pentru
a reduce de la început cu câteva procente permeabilitatea împachetării. Nisipul de împachetare
de Aghireş are întotdeauna un procent important de particule fine a căror prezenţă se poate pune
uşor în evidenţă prin amestecarea nisipului cu apă limpede, care se va tulbura şi va căpăta o
culoare maro închis după agitarea nisipului în apă.
Când procentul de particule fine este mare (nisipul are praf)se realizează un blocaj
accentuat al sondei direct din faza de injecţie nisip, pentru că apa de injecţie va spăla particulele
fine din nisipul de împachetare şi va colmata porii în zona imediat vecină împachetării.
- Efortul unitar din formaţie (efectul stresului ).
Pe măsură ce un zăcământ format din nisipuri neconsolidate devine mai depletat, presiunea
din pori scade, ceea ce duce la o creştere corespunzătoare a stersului pe granulele de nisip de
strat şi respectiv nisip de împachetare. Pentru un zăcământ depresurizat, stresul efectiv pe
matricea rocii creşte progresiv în timp, ceea ce alterează iremediabil structura matricei, respectiv
scade porozitatea şi permeabilitatea şi duce la creşterea fenomenului migraţiei particulelor fine şi
deasemeni, datorită modificării dimensiunii porilor, schimbă şi mecanismul de invazie al
particulelor fine atât în zona nisipului de strat , cât şi în zona nisipului de împachetare .
Permeabilitatea împachetării a fost măsurată la scăderea presiunii din pori , respectiv la
creşterea stresului pe particulele de nisip . Deasemeni aceleaşi măsurători s-au făcut şi pe nisip
de strat cu diametrul de 0,25mm. Experimentele au demonstrat un comportament inelastic al
nisipului a cărui permeabilitate scade cu creşterea stresului, dar nu mai revine la permeabilitatea
iniţială după refacerea presiunii din pori. În cazul nisipului de împachetare de 16/20 mesh, dacă
la un efort unitar de 70 de bari permeabilitatea este de cca 240 Darcy la un effort unitar de 275
bari permeabilitatea împachetării scade la cca 150 Darcy. Scăderea stresului la valoarea iniţială
nu duce la creşterea corespunzătoare a permeabilităţii , ea rămânând la valoarea minimă. Acelaşi
fenomen se întâlneşte şi la nisipul de strat şi la amestecul nisip de strat – nisip de împachetare .
- Mecanismul de blocare a porilor
Rezultatele testelor ce au reprodus în condiţii de laborator migrarea particulelor fine prin
împachetare au demonstrat că cel mai important parametru care dictează nivelul de invazie al
împachetării şi permeabilitatea ulterioară a acesteia este mecanismul de blocare al porilor .
Cele cinci mecanisme de blocare a porilor, prezentate mai jos reprezintă fenomenul cheie
în ceea ce priveşte controlul migraţiei particulelor fine prin împachetare.

9
 Mecanismele de interacţiune între particulele fine aflate în mişcare şi mediul poros
format de nisipul de împachetare:

1. Lipsa interacţiunii.
La acest tip de interacţiune diametrul particulelor fine este mult mai mic decât diametrul
porilor din împachetare şi se presupune că nu există forţe de natură electrostatică sau de altă
natură care să determine aderenţa particulelor fine pe granulele de nisip de împachetare. Practic
particulele fine circulă liber prin nisipul de împachetare fără să reducă în nici un fel
permeabilitatea acestuia.
2. Umplerea porilor.
Mecanismul umplerii porilor este asociat cu fenomenul depunerii în pori a particulelor
fine corespunzător în factor Fs între 1/3 şi 1/7. Această dispunere în pori a particulelor fine duce
la o reducere hiperbolică în timp a permeabilităţii împachetării.
3. Blocarea porilor asociată cu umplerea ulterioră a acestora şi crearea unei turte interne.
Acest tip de interacţiune constă în blocarea unui por urmată ulterior de umplerea accelerată
a acestuia cu particule fine. Fenomenul are loc pe o distanţă relativ mică de la interfaţa nisip de
strat - nisip de împachetare.
4. Formarea unei turte atât la suprafaţă cât şi internă.
Acest fenomen este practic similar cu interacţiunea de blocare a porilor descrisă mai sus,
turta internă formată la interfaţă are capacitatea de autofiltrare şi duce la formarea unei turte
externe.
5. Lipsa invaziei.
Acest tip de interacţiune are loc atunci când porii rocii sunt prea mici pentru a permite
intrarea particulelor fine în pori. Particulele fine se produc la interfaţa dintre nisipul de strat şi
nisipul de împachetare.
În funcţie de tipul de interacţiune descris mai sus şi mecanismul de invazie al împachetării
se poate spune dacă reducerea permeabilităţii împachetării poate fi remediată prin injecţia din
sondă a unui fluid în sens invers sensului de curgere în care s-a realizat invazia împachetării cu
particule fine. Din experimentele de laborator efectuate a rezultat că în cazul mecanismelor de
interacţiune 4 şi 5 se poate reface permeabilitatea împachetării prin circulaţie inversă. În cazul
mecanismelor de invazie 2 sau 3 refacerea permeabilităţii nu se poate realiza decât prin metode
chimice respectiv se încearcă dizolvarea particulelor fine ce au colmatat împachetarea, de regulă
cu soluţii acide.

[Link] Modele matematice ce simulează colmatarea mediului poros cu particule

fine.

Pentru simularea colmatării împachetării s-au dezvoltat mai multe modele matematice, atât
pentru invazia particulelor fine din mediul poros spre împachetare cât şi pentru invazia din gaura
de sondă spre împachetare.
Dacă în sondă se operează numai cu fluide filtrate la dimensiunea menţionată, la paragraful
anterior, colmatarea împachetării cu particule fine din fluidul de operare din sondă nu prezintă o
importanţă deosebită. Invazia particulelor fine din strat în împachetare nu poate fi evitată şi s-au
definitivat mai multe modele matematice de simulare a fenomenului.
Pentru a evalua răspunsul împachetării la invazia particulelor fine ce provin din formaţia
neconsolidată, au fost efectuate mai multe teste de reproducere în laborator a fenomenului [14].
Pentru a modela matematic procesul de reducere a permeabilităţii împachetării a fost
definită raţia de permeabilitate PR ca raportul între permeabilitatea împachetării deteriorate şi
permeabilitatea împachetării nedeteriorate.

10
 Raţia de permeabilitate PR a fost evaluată experimental ca funcţie de:
a) debitul de producţie al sondei, q;
b) gradul de sortare al particulelor fine antrenate, So;
c) diametrul particulelor fine, dF;
d) forma particulelor fine definită în funcţie de suprafaţa specifică SF;
e) diametrul mediu al nisipului de împachetare, dG;
f) forma nisipului de împachetare reprezentată prin suprafaţa specifică SG;
g) densitatea fluidelor de zăcământ ρf;
h) vâscozitatea fluidelor de zăcământ, μ F ;
i) densitatea particulelor fine, ρ F ;
j) concentraţia particulelor fine, Co;
k) căderea de presiune pe împachetare, ΔP .

Această relaţie între raţia de permeabilitate şi parametrii de mai us se exprimă astfel:

PR = f (q, So, dF, SF, dG, SG, ρf; ρ F , μ F , Co, ΔP ) (2);

Bazându-se pe teoria lui Buckingham privind analiza dimensională, raţia de permeabilitate

a fost definită astfel:
PR = K (x1)a, (x2)b, (x3)c, (x4)d, (x5)e, ….
Unde K , a, b, c, d, e, sunt constante empirice determinate pe baza datelor experimentale.
Suprafaţa specifică a particulelor fine depinde de forma şi dimensiunea acestora.
Suprafaţa specifică a împachetării depinde de distribuţia granulometrică, forma granulelor,
porozitate şi este definită de formula matematică:

6Ψ (1 − m ) i = n Fi
S=
100
∑
i =1 Di
(3)

Unde: Fi = procentul masic al particulelor de diametru Di;

Ψ = factorul de formă.

Căderea de presiune ΔP depinde de permeabilitatea împachetării şi de macanismul de

colmatare.
Diametrul porilor împachetării se poate calcula cu ecuaţia Coberly sau cu ecuaţia Blake
Kozeny.
Ecuaţia Coberly: Dporilor = D50/6,5 (4);
unde D50 este diametrul mediu al granulelor de nisip cu împchetare.
Ecuaţia Blake Kozeny: Dporilor = D50 + m / 3(1-m) (5);
unde m este porozitatea.
Ambele relaţii de mai sus furnizează un singur diametru pentru porii împachetării. În
realitate, distribuţia porometrică a împachetării arată o marjă destul de largă de variaţie a
diametrului porilor. Un nisip cu diametru mediu de 0,3 mm are diametrul porilor ce variază între
0,001 şi 0,1 mm.
Distribuţia porometrică depinde de coeficientul de uniformitate al nisipului de
împachetare şi de procentul de particule fine.

11
 2.1.2. Apariţia fenomenului migraţiei particulelor fine la sondele de la Valea Reşca
şi Ochiuri Gorgota

Fenomenul migraţiei particulelor fine a fost pus în evidenţă atât pe zăcământul Ochiuri
Gorgota cât şi pe zăcământul Valea Reşca mai ales la sondele echipate cu filtre împachetate.
Pe zăcământul Ochiuri Gorgota a fost recoltată o probă de material solid dispersat în apa
produsă de sonda 739 Ochiuri Gorgota. Particulele fine din proba de fluid au fost analizate cu
ajutorul spectroscopiei în infraroşu. Proba a fost analizată doar calitativ, datorită cantităţii mici
de material solid nu s-a putut face o analiză cantitativă.
Analiza calitativă a arătat prezenţa particulelor de montmorilonit-ilit, caolinit, bentonită şi
cuarţ.
Pe structura Ochiuri Gorgota a fost semnalat fenomenul scăderii debitului datorită
colmatării zonei din jurul găurii de sondă după cum vom exemplifica în cele ce urmează.

Sonda 105 Ochiuri Gorgota

Date despre sondă:
Orizont productiv :Meoţian
Perforaturi :1327-1322= 5 m.

Sonda 105 Ochiuri Gorgota a avut la începutul anului 2003 un debit de 1,3 x 5% =1 t.
Sonda a fost echipată cu filtru împachetat în 27.02.2001. La operaţia de împachetare s-au
utilizat cca, 1,5 t nisip de granulatie 0,4-0,8 mm. Înainte de echiparea cu filtru împachetat sonda
a produs un nisip foarte fin ceea ce confirmă slaba consolidare a stratului şi migraţia particulelor
fine. După echipare sonda a avut un debit de 1,3mc x 5% =1 t/zi. În decursul anului 2003 debitul
brut al sondei a scăzut de la 1,3m3/zi la 0,6m3/zi iar debitul net a scăzut de la 1 t/zi la 0,5 t/zi.
În sondă a fost măsurat nivelul în data de 25.01.2003 şi acesta a fost găsit la cca. 1100m.
Sonda acumulează nivel deci cauza lipsei de aflux nu poate fi decât blocajul zonei împachetării
cu particule fine ce au migrat şi au colmatat împachetarea.
În data de 10.03.2003 s-a efectuat o operaţie de acidizare cu 4500 l soluţie 15% HCl
aditivată cu dezemulsionanţi şi inhibitori de coroziune, dar care nu a dus la creşterea debitului.
Lipsa de răspuns a sondei la operaţia de acidizare numai pe bază de HCl confirmă natura
silicioasă a particulelor fine migrate ce nu sunt solubile în HCl.

Sonda 823 SNP Ochiuri Gorgota

Date despre sondă:
Perforaturi :853-847 =6 m.
Orizont productiv:Meoţian.
Evoluţia debitului sondei în anul 2003 este dată mai jos:

LUNA DEBIT MEDIU

1 8,8m3 x 5% = 7 t/zi;
2 8,8 m3 x 5 % = 7 t/zi;
3 10,4 m3 x 20 % = 7 t/zi;
4 10,4 m3 x 20 % = 7 t/zi;
5 10,4 m3 x 20 % = 7 t/zi;
6 10,4 m3 x 20 % = 7 t/zi;
7 10,4 m3 x 20 % = 7 t/zi;
8 16,7 m3 x 50 % = 7t/zi;
9 16,7 m3 x 50 % = 7t/zi;
10 16,7 m3 x 50 % = 7t/zi;
11 14,4 m3 x 50 % = 6t/zi;
12 5-6 m3 x 44 % = 2t/zi.

12
 După cum se vede din evoluţia debitului, sonda a înregistrat la un moment dat o creştere a
procentului de impurităţi şi o creştere a debitului brut fără a se mări numărul de curse duble pe
minut. Creşterea procentului de apă a dus la amplificarea efectului chimic de desprindere a
particulelor fine , iar creşterea debitului brut a dus la antrenarea particulelor fine (efectul fizic).
În luna decembrie se vede clar reducerea debitului brut deci blocajul sondei datorat cel mai
probabil blocării cu particule fine ce au migrat. Sonda nu este echipată cu filtru împachetat
având spălări nu foarte dese. La ultimul control de talpă s-a găsit 1,5 m pod de nisip. Caracterul
slab consolidat al formaţiei confirmă potenţialul de desprindere al particulelor fine.

2.2. CREŞTEREA PROCENTULUI DE IMPURITĂŢI DATORITĂ CREŞTERII

SATURAŢIEI ÎN APĂ SAU A SCHIMBĂRII UMECTABILITĂŢII – POSIBILITĂŢI DE
CREŞTERE A PERMEABILITĂŢII RELATIVE PENTRU ŢIŢEI PRIN SCHIMBAREA
UMECTABILITAŢII

2.2.1. Descrierea teoretică a fenomenului

Sondele de ţiţei în special la zăcămintele cu acvifer activ, se inundă în timp, adică fracţia
de apă creşte foarte mult fără ca ţiţeiul să fie spălat din rocă. Mobilitatea mult mai ridicată a apei
face ca aceaste să curgă preferenţial la creşterea permeabilităţii ei relative. Debitul economic al
sondei se referă evident la debitul la net, deci la debitul de ţiţei care depinde direct de
permeabilitatea relativă în ţiţei conform ecuaţiei de mai jos scrisă pentru condiţii staţionare.

K ∗ Krt ∗ 2 ∗ π ∗ h(Ps − Pd )
Qţ= (6)
⎛ rc ⎞
μ t ∗ bt ⎜⎜ l n ⎟⎟
⎝ rs ⎠
După cum se observă permeabilitatea relativă pentru ţiţei este esenţială în valoarea
debitului net. Creşterea treptată a saturaţiei în apă în jurul sondei este un fenomen inerent şi
inevitabil dar la o anumită valoare a saturaţiei, valoarea permeabilităţii relative a unei faze poate
varia în limite destul de largi mai ales pentru valori medii de saturaţie 40 - 60 %.
Valoarea permeabilităţii relative pentru o anumită saturaţie este funcţie în primul rând de
umectabilitate dar nu s-a putut încă găsi o corelaţie analitică în acest sens.
Cunoaşterea felului cum sunt distribuite fluidele în pori la o anumită valoare a saturaţiei
este foarte importantă pentru înţelegrea curgerii acestora la aceleaşi condiţii de saturaţie. Faza
umezitoare are tendinţa de a acoperi suprafaţa porilor umplând cu preponderenţă porii fini, în
timp ce faza neumezitoare tinde să rămână prinsă în porii mai mari. În majoritatea sistemelor
rocă fluid, umectabilitatea suprafeţei porilor este heterogenă, respectiv umectabilitatea locală nu
este aceeaşi pentru toţi porii. Salathiel a propus în 1973 ipoteza unei umectabilităţi mixte în care
suprafaţa porilor poate fi udată preferenţial atât de apă cât şi de ţiţei.
Fenomenul curgerii prin pori fiind un fenomen global, umectabilitatea rocii trebuie văzută
ca o medie la nivelul porilor prin care se desfăşoară curgerea. Determinarea globală a
umectabilităţii se face în laboratoarele ICPT Câmpina prin metoda curbelor de presiune capilară,
respectiv metoda AMOTT/USBM:
În afara acestei metode globale în ultimii ani s-au dezvoltat şi o serie de metode moderne
bazate pe observaţii vizuale şi spectroscopice care identifică vizual faza care aderă la suprafaţa
porilor precum şi natura mineralogică a suprafeţei porilor în zona de contact.
Cu câţiva ani în urmă tehnologia Cryo SEM (Cryo Scaning Electron Microscopy),
microscopia electronică pe probe congelate, a devenit un instrument important pentru
determinarea umectabilităţii la scara porilor prin vizualizarea directă a distribuţiei fluidelor în
porii rocii. Articolele publicate de Sutanto şi Fassi au deschis drumul către o mai bună înţelegere
a fenomenului de umectabilitate. Au fost publicate mai multe articole care au pus în evidenţă în

13
special rolul argilelor şi al distribuţiei lor în pori în determinarea umectabilităţii globale.
Majoritatea articolelor publicate au arătat că cea mai mare parte a mineralelor sunt udate
iniţial de către apă, inclusiv caolinitul. Udarea preferenţială de către apă a caolinitului a fost
dovedită prin observarea unor mici bule de ţiţei prinse în capcanele unor pori având la suprafaţă
caolinit.
După timpul de îmbătrânire în contact cu ţiţeiul, bulele de ţiţei au dispărut şi ţiţeiul s-a
răspândit la suprafaţa caolinitului, ceea ce înseamnă că ţiţeiul a devenit fază umezitoare.
Comportarea macroscopică a unui nisip argilos din punct de vedere al umectabilităţii se pare că
depinde de distribuţia caolinitului în porii rocii. Este necesară o continuitate hidraulică a
peliculei de ţiţei pentru a se putea spune că ţiţeiul devine fază umezitoare.
Ilitul din pori nu a fost afectat din punct de vedere al umectabilităţii de procesul de
îmbătrânire la saturaţie ireductibilă în apă, chiar dacă probele au fost lăsate în baie de ţiţei câteva
luni. Nu se poate spune însă că ilitul este întotdeauna udat preferenţial de către apă, pentru că s-
au observat şi excepţii, de exemplu: Durand [44] a arătat că pe unele roci din Marea Nordului,
acolo unde ilitul este prezent sub formă de pachete suprapuse, el este udat preferenţial de către
ţiţei. Această observaţie scoate în evidenţă importanţa aşezării geometrice a argilelor şi a
proprietăţilor lor de suprafaţă.
Experimentele efectuate cu roci cu conţinut important de cuarţ şi argile au arătat că cuarţul
nu-şi schimbă umectabilitatea după timpul de îmbătrânire al carotei, el rămâne udat preferenţial
de către apă.
Un mare număr de experimente au fost efectuate de asemenea pe roci carbonatice.
Experimntele au confirmat că rocile carbonatice sunt iniţial udate preferenţial de către apă. După
lăsarea carotei la îmbătrânire în ţiţei, umectabilitatea se schimbă. Suprafaţa porilor mai largi
devine udată preferenţial de către ţiţei în timp ce suprafaţa porilor mai fini devine udată
preferenţial de către apă.
Un număr mare de experimente efectuate în Laboratoarele ICPT Câmpina publicate de
către [Link] Goran [46], au arătat că după timpul de îmbătrânire umectabilitatea globală
a rocilor se schimbă şi ţiţeiul devine fază umezitoare, sau rocile capătă umectabilitate
intermediară în timp ce roca curată este udată preferenţial de către apă.
Articolele publicate recent de către Freedman şi Heaton [32] au arătat că utilizând
rezonanţa magnetică nucleară se pot determina umectabilitatea rocilor, saturaţia lor şi
vâscozitatea fluidelor.
În cazul în care nu se deţin carote mecanice cum e cazul zăcămintelor Ochiuri Gorgota şi
Valea Reşca, nu se pot aplica nici metodele globale AMOTT/USBM. Proprietăţile unor minerale
argiloide de a fi udate preferenţial de apă sau ţiţei sunt importante pentru că prezenţa acestor
minerale poate fi identificată usor din probele de particule solide produse de sondă.
Majoritatea experimentelor au arătat că umectabilitatea cea mai favorabilă pentru curgerea
ţiţeiului din pori este cea neutră, către fază umezitoare apă. În lucrarea [45] s-a arătat cum se
poate determina prin metoda AMOTT/USBM cum schimbă global umectabilitatea rocii un
anumit tensioactiv, respectiv experimentele au fost efectuate cu Dezestim - 21 la care
componenta de bază este un tensioactiv anionic, respectiv diester de acid sulfosuccinic.
Pe plan mondial s-au identificat un număr mare de substanţe care pot schimba
umectabilitatea rocii.
Umectabilitatea finală obţinută după trecerea unei substanţe prin pori, precum şi persistenţa
acesteia depinde de temperatură şi de condiţiile de tratare.
Coley şi col. în 1956 a utilizat o soluţie de dimetildiclorsilan în toluen pentru a schimba
umectabilitatea.
Takach şi col.( 1989) au arătat că organosilanii sunt mai eficienţi şi mai stabili în fază
vapori decât în soluţie când sunt utilizaţi ca schimbători de [Link] utilizată
însă 220-3500C nu poate fi aplicată în condiţii de zăcământ. Prin metoda utilizată de Takach şi
col.(1989) umectabilitatea a fost schimbată în sensul că roca adevenit foarte puternic oleofilă.

14
 Morrow şi col.(1973) a scos în evidenţă o serie de compuşi polari prezenţi în ţiţei care pot
fi responsabili pentru schimbarea umectabilităţii rocii rezervor. În experimentele efectuate de
Morrow şi col. a fost testat efectul asupra dolomitelor a acidului octanoic.
Maini şi col.(1986) au utilizat Quilon-S pentru a obţine o umectabilitate intermediară la
roci udate iniţial de către apă.Quilon-S este un acid gras (C14-C18)) polimerizat care se adsoarbe
pe suprafaţa rocii datotită atomilor de clor din structură.
Multe experimente de schimbare a umectabilităţii au fost efectuate pe zăcămintele unde s-a
aplicat injecţia de apă pentru a se mări factorul de deslocuire a ţiţ[Link] au urmărit
schimbarea umectabilităţii din zona în care apa e fază umezitoare către zona neutră care duce la
un factor de deslocuire maxim al ţiţeiului (Jadimnandan şi Morrow 1995).
Michaels şi col. (1964 -1965) a arătat că recuperarea ţiţeiului dintr-o rocă udată preferenţial
de către apă a fost îmbunătăţită prin injecţia unor dopuri de soluţie hexilamină care schimbă
temporar umectabilitatea de la fază umezitoare apă către fază umezitoare ţiţei. Leach şi
col.(1962) au obţinut de asemenea îmbunătăţiri ale factorului de recuperare folosind dopuri de
soluţie de hidroxid de sodiu.
Tot pentru schimbarea umectabilităţii de la apă fază umezitoare către ţiţei fază umezitoare
Sarem şi col. a prezentat în 1993 o serie de agenţi schimbători de umectabilitate bazaţi pe săruri
alcaline şi hidroxizi.
Din contră alte tratamente au avut ca scop schimbarea umectabilităţii de la ţiţei fază
umezitoare către apă fază umezitoare. Sheu şi col. au propus utilizarea trimetafosfatului trisodic
în soluţie apoasă.
În cadrul ICPT Câmpina un număr mare de experimente privind umectabilitatea au fost
efectuate pentru determinarea efectului asupra umectabilităţii în special a substanţelor
tensioactive.
Determinarea schimbării umectabilităţii în prezenţa tensioactivilor a fost efectuată mai ales
în vederea îmbunătăţirii procesului de deslocuire cu apă.
În cadrul lucrării [45] a fost studiat efectul tensioactivilor asupra umectabilităţii din punct
de vedere al operaţiilor de stimulare adică efectul în sondele de producţie unde are loc curgerea
bifazică sau trifazică şi procentul de impurităţi a crescut. Spre deosebire de procesele de injecţie
unde tensioactivul este adăugat în fluidul de dezlocuire (apa), la tratamentele tensioactive se
introduce substanţa tensioactivă pe o distanţă de la gaura de sondă şi apoi sonda este produsă
astfel încât o mare parte din substanţa activă este recuperată. Efectul asupra umectabilităţii
stratului este dat în final numai de tensioactivul care rămâne adsorbit pe carotă.
Dacă pentru determinarea umectabilităţii se foloseşte metoda AMOTT/USBM, curbele de
presiune capilară sunt puternic afectate de tensioactivul prezent în fluid care reduce tensiunea
interfacială şi evident şi presiunea capilară.
Pentru a cuantifica suficient de exact doar efectul adsorbţiei tensioactivului asupra rocii,
etapele îmbibare şi drenaj trebuie repetate şi curbele de presiune capilară retrasate până când
tensioactivul este eliminat din fluidele vehiculate.

2.2.2. Creşterea procentului de impurităţi pe zăcămintele Ochiuri Gorgota şi Valea

Reşca. – cauze posibile.

Unele din cauzele principale ale scăderii debitului net la sondele de pe cele două zăcăminte
este creşterea procentului de impurităţi.
Atunci când cauza creşterii afluxului de apă nu este una tehnică (apa vine dintr-un alt strat
inundat pe lângă coloană) cauza nu poate fi decât scăderea permeabilităţii relative pentru ţiţei şi
creşterea permeabilităţii relative pentru apă. Cauza creşterii permeabilităţii relative pentru apă
poate fi ori creşterea saturaţiei în apă ori menţinerea saturaţiei dar modificarea umectabilităţii.
În cazul celei de a doua variante, a schimbării umectabilităţii, aceasta se poate remedia
printr-un tratament tensioactiv pentru că este un fenomen reversibil.

15
 În cazul în care saturaţia în apă a crescut, în general procentul de impurităţi nu va mai
putea fi restabilit la cel anterior, dar se poate aduce o îmbunătăţire a curgerii, prin schimbarea în
sens favorabil a umectabilităţii. La aceeaşi stare de saturaţie, permeabilitatea relativă pentru ţiţei
poate avea valori ceva mai mari, prin schimbarea umectabilităţii către o umectabilitate favorabilă
curgerii ţiţeiului (respectiv neutră cu o uşoară trecere către apă fază umezitoare adică valori uşor
pozitive ale indicelui de umectabilitate) [45].
În cazul în care umectabilitatea este favorabilă şi saturaţia în apă a crescut, este posibil ca
permeabilitatea efectivă pentru ţiţei să aibă valoarea maximă la valoarea respectivă de saturaţie şi
un eventual tratament tensioactiv să fie fără rezultat.
Din analiza evoluţiei procentului de impurităţi şi a rezultatelor tratamentelor tensioactive
efectuate pe mai multe zăcăminte din ţară, s-a constatat că variaţia procentului de impurităţi
depinde şi de alţi factori ce pot fi influenţaţi de tratamentele tensioactive. Pe zăcămintele din
cadrul Sucursalei Petrom Videle şi la unele sonde de la S.P. Moreni s-a constatat că creşterea
procentului de impurităţi la unele sonde nu avea ca şi cauză schimbarea umectabilităţii ci
formarea de emulsii. Explicaţia fenomenului este descrisă mai jos.
Unele intervale perforate sunt compuse din mai multe strate cu saturaţii diferite în apă şi
permeabilităţi diferite. De multe ori la intervenţiile efectuate în sondă s-a folosit apă sărată
netratată cu dezemulsionanţi. La pătrunderea în stratele perforate, apa sărată va forma emulsii în
stratele cu saturaţie mare în ţiţei şi nu în cele saturate cu apă. Facem precizarea că, mediul poros
este un foarte bun generator de emulsie. Unele generatoare de emulsie au fost concepute tocmai
pe baza unui material poros în care se injectează cele două faze: apa şi ţiţeiul. Dacă în stratele cu
ţiţei se va genera emulsie evident că la pornirea sondei acestea vor avea aflux mai slab, ceea ce
înseamnă un procent crescut de impurităţi care nu a fost însă generat de o schimbare de
umectabilitate. Acelaşi fenomen se poate întâmpla dacă la inundarea unei sonde în mod natural
în strat se formează emulsii. Evident emulsiile inverse se vor forma în zonele saturate cu ţiţei şi
le vor bloca hidraulic. Acest fenomen face ca uneori inundarea unei sonde aflate sub influenţa
unui acvifer activ sau sub influenţa unui proces de injecţie să ducă la creşteri de impurităţi mai
mari decât cele fireşti conform cu creşterea saturaţiei în apă. În aceste cazuri un tratament
tensioactiv doar cu dezemulsionant fără proprietăţi de schimbător de umectabilitate poate duce la
scăderi importante al procentului de impurităţi.
Un alt fenomen care poate duce la scăderea procentului de impurităţi în urma unui
tratament tensioactiv fără ca umectabilitatea să fie afectată, este generarea de emulsii directe.
Substanţele utilizate la tratamente tensioactive au de multe ori proprietăţi de generator de
emulsie directă (în special nonil fenolii etoxilaţi cu număr mare de oxid de etilenă: NF-16 , NF-
25). Aceştia fac ca ţiţeiul să se disperseze în apă şi emulsia formată ( ţiţei în apă) este mai puţin
vâscoasă decât ţiţeiul (dacă ţiţeiul este vâscos). Spre exemplu o emulsie 50% ţiţei în apă are circa
5 cP chiar dacă ţiţeiul are 300 cP. În acest caz mărirea mobilităţii ţiţeiului se datorează preluării
acestuia în emulsia directă şi nu schimbării permeabilităţii lui relative.
Având în vedere cele comentate mai devreme, înainte de a se proiecta un tratament
tensioactiv pentru scăderea procentului de impurităţi, trebuie cunoscută cauza scăderii
procentului de impurităţi.
În cele ce urmează se vor da exemple mai multe sonde la care a crescut procentul de
impurităţi şi se va încerca identificarea cauzei creşterii procentului de impurităţi.

Sonda 829 Ochiuri Gorgota.

Date despre sondă:

- orizont productiv : Me I inferior.
- diametrul coloanei de exploatare, 6 5/ 8 in
- oglindă - 1365 m
- perforaturi: 1361 m – 1358 m = 3 m

16
 Sub stratul productiv se află un strat inundat ce a fost perforat anterior 1376m –1378m.
Din carotajul acustic al sondei se vede că avem aderenţă parţială a inelului de ciment pe
zona 1360m – 1375 m.
Evoluţia debitului sondei a fost următoarea:
Sonda a fost perforată pe intervalul 1362 m – 1358 m în luna a VI-a 2002, din care a
produs 6-7 tone ţiţei/zi + gaze asociate.
În 05.09.2002, a fost echipată cu filtru împachetat.
După împachetare sonda a produs cu un debit de: 7,8 mc x 5% =6 tone + 6.000 Nmc/zi
gaze.
Începând cu luna a VII-a 2002, procentul de impurităţi a crescut ajungând până la 100% în
luna septembrie 2002.
În luna a XI-a s-a efectuat un tratament tensioactiv cu 20 mc soluţie tensioactivă cu 30%
DEZESTIM- 21.
După tratament sonda a produs cu 2-3 % ţiţei timp de câteva luni după care a revenit la
100% impurităţi.
Având în vedere evoluţia debitului sondei este posibil ca apa să fie o apă tehnică. Dacă nu
este o apă tehnică, atunci, creşterea saturaţiei în apă în jurul sondei este destul de mare, astfel
încât permeabilitatea pentru ţiţei a scăzut foarte mult. Schimbarea umectabilităţii după
tratamentul tensioactiv nu a crescut mult permeabilitatea relativă pentru ţiţei. Afluxul de gaze
este slab pentru că saturaţia crescută în apă a creat blocaj capilar.
S-a făcut analiza probei de apă produsă de sonda 829 Ochiuri Gorgota, (vezi Anexa 2) şi
această apă are o salinitate de 1273 kg/vag. Salinitatea apei produse din intervalul inundat 1376
m –1378 m a fost de 1612 kg/vag. Este posibil ca apa să fir produsă atât dinstratul productiv cât
şi din stratul inferior, în orice caz saturaţia în apă în stratul productiv a crescut.
Tratamentul ce urmează să fie efectuat trebuie proiectat astfel încât să reducă tensiunea
interfacială apă-gaze pentru eliminarea blocajului capilar.

Sonda 610 Ochiuri Gorgota

Date despre sondă:

- diametrul coloanei de exploatare - 6 in;
- oglindă - 876,5 m;
- perforaturi: 876,5 m – 870 m = 6,5 m;

Evoluţia debitului sondei în anul 2003 a fost următoarea:

LUNA DEBIT
1 2 mc x 10% = 1,5 t/zi
2 2 mc x 10% = 1,5 t/zi
3 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
4 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
5 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
6 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
7 1,6 mc x 40% = 0,8 t/zi
8 1,6 mc x 40% = 0,8 t/zi
9 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
10 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
11 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
12 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi

17
 După cum se vede din evoluţia debitului, scăderea debitului net al sondei se datorează în
mare parte creşterii procentului de impurităţi. La saturaţia actuală în apă în jurul sondei se
recomandă efectuarea unui tratament de schimbare de umectabilitate pentru a favoriza curgerea
ţiţeiului.

Pe zăcământul Valea Reşca a fost făcută analiza probelor de ţiţei luate de la sonda 45
Valea Reşca şi ţiţieul extras are 0,5% asfaltene, 6,88% parafine şi 12,34% răşini.
Raportul răşini/asfaltene = 0,04 arată un potenţial scăzut, dar nu neglijabil de formare
depuneri organice care modifică umectabilitatea rocii făcând-o udată preferenţial de ţiţei.
Umectabilitatea a fost măsurată prin metoda unghiului de contact şi la Me III Valea Reşca,
s-au masurat unghiuri de contact între 30-350 ceea ce însemnă că în mod natural roca este udată
preferenţial de către apă.
Sondele au procente ridicate de impurităţi în majoritatea lor:
Exemple: 31 MP 86% impurităţi
35 MP 94% impurităţi
42 MP 82% impurităţi
Dacă apa nu este o apă tehnică, la acest procent de impurităţi, saturaţia în apă este mare şi
ţiţeiul este prins probabil în porii mari, iar pentru curgerea acestuia umectabilitatea trebuie adusă
în zona neutră prin tratamente tensioactive.

2.3. EMULSIONAREA ŢIŢEIULUI

2.3.1. Descrierea teoretică a fenomenului

Ţiţeiul este arareori produs singur, el în general este produs împreună cu o cantitate mai
mică sau mai mare de apă de zăcământ care poate fi produsă în două moduri: ca apă liberă şi
respectiv în emulsie cu ţiţeiul. Emulsia formată se întâlneşte atât în zăcământ cât şi în
echipamentul de producţie şi în separatoare. Emulsiile au vâscozităţi mai mari decât ţiţeiul
(emulsiile inverse) şi de aceea afectează în primul rând productivitatea sondelor. În cazul
emulsiilor mai vâscoase şi stabile acestea afectează mult şi randamentul pompelor şi eficienţa
separării.
Emulsiile formate de apă şi ţiţei se împart în trei grupe principale:
- emulsii apă în ţiţei (inverse);
- emulsii ţiţei în apă (directe);
- emulsii multiple sau emulsii complexe .
Tipul de emulsie este clasificat într-una din grupele de mai sus în funcţie de faza continuă
dintre cele două faze nemiscibile.
Emulsiile apă în ţiţei (sau apă în ulei) denumite şi emulsii inverse sunt alcătuite dintr-o
fază continuă ţiţei în care este dispersată sub formă de picături apa.
Emulsiile ţiţei în apă (directe) constau în picături de ţiţei dispersate într-o masă continuă
apoasă. În industria extractivă cele mai îmtâlnite emulsii sunt cele inverse la care faza continuă
este ţiţeiul. Cele mai multe emulsii produse de sonde sunt de acest tip.
Emulsiile multiple sunt mai complexe şi constau în procente mici dispersate în picături mai
mari, dispersate la rândul lor într-o fază continuă externă.
De exemplu, o emulsie apă în ţiţei în apă (A/U/A) este alcătuită din picături de apă
dispersate în picături mai mari de ţiţei care la rândul lor sunt dispersate într-o fază continuă
apoasă.
Emulsiile sunt stabilizate de emulgatori (agenţi activi de suprafaţă- tensioactivi), care au
tendinţe de a se aglomera la interfeţele apă – ţiţei. Filmul format de substanţa tensioactivă la

18
interfaţă scade tensiunea interfacială între cele două faze, ceea ce favorizează dispersia
picăturilor fazei discontinue şi formarea emulsiei. Emulgatorii naturali întâlniţi în ţiţei includ
fracţiile grele cum ar fi asfaltenele şi răşinile, acizii organici sau bazele organice. Aceşti
componenţi ai ţiţeiului se consideră a fi constituenţii principali care se aglomerează la interfaţa
apă-ţiţei în emulsiile naturale. Alţi tensioactivi emulgatori pot fi prezenţi în strat de la
tratamentele efectuate în sondă sau de la filtratul fluidului de foraj. Particulele fine de asemeni,
pot acţiona ca stabilizatori ai emulsiei (stabilizatori mecanici). Aceste particule care trebuie să fie
mult mai mici decât picăturile de fază discontinuă (apa) se adună la interfaţa apă-ţiţei, fiind udate
atât de ţiţei cât şi de apă. Eficienţa ca stabilizatori de emulsie a acestor particule fine depinde de
un număr de factori cum ar fi: mărimea particulelor, interacţia între aceste particule şi
umectabilitatea acestor particule. Particulele fine întâlnite în emulsii ca stabilizatori pot fi
particule fine de argilă , asfaltene, particule de cuarţ, particule de parafină, produşi de coroziune,
sulfură de fier, particule de cruste minerale şi particule fine provenite din noroiul de foraj.
Emulsiile naturale produse de sonde sunt caracterizate printr-un număr de proprietăţi cum
ar fi: aspectul, reologia (vâscozitatea), conţinutul de solide, dimensiunea particulelor fazei
interne, procentul de fază internă, conductivitatea electrică, etc.
O parte din aceste caracteristici vor fi descrise în cele ce urmează:

1. Mărimea particulelor fazei interne.

De fapt mărimea particulelor fazei interne variază într-o anumită gamă şi este caracterizată
printr-o curbă Gaus care ne arată şi gradul de uniformitate a dimensiunilor particulelor de
emulsie.
În emulsiile natutrale produse de sonde dimensiunea particulelor de apă depăşeşte în
general 0,1 μ m diametrul şi poate ajunge până la 50 μ m. Distribuţia pe dimensiuni a
particulelor de apă într-o emulsie depinde de un număr de factori incluzând tensiunea interfacială
, forfecarea la care a fost supusă, natura agenţilor emulsionanţi, salinitatea apei şi în general
proprietăţile celor două faze luate separat. Distribuţia pe dimensiuni a particulelor de fază
internă într-o emulsie determină într-o anumită măsură stabilitatea emulsiei şi trebuie luată în
considerare în selecţia tratamentului optim. Ca o regulă generală, cu cât emulsia are picături mai
fine cu atât timpul de spargere al emulsiei este mai mare.
- Din punct de vedere al distribuţiei pe dimensiuni a particulelor de apă din emulsiile
inverse naturale acestea se împart în trei categorii:
- emulsii fine cu dimensiuni ale particulelor de apă între 1,5 microni şi 25 microni
cu predominanţa unei dimensiuni medii de 8 microni:
- emulsii medii cu dimensiuni ale particulelor de apă cuprinse într 4 şi 70 microni
cu preponderenţă apare dimensiunea medie de 15 microni;
- emulsii grosiere cu dimensiuni ale particulelor de a apă variind între 5 şi 80 microni cu
dimensiunea cea mai frecventă de circa 25 microni.

2. Vâscozitatea emulsiilor.
Emulsiile sunt în general fluide nenewtoniene deci avem nu o vâscozitate ci o distribuţie
de vâscozitate pentru o gamă de viteze de forfecare. Emulsia poate fi mult mai vâscoasă decât
fazele componente datorită interacţiunilor dintre particulele dispersate care generează o anumită
vâscozitate structurală. Pentru anumite procente de fază internă la care vâscozitatea structurală
începe să se facă simţită, emulsiile inverse se comportă ca fluide pseudoplastice sau reţinător
pseudoplastice şi vâscozitatea lor scade cu viteza de forfecare.
Din determinările experimentale a rezultat că emulsliile inverse se comportă ca fluide
newtoniene, adică au vâscozitate constatntă cu viteza de forfecare până la procente de circa 30%
de fază internă.
După 30% apă emulsiile manifestă o creştere accentuată a vâscozităţii cu creşterea
procentului de fază internă, creştere ce este cu atât mai pregnantă cu cât dimensiunea particulelor
de apă este mai mică.

19
 La emulsiile foarte fine, la circa 60% apă deja se înregistrează o creştere asimptotică a
vâscozităţii cu fracţia de apă, pe când la emulsiile grosiere acest fenomen are loc la procente de
apă de peste 75%.
La procente de apă de peste 80%, dacă emulgatorii nu sunt foarte puternici emulsia trece
din emulsie inversă în emulsie directă sau în emulsie complexă apă în ţiţei în apă. În general
emulsiile inverse naturale nu depăşesc 80% apă. Dacă însă sunt stabilizate de un emulgator
artificial ele pot depăşi 90% apă sau 95% apă. Menţinerea emulsiei în formă inversă cu fază
externă ţiţei a fost verificată pe baza conductivităţii electrice care s-a menţinut la valori scăzute.
În concluzie se poate spune că vâscozitatea emulsiilor inverse depinde de următorii factori:
- vâscozitatea ţiţeiului şi a apei;
- procentul de apă dispersată;
- distribuţia dimensiunilor particulelor de apă;
- temperatura;
- viteza de forfecare
- cantitatea de solide conţinute.

3. Stabilitatea emulsiilor

Din punct de vedere pur termodinamic o emulsie este un sistem instabil. Aceasta datorită
faptului că un sistem natural compus din două faze nemiscibile are tendinţa de a se separa pentru
a reduce suprafaţa interfacială, reducând astfel energia interfacială. Totuşi majoritatea emulsiilor
naturale sunt stabile o perioadă lungă de timp în funcţie şi de vâscozitatea acestora. Se spune că
emulsiile posedă stabilitate cinetică. Emulsiile produse de sonde sunt clasificate pe baza gradului
de stabilitate cinetică după cum urmează.
- emulsii instabile - aceste emulsii care sunt emulsii grosiere se separă în câteva minute;
- emulsii mediu stabile – aceste emulsii se separă într-un timp de ordinul
zecilor de minute;
- emulsii stabile – se separă doar parţial în ore sau chiar în zile - sunt
emulsii fine ca
dimensiuni ale particulelor.
Emulsiile sunt considerate dispersii coloidale lichid în lichid. Stabilitatea lor cinetică este
o consecinţă a dimensiunilor mici ale particulelor de fază internă şi de prezenţa unor pelicule
interfaciale în jurul fiecărei particule. Stabilitatea cinetică a emulsiilor este susţinută de agenţii
de emulsionare care pot fi naturali sau introduşi în strat la diverse tratamente. Acesti stabilizatori
împiedică dezvoltarea mecanismelor ce duc la separarea emulsiilor, respectiv sedimentare,
agregare sau floculare, coalescenţă inversia fazelor etc.

4. Filmul dintre cele două faze

Aşa cum s-a menţionat anterior emulsiile produse de sonde sunt stabilizate de un film ce
se formează în jurul particulei de apă. Aceste filme formate la interfaţă se presupune că sunt
rezultatul adsorbţiei moleculelor cu masă mare care au o parte polară şi se comportă ca agenţi
activi de suprafaţă. Aceste filme formate la suprafaţa de separaţie dintre cele 2 faze îmbunătăţesc
stabilitatea emulsiilor prin 2 mecanisme:
- reduc tensiunea interfacială
- cresc vâscozitatea interfacială.

Filmele vâscoase formate la interfaţa funcţionează ca o barieră mecanică ce împiedică

dezvoltarea fenomenului de coalescenţă. Acesta duce la o reducere a vitezei de spargere a
emulsiei.

20
 Caracteristicile filmului format la interfaţa dintre cele 2 faze sunt funcţie de tipul ţiţeiului
(asfaltic, parafinic), compoziţia şi pH-ul apei de zăcământ, temperatură, concentraţia de molecule
cu grupări polare din ţiţei.
- filme rigide. Aceste filme se comportă ca o coajă subţire insolubilă ce îmbracă particula
de apă şi sunt caracterizate de vâscozitate interfacială foarte mare. Este evident că aceste filme
rigide sunt formate de fracţiile din ţiţei cu grupări polare, alţi emulgatori şi pot fi încă stabilizate
de particule solide. Aceste filme rigide formează o barieră structurală şi împiedică fenomenul de
coalescenţă. De asemeni aceste filme rigide au proprietăţi vâscoelastice.
- filme mobile (sau lichide). Aceste filme formate la interfaţă după cum o arată şi
denumirea sunt mobile şi sunt caracterizate prin vâscozitate interfacială mică. Aceste filme se
formează de exemplu atunci când un dezemulsionant este adăugat în emulsie.
În mod evident aceste filme mobile sunt mai puţin stabile. Fenomenul de coalescenţă al
moleculelor de apă are loc mai uşor.
Stabilitatea emulsiilor a fost corelată cu mobilitatea acestor filme interfaciale. Tensioactivii
pot modifica rigiditatea acestor filme şi mări astfel considerabil viteza procesului de spargere a
emulsiei.

Factori care afectează stabilitatea emulsiei

- prezenţa fracţiilor grele cu caracter polar în ţiţei.
Este cunoscut că emulgatorii naturali sunt prezenţi în fracţiile grele din ţiţei. Aceşti
emulgatori naturali includ asfaltenele, răşinile, acizii organici (naftenic, carboxilic) şi
bazele organice.
Aceşti componenţi din ţiţei sunt constituienţii principali ai filmelor ce se formează la
interfaţa apă-ţiţei şi dau mobilitate emulsiilor.
Asfaltenele au proprietăţi de agenţi activi de suprafaţă, care le fac buni emulgatori. Ele se
adsorb la interfaţa apă-ţiţei. Acumularea asfaltenelor la interfaţă duce la fisurarea filmelor
rigide, ce împiedică fenomenul de coalescenţă. Pentru că două picături de apă apropiate să
producă coalescenţă este nevoie ca filmul rigid să fie rupt şi îndepărtat.
Părţile nepolare ale moleculelor de asfaltene ce se află în faza ţiţei fac ca două picături de
apă alăturate să se respingă, împiedicând producerea fenomenului de coalescenţă.
Starea de agregare a asfaltenelor în ţiţei influenţează mult stabilitatea emulsiilor.
Asfaltenele aflate încă în stare coloidală se adsoarb la interfaţă, stabilizând emulsia. Proprietăţile
de stabilizator de emulsie ale asfaltenelor sunt considerabil îmbunătăţite dacă asfaltenele
precipită şi se fixează la interfaţă ca mici particule solide.
Răşinile sunt compuşi compleşi cu masă moleculară mare care nu sunt solubili în acetat de
etil dar sunt solubili în normal heptan. Răşinile au tendinţa de a se asocia cu asfaltenele formând
în jurul acestora o structură micelară. Structura micelară a asflatenelor, asociate cu răşini are un
rol important în stabilizarea emulsiilor. După determinările efectuate în laborator pe un număr
important de emulsii naturale, rezultă că raportul asfaltene/răşini este determinant pentru tipul de
film interfacial format (rigid sau mobil) şi deci în legătură directă cu stabilitatea emulsiilor.
Parafinele sunt hidrocarburi saturate cu masă moleculaă mare care cristalizează atunci când
ţiţeiul este răcit mai jos de punctul de ceaţă. Ele sunt solubile în acetonă şi diclormetan la 300C.
Efectul parafinelor asupra stabilităţii emulsiilor nu a fost încă clar evidenţiat în literatura de
specialitate. Parafinele care spre deosebire de asfaltene sunt solubile în ţiţei nu formează emulsii
stabile în absenţa asfaltenelor. Adăugarea unei mici cantităţi de asfaltene într-un ţiţei parafinos,
duce la formarea de emulsii. De aici se trage concluzia că parafinele în sinergism cu asfaltenele
pot funcţiona ca stabilizatoiri de emulsie.
Starea de agregare a parafinelor este importantă în stabilizarea emulsiilor, astfel particulele
fine de parafină cristalizată sunt mult mai buni stabilizatori de emulsie decât parafinele dizolvate
în ţiţei. De aici rezultă că ţiţeiul parafinos este mult mai emulsionabil la temperatură sub punctul
de ceaţă.

21
 - Particule fine solide minerale.

Aşa cum s-a arătat mai devreme particulele fine solide sunt buni stabilizatori de emulsie.
Eficienţa acestor particule fine în stabilizarea emulsiilor depinde de mai mulţi factori:
- mărimea particulelor fine;
- interacţiunea dintre particulele fine;
- umectabilitatea particulelor fine.

Particulele solide stabilizează emulsia pentru că se adsorb la interfaţa apă-ţiţei. Filmul

format inhibă fenomenul de coalescenţă. Dacă sunt încărcate electric acestea duc la respingerea a
două particule de apă alăturate, îmbunătăţind şi mai mult stabilitatea emulsiilor.
Particulele trebuie să fie mult mai mici decât dimensiunea particulelor de apă pentru a
acţiona ca stabilizator de emulsie. Particulele care pot juca rol de stabilizator de emulsie au
dimensiuni de la sub un micron la câţiva microni şi sunt prezente în lichid ca suspensii coloidale.
Umectabilitatea particulelor fine solide joacă un rol important în procesul de stabilizare a
emulsiilor. Dacă particulele solide sunt udate preferenţial numai de una din faze atunci vor fi
prezente ca suspensii doar în acea fază şi nu acţionează ca stabilizatori de emulsie. Particulele
solide trebuie să fie prezente la interfaţă şi trebuie să fie udate atât de apă cât şi de ţiţei.
Particulele udate mai mult de ţiţei decât de apă, favorizează formarea de emulsie inversă (apă în
ulei), similar particulele udate preferenţial de apă stabilizează emulsiile directe. Conform
definiţiei de mai sus particulele minerale de tipul cuarţului şi argilei fiind udate preferenţial de
către apă teoretic nu favorizează formarea de emulsii inverse.
În realitate sunt foarte buni stabilizatori de emulsii inverse datorită materialului organic
ce, aderă la suprafaţ lor cum ar fi asfaltenele, ceea ce le face să fie udate preferenţial de ţiţei şi
parţial de apă.
Când particulele solide au umectabilitate intermediară, se aglomerează la interfaţa apă-ţiţei,
inhibând fenomenul de coalescenţă.
Prezenţa particulelor solide la interfaţă schimbă proprietăţile reologice ale interfeţei care
capătă proprietăţi vâscoelastice.
- Temperatura.
Temperatura afectează stabilitatea emulsiilor în mod semnificativ. Temperatura afectează
proprietăţile apei şi ale ţiţeiurilor la interfaţa apă-ţiţei, solubilitatea şi polaritatea tensioactivului.
Cel mai important efect al temperaturii este asupra vâscozităţii emulsiilor naturale care în
majoritatea cazurilor scade cu temperatura. Vâscozitatea emulsiilor scade cu temperatura în
principal datorită scăderii vâscozităţii ţiţeiului. Dacă parafinele cristalizate sunt prezente ca
particule fine si stabilizează emulsia atunci creşterea temperaturii duce la lipirea lor şi implicit la
destabilizarea emulsiilor.
Creşterea temperaturii duce de asemeni la creşterea energiei termice a particulelor de apă şi
de aici duce la mărirea numărului de ciocniri ale particulelor şi de aici la amplificarea
fenomenului de coalescenţă. De asemeni, temperatura reduce vâscozitatea intefacială mărind
mobilitatea filmului intefacial totuşi chiar şi la temperaturi ridicate bariera cinetică ce împiedică
propagarea fenomenului de coalescenţă încă există. Temperatura influenţează formarea filmului
interfacial influenţând rata de adsorbţie şi caracteristicile interfeţei. Eliminarea unor particule
mici de gaz din ţiţei schimbă semnificativ comportamentul filmului interfacial la temperaturi
înalte. Filmul stabilizat de particule fine de gaz rămâne rigid stabilizând emulsia. Dacă însă
degajarea fazei gazoase are loc şi în faza internă apa, aceasta duce la spargerea filmului
interfacial.
-Mărimea particulelor fazei interne
Mărimea particulelor de fază internă (apa de zăcământ) se prezintă normal sub forma unei
histograme.
În general emulsiile mai fine (cu dimensiuni mai mici ale particulelor) sunt mai [Link]

22
asemeni vâscozitatea emulsiilor este mai mare la dimennsiuni mai mici ale granulelor dacă
procentul de apă depăseşte 30%.
Distribuţia pe dimensiuni a particulelor de apă de asemenea afectează vâscozitatea
emulsiei. Cu cât distribuţia este mai uniformă cu atât emulsia este maivâscoasă.
-pH-ul apei de zăcământ
pH-ul apei de zăcământ are o puternică influenţă asupra stabilităţii [Link] rigid
format la interfaţa apă ţiţei conţine acizi organici şi baze organice, asfaltene cu grupări ionizabile
şi [Link]ăugând în apă acizi organici sau baze organice acestea influenţează puternic gradul
de ionizare al compuşilor de la interfaţă şi schimbă radical proprietăţile fizice ale filmului. pH-ul
apei afectează rigiditatea filmului interfacial.
pH-ul influenţează tipul emulsiei formate. pH-ul acid săzut în general favorizează formarea
emulsiilor apă în ulei (inverse) în timp ce pH-ul bazic favorizează formarea emulsiilor directe
ulei în apă. pH-ul bazic optim pentru spargerea emulsiei este în jur de 10 dacă nu se utilizează
emulgator.
Compoziţia apei influenţează şi ea efectul pH-ului asupra emulsiei.
Pentru apa de zăcământ mai dulce emulsia formată se sparge cel mai bine la pH [Link]
o apă de zăcământ sărată cantitatea maximă de apă separată se întâlneşte la pH 6-7.
Aceasta se datorează fenomenului de interacţiune între ionii prezenţi în apa de zăcământ şi
[Link] au arătat că pentru cele mai multe emulsii inverse formate în mod natural între
apa de zăcământ şi ţiţei există un pH optim pentru care emulsia are stabilitate minimă. pH-ul
optim pentru o stabilitate maximă a emulsiei depinde atât de compoziţia apei cât şi de compoziţia
ţiţeiului. Mai importantă este compoziţia apei.
Frecvent emulsii severe se formează după tratamente acide. În majoritatea cazurilor când
tratamentele acide sunt urmate de formarea de emulsii vâscoase se produce şi un blocaj
semnificativ al stratului. După tratamentul acid sondele se curăţă foarte lent. Blocajul porilor are
loc în aceste cazuri mai ales datorită formării gudroanelor [Link] acide sunt în
principal asfaltene, răşini şi alţi compuşi cu masă moleculară mare prezenţi în ţiţei. Aceşti
componenţi precipită din ţiţei datorită reducerii pH-ului ca rezultat al contactului acid –ţiţei.
Emulsiile stabilizate de gudroanele acide sunt dintre cele mai stabile emulsii. Pentru a se evita
formarea de gudroane acide şi emulsii, este necesară aditivarea corectă a soluţiei acide.

Măsurarea stabilităţii emulsiilor

Din punct de vedere practic, măsurarea stabilităţii emulsiilor este unul dintre cele mai
importante teste ce trebuie efectuate asupra unei emulsii. Sunt date în literatură mai multe
metode pentru determinarea stabilităţii emulsiilor.
De departe cel mai utilizat test este testul efectuat în cilindru gradat ce constă în
amestecarea unei cantităţi de emulsie cu o cantitate de soluţie de dezemulsionant după care se
trasează cantitatea de apă separată în funcţie de [Link] se efectuează de regulă la
temperatura stratului. Sunt diferite metode şi proceduri de efectuare a testului de stabilitate în
cilindru gradat dezvoltate de diferite laboratoare din lume. Există totuşi un standard în acest sens
(ASTM 4007) prin care se determină atât apa separată cât şi conţinutul de solide. Stabilitatea
emulsiei este în general legată de viteza de separare a apei la o anumită concentraţie de
emulgator .De exemplu la o concentraţie de dezemulsionant adăugată, stabilitatea ei se măsoară
prin procentul de apă separată într-un anumit interval de timp. Eficienţa emulgatorilor se
măsoară în cilindri gradaţi prin cantitatea de apă separată într-un anumit interval de timp. Metoda
standard ASTM 4007 se referă doar la măsurarea cantităţii de apă şi solidelor conţinute. Nu
există însă nici o metodologie standard de măsurare a stbilităţii emulsiilor cu ajutorul cilindrilor
gradaţi.
Recent, a fost propusă o metodă [42] pentru măsurarea cantitativă a stabilităţii emulsiei. În
lucrarea citată se propune un indice de separaţie al emulsiei măsurat cantitativ prin medierea
procentului de apă separat în cilindrul gradat pentru diferiţi dezemulsionanţi. Evident indicele de
separaţie este caracteristic doar pentru un anumit timp de separare, o anumită temperatură şi o

23
anumită gamă de dezemulsionanţi. Indicele de separaţie variază de la 0 la 100%. Cu cât indicele
de separaţie este mai mic cu atât stabilitatea emulsiei este mai mare.

Destabilizarea emulsiei-mecanisme ce duc la dezemulsionare

Dezemulsionarea este procesul de separare a unei emulsii în fazele componente. Acest
proces are loc în două etape: flocularea sau aglomerarea şi coalescenţa.

- Flocularea sau aglomerarea

Primul pas în procesul de dezemulsionare este flocularea sau aglomerarea picăturilor de
apă. Picăturile de apă formează mici aglomerări şi se ating dar sunt separate încă de o peliculă de
fază externă, deci nu are încă loc fenomenul de coalescenţă. Coalescenţa are loc imediat odată cu
agregarea doar în cazul în care filmul intrefacial este foarte mobil.
- Coalescenţa
Coalescenţa este a doua etapă în procesul de dezemulsionare. Picăturile de apă apropiate se
unesc şi formează picături mai mari micşorând astfel suprafaţa de separaţie ţiţei apă. Acesta este
un proces ireversibil care conduce la o descreştere a numărului de picături de apă şi în final la
dezemulsionarea completă. Fenomenul de coalescenţă este amplificat de o viteză mai mare de
floculare, absenţa filmelor rigide de la interfaţa apă ţiţei, mărimea tensiunii
interfaciale,vâscozitatea mică a ţiţeiului, conţinutul mare de apă, vâscozitatea mică a emulsiei şi
temperatură.

Metode de dezemulsionare
Există mai multe metode de dezemulsionare, printre care amintim:
-metode termice;
-metode mecanice;
-metode electrice.
-metode chimice
Dintre metodele mai sus amintite din punct de vedere al stimulării sondelor singurele
metode care se pot aplica in situ sunt metodele chimice combinate uneori cu metode termice.
Celelalte metode nu sunt aplicabile decât în instalaţiile de suprafaţă de aceea nu vom insista
asupra lor.
Metodele chimice
De departe cele mai aplicate metode pentru spargerea emulsiilor, sunt metodele chimice
atât in situ cât şi în facilităţile de suprafaţă. Spargerea emulsiei se realizează cu ajutorul unor
substanţe active de suprafaţă ce joacă rol de dezemulsionanţ[Link]ştia au rolul de a neutraliza
efectul agenţilor emulgatori care stabilizează emulsia. Sunt agenţi activi de suprafaţă care
adăugaţi în emulsie migrează la interfaţă şi rup sau slăbesc filmul rigid de la interfaţă favorizând
astfel fenomenul de coalescenţă.
Spargerea completă şi rapidă a emulsiei cu ajutorul unui dezemulsionant necesită :
- alegerea corectă a dezemulsionantului;
- utilizarea unei cantităţi corecte de dezemulsionant;
- amestecarea corectă a dezemulsionantului cu emulsia;
- aducerea emulsiei cu dezemulsionant la o temperatură la care acesta are efect maxim.

Selecţia dezemulsionantului
Alegerea dezemulsionantului adecvat este esenţială pentru succesul operaţ[Link] de
selecţie a dezemulsionantului este mai mult o artă decât ştiinţă exactă.Odată cu înţelegerea mai
profundă a fenomenului de dezemulsionare alegerea dezemulsionantului sau a sinergismului
optim a devenit mai uşoară şi se poate face pe baza unui raţionament.
Tratamentul de spargere a emulsiilor in situ care intră în clasa tratamentelor tensioactive se
efectuează de fapt cu o soluţie care poate fi pe bază de apă sau pe bază de hidrocarbură(solvent).
Soluţia tensioactivă poate conţine:

24
 - apă;
- solvenţi(benzen,toluen, xilen, alcooli);
- tensioactive – dezemulsionanţi propriuzişi;
- schimbători de umectabilitate;
- floculanţi.
Soluţia tensioactivă pe bază de solvent este evident mai eficientă decât cea pe bază de apă
pentru că soluţia tensioactivă şi faza externă, ţiţeiul, fiind miscibile substanţa activă ajunge uşor
la interfaţa apă ţiţei.
Substanţele active cu caracter dezemulsionant se adsorb la suprafaţa apă ţiţei şi
neutralizează efectul emulgatorilor naturali. Adsorbţia duce la modificarea tensiunii interfaciale
şi modificarea proprietăţilor filmului interfacial. În unele cazuri tensioactivii acţionează ca
schimbători de umectabilitate ce alterează umectabilitatea particulelor fine solide de la interfaţă
favorizând astfel ruperea filmului interfacial. Evident că dacă particulele fine solide vor fi udate
preferenţial numai de ţiţei sau numai de apă nu mai pot juca rol de stabilizator de emulsie pentru
că nu se mai adsorb la interfaţă.
Procedurile de testare a dezemulsionantilor sunt variate, dar cea mai utilizată este testarea
cu cilindrii gradaţi cu ajutorul cărora se compară cantitativ apa separată de fiecare soluţie
tensioactivă. Principala dificultate este alegerea între o gamă mare de substanţe tensioactive
prezente pe piaţă. Nu numai substanţele tensioactive separate trebuie testate ci şi asocieri ale
acestora pentru că uneori 2 tensioactivi în sinergism acţionează mai bine decât unul singur chiar
dacă se foloseşte aceeaşi cantitate. De exemplu sinergismul 0,5 % E- 96 + 0,5 % Dezestim -21
este mai eficient decât 1%Dezestim - 21 sau 1% E - 96.

Dozajul
Procentul de tensioactiv utilizat este de asemeni important. O cantitate prea mică de
tensioactiv nu va sparge emulsia, pe când o cantitate prea mare poate avea efecte negative.
Deoarece dezemulsionantul este şi el o substanţă tensioactivă ca şi emulgatorul(diferenţa
constând în principal în bilanţul hidrofil-lipofil) o cantitate excesivă de dezemulsionant poate
avea efect de emulgator. În general procentul utilizat de tensioactiv în soluţie apoasă sau în
solvent este de 0,5-1,5 %.
Chimia dezemulsionanţilor
În cazul emulsiilor naturale produse de sonde, un anumit dezemulsionant poate fi foarte
eficient pentru un anumit tip de emulsie de pe un zăcământ şi total ineficient pentru emulsia
produsă pe alt zăcământ. Dezemulsionanţii sunt în general, din punct de vedere chimic lanţuri
polimerice ale unor alcooli ce au în componenţă şi mai multe molecule de oxid de etilenă sau
oxid de propilenă, fenoli etoxilaţi, alcooli etoxilaţi, amine etoxilate, răşini etoxilate nonilfenoli
etoxilaţi,săruri ale acizilor sulfonici etc.
Formulele chimice tipice ale câtorva grupe de dezemulsionanţi industriali sunt figurate
mai jos:

HEOy-POx POx-EOyH

N-CH2-CH2-N

HEOy-POx POx-EOyH

Amină etoxilată

25
 O-EOyH O-EOyH O-EOyH
CH2 CH2

C9H19 C9H19 m C9H19

Nonil fenol etoxilat

O-POx- EOyH O-Pox-EOyH O-Pox-EOyH O-Pox-EOyH

CH2 CH2 CH2
CH2

C8H17 C8H17 C8H17 C8H17

Octil fenol etoxilat

SO3H

C12H25
Acid dodecil benzen sulfonic

În afară de substanţele mai sus menţionate care sunt cele mai întâlnite clase de
dezemulsionanţi industriali, cu rezultate deosebit de favorabile s-a utilizat la emulsiile naturale
emulgatorul IRC - 50 care este un diester al acidului sulfosuccinic. Din experimentele efectuate
în laboratoarele ICPT Câmpina s-a dovedit cel mai eficient dezemulsionant la ţiţeiurile
asfaltoase.

O
CH2-C-O-C8H17

CH2-C-O-C8H17
O
SO3Na

Diester de acid sulfosuccinic

Tensioactivii dezemulsionanţi comerciali pot conţine una sau mai multe clase din
emulgatorii de mai sus.

26
 Mecanismul dezemulsionării sub acţiunea dezemulsionanţilor
Dezemulsionarea prin metode chimice este un fenomen complex. Există un număr mare de
teorii cu privire la mecanismul fizico-chimic de acţiune al dezemulsionanţilor. Dezemulsionanţii
se aglomerează la interfaţa apă ţiţei şi au tendinţa de a forma o emulsie inversă decât cea
naturală(apă în ţiţei). Forţele de adsorbţie ale emulgatorilor naturali sunt de regulă mai mici şi
aceştia sunt repede înlocuiţi la interfaţă de dezemulsionanţi. Datorită numărului mare de
componenţi din ţiţei nu este surprinzător că eficienţa unui anumit emulgator depinde de tipul de
ţiţ[Link] de adsorbţie al dezemulsionantului este de asemenea dependent de pH, salinitatea
apei de zăcământ şi temperatură.
Eficienţa unui anumit dezemulsionant asupra unei emulsii depinde de :
- solubilitatea acestuia în faza continuă ţiţei;
- concentraţia; care trebuie să fie destul de mare, dar nu mai mare decât concentraţia critică
(de la care poate juca rol de emulgator);
- bilanţul hidrofil-lipofil;
- viteza de adsorbţie la interfaţă.

Aplicarea în şantier a dezemulsionanţilor –alegerea soluţiilor optime

Metodologia de alegere a tratamentului tensioactiv optim a fost descrisă pe larg în [45]. În
lucrarea de faţă se vor aminti câteva principi de bază în acest sens.
În primul rând după recoltarea probei de emulsie trebuie determinată reologia acesteia la
temperatura zăcământului şi identificat gradul de blocaj al acesteia, respectiv blocajul hidraulic
indus. Gradul de blocaj hidraulic este determinat de vâscozitatea emulsiei comparativ cu
vâscozitatea fazelor componente. După determinarea reologiei, se face testul de stabilitate a
emulsiei la temperatura de zăcământ. Acest test care măsoară cantitatea de apă separată într-un
anumit interval de timp se desfăşoară în absenţa emulgatorilor. Dacă emulsia este instabilă la
temperatura de zăcământ este foarte probabil ca aceasta să fie formată în pompă şi în tubing şi nu
în strat. În acest caz un tratament tensioactiv cu dezemulsionant nu va duce la creşterea debitului
brut al sondei. Dacă randamentul pompelor nu este afectat de vâscozitatea emulsiei , nu este
cazul ca tratamentul tensioactiv să mai fie efectuat, pentru că este neeconomic.
După efectuarea testului de stabilitate fără emulgator se efectuează testul de spargere în
cilindrii gradaţi cu o gamă largă de dezemulsionanţi. Dacă emulsia are mai puţin de 30% apă şi
ţiţeiul nu este foarte vâscos în general emulsia nu este foarte vâscoasă şi nu afectează mult
productivitate a sondei.
În timpul testului cu cilindrii gradaţi în afara cantităţii de apă separată se fac observaţii şi
cu privire la :
- culoarea şi aparenţa emusiei;
- claritatea apei separate;
- sedimentele depuse în apă;
- natura interfeţei apă ţiţei (rigidă,cu formare de peliculă etc).
Cel mai bun emulgator ce va fi selectat, va fi cel mai rapid, care dă o separaţie cât mai
clară a apei de ţiţei şi evident cel care este economic.
De regulă dintre emulgatorii cu efecte apropiate se alege emulgatorul care acţionează
pozitiv şi ca schimbător de umectabilitate pentru stratul respectiv.

2.3.2. Apariţia emulsiilor la sondele de la Valea Reşca

Ţiţeiul de la Valea Reşca este un ţiţei parafinos γ = 0,866 cu punct de congelare +170C
(vezi Anexa 1).
Aşa cum s-a precizat în paragraful 2.3.1. ţiţeiurile parafinose nu sunt predispuse la a
forma emulsii inverse dacă nu au şi un conţinut de asfaltene suficient cât să stabilizeze emulsiile.

27
Conţinutul de 0,5% asfaltene este suficient pentru formarea de emulsii stabile. Din probele luate
de pe zăcământul Valea Reşca s-a observat că ţiţeiul este emulsionat iar emulsia este stabilă la
temperatura de zăcământ, ceea ce însemnă că emulsiile se formează probabil in situ.
Dacă luăm ca exemplu emulsia recoltată de la sonda 45 Valea Reşca, aceasta are circa
50% apă deci mai mult decât limita de 30% peste care vâscozitatea emulsiei este simţitor mai
mare decât a ţiţeiului. În condiţii de suprafaţă (200C) vâscozitatea emulsiei este de 25 cP.
Vâscozitatea ţiţeiului este în aceleaşi condiţii 15 cP , deci avem o vâscozitate relativă a
emulsiei de circa 1,7.
În condiţii de zăcământ la temperatura de 400C, vâscozităţile ţiţeiului şi respectiv ale
emulsiei sunt următoarele.
μţiiţei = 8,7 cP;
μemulsie = 14 cP.
După cum se vede din raportul celor 2 valori emulsia este stabilă la temperatura de 400C
şi valoarea vâscozităţii relative se păstrează.
Deşi vâscozitatea de 14 cP nu este mare, în condiţiile unei presiuni diferenţiale mici cum
este cazul producerii sondelor de la Valea Reşca, aceasta poate reduce debitul net prin
micşorarea mobilităţii ţiţeiului.
Spargerea in situ a emulsiei poate elimina blocajul hidraulic şi poate aduce creşteri de 20-
40% a debitului net.

28
 3. METODE PROPUSE PENTRU CREŞTEREA INDICELUI DE
PRODUCTIVITATE AL SONDELOR

3.1. STIMULAREA SONDELOR PRIN OPERAŢII DE ACIDIZARE.

3.1.1. Consideraţii generale prinvind stabilirea soluţiilor de acidizare – metodologia

de alegere a soluţiei optime de acidizare la zăcămintele silicioase unde există fenomenul
migraţiei particulelor fine.

În lucrarea [45] au fost stabilite câteva reguli generale de stabilire a soluţiilor optime la
acidizarea gresiei unde se iau în considerare în special compoziţia mineralogică şi temperatura
dar şi ceilalţi factori cum ar fi: compoziţia ţiţeiului, a apei de zăcământ, etc.
Stabilirea soluţiei optime pentru stimularea rocilor silicioase şi în special a nisipurilor
neconsolidate este deosebit de dificilă pentru că reacţia HF cu aluminosilicaţii este complicată,
poate genera mulţi produşi secundari şi terţiari care mai apoi precipită. De asemeni caracterul
slab consolidat al formaţiilor face ca o reacţie ce din punct de vedere chimic dizolvă un volum
important de rocă să poată avea un efect negativ asupra permeabilităţii formaţiei datorită
migraţiei ulterioare a particulelor fine eliberate de reacţia cu HF.
În istoria stimulării rocilor silicioase multe soluţii de acid pe bază HCl/HF (denumit
generic acid de noroi) au avut efecte speculoase pe un zăcământ, după care s-a trecut la aplicarea
pe alt zăcământ cu aceeaşi compoziţie mineralogică şi entuziasmul a fost imediat temperat pentru
că de multe ori pe alt zăcământ nu numai că soluţia respectivă nu a mai avut efect de deblocare,
dar chiar a redus semnificativ indicele de productivitate al sondelor.
Stimularea acidă a rocilor silicioase nu poate fi controlată după reguli stricte după care să
se poată alege dintr-un set predefinit de reţete ca dintr-o carte de bucate.
Primele reguli au fost introduse de McLoad, în 1984 şi regulile generale impuse aveau în
vedere o gamă variată de formaţiuni grezoase. În principal regulile lui Mcload au avut în vedere
compoziţia mineralogică globală şi nu structura rocii (procentul mineralelor care au contact cu
porii rocii). De la introducerea acestor reguli în 1984, ele au fost completate cu numeroase
modificări pentru a acoperi o gamă cât mai largă de temperaturi şi compoziţii mineralogice
precum şi o gamă largă de permeabilităţi. De asemeni, s-au introdus şi referiri explicite la
anumite minerale cum ar fi zeoliţii, ce sunt sensibili la HCl.
Din păcate de la introducerea acestor reguli principale modificările ce au fost efectuate şi
publicate au avut în vedere promovarea produşilor anumitor firme sau promovarea anumitor
reţete noi pentru care anumite firme de servicii din lume aveau drept de proprietate intelectuală.
O sinteză a acestor reguli generale a fost publicată şi în lucrarea [45] şi ea combină mai
multe reguli de alegere a soluţiilor acide publicate între 1984 şi 2000. Acestea nu trebuie luate
decât ca punct de plecare în alegerea soluţiilor acide şi nu ca ghid general pentru orice
formaţiune nisipoasă sau grezoasă, pentru că nu va fi luată în calcul decât mineralogia rocii nu şi
aşezarea mineralelor în structura rocii. În afara aşezării mineralelor în rocă un element foarte
important în stabilirea reţetei soluţiei acide îl constituie şi natura blocajului. Aşezarea
mineralelor şi respectiv procentul ocupat de fiecare mineral din suprafaţa porilor poate duce la
situaţia ca o anumită soluţie acidă adecvată în aparenţă pentru compoziţia mineralogică globală
să nu aibă rezultat. De exemplu, o rocă cu un important conţinut de cuarţ şi un conţinut de
asemeni important de ilit şi montmorilonit, ce are particulele de cuarţ învelite la suprafaţa porilor
cu un strat de ilit şi montmorilonit, după regulile generale se pretează la o soluţie acidă cu o
concentraţie scăzută de HF [1] pentru a nu duce la destabilizarea particulelor fine de mineral
argilos.
În cazul unei suprafeţe foarte mari de contact (practic toată suprafaţa porilor) cu minerale
argiloide aflate în strat subţire, viteza de reacţie a HF este foarte mare şi se va consuma foarte

29
repede cu un efect mic asupra permeabilităţii rocii. În acest caz este adecvată o soluţie acidă pe
bază de HF concentrat care va elibera suprafaţa granulelor de cuarţ de argila ce le acoperă.
Un alt exemplu de excepţie de la regulă, este o rocă grezos-silicioasă, cu sistem natural de
fisuri astupate parţial cu calcit şi cu un conţinut global mare de cuarţ. Conform mineralogiei
globale această rocă se pretează la acidizarea cu acid de noroi de concentraţie 12% HCl , 3% HF
pentru că procentul global de CaCO3 este mai mic de 10%. În realitate o astfel de formaţie
răspunde favorabil la o acidizare doar cu 15% HCl, pentru că soluţia acidă va pătrunde prefenţial
pe fisuri care vor fi eliberate de calcit.
Pentru identificarea structurii rocii sunt necesare instrumente speciale de vizualizare cum
ar fi microscopul electronic (SEM - scanning electron microscopy sau enviromental scanning
electon microscopy).
După cum am arătat, procedura de stabilire a soluţiilor şi tehnologiei de acidizare este
complicată şi uneori rezultatele din şantier nu reflectă efortul depus. Dacă însă se respectă cu
stricteţe procedurile de testare enumerate în [45] şi reamintite în lucrarea de faţă atunci
rezultatele vor fi cele aşteptate.
În continuare vom expune o procedură de elaborare a tehnologiei de acidizare pe baza
testelor de laborator în cazul rocilor silicioase unde există fenomenul migraţiei particulelor fine.
Înainte de efectuarea de teste de laborator cu soluţiile acide, deoarece acestea sunt foarte
scumpe, trebuie stabilită o reţetă de soluţie acidă de plecare conform regulilor amintite.
Stabilirea reţetei soluţiei acide are ca informaţii de plecare:

A. Culegerea informaţiilor preliminare.

I. Caracterizarea zăcământului
1. Caracteristicile matricii
- permeabilitatea şi porozitatea (matriceală şi fisurală)
- compoziţia mineralogică globală
- se stabileşte pe bază de teste de solubilitate, difracţie cu raze X, etc.
- structura şi textura rocii- aceasta se obţine cu ajutorul microscopiei electronice
(SEM şi ESEM) şi a microscopiei optice.
- distribuţia granulometrică în cazul rocilor neconsolidate
- natura particulelor fine ce migrează. Dacă se deţine o probă de material
de particule fine ce migrează se va face analiza acesteia cu difracţie cu
raze X şi spectogramă în infraroşu pentru a determina speciile minerale
existente, deasemeni se determină şi distribuţia granulometrică a
particulelor pe baza curbei de depunere.

2. Caracteristicile sistemului rocă fluid.

- umectabilitatea rocii – şi saturaţia în apă interstiţială;
- viteza de curgere limită la care se antrenează particulele fine
Această viteză limită se determină trasând curba debitului prin carotă în funcţie de
presiunea diferenţială pe carotă. Dacă la un anumit debit panta de creştere a
presiunii creşte înseamnă că migraţia particulelor fine a redus permeabilitatea.
- gradul de blocaj indus de migraţia particulelor fine – acesta se măsoară prin
trecerea pe carotă a unui fluid cu salinitate scăzută care determină umflarea şi
destinderea argilelor.
- gradul de blocaj indus de fluidul de foraj şi fluidele cu care s-a lucrat în sondă

3. Caracteristicile fluidelor de zăcământ

- caracteristicile ţiţeiului
- compoziţie
- vâscozitate
- potenţial de a depune material organic

30
 - caracteristicile apei
- salinitate
- compoziţie în ioni
- pH

4. Mecanismul de dezlocuire

5. Grosimea stratului ( grosimea stratului poate afecta compoziţia soluţiei şi tehnologia

de acidizare în special la intervale lungi unde este necesară utilizarea tehnicilor de diverting.

6. Condiţiile de presiune şi temperatură

II. Caracterizarea sondei

La stabilirea compoziţiilor acide propriu zise caracteristicile sondei sunt de mai mică
importanţă. In stabilirea tehnologiei de acidizare sunt foarte importante:
- echiparea sondei (material tubular, packer, filtru, etc.);
- lungimea intervalului perforat sau împachetat;
- gradul de blocaj al sondei;
- evoluţia declinului sondei şi respectiv al gradului de blocaj;
Datele privind debitul sondei sunt foarte importante, în special dacă sunt asociate prin
comparaţie cu evoluţia procentului de impurităţi.
De regulă, creşterea procentului de impurităţi accentuează fenomenul migraţiei
particulelor fine şi accentuează declinul.
- date privind operaţiile anterioare de control al nisipului (cantităţi de nisip injectate şi
fluid de transport folosit, granulaţiile nisipului utilizat);

B. Elaborarea primelor reţete de acidizare ce urmează să fie corectate pe baza

testelor de laborator.

În cazul rocilor grezos-silicioase procedura de alegere a reţetelor a fost descrisă în lucrarea

[45] şi constă în alegerea în principal, a reţetelor soluţiei de preflush şi a reţetei sau reţetelor
(uneori se utilizează mai multe stagii de concentraţii diferite) pentru soluţia propriu-zisă
(mainflush).
Ambele reţete se vor stabili în primă fază pe baza regulilor generale stabilite. Stabilirea
reţetei de preflush nu ridică probleme deosebite decât la roci cu temperaturi înalte, la roci cu
conţinut mare de fier sau la roci cu zeoliţi. La roci cu temperaturi înalte (peste 800C) de regulă
acidul clorhidric se înlocuieşte cu acid acetic pentru că la temperaturi înalte acidul clorhidric nu
mai atacă doar carbonaţii ci duce la degradarea aluminosilicaţilor respectiv preia aluminiul din
structura argilei iar siliciul rămas precipită sub formă de siliciu amorf.
Stabilirea reţetei pe bază de HF este mult mai complicată datorită potenţialului de blocare
al acidului fluorhidric legat în special de concentraţia acestuia.
Trei mecanisme principale pot duce la blocarea rocii în timpul reacţiei cu HF ce vor fi
descrise mai jos:

- Precipitarea produşilor secundari de reacţie;

Gdanski şi Peavy [10,11,12] precum şi Schuchart printre alţii, au efectuat analiza fluidelor
rezultate în urma reacţiei HF cu roca şi au evidenţiat că numeroase reacţii secundare şi terţiare au
loc după reacţia acidului fluorhidric cu silicaţii. Reacţia primară poate fi scrisă în termeni
generali astfel:

31
 (5+X) HF + M-Al-Si + (3-X+1)H+→H Si F5 +Al Fx (3-x)+ +M+

Ecuaţia de mai sus arată că 5 moli de HF sunt necesari pentru dizolvarea fiecărui atom de
siliciu şi x pentru dizolvarea fiecărui atom de aluminiu. Valoarea lui x este determinată de
concentraţia acidului, care dă concentraţia de ioni din soluţie. Ecuaţia arată că toţi ceilalţi cationi
numiţi generic M cum ar fi Na şi Fe necesită în continuare consum de acid. Reacţia primară duce
la dizolvarea completă a aluminosilicatului şi este cea mai benefică pentru permeabilitatea
stratului. Reacţia secundară poate fi scrisă în termeni generali astfel:

x/5 H Si F5 + M- Al- Si + (3-x+1)H+ + H2 O → Al Fx (3-x)+ + M+ + Si(OH)4

Raţia x=F/Al este variabilă şi poate fi determinată experimental.

Reacţia secundară ce constă în reacţia acidului fluorosilicic în continuare cu
aluminosilicaţii are loc la temperaturi mai mari de 370 C.
În timpul acestei reacţii secundare are loc precipitarea siliciului amorf (Si(OH)4) denumit
silicagel. De asemeni, tot în reacţia secundară, cationii M+ eliberaţi ce pot fi Na+ sau K+ , pot
reacţiona cu radicalul fluorosilicic nereacţionat şi rezultă fluorosilicaţi de Na sau K.
Aluminiul şi fluorurile de aluminiu reacţionează, deasemenea cu acidul fluorosilicic
conform reacţiei :
5Al F 2+ + H Si F5 +3 H2 O → 5Al F2+ + H2 Si O3 +5H+

În timpul reacţiei secundare, pentru un anumit raport F/Al, x, sânt prezente anumite specii
de fluoruri de aluminiu, de exemplu, pentru x=1,5 sunt prezente în soluţie: Al3+; Al F2+ ; AlF2+
şi Al F3.
Reacţia terţiară poate fi scrisă în termeni generali astfel:
Al F2+ + M – Al –Si +(3+1) H+ + H2 O → 2 Al F2+ + M+ + Si (OH) 4
În stadiul târziu al reacţiei, după consumarea acidului clorhidric şi creşterea PH-ului,
fluorurile de aluminiu precipită în fluoroaluminaţi conform reacţiilor:
3Na+ +Al F3 + H F - ↔ Na3 Al F6
2K + + Al F4-+F - ↔ K2 Al F5
Ionii de Na şi K sunt eliberaţi de regulă din structura feldspaţilor în timpul reacţiei primare
şi secundare. Precipitarea fluorosilicaţilor şi fluoroaluminaţilor depinde direct de concentraţia în
HF şi de temperatură
După cum se observă reacţiile sunt complicate şi trebuie reţinut că produşii de precipitare
sunt favorizaţi de temperaturile înalte şi concentraţiile ridicate de HF. Produşii de precipitare pot
fi evitaţi dacă se utilizează un volum adecvat de soluţie de freflush, pentru a se evita contactul
produşilor de reacţie ai HF cu apa de zăcământ ce conţine atât Na cât şi K.
În cazul în care cei 2 cationi amintiţi se găsesc în structura feldspaţilor din formaţie, aceştia
nu pot fi evitaţi şi trebuie utilizat un volum adecvat de soluţie de postspălare pentru a se evita
precipitarea soluţiei lângă gaura de sondă.

- Deconsolidarea rocii.
Acesta este un alt factor ce poate duce la un rezultat nedorit al operaţiei de acidizare cu
soluţii pe bază de HF . Dacă soluţia de HF este utilizată în concentraţii neadecvate sau volume
prea mari, roca îşi pierde stabilitatea şi se va recompacta la valori inferioare de permeabilitate şi
mai apoi va duce la migrarea particulelor fine. În cazul recompactării formaţiei, procesul de
dizolvare a materialului aluminosilicatic a fost inutil şi chiar poate avea rezultat negativ.

- Migrarea particulelor fine după acidizare

Migrarea particulelor fine după acidizare este un fenomen foarte comun în cazul
zăcămintelor de nisip neconsolidat .
Fenomenul se întâlneşte şi la gresii consolidate. În multe cazuri este imposibil de evitat.

32
 Reacţia acidului fluorhidric cu argilele, feldspaţii şi cuarţul duce la eliberarea în soluţie de
fragmente desprinse de pe pereţii porilor, care nu sunt dizolvate în totalitate. Dacă, în urma
reacţiei s-au eliberat un număr important de particule fine din pereţii porilor rămaşi stabili ,
fenomenul nu este foarte dăunător . Dacă însă, pereţii porilor devin instabili şi în continuare se
vor desprinde alte particule fine, efectul este deosebit de distructiv, datorită a două fenomene:
1 - particulele fine blochează mecanic porii rocii şi reduc permeabilitatea absolută.;
2 - particulele fine stabilizează şi favorizează formarea de emulsii vâscoase, ce duc
la blocaj hidraulic.
Migrarea particulelor fine după reacţia cu HF este legată, în primul rând de concentraţia de
HF şi viteza de reacţie a acestuia. Migrarea particulelor fine poate fi combătută prin adăugarea
de aditivi speciali, cum ar fi Organosilan în soluţia acidă de postspălare.
Pentru a se evita fenomenele nedorite enumerate mai sus, respectiv precipitarea produşilor
secundari de reacţie, deconsolidarea rocii şi migrarea particulelor fine, s-au elaborat o serie de
compoziţii acide speciale care aduc soluţii în evitarea celor 3 fenomene. Soluţiile acide speciale
sunt soluţii ce au la bază tot acidul fluorhidric, dar care nu este introdus direct în soluţie ci, de
regulă, este eliberat în urma unei reacţii. În cele ce urmeayă sunt prezentate două soluţii acide
speciale.
Soluţia pe bază de acid fluoboric:
Cea mai importantă soluţie acidă specială, în special pentru combaterea fenomenului
migraţiei particulelor fine, este soluţia acidă pe bază de acid fluoboric. Acidul fluoboric, HBF4, a
fost recomandat de Thomas şi Crowe în 1981, ca o alternativă la acidul de noroi (pe bază de HF/
HCl ).
Reacţia de hidroliză a acidului fluoboric se scrie astfel:
BF4- + H2O ↔BF3OH- + HF

Anionii BF3OH- hidrolizează în continuare în BF2( OH 2 )- , BF (OH)3- şi în final H3BO3

(acid boric ), ceea ce duce la eliberarea în total a 4 molecule de HF.
Viteza de hidroliză creşte încă de 300 de ori dacă temperatura creşte la 650C.şi de 12.000
de ori , dacă temperatura ajunge la 1050C. Reacţia de hidroliză nu este afectată de reacţia cu
argilele. Deci pentru temperaturi normale (mai mici de 900C ) se poate considera că acidul
fluoboric este un acid cu reacţie întârziată.
Viteza de reacţie a acidului fluoboric cu bioxidul de siliciu la 650 C este de 10 ori mai mică
decât a acidului fluorhidric la aceeaşi temperatură. Avantajul deosebit al acidului fluoboric
constă în reacţia specială a acestuia cu argilele, care duce la stabilizarea ulterioară a acestora.
Luăm ca exemplu reacţia montmorilonitului cu acidul fluorhidric. Reacţia cu acidul fluorhidric
eliberat este clasică, dar odată ce mineralul argilos sărăceşte în atomi de aluminiu, locul acestora
este luat de ionii de bor. Se formează o structură de Borosilicat care rămâne lipită pe particulele
de cuarţ şi nu mai migrează ulterior. Reacţia de fixare a atomului de bor în reţeaua mineralului
argilos este lentă. Timpul de închidere a sondei este de cca 24 h la 650 C pentru a permite
fixarea borului şi stabilizarea ulterioară a argilelor chiar dacă procesul de dizolvare a argilei se
încheie după cca 4h.
Fotografiile efectuate cu microscopul electronic au arătat că pachetele de caolinit , de
exemplu, după reacţia cu acidul fluorhidric rămân unite, lipite de matricea rocii şi au o suprafaţă
mult mai netedă. Un material amorf (borosilicat) acoperă suprafaţa argilei şi aceasta nu mai
migrează. În condiţiile de şantier din România, acidul fluoboric poate fi preparat la sondă,
amestecând acid boric, bifluorură de amoniu şi acid clorhidric. Bifluorura de amoniu
reacţionează cu acidul clorhidric conform reacţiei de mai jos:
[Link] + HCl → 2HF + NH4Cl

Acidul tetrafluoboric rezultă ca produs de reacţie al acidului boric cu acidul fluorhidric ,

conform reacţiei:
H3BO3 + 3 HF →HBF3OH + 2H2O (reacţie rapidă)

33
 HBF3OH +HF ↔ HBF4 +H2O (reacţie lentă)

La temperatura camerei, pentru o soluţie rezultată de concentraţie 1 Molar de acid

fluoboric, timpul de reacţie este de 40 minute.

Soluţia pe bază de acid fosfonic + bifluorură de amoniu:

Acidul fosfonic utilizat, denumit generic, HV are în componenţă cinci atomi de hidrogen,
şi în reacţie cu bifluorura de amoniu generează acid fluorhidric şi fosfonat de amoniu.
Aproximativ 20 l de acid HV dizolvat în 1000 l apă trebuie să reacţioneze cu 14,70 Kg
bifluorură de amoniu pentru a genera o soluţie 1% HF. Această compoziţie acidă specială este
utilizată de asemenea la formaţiile unde există fenomenul migraţiei particulelor fine.
Viteza de reacţie este mult mai mică decât la acidul de noroi şi de asemeni se formează pe
suprafaţa argilelor o peliculă de aluminosilicat fosfonat. Soluţia a fost aplicată pe scară largă la
zăcămintele din Delta fluviului Niger şi s-a reuşit combaterea migraţiei particulelor fine după
stimulare. Cantitatea de rocă dizolvată este mai mică decât în cazul acidului de noroi (HCl /HF)
dar se elimină migrarea ulterioară a particulelor fine şi permeabilitatea atinsă rămâne constantă
în timp. Testele de trecere pe carote au arătat că după trecerea acidului HV+ NH4FHF formaţia
nu mai este sensibilă nici la apă dulce.
Având în vedere cele arătate mai sus, se alege o compoziţie de soluţie acidă fie acid de
noroi (HF/HCl) într-un anumit raport al concentraţiilor, fie o compoziţie acidă specială.

C. Alegerea compoziţiei soluţiei de postspălare

Soluţia de postspălare este de regulă o soluţie pe bază de apă dulce + 5% -7% NH4Cl.
Concentraţia de NH4Cl poate creşte până la 7% la zăcăminte cu potenţial mare de umflare
a argilelor.
În cazul zăcămintelor unde există migraţia particulelor fine şi în special atunci când nu este
economică o compoziţie acidă specială se poate recurge la aditivi pentru combaterea umflării
argilelor în soluţia de postspălare. Astfel, soluţia are rolul nu numai de a îndepărta produşii de
reacţie cu potenţial de precipitare de gaura de sondă ci şi stabilizează mineralele
aluminosilicatice prevenind migrarea ulterioară a acestora.
Unul din aditivii utilizaţi cu succes la combaterea migraţiei particulelor fine este
organosilan. Organosilanul are structură chimică generală aşa cum se arată mai jos:

OR
│
RO—Si—OR
│
R’NH2

Unde R, R’ sunt componenţi organici hidrolizabili.

Ca aditiv în acid, aditivul organosilan hidrolizează şi formează silanol care are următoarea
structură:

OH
│
HO—Si—OH
│
R’NH2

34
 Moleculele de silanol formate reacţionează între ele şi cu grupările Si–OH din mineralele
silicioase şi se unesc formând legături covalente Si–O–Si. Reacţia moleculelor de silanol între
ele şi cu grupările Si–OH, de la suprafaţa mineralelor argiloase formează un înveliş de
polisiloxan la suprafaţa porilor.
Lungimea lanţului de polisiloxan format prin hidroliza organosilanului şi
condensarea/polimerizarea silanolului, nu este cunoscută dar se bănuieşte că nu este foarte mare.
Acidul aflat în soluţie catalizează reacţia de hidroliză a organosilanului dar de asemenea
acţionează ca întârzietor de reacţie în cazul formării lanţului polimeric.
Mecanismul prin care polisiloxanul stabilizează argilele este diferit de mecanismul de
schimb ionic al stabilizatorilor de argilă tradiţionali (clorură de potasiu şi clorură de amoniu).
Pelicula acoperitoare de polisiloxan leagă mineralele argiloide şi alte particule fine silicioase
prin legăturile covalente formate. Pelicula de polisiloxan blochează schimbul ionic dintre
mineralul argilos şi soluţia din pori şi micşorează forţele de repulsie dintre stratele de argilă
împiedicând umflarea acestora. Polisiloxanul format poate lega particule cu capacităţi de schimb
ionic foarte scăzute cum ar fi cuarţul, cu particule cu capacitate de schimb mare cum ar fi
montmorilonitul.
În afara aditivilor pentru fixarea migraţiei particulelor fine soluţia de postspălare mai
conţine inhibitori de coroziune şi tensioactivi cu diverse funcţii [45].

D. Testarea reţetelor de soluţie acidă şi a soluţiei de postpălare.

I. Testarea compatibilităţii soluţiilor acide cu fluidele de zăcământ

Aceste teste au fost descrise pe larg în [45] şi nu vor fi reluate în lucrarea de faţă. Amintim
totuşi că aceste teste premergătoare testelor de trecere pe carotă verifică compatibilitatea soluţiei
acide cu ţiţeiul din punct de vedere al:
- formării emulsiilor;
- formării de gudroane acide în prezenţa fierului bivalent şi trivalent;
şi cu apa de zăcământ din punct de vedere al potenţialului de precipitare al diverşilor
compuşi rezultaţi în urma reacţiilor acizilor, la contactul cu apa de zăcământ.
În funcţie de aceste teste soluţiile se completează cu diverşi aditivi sau eventual se
modifică concentraţiile acizilor din soluţie. În cazul în care incompatibilitatea cu apa de
zăcământ nu poate fi rezolvată prin aditivarea soluţiei se recurge la un dop de prespălare înaintea
soluţiei acide care să împiedice contactul soluţiei acide cu apa de zăcământ.

II. Testarea soluţiilor acide prin trecere pe carote.

Pentru efectuarea acestui test se foloseşte o gamă largă de aparatură şi aceasta nu cuprinde
doar dispozitivul propriu-zis cu care se face trecerea soluţiilor acide prin carotă ci şi multe
aparate care analizează carota după efectuarea testului şi analizează compoziţia fluidelor
rezultate la ieşirea din carotă.

II.a Trecerea soluţiei acide de prespălare.

Soluţia acidă de prespălare are rolul de a dizolva carbonaţii înainte de trecerea prin carote a
soluţiei pe bază de HF (sau HBF4).
Reamintim că în cazul în care roca are mai mult de 20% CaCO3 nu se pretează la acidizare
cu o soluţie pe bază de HF. În soluţia de preflush se utilizează acizi care nu au efect de dizolvare
asupra silicaţilor şi aluminosilicaţilor respectiv acid clorhidric, acid formic, acid acetic etc.

- Analiza evoluţiei permeabilităţii carotei pe parcursul testelor.

Primul set de date rezultat la trecerea soluţiei de preflush, ce oferă informaţii importante cu
privire la efectul soluţiei acide îl constituie evoluţia căderii de presiune pe carotă pe parcursul

35
testului. Dacă soluţia acidă generează migrarea particulelor fine, la început presiunea de injecţie
va scădea, după care va creşte odată cu blocarea porilor de către particulele fine ce migrează.

- Analiza compoziţiei soluţiei consumate la ieşirea din carotă.

Fluidul rezultat la trecerea prin carotă este examinat în special în ceea ce priveşte
conţinutul de ioni metalici. Se aşteaptă ca conţinutul de Ca şi Fe să crească şi să atingă un maxim
pe parcursul testului. Un indicator foarte important al testului de trecere al soluţiei de preflush îl
constituie concentraţia ionilor de Al în soluţia rezultată. Dacă procentul de ioni de Al creşte
foarte mult pe parcursul filtrării soluţiei de preflush rezultă că acidul clorhidric utilizat extrage
aluminul din reţeaua mineralelor aluminosilicatice ceea ce face ca siliciul rămas să precipite sub
formă de siliciu amorf Si(OH)4. Acest fenomen are loc la temperaturi ridicate (peste 900C) unde
se recomandă înlocuirea HCl cu acid acetic în soluţia preflush.
Formarea Si(OH)4 poate avea efect negativ asupra permeabilităţii carotei. De asemeni
dacă roca are un conţinut important de zeoliţi efectul acidului clorhidric este negativ asupra
permeabilităţii carotei. În cazul mineralelor argiloide cu conţinut de Fe (clorit) de asemeni acidul
clorhidric la temperaturi înalte extrage numai Fe şi Al din structura mineralului iar siliciul
precipită sub formă de siliciu amorf Si(OH)4.
Compoziţia soluţiei acide se modifică după mai multe teste succesive astfel încât aceasta
să nu dizolve aluminiul din mineralele argiloide şi să nu genereze migrarea particulelor fine.
Pentru roci slab consolidate sau neconsolidate (carote artificial preparate), este foarte
important să fie menţinută permanent la o presiune de comfinare egală cu minim gradientul de
fisurare al formaţiei. Recompactarea rocii în condiţii de zăcământ datorită colapsului porilor în
cazul utilizării unei soluţii prea concentrate de acid se va concretiza printr-o reducere a
permeabilităţii sub acţiunea presiunii de confinare. Este foarte important ca anterior, carota
artificială să fie menţinută la presiunea de confinare un timp suficient de îndelungat (se menţine
presiunea de comfimare în timpul circulaţiei fluidului cu care se măsoară permeabilitatea iniţială
a carotei până când permeabilitatea se stabilizează.)
După efectuarea testului de trecere a soluţiei de preflush carota nu este analizată vizual
cu ajutorul microscopului, pentru că trecerea soluţiei de preflush este urmată imediat de trecerea
soluţiei pe bază de HF.
Cele două treceri se fac succesiv fără oprirea experimentului, pentru că cele două reacţii
cu soluţia de preflush şi cu soluţia de HF sunt în strânsă legătură şi oprirea testului şi analiza
carotei după preflush ar schimba rezultatele acestuia .

II .b. Trecerea pe carote a soluţiei acide pe bază de HF.

În timpul testului se poate utiliza o singură soluţie sau 2 tranşe de soluţii de concentraţii
diferite, în funcţie de tipul de tratament care se adoptă. De asemenea , acidul fluorhidric se poate
înlocui cu acid fluoboric sau cu alt complex acid care generează în soluţie HF.
Primul set de date ce dau informaţii importante despre efectul soluţiei, este ca şi în cazul
soluţiei de preflush, evoluţia căderii de presiune pe carotă, respectiv a permeabilităţii carotei.
Prelucrarea acestor date arată însă evoluţia permeabilităţii doar pe timpul pompării soluţiei.
Permeabilitatea reală, rezultată în urma unor astfel de tratamente va fi măsurată după trecerea
fluidului de postspălare şi circulaţia inversă a petrolului lampant care dă în final, permeabilitatea
carotei după evacuarea produşilor de reacţie din carotă.
În cazul în care s-au utilizat, în soluţia acidă sau în soluţia de postspălare aditivi de control
a migraţiei particulelor fine, efectul acestora poate fi tratat ulterior şi prin trecerea unei tranşe de
apă distilată.

II. c. Examenul vizual al carotei

După extragerea carotei, aceasta este examinată din punct de vedere al canalelor formate
de eroziunea acidului şi din punct de vedere al compoziţiei mineralogice după trecerea acidului.

36
Mineralele din carotă precum şi speciile de precipitate, eventual depuse, sunt analizate cu
ajutorul microscopului electronic (SEM sau ESEM ).
Notă:
Spre deosebire de microscopia SEM (scanning electron microscopy), microscopia ESEM
(environmental scanning electron microscopy ) face posibilă vizualizarea suprafeţelor de carotă
neprelucrată, dând astfel o mai bună imagine a efectului acidului asupra mineralelor din carotă.
Cu ajutorul imaginilor microscopului electronic se pot identifica diverse specii de
precipitat, cum ar fi: hexafluorosilicat de sodiu Na2SiF6, hexafluorosilicat de potasiu
K2SiF6,(Hieratit), sau siliciu amorf Si(OH)4. De asemenea, se evidenţiază efectul de dizolvare
sau degradare al mineralelor argiloide.
II.d. Examinarea compoziţiei probelor de carotă reacţionată.
Examinarea compoziţiei mineralelor reacţionate din carotă se se face cu ajutorul
difractometrului şi cu sjutorul dispozitivului EDS.
Cu ajutorul difractometrului cu raze X se identifică speciile de minerale cristaline din
zonele examinate ale carotei. Difractometrul cu raze X nu detectează nici o specie amorfă spre
exemplu în zonele unde mineralele argiloide au fost sărăcite în aluminiu şi siliciul a precipitat
sub formă de siliciu amorf.
Folosind dispozitivul EDS (Energy Dispersive Xray Analyis) se pot identifica anumite
specii atomice într-o probă bombardată cu raze X. Cu ajutorul lui se analizează zonele
reacţionate din carotă pentru a se vedea elementele componente. Dacă într-o probă de ilit
reacţionat, spre exemplu, se detectează cu ajutorul spectroscopiei EDS numai siliciul şi
oxigenul, atunci rezultă că potasiu şi aluminiul au fost complet extrase în urma reacţiei şi siliciul
a precipitat sub formă de Si(OH)4 amorf.

II.e. Examinarea compoziţiei soluţiei reacţionate colectate la ieşirea din carotă.

Fluidele extrase se colectează la timpi diferiţi şi se analizează din punct de vedere al
compoziţiei folosind spectroscopia de rezonanţă magnetică nucleară NMRS (Nuclear Magnetic
Resonance Specroscopy) şi cu tehnica plasmei generate prin cuplaj inductiv(ICP).
Spectroscopia de rezonanţă magnetică nucleară poate identifica speciile de fluoroaluminaţi
din soluţie şi raportul molar F/Al. Un raport F/Al de 1-1,5 arată că reacţia secundară a acidului
fluorhidric cu aluminosilicaţii este completă iar un raport egal cu 0.5 arată că reacţia terţiară este
completă. Este foarte important de arătat că cu ajutorul spectroscopiei de rezonanţă magnetică
nucleară se poate măsura concentraţia globală de fluor şi nu numai fluorul liber din soluţie.
Tehnica plasmei generată prin cuplaj inductiv (ICP) este o tehnică analitică de determinare
a urmelor de elemente chimice (de obicei metale) dintr-o probă care trebuie să fie soluţie
(preferabil apoasă). Această tehnică necesită filtrarea probei şi nu va determina şi conţinutul
precipitatului.
După analiza compoziţiei soluţiei rezultate la trecerea prin carote se se trasează graficul în
timp a valorilor concentraţiei de Al, Si, Fe, Mg, K, Na etc. Valorile concentraţiilor trebuie
corectate cu concentraţiile rezultate din cantităţile precipitate care nu sunt măsurate cu
dispozitivul ICP.
Cel mai important indicator compoziţional din fluidul rezultat la trecerea soluţiei acide prin
carotă este raportul Si/Al şi respectiv, evoluţia lui pe parcursul injecţiei. În mod normal raportul
Si/Al trebuie să coincidă cu cel calculat teoretic pentru compoziţia mineralelor aluminosilicatice
dizolvate. În cazul când raportul Si/Al este mai mic decât cel teoretic calculat, în mod sigur o
parte din siliciu a precipitat în carotă sub formă de Si(OH)4.

II.f. Analiza probelor de precipitat.

O parte din probele luate la diferite intervale de timp, pe parcursul injecţiei de acid se
colectează şi se lasă la temperatura camerei un timp suficient ca să precipite substanţele rezultate
în urma reacţiei, care au un grad de solubilitate redus. Se observă că fluidul colectat la ieşirea
din carote se tulbură, în timp, la temperatura camerei.

37
 Aceste probe se trec prin hârtie de filtru. Probele de filtrat rămase pe hârtia de filtru sunt
examinate cu microscopul electronic.
Particulele fine colectate pe hârtia de filtru sunt analizate vizual folosind microscopul
electronic cu care se pot identifica filtratul cristalizat şi siliciul amorf şi, de asemeni, sunt
analizate cu difractometrul cu raze X Philips cu care se identifică compoziţia calitativă şi
semicantitativă a materialului. Reamintim că difractometrul nu identifică decât substanţele
cristaline.
Proba se analizează folosind şi dispozituul EDS(Energy Dispersive Xray Analyis) pentru a
avea o imagine cât mai completă a materialului precipitat şi a particulelor fine despinse şi
transportate de soluţia acidă.

III Testarea prin trecere pe carotă a soluţiei de post spalare

Soluţia acidă de postspălare, mai ales atunci când are aditivi speciali de tipul
organosilanului, estre trecută pe carotă după soluţiile acide si se testează efiecienţa acesteia.
Daca s-a folosit un aditiv pentru controlul migraţiei argilelor se trece ulterior prin carota apă
distilată şi se urmăreşte evoluţia permeabilităţii. Se determină de asemeni debitul prin carota la
care mai are loc antrenarea particulelor fine după trecerea soluţiei de postspălare.

E. Interpretarea datelor şi corecţia soluţiilor utilizate

În funcţie de rezultatele obţinute se corectează soluţia acidă. Este necesar de ştiut că

experimentul complet de trecere pe carote şi analiză a soluţiilor acide, este foarte scump pentru
că necesită o aparatură sofisticată pe care o deţin puţine laboratoare din lume.
Spre exemplu, în Laboratoarele ICPT Câmpina, pentru examenul vizual al carotelor se
foloseşte numai microscopul optic iar pentru identificarea speciilor de argilă se utilizează
spectroscopia în infraroşu.
Instalaţia de trecere pe carotă utilizată în laboratoarele ICPT este concepută pentru
permeabilităţi relative, nu pentru lucrul cu soluţii acide. La trecerea soluţiilor acide nu se
utilizează pompele acesteia pentru a le proteja şi, de asemeni, se măreşte cantitatea de inhibitor
de coroziune, din soluţiile acide testate, peste cantitatea utilizată curent în condiţii de şantier,
ceea ce deformează puţin rezultatele testului.
Compoziţia fluidelor extrase din carote se determină în special prin metode chimice în
laboratoarele ICPT, iar compoziţia particulelor rămase pe hârtia de filtru după precipitarea
produşilor de reacţie se analizezaă tot cu spectroscopia în infraroşu.
Pentru a se recurge la un număr minim de treceri pe carote trebuie efectuată o corecţie
eficientă a soluţiei acide în funcţie de informaţiile obţinute la primul experiment.

F. Stabilirea tehnologiei de acidizare

La stabilirea tehnologiei şi a programului de stimulare sunt foarte importante datele
sondei şi, în special, dintre acestea, gradul de blocaj, natura blocajului şi lungimea intervalului
perforat.
Programul de pompare este alcătuit în termeni generali din 9 etape din care în funcţie de
particularităţile zăcământului şi sondelor pot lipsi anumite etape.

1. Etapa dizlocuirii ţiţeiului şi înlăturării depunerilor organice în jurul găurii de sondă.

În această etapă se pompează de regulă un solvent aromatic care are următoarele funcţii:
- împingerea ţiţeiului din faţa frontului de acid pentru a împiedica formarea
emulsiilor sau gudroanelor acide;

38
 - îndepărtarea depunerilor organice pentru a permite accesul acidului direct la
suprafaţa mineralelor;
Această etapă este obligatorie în cazul ţiţeiurilor grele, unde nu s-a putut realiza controlul
precipitării gudroanelor acide sau a formării de emulsii inverse prin aditivarea soluţiei acide.

2. Împingerea apei de zăcământ din jurul găurii de sondă (preflush fără acid).
Această etapă are rolul de a îndepărta de gaura de sondă apa de zăcământ ce are un
conţinut bogat în ioni de potasiu şi sodiu pentru a împiedica contactul acesteia cu soluţia acidă.
Dacă se folosesc volume mari de soluţie de preflush (vezi etapa 3), această etapă poate să
lipsească. Dacă însă volumul de soluţie de preflush este insuficient pentru a împiedica contactul
apei de zăcământ cu soluţia pe bază de HF atunci se foloseşte o soluţie tampon înaintea soluţiei
de preflush.

3. Etapa pompării soluţiei de preflush.

În această etapă se utilizează o soluţie pe bază de HCl, acid formic sau acid acetic (acidul
se alege în funcţie de temperatura zăcământului), pentru a reacţiona cu carbonaţii împiedicând
contactul acestora cu soluţia acidă pe bază HF. Soluţia acidă nu trebuie să degradeze structura
aluminosilicaţilor.

4. Etapa pompării soluţiei acide pe bază de HF (compoziţia 1).

5. Etapa pompării unei soluţii acide pe bază de HF de altă concentraţie decât compoziţia 1
sau a unei soluţii acide speciale.
Cele două etape 4 şi 5 , de multe ori, sunt asimilate într-una singură şi reprezintă soluţia
principală care are ca efect creşterea permeabilităţii stratului.
În cazul sondelor unde există fenomenul migraţiei particulelor fine, de regulă se folosesc în
funcţie de temperatură, 2 tranşe de soluţie cu efect de dizolvare a aluminosilicaţilor în variantele
enumerate mai jos:
- pentru temperaturi mici:
Varianta 1:
Etapa 4 – soluţie pe bază de HCl/HF în procente de 13,5%/1,5%.
Etapa 5 – soluţie pe bază de HCl/HF în procente de 12%/3%.
Varianta 2:
Etapa 4 - soluţie pe bază de HCl/HF în procente de 6%/1,5%.
Etapa 5 – soluţie de acid fluoboric.

- pentru temperaturi mari:

Varianta 3:
Etapa 4 – soluţie pe bază de HF cu reacţie întârziată, HF + AlCl3 + acid organic
Etapa 5 – soluţie pe bază de acid fluoboric
Varianta 4:
Etapa 4 - soluţie pe bază de acid organic/HF 10%/2%.
Etapa 5 – soluţie de acid fluoboric
Varianta 3:
Etapa 4 - soluţie pe bază de acid organic şi HF
Etapa 5 – soluţie de acid fosfonic +NH4FHF

6. Etapa de postspălare
Soluţia de postspălare are rolul de a îndepărta produşii de reacţie de gaura de sondă
limitând precipitarea acestora lângă sondă.
Soluţia de postspălare este la bază o soluţie de clorură de amoniu în apă dulce la care se
adaugă aditivi de control ai migraţiei particulelor fine, cum ar fi organosilan.

39
 7. Etapa de diverting
În cazul intervalelor perforate lungi etapele de la 2-6 se alternează cu o etapă de pompare a
unui fluid pentru blocare temporară, care poate fi spumă de polimer sau materiale solide
dispersate în apă ce sunt solubile în ţiţei.

8. Se repetă etapele 2-7 de câte ori este necesar, de regulă în număr egal cu numărul de
intervale perforate.

9. Etapa de împingere finală.

Pentru această etapă se poate folosi azot ca fluid de împingere care uşurează punerea în
producţie a sondei.

Din etapele enumerate mai sus unele pot să lipsească în funcţie de particularităţile
soluţiilor alese. De asemeni, aditivii folosiţi în fiecare etapă diferă în funcţie de soluţia adoptată.
De exemplu, dacă în etapa a 5-a se utilizează acid fluoboric, atunci în etapa de
postspălare nu mai este necesară utilizarea organosilanului.

3.1.2. Metode de acidizare speciale pentru stimularea zăcămintelor de nisipuri

neconsolidate unde există fenomenul migraţiei particulelor fine.

A. Soluţii bazate pe acid clorhidric, acid fluorhidric în diferite concentraţii.

Sondele echipate cu filtru împachetat la care s-a manifestat fenomenul migraţiei

particulelor fine şi a colmatării împachetării şi a filtrului au fost deseori acidizate cu soluţie de
acid de noroi clasică: HCl/ HF 12%:3%, HCl/HF 13,5%:1,5% sau HCl/HF 9%:1%.
Totuşi aceste tratamente convenţionale nu au dat rezultatele scontate pentru că sistemele
clasice bazate pe HF 2-3% dizolvau particulele fine depuse dar ajutau la desprinderea ulterioară
din matricea rocii a unei cantităţi şi mai mari de particule fine care colmatau împachetarea şi
rezultatul operaţiei era de scurtă durată. Pe de altă parte concentraţiile mici de HF de exemplu
1%HF cu 9%HCl sau 1,5%HF cu 7,5%HCl nu aveau rezultatele scontate în special la
temperaturi mari pentru că în jurul sondei care este o zonă rece nu dizolvau, datorită vitezei mici
de reacţie, decât o parte mică din materialul pelitic depus.
Pe plan mondial s-au încercat mai multe combinaţii de soluţii HCl/HF de concentraţii
diferite care utilizate la acelaşi tratament au dat rezultate mai bune decât rezultatele date de
tratamentele efectuate cu o singură concentraţie.
La sonde cu temperaturi mici s-a ajuns la concluzia că cele mai bune rezultate le dau
combinaţiile de soluţii acide cu concentraţii diferite respectiv s-au utilizat două soluţii acide pe
bază de HCl/HF , din care prima era pe bază de HCl/HF, 13,5%HCl /1,5%HF sau 7,5%HCl
/1,5%HF şi a doua pe bază de 12% HCl/3% HF.
Acest tip de tratament neconvenţional se realizează în mai multe stadii a căror compoziţie
şi volum este expusă mai jos:

1. Injecţia de solvent
Înainte de injecţiea soluţiei acide se injectează un volum de solvent aromatic (care dizolvă
toate tipurile de depuneri organice atât parafinele cât şi răşinile şi asfaltenele) în volum de 300
l/metru perforat.

40
 2. Injecţia soluţiei de preflush
Soluţia de preflush are rolul de a îndepărta carbonaţii din jurul găurii de sondă înainte de
injecţia HF. Pentru a nu crea degradarea feldspaţiilor sau a argilei nu se injectează volume mari .
Se recomandă între 700 şi 1000 l/metru perforat.
3. Injecţia soluţiei acide pe bază de HCl/HF 13,5%/1,5% sau 7,5%/1,5%.
Această soluţie de concentraţie mai scăzută întârzie dizolvarea particulelor fine dar datorită
concentraţiei mai scăzute nu duce la deconsolidarea şi mai puternică a formaţiei.
Volumul recomandat este 1250 l/metru liniar perforat.
4. Injecţia de soluţie HCl/HF de concentraţie 12% HCl şi 3% HF.
După injecţia soluţiei de HF de concentraţie 1,5% se injectează soluţia de concentraţie
3% care are putere mai mare de dizolvare. Această soluţie acidă are rolul de a dizolva cât mai
complet particulele fine depuse în imediata apropiere a găurii de sondă. Volumul recomandat
este de 500-600 l pe m perforat, nu mai mare, pentru a se evita pătrunderea mai adâncă în strat
care poate provoca deconsolidarea formaţiei şi amplificarea fenomenului de migrare a
particulelor fine.
5. Injecţia soluţiei de postspălare
După injecţia ultimei tranşe de acid se recomandă injecţia unei soluţii de 7% NH4Cl
preparată cu apă dulce pentru a se evita precipitarea oricăror produşi de reacţie în imediata
apropiere a găurii de sondă.
În cazul intervalelor perforate foarte lungi divertingul soluţiei acide se realizează prin
spumarea soluţiei acide. Toate cele trei tranşe ale soluţiei acide trebuie adiţionate cu aditivi de
control al fierului, combaterea coroziunii, antiemulsionanţi, anticorosivi şi se mai adaugă şi un
acid slab cum ar fi acidul acetic pentru controlul pH-ului.
Acest tip de tratament acid a fost testat pe carote şi carotele au fost analizate ulterior cu
microscopul electronic şi difractometru cu raze X [13]. Testele au arătat că montmorilonitul,
ilitul şi cloritul au fost aproape complet eliminate şi deasemeni conţinutul de feldspat a fost redus
semnificativ.
Soluţia este recomndată la zăcăminte cu conţinut important de aluminosilicaţi (mai mare de
25%) care au temperaturi mai mici de 600C.

B. Soluţii bazate pe acid de noroi în combinaţie cu acid de argilă. (acid fluoboric) .

Acidizarea cu acid de argilă (acid fluoboric) precedată de acid de noroi a fost aplicată cu
succes pe plan mondial la mai multe zăcăminte unde există fenomenul colmatării impachetării
datorită migraţiei particulelor fine. Exemple: zăcământul Gullfax –Marea Nordului [13] şi
zăcământul Ceuta din Venezuela [15]
Etapele acestui tip de tratament acid şi volumele recomandate sunt date în cele ce urmează:
1. Injecţia de solvent.
În special la zăcămintele cu temperaturi mai scăzute şi la ţiţeiurile care formează emulsii şi
gudroane acide este necesară injecţia de soluţii care îndepărtează depunerile organice şi rezolvă
problemele de incompatibilitate cu soluţia acidă . Se recomandă injecţia unui volum de 300-400 l
xilen/m perforat.
2 . Injecţia soluţiei de preflush .
Se recomandă injecţia a 300-400 l/m perforat soluţie acidă de preflush din 10% HCl +
aditivi. Această soluţie are rolul de a dizolva orice material calcaros înainte de introducerea
acidului fluorhidric sau fluoboric şi de a împiedica contactul acestor acizi cu apa de zăcământ.
3. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie medie (6%HCl/1,5%HF).
Concentraţia acidului de noroi este limitată pentru a nu duce la deconsolidarea rocii.
Acidul de noroi are rolul de a dizolva aluminosilicaţii din imediata vecinătate a găurii de
sondă îndepărtând atât particulele fine care au colmatat filtrul şi împachetarea cât şi particulele
solide din fluidul de foraj introduse la traversarea stratului.
Volumul de acid de noroi recomandat este de 1000 – 1800l/m perforat.

41
 4. Injecţia soluţiei tampon.
O soluţie 3 – 6% NH4Cl preparată cu apă dulce se introduce între soluţia de acid de noroi şi
soluţia acid de argilă. Are rolul de a îndepărta soluţia de acid de noroi la o distanţă de 1 - 1,5 m
de gaura de sondă. Această soluţie tampon previne precipitarea compuşilor dizolvaţi de acidul de
noroi şi previne contactul dintre acidul de noroi şi acidul de argilă.
5. Injecţia acidului de argilă.
Se injectează soluţia de acid fluoboric (HBF4) de concentraţie 8%. Se vor reaminti
reacţiile ce au loc la introducerea acidului fluoboric în strat. Mai întâi are loc reacţia de hidroliză
a acidului fluoboric:
HBF4 +H2O ⇔ HBF3OH +HF - reacţie lentă
HBF3OH +H2 O ⇔ HBF2(OH)2 + HF - reacţie rapidă
HBF2(OH) + H2O ⇔ HBF(OH)3 + HF - reacţie rapidă.
HBF(OH)3 ⇔ H3BO3 + HF

După reacţia de hidroliză a acidului fluorboric cu eliberare de HF are loc reacţia acidului
fluorhidric eliberat cu aluminosilicaţii.
Vom da exemplu mai jos reacţia cu caolinitul care este mineralul argilos cu cel mai mare
potenţial de migrare .

HF + AlSi4O16(OH)2 ⇔ H2SiF6 + 2H3AlF6 + 12H2O

(acid fluorhidric) + (caolinit) ⇔ (acid fluorosilicic) + (acid fluoroaluminic) + (apă)

Viteza de hidroliză în prima etapă este lentă, ceea ce duce la o reacţie lentă a acidului
fluorhidric cu aluminosilicaţii. Acidul fluoboric are din această cauză o putere mică de dizolvare,
dar o rază mare de pătrundere. Marele avantaj al acestuia constă însă în fixarea Borului în
structura argilei nereacţionate şi fixarea definitivă a acesteia.
Volumul de soluţie de acid fluoboric este de 1200 –1900 l/m perforat, ceea ce asigură o
rază de invazie de 1 – 1,5m. Aceasta este raza pe care trebuie să se realizeze fixarea particulelor
fine, pe raze mai mari vitezele de curgere sunt mai mici, iar fenomenul antrenării particulelor
fine mult mai puţin pregnant.
6. Împingerea soluţiei de acid de argilă în strat.
Soluţia de împingere este apă dulce + NH4Cl dar nu se injectează decât pe o rază mică în
strat. În zona de invazie, acidul fluoboric trebuie lăsat să reacţioneze minim 12 ore, pentru a
permite desfăşurarea completă a reacţiei de hidroliză şi fixarea borului în structura
aluminosilicaţilor. Pe zăcămintele unde a fost aplicat, acidul de argilă a permis exploatarea
sondelor fără ca acestea să înregistreze declinul caracteristic colmatării filtrelor timp de 4 ani
după tratament.

42
 C. Soluţii bazate pe acid de noroi în combinaţie cu soluţii de postspălare pe bază de
organosilan

În paragraful 3.1.1. a fost descris aditivul organosilan şi efectul acestuia de fixare a

aluminosilicaţilor. El se poate introduce ca aditiv în soluţii acide sau se poate introduce în fluidul
de postspălare pentru fixarea argilelor, feldspaţilor şi cuarţului după reacţia cu acidul de noroi.
Compatibilitatea organosilanului cu soluţiile caracteristice etapelor unui tratament acid este
reprodusă în tabelul de mai jos, ce redă solubilitatea organosilanului.

Fluid testat Observaţii asupra soluţiei după ce s-a

adăugat 1% organosilan
Apă dulce Soluţie uşor opalescentă
2%KCl Soluţie limpede
3% NH4Cl Soluţie limpede
4%CaCl2 Soluţie limpede
10% HCl Soluţie limpede
12%HCl – 3%HF Soluţie limpede
8%NH4Cl + 5% solvent mutual Soluţie limpede
8%NH4Cl + 5% solvent mutual Soluţie limpede
+ 3% acid acetic

Xilen Insolubil – formează precipitaţi

După cum se observă din tabelul de mai sus aditivul organosilan este compatibil cu
majoritatea soluţiilor utilizate la un tratament acid, mai puţin cu Xilenul.
În cazul utilizării aditivului organolisan ca aditiv în soluţia acidă dacă se utilizează un
dop de xilen înaintea soluţiei acide trebuie folosit un dop tampon între soluţia acidă cu
organosilan şi xilen.
Etapele operaţiei de acidizare folosind ca aditiv pentru combaterea migraţiei particulelor
fine organosilan sunt date în termeni generali mai jos:
1. Injecţia de solvent (xilen).
La ţiţeiurile mai grele şi la zăcămintele cu temperaturi scăzute această etapă nu poate lipsi.
Dacă însă nu există depuneri organice nici probleme de formare a gudroanelor acide, această
etapă se va evita pentru că aşa cum s-a arătat mai devreme xilenul este incompatibil cu
organosilanul. Volumul de xilen recomandat este de 250 l/metru perforat.
2. Injecţia unei soluţii tampon de spumant.
Se injectează o soluţie 1 % spumant pentru îndepărtarea xilenului de gaura e sondă.
Volumul recomandat este de 300 l/metru perforat.
3. Injecţia unei soluţii tampon de acid acetic (200 l/metru perforat).
Soluţia acidă trebuie să aibă o concentraţie de 10% acid acetic. Are rolul de a micşora pH-
ul înaintea injecţiei soluţiei pe bază de HCl, pH-ul mai scăzut minimizează tendinţa compuşilor
cu aluminiu de a precipita la contactul acidului clorhidric cu argilele.
4. Injecţia soluţiei de preflush pe bază de HCl.
Se recomandă injecţia a 250-300 l/metru perforat a unei soluţii 7,5% HCl. Volumul de
acid clorhidric a fost minimizat ştiut fiind faptul că provoacă degradarea argilelor prin extragerea
aluminiului.
Cele două soluţii pe bază de acid acetic şi acid clorhidric trebuie să dizolve carbonaţii pe
raza de invazie ulterioară a acidului fluorhidric.
5. Injecţia soluţiei acide pe bază de HF de concentraţie medie
Prima tranşă pe bază de acid de noroi are o concentraţie de 6% HCl /1,5% HF. Acest acid
de noroi de concenetraţie medie are rolul de a iniţia dizolvarea particulelor fine. Are o viteză de

43
reacţie mai mică şi o rază mai mare de pătrundere. Volumul recomandat este de 350-900 l/metru
perforat.
6. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie mai mare.
Concentraţia recomandată este de 10% HCl/2% HF. Concentraţia mai mare a acestei
soluţii îi dă o putere mai mare de solubilizare. Ea are rolul de a solubiliza particulele fine din
imediata apropiere a găurii de sondă. Volumul recomandat este de 350-900 l/metru perforat.
7. Injecţia soluţiei de postspălare.
Soluţia de postspălare are rolul de a îndepărta produşii de reacţie de gaura de sondă şi de a
introduce pe zona care a reacţionat cu acidul fluorhidric aditivul pentru fixare a
aluminosilicaţilor (organosilan).
Reţeta recomandată este apă dulce + 8% NH4Cl + 3% acid acetic + 0,5% organosilan.
Volumul de soluţie de postspălare recomandat este de 1800 –2500 l/metru perforat.
8. Injecţia pachetului de blocare temporară.
Se injectează un pachet de spumă pentru blocare temporară (diverting) în volum de 5000
l/metru perforat stimulat.
9. Se repetă etapele de la 3 la 8 de câte ori este necesar în funcţie de numărul de intervale
perforate.
10. Injecţia fluidului de împingere
Se injectează fluid de împingere azot sau apă dulce + 5% NH4Cl pentru împingerea
ultimei tranşe de soluţie de organosilan în strat.
După cum se observă, injecţia de solvent (xilen) nu se repetă odată cu celelalte etape
datorită incompatibilităţii acestuia cu aditivul organosilan.
Pentru temperaturi mai mici de 700C soluţia se lasă în pauză de reacţie circa 12 ore.

3.2. STIMULAREA SONDELOR PRIN TRATAMENTE TENSIOACTIVE

3.2.1. Tratamente pentru combaterea emulsiilor – metodologie de alegere a

soluţiilor optime.

Etapele proiectării tratamentelor de combatere a emulsiilor:

A) Culegerea informaţiilor preliminare.

I Date despre zăcământ

1. Caracteristicile matricii
- compoziţia mineralogică a rocii colector
- analiza materialului pelitic produs de sondă
- există fenomenul migraţiei particulelor fine? ce dimensiuni au acestea ? – pot
funcţiona ca stabilizatori de emulsie?

2. Caracteristicile fluidelor de zăcământ

- proprietăţile ţiţeiului
Se face analiza mai multor probe de ţiţei şi se identifică conţinutul de:
- asfaltene
- răşini
- parafine
- aromatice

Se determină indicele de stabilitate coloidală a asfaltenelor.

44
 %asfaltene
I=
%răăşin+ %aromatice

De regulă dacă I este mai mare de 0,09 atunci ţiţeiul formează emulsii foarte stabile.
Se determină de asemeni, variaţia vâscoziţăţii ţiţeiului cu temperatura.
- proprietăţile apei de zăcământ
- salinitate.
- pH.

3. Condiţiile de presiune şi temperatură

II. Date despre sondă.

- lungimea intervalului perforat sau împachetat;
- gradul de blocaj al sondei;
- evoluţia declinului sondei şi respectiv al gradului de blocaj;
- evoluţia procentului de impurităţi.
Dacă se deţin date privind probele produse de sondă şi conţinutul acestora în ţiţei
emulsionat acestea se vor asocia cu evoluţia procentului de impurităţi şi a gradului de blocaj
pentru a se identifica apariţia blocajului hidraulic.
- istoricul operaţiilor anterioare la care s-au utilizat substanţe tensoactive;

B. Analiza probei de emulsie

- Examinarea vizuală a emulsiei
Această analiză se face atât cu ochiul liber pentru a investiga aspectul şi culoarea precum şi
cu microscopul pentru a determina tipul emulsiei, dimensiunile granulelor de apă, precum şi
prezenţa particulelor solide la interfaţă.
- Efectuarea testului de stabilitate în condiţii de zăcământ.
Se aduce proba la temperatura stratului şi se determină procentul de apă separată într-un
anumit timp. Se măsoară astfel indicele de separaţie IS pentru proba netratată. Dacă proba este
stabilă în condiţii de strat este foarte probabil că emulsia este generată in situ şi nu în pompă.
- Efectuarea testului de stabilitate în prezenţa mai multor soluţii de dezemulsionant.
Se măsoară cantitatea de apă separată pentru toate soluţiile de dezemulsionat testate, se
face media şi se măsoară indicele de separaţie.

IS =
∑ %apaseparata
nr. det er min ari

- Se aleg dezemulsionanţii cu cele mai bune rezultate.

B. Alegerea soluţiei optime de tratare

Dintre soluţiile de dezemulsionanţi care au avut cele mai bune rezultate la spargerea
emulsiei se alege varianta care are efect benefic şi asupra umectabilităţii rocii.

C. Alegerea volumui de fluid a temperaturii soluţiei şi a debitului de injecţie.

Volumul reocomandat este de 2-6 mc/m perforat soluţie tensioactivă.
Debitul de injecţie trebuie să fie suficient de mic astfel încât să permită amestecul soluţiei
tensioactive cu fluidele de zăcământ la nivelul porilor fără canalizarea acesteia.
În cazul în care temperatura are un aport substanţial la spargerea emulsiei o atenţie
deosebită trebuie acordată şi temperaturii fluidului de tratare.

45
 Testele de spargere a emulsiilor se fac la temperatura stratului dar zona de invazie a
fluidului de tratare are o temperatură mult mai mică dacă fluidul este introduce rece în strat.
Atunci când emulsia nu se sparge la temperatura camerei ci numai la temperaturi apropiate sau
mai mari decât temperatura stratului fluidul se va încălzi în habă cu ajutorul unui generator de
abur mobil până la temperatura adecvată.

3.2.2. Tratamente pentru schimbarea umectabilităţii –metodologie de alegere a

soluţiilor optime.

Tratamentele tensioactive pentru schimbarea umectabilităţii au rolul de a aduce

permeabilitatea relativă pentru ţiţei la valoarea maximă pentru o anumită stare de saturaţie.
Etapele proiectării tratamentului tensioactiv sunt descrise în continuare.

A. Culegerea informaţiilor preliminare.

I Date despre zăcământ

1. Caracteristicile matricii
Se efectuează analiza mineralogică globală şi se identifică şi modul de plasare al
mineralelor pe suprafaţa porilor. O atenţie deosebită trebuie acordată caolinitului care după un
timp indelungat de cantact cu ţiţeiul (timp de îmbătrânire) devine udat preferenţial de ţiţei. La
nisipuri marnoase şi argiloase de multe ori, umectabilitatea depinde de prezenţa caolinitului şi de
distribuţia acestuia în pori.

2. Caracteristicile fluidelor de zăcământ

- proprietăţile ţiţeiului
- densitatea
- compoziţia
Se face analiza mai multor probe de ţiţei şi se identifică conţinutul de:
- asfaltene
- răşini
- parafine
- aromatice
- punctul de congelare, şi punctul de ceaţă.
Se determină raportul asfaltene răşini pentru a se determina potenţialul de precipitare al
acestora în strat

%asfaltene
A/R =
%răăşin

- variaţia vâscoziţăţii ţiţeiului cu temperatura.

În funcţie de proprietăţile de mai sus ale ţiţeiului se determină potenţialul acestuia de a depune
material organic în strat ştiut fiind că aceasta schimbă umectabilitatea rocii.
- proprietăţile apei de zăcământ
- salinitate.
- compoziţie
- pH
3. Caracteristicile interacţiunii rocă fluid
- Se determină umectabilitatea rocii prin metoda unghiului de contact, metoda curbelor de
presiune capilară sau alte metode moderne cum ar fi rezonanţa magnetică nucleară.
Umectabilitatea rocii se măsoară atât pentru roca curată cât şi pentru roca lăsată la îmbătrânire cu
saturaţie ireductibilă în apă.

46
 - Se trasează curbele de permeabilitate relativă pe o carotă curată şi pe o carotă lăsată un
timp la îmbătrânire.

4. Condiţiile de presiune şi temperatură

II. Date despre sondă.

- lungimea intervalului perforat sau împachetat;
- gradul de blocaj al sondei;
- evoluţia declinului sondei şi respectiv al gradului de blocaj;
- evoluţia procentului de impurităţi.
- istoricul operaţiilor anterioare la care s-au utilizat substanţe tensoactive;
- starea probabilă de saturaţie în jurul găurii de sondă.

B) Alegerea substanţelor chimice ce pot fi utilizate ca schimbători de umectabilitate, în

funcţie de mineralogia rocii.

C) Testarea schimbătorilor de umectabilitate pe carote.

- Se trasează curbele de presiune capilară după trecerea soluţiilor de schimbător de
umectabilitate.
- Se trasează curbele de permeabilitate relativă după trecerea soluţiilor de schimbător de
umectabilitate.
Se alege schimbătorul de umectabilitate ce realizează permeabilitatea relativă maximă
pentru ţiţei.

D) Alegerea volumului de soluţie şi a programului de pompare.

Volumul de soluţie de tratare recomandat este între 4-6 mc / metru perforat.
Acesta poate fi şi mai mare dacă s-au mai efectuat tratamente anterioare.
Debitul de injecţie trebuie să fie suficient de scăzut pentru a evita canalizarea soluţiei
tensioactive.
O atenţie deosebită trebuie acordată pauzei de reacţie. Aceasta trebuie să dureze suficient
pentru a permite adsorbţia substanţei introduse ca schimbător de umectabilitate (12 ore- 24
ore).

47
 4. STABILIREA PROGRAMELOR DE STIMULARE PENTRU
ZĂCĂMINTELE STUDIATE.

4.1. STABILIREA PROGRAMELOR DE STIMULARE PENTRU ZĂCĂMÂNTUL

OCHIURI GORGOTA

4.1.1. Caracteristici ale zăcământului determinante în alegerea programelor de

stimulare

Exploatarea zăcămintelor de pe structura Ochiuri Gorgota a început în anul 1914 la Dacian,

în 1924 la Meoţian şi 1945 la Helveţian.
Din analiza comportării sondelor a reieşit că principalele dificultăţi întâlnite în exploatare
se datorează viiturilor de nisip care uneori au condus şi la deteriorarea coloanelor de exploatare,
inundarea tehnică datorită cedării inelelor de ciment din spatele coloanei, iar în stadiul actual al
exploatării se manifestă lipsa de aflux datorată în primul rând energiei scăzute de zăcământ.
Obiectivul actualului studiu privind creşterea productivităţii sondelor pe structura Gorgota,
îl constituie Meoţianul şi în special Meoţianul I, - care este dezvoltat pe structura Gorgota –
zăcământ de ţiţei cu cupolă de gaz.
Presiunea statică actuală pe Meoţianul I este scăzută şi variază între 11 bari (măsurată în
sonda 823 SNP) şi 16 bari (măsurată în sonda 606 MP). Zăcământul se află în ultimul stadiu de
exploatare.
Factorul actual de recuperare pentru ţiţei pentru Meoţian I inf. + sup. este de 26% pe zona
Ochiuri şi 10% pe zona Gorgota.
Principalele informaţii ce se iau în considerare la elaborarea programelor de stimulare sunt
legate de litologia stratelor.
Meoţianul este alcătuit cu preponderenţă din nisipuri şi gresii calcaroase separate între ele
prin marne şi argile.
Descrierea generică de mai sus nu semnifică foarte mult în alegerea programelor de
stimulare, mult mai importante sunt analizele de carote din care trebuie luate în considerare
informaţiile privind conţinutul mineralogic global dar şi aşezarea mineralelor în porii rocii.
Pe zăcământul Meoţian s-au deţinut 27 analize pe carote extrase din 12 sonde. Dintre
acestea 9 analize au fost la Meoţian I pe carote extrase din 4 sonde, din care 606 MP şi 613
SNP se află şi acum în exploatare.
Din punct de vedere al stimulării sondelor o informaţie foarte importantă rezultată din
analizele pe carote o constituie procentul scăzut de carbonat de calciu, respectiv între 3 şi 11%,
ceea ce face ca recomandabilă utilizarea soluţiilor acide pe bază de HCl/HF, precedate de soluţii
acide de preflush pe bază de HCl sau acid organic.
Permeabilitatea stratului este mare, respectiv150 mD (determinată ca medie a 4 măsurători)
ceea ce face suficientă deblocarea sondelor ca acestea să producă la debit potenţial.

Caracteristicile fluidelor de zăcământ.

Ţiţeiul este parafinos, uşor, cu γ = 0,84 şi vâscozitate scăzută, respectiv 1,1 cP, la
temperatura de zăcământ (45-500C).
Ţiţeiul nu prezintă potenţial de formare a gudroanelor acide sau a altor depuneri organice.

Apa de zăcământ este de tip clorură de calciu, grupa cloruri, subgrupa sodiu, clasa S1, cu o
salinitate între 120-140 g/l.
Unele probe de apă au şi un conţinut important de fier de expemplu la sonda 105 MPC
Ochiuri conţinutul de fier în apă este 71 mg/l. O atenţie deosebită trebuie acordată controlului
fierului atât la acidizări cât şi tratamente tensioactive.
Saturaţiile mari în gaze fac necesară utilizarea metanolului la soluţiile acide pentru a se
micşora tensiunea interfacială soluţie acidă-gaz şi a se evita astfel blocajul capilar.

48
 Temperatura de zăcământ este de 45-500C, ceea ce înseamnă viteze mici de reacţie ale
acizilor deci se pot folosi concentraţii mai mari ale acestora.
Pe zăcământ pe tot parcursul exploatării una din cauzele scăderii productivităţii sondelor a
fost migrarea particulelor fine.
La sondele echipate cu filtru împachetat acest fenomen provoacă colmatarea filtrelor.
Numărul actual de sonde productive cu ţiţei la Meoţian pe structura Ochiuri – Gorgota este
de 10 sonde, din care 3 sonde sunt echipate cu filtru împachetat. Debitul net al sondelor variază
între 0,3 şi 6t/zi.
Debitul net scăzut al sondelor se datorează nu numai energiei scăzute de zăcământ dar şi
blocajului indus de migrarea particulelor fine şi de asemeni creşterii procentului de impurităţi.
Sondele produc cu procente de impurităţi între 5 şi 89% şi raţii gaze ţiţei între 200 şi 2.000
Nmc/mc.
Nu s-au deţinut date de cercetare hidrodinamică pentru a se determina blocajul sondelor,
dar s-au deţinut suficiente date de etalonare şi măsurători ecometrice pentru a se determina
gradul de blocaj din ecuaţiile curgerii semistaţionare trifazice. Gradul de blocaj al sondelor
variază între 60 şi 83% din care circa 40% este datorat imperfecţiunii după modul de deschidere
şi factorul Non Darcy.

4.1.2. Stimularea sondelor prin acidizare

[Link].Determinări de laborator efectuate în vederea elaborării reţetelor de acidizare

Cauza principală a blocajului sondelor o prezintă migraţia particulelor fine iar soluţia acidă
trebuie să aibă în primul rând putere de dizolvare asupra particulelor fine migrate ce astupă porii
rocii.
Pentru identificarea compoziţiei mineralogice a particulelor fine migrate s-a făcut analiza
spectrometrică cu infraroşu a probei de material solid aflat în suspensie în apa de zăcământ
extrasă de la sonda 739 Ochiuri Gorgota deschisă la Meoţian I sup.
Cantitatea mică de material solid deţinută a făcut posibilă doar determinarea calitativă a
compoziţiei în care s-a identificat:
- montmorilonit - ilit
- carbonat de calciu
- cuarţ
- bentonită
- caolinit (urme)
Predomină argila montmorilonit-ilit.

Teste de compatibilitate a soluţiei acide cu fluidele de zăcământ.

- Testul de compatibilitate cu ţiţeiul:

Soluţiile acide testate au fost soluţii acide de tip acid de noroi cu procente de HCl/HF între
6% HCl-1%HF şi maxim 12% HCl-3% HF.
La nici una din concentraţii soluţia acidă nu formează cu ţiţeiul gudroane acide.
Ţiţeiul de la Meoţianul Ochiuri Gorgota nu emulsionează în contact cu soluţia acidă decât
în prezenţa unui procent important de particule fine (1-2% argilă). Pentru a se elimina acest
fenomen se poate folosi 1% dezemulsionant în soluţia acidă.

- Testul de compatibilitate cu apa de zăcământ

Apa de zăcământ are un conţinut important de sodiu şi potasiu (44,036 mg/l, vezi Anexa 2
), de aceea soluţiile acide cu acid de noroi nu se pot prepara cu apă de zăcământ. După cum se
arată în paragraful 3.1. aceasta ar duce inevitabil la precipitarea fluorosilicaţilor de sodiu şi de

49
potasiu. Soluţiile acide se vor prepara numai cu apă dulce + clorură de amoniu. Testele au arătat
de asemenea că fierul precipită dacă nu se folosesc aditivi de control (acid acetic).

[Link]. Stabilirea compoziţiei soluţiei acide şi metodologia de acidizare

recomandată.

Având în vedere caracteristicile colectorului şi natura blocajului se recomandă două

variante de acidizare pentru eliminarea blocajului indus de particulele fine.
Alegerea reţetei a avut în vedere dizolvarea unui procent cât mai mare din particulele fine
migrate cât şi evitarea migrării ulterioare a acestora.
Varianta 1. – Acidizarea cu soluţii acide de tipul acid de noroi cu concentraţii diferite.
Aşa cum este descris la paragraful 3.1.2. această tehologie de acidizare este formată din 4
etape din care prima este injecţia de solvent. În cazul zăcământului Ochiuri-Gorgota Meoţian,
potenţialul de depunere organică a ţiţeiului este scăzut, deci nu este nevoie de această etapă,
acidizarea începând cu soluţia de preflush.

1. Injecţia soluţiei de preflush.

Soluţia acidă de preflush are rolul de a îndepărta carbonaţii din jurul găurii de sondă
înainte de injecţia de HF. Pentru a nu crea degradarea feldspaţilor sau argilei nu se injectează
volume mari, mai ales că procentul de carbonat de calciu este sub 10%.
Pentru soluţia de preflush se recomandă următoarea compoziţie pe mc:

Apă dulce + 3% NH4Cl 535 l

Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 15 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric (30%) 300 l
Acid acetic(99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul recomandat: 700-1000 l/metru perforat.

Debitul recomandat este 100 l/min pentru cazul sondelor echipate cu filtru împachetat şi
300 l/min pentru sondele neechipate cu filtru.

2. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie medie – 13,5% HCl /1,5%HF.

Această soluţie acidă are rolul de iniţia dizolvarea particulelor fine fără a duce însă la
deconsolidarea formaţiei. Concentraţia mai scăzută permite pătrunderea pe o distanţă mai mare a
soluţiei acide.
Compoziţia soluţiei acide pe bază de 13,5% HCl /1,5%HF este dată mai jos pe mc:

Apă dulce + 3% NH4Cl 363 l

Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 15 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric (30%) 450 l
Acid fluorhidric (70%) 22 l
Acid acetic (99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

50
 Volumul de soluţie recomandat: 1250 l/metru perforat.
Debitul recomandat este acelaşi ca în Etapa 1.

3. Injecţia soluţiei acide de concentraţie mare – 12% HCl /3%HF

Această soluţie are putere mai mare de dizolvare şi are rolul de a îndepărta cât mai complet
particulele fine depuse în imediata apropiere a găurii de sondă.

Compoziţia soluţiei acide pe bază de 12% HCl /3%HF este dată mai jos pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 392 l
Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 15 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric (30%) 400 l
Acid fluorhidric (70%) 43 l
Acid acetic (99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul de soluţie recomandat este de 500-600 l/metru perforat, nu mai mare, pentru a se
evita pătrunderea mai adâncă în strat care poate provoca deconsolidarea formaţiei şi amplificarea
fenomenului de migraţie a particulelor fine.
Debitul recomandat este acelaşi ca în Etapa 1 şi 2.

4. Injecţia soluţiei de postspălare.

După injecţia ultimei tranşe de soluţie acidă se recomandă injecţia unei soluţii apă dulce +
7% NH4Cl pentru a se evita precipitarea unor produşi de reacţie în apropierea găurii de sondă.
Volumul recomandat este acelaşi cu al ultimei tranşe de soluţie acidă, iar injecţia se face la
acelaşi debit.
După operaţie sonda se lasă 4 ore în pauză de reacţie.

Varianta 2. – Soluţie bazată pe acid de noroi şi soluţie de postspălare pe bază de organosilan.

La fel ca şi în cazul variantei 1, spre deosebire de tehnologia descrisă la paragraful 3.1. în
cazul sondelor de la Ochiuri-Gorgota nu este necesară utilizarea dopurilor de solvent, pentru că
ţiţeiul nu are potenţial de depuneri organice şi nici nu e nevoie de diverting cu spumă pentru că
intervalele perforate nu sunt foarte mari.
Etapele acestui tip de tratament acid sunt date în continuare împreună cu reţetele aferente.

1. Injecţia soluţiei tampon de acid acetic

Soluţia are rolul de a micşora pH-ul înaintea injecţiei soluţiei pe bază de HCl. pH-ul mai
mic minimizeză tendinţa compuşilor cu aluminiu de a precipita la contactul acidului clorhidric cu
argilele.
Soluţia tampon are următoarea compoziţie pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 795 l
Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 5l
Metanol 80 l
Acid acetic (99%) 100 l
1.000 l

51
 Volumul recomandat: 200 l/metru perforat.
Debitul recomandat este 100 l/min pentru cazul sondelor echipate cu filtru împachetat şi
300 l/min pentru sondele neechipate cu filtru.

2. Injecţia soluţiei de preflush pe bază de HCl

Se recomandă injecţia 250 l/metru perforat a unei soluţii 7,5% HCl. Volumul de soluţie a
fost minimizat pentru a se evita degradarea argilelor prin extragerea aluminiului.
Soluţia de preflush va avea următoarea compoziţie pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 590 l
Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 10 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric(30%) 250 l
Acid acetic (99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l
Debitul recomandat este acelaşi ca în Etapa 1.

3. Injecţia soluţiei pe bază de HF de concentraţie medie

Această tranşă de soluţie acidă are în componenţă 6% HCl şi 1,5HF.

Compoziţia soluţie pe mc este dată mai jos:
Apă dulce + 3% NH4Cl 613 l
Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 15 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric (30%) 200 l
Acid fluorhidric (70%) 22 l
Acid acetic (99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l
Volumul de soluţie recomandat este între 350-900 l/metru liniar perforat.
Debitul este acelaşi ca la etapele anterioare.

4. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie mai mare

Concentraţia recomandată este de 10% HCl şi 2% HF.

Compoziţia soluţiei pe mc este dată mai jos:
Apă dulce + 3% NH4Cl 473 l
Aldehidă formică 10 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 15 l
Metanol 80 l
Acid clorhidric (30%) 333 l
Acid fluorhidric (70%) 29 l
Acid acetic (99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

52
 Volumul de soluţie recomandat este aceeaşi ca la soluţia din etapa 3, respectiv 350-
900 l/metru liniar perforat.
Debitul este acelaşi ca la etapele anterioare.

5. Injecţia soluţiei de postspălare

Soluţia de postspălare are rolul de a îndepărta produşii de reacţie de gaura de sondă şi de
a introduce în zona care a reacţionat cu acidul clorhidric aditivul pentru fixarea
aluminosilicaţilor, organosilan.
Compoziţia de postspălare este dată mai jos:
Apă dulce + 8% NH4Cl 965 l
Acid acetic(99%) 30 l
Organosilan 5l
1.000 l

Volumul de soluţie de postspălare recomandat este de 1800-2500 l/m perforat.

4.1.3. Stimularea sondelor prin tratamente tensioactive

Tratamentele tensioactive efectuate au ca scop fie micşorarea tensiunii interfaciale apă-

gaz pentru reducerea blocajului capilar fie mărirea permeabilităţii relative pentru ţiţei la sondele
cu procente mari de impurităţi.

[Link] Tratamente tensioactive pentru creşterea permeabilităţii relative pentru

ţiţei.

La stabilirea reţetelor de tratament tensioactiv s-a ţinut cont în primul rând de încărcarea
electrică a mineralelor aflate la suprafaţa porilor, care este negativă. Aşa cum s-a arătat în
lucrarea [45], la rocile silicioase se recomandă utilizarea tensioactivului anionic, DEZESTIM 21.
Concentraţia ridicată de ioni de calciu în apa de zăcământ face posibilă flocularea
tensioactivului anionic DEZESTIM 21 de aceea, împreună cu acesta, se recomandă utilizarea şi a
unui tensioactiv dispersant de tipul alchil fenol etoxilat. Pentru efectuarea de tratamente
tensioactive pentru mărirea permeabilităţii relative a ţiţeiului se recomandă utilizarea următoarei
compoziţii de soluţie:

Apă de zăcământ filtrată 972,5 l

DEZESTIM 21 10 l
NF-16 5l
CORED 95 2,5 l
Acid acetic(9%) 10 l
1.000 l

Volum de soluţie recomandat este 3-6 mc/metru perforat.

Debitul de injecţie recomandat este 250 l/min.
După injecţie sonda se lasă în pauză de reacţie 12 ore.

53
 [Link]. Tratamente tensioactive pentru reducerea blocajului capilar.

La sondele unde procentul de impurităţi a crescut, a avut loc în strat şi o creştere a

saturaţiei în apă, ceea ce a dus la o scădere în primul rând a permeabilităţii relative pentru gaze
dar şi pentru faza ţiţei. Blocajul capilar afectează şi permeabilitatea pentru ţiţei, dacă cele două
faze curg simultan prin pori.
Pentru reducerea blocajului capilar se propune utilizarea unei soluţii tensioactive pe bază
de metanol şi tensioactiv spumant cu compoziţia de mai jos:
Metanol 977,5 l
SP 15-75 10 l
CORED 95 2,5 l
Acid acetic (99%) 10 l
1.000 l

Volum de soluţie recomandat este 3-4 mc/metru perforat.

Debitul de injecţie recomandat este 250 l/min.
După injecţie sonda se lasă în pauză de reacţie 12 ore.

4.1.4. Alegerea sondelor pentru stimulare şi programe recomandate pentru

acestea.

Sondele de pe structura Ochiuri Gorgota nu au fost cercetate hidrodinamic pentru

determinarea gradului de blocaj dar conform ecuaţiilor curgerii staţionare trifazice s-a calculat un
grad de blocaj aproximativ şi pe baza acestuia s-a propus stimularea în primă fază a trei sonde.
Gradul de blocaj în general este de peste 60% dar se presupune că circa 40% provine din
imperfecţiunea după modul de deschidere.
Determinarea gradului de blocaj are la bază ecuaţia curgerii semistaţionare:

2πk abs H (Pstatic − Pdinamic ) ⎛⎜ k rapa K rţţiţe ⎞

⎟
Qbrut = + (7)
⎛ ⎛ rc ⎞ 3 ⎞ ⎜⎝ μ apa bapa μ ţiţei bţiţei ⎟⎠
μb⎜⎜ ln⎜⎜ ⎟⎟ − + s ⎟⎟
⎝ ⎝ rs ⎠ 4 ⎠

După cum se observă din ecuaţia de mai sus, dacă se cunoaşte cu aproximaţie
permeabilitatea stratului (K abs), şi se cunosc presiunea statică şi dinamică, din măsurătorile
ecometrice se poate determina skinul S, cu condiţia să se cunoască permeabilităţile relative ale
celor două faze.
Permeabilităţile relative ale celor două faze depind de starea de saturaţie din zăcământ
care nu se cunoaşte, dar se cunosc procentul de impurităţi şi raţia gaze-ţiţei, care depind la rândul
lor de permeabilităţile relative.
K relapa
μ apa bapa
i= (8)
k reltitei k relapa
+
μ titei btitei μ apa bapa

54
 K re lg aze
μ gaz bgae
RGT = + Rsol . (9)
k reltitei
μ titei btitei

Admiţând o corelaţie numerică pentru permeabilităţile relative trifazice funcţie de

saturaţie, din cele două ecuaţii de mai sus plus ecuaţia sumei saturaţiilor în cele trei faze se poate
determina numeric o valoare aproximativă pentru starea de saturaţie şi pentru permeabilităţile
relative ale celor trei faze.
Sa + St + Sg = 1 (10)
Având valorile permeabilităţilor relative pentru apă şi ţiţei şi presupunând cunoscute
proprietăţile acestora în condiţii de zăcământ se poate determina din ecuaţia curgerii un grad
aproximativ de blocaj.
Pentru stimulare, într-o primă etapă, au fost propuse trei sonde al căror grad de blocaj
aproximativ este prezentat în cele ce urmează.

Sonda Skin aprox. Blocaj aprox.

610 SRP 11 61%
613 SRP 35 83%
105 MPC 15 67%

Cele trei sonde vor fi analizate în cele ce urmează.

Sonda 610 SRP

Date despre sondă:
- orizont productiv: Meoţian I sup.
- diametrul coloanei de exploatare: 6 in;
- oglindă: 876,5 m;
- perforaturi: 876,5 m – 870 m = 6,5 m;
Sonda a fost echipată în sistem gravel packing cu parcker Lang, pe data de 17.10.2002.
Sonda înainte de împachetare a fost în reparaţie capitală iar după împachetare a produs cu
un debit net maxim de 1,6 t/zi.
Evoluţia debitului în anul 2003, este redată mai jos:
Luna Debit
1 2 mc x 10% = 1,5 t/zi
2 2 mc x 10% = 1,5 t/zi
3 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
4 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
5 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
6 2,2 mc x 45% = 1,0 t/zi
7 1,6 mc x 40% = 0,8 t/zi
8 1,6 mc x 40% = 0,8 t/zi
9 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
10 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
11 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi
12 1,5 mc x 60% = 0,5 t/zi

Sonda prezintă un grad de blocaj, dar principală cauză a scăderii debitului net nu este
blocajul ci creşterea procentului de impurităţi.

55
 Pentru îmbunătăţirea condiţiilor de curgere în jurul sondei şi mărirea permeabilităţii
relative pentru ţiţei se recomandă efectuarea unui tratament tensioactiv cu 30 mc soluţie
tensioactivă respectând tehnologia recomandată la paragraful [Link].

Sonda 613 SRP

Date despre sondă:
- orizont productiv: Meoţian I sup;
- diametrul coloanei de exploatare: 6 5/8 in;
- oglindă: 825,7 m;
- perforaturi: 825,5 m – 818 m = 7,5 m.

Sonda a fost perforată la actualul strat în anul 1961 şi a produs prin lăcărit numai apă sărată
cu urme ţiţei.
S-a revenit la acest interval în anul 2000. S-a spart dopul de ciment, s-a reperforat stratul şi
la probele de producţie a dat apă de zăcământ plus urme ţiţei plus nisip.
Pusă în producţie a avut iniţial un debit de 1 mc x 40% = 0,5 t/zi.
Datorită viiturilor de nisip sonda a trebuit echipată în sistem gravel-packing în 10.10.2000,
cu packer Lang. După împachetare impurităţile au scăzut la 5% dar afluxul sondei a fost foarte
scăzut. Debitul după împachetare a fost de circa 14,5 t/lună cu un debit mediu pe zi de 0,7 mc x
10% = 0,5 t/zi.
Deşi presiunea de zăcământ în zonă nu este mai scăzută decât pe restul zăcământului (13
at), măsurată în 2001, sonda prezintă un aflux foarte slab pompa mergând cu 90% lipsă nivel.
Debitul actual al sondei este tot 0,7mc x 10% = 0,5 t/zi.
Se presupune, după aspectul carotajului electric, că stratul actual perforat este mai marnos.
Pentru stimularea afluxului sondei se propune efectuarea unei operaţii de acidizare
conform tehnologiei recomandate la paragraful [Link].- varianta 1.
Cantitaţile de fluid recomandate sunt:
Soluţie de preflush : 7000 l
Soluţie de acid de noroi: 13,5 HCl/1,5HF: 10.000 l
Soluţie de acid de noroi: 12% HCl/3%HF : 4.500 l
Soluţie de postspălare : 8.000 l
Soluţia de postspălare se împinge în strat după care se lasă sonda 4 ore în pauză de reacţie.

Sonda 105 Ochiuri Gorgota

Date despre sondă:
- orizont productiv: Meoţian I sup.
- diametrul coloanei de exploatare: 6 5/8 in + Lyner 4 ½ - 1342 m –1241 m;
- perforaturi: 1327 m – 1322 m = 5 m;

Sonda a fost echipată în sistem gravel-packing în 27.12.2001, operaţie la care s-au

injectat în strat circa 2 tone nisip de cuarţ de granulaţie 0,4-0,8 mm. După împachetare sonda a
avut iniţial un debit de 1,7 mc x 10%= 1,3 t/zi, după care s-a stabilizat la 1,3 mc x 5% = 1t/zi
Evoluţia debitului în anul 2003, este redată mai jos:

Luna Debit mediu

1 1,3 mc x 5% = 1 t/zi
2 1,3 mc x 5% = 1 t/zi
3 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
4 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
5 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
6 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi

56
 7 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
8 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
9 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
10 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi
11 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi

Debitul actual al sondei este 0,6 mc x 5% = 0,5 t/zi + 1.500 Nmc gaze.
După cum se vede din evoluţia debitului acesta a avut o cădere în luna martie 2003, de
aceea s-a încercat efectuarea unei acidizări de deblocare în 10.03.2003. Operaţia s-a efectuat cu
4.500 l soluţie acidă 15% HCl fără a se reuşi creşterea debitului brut al sondei. Lipsa de efect a
operaţiei de acidizare, a cărei reţetă a fost numai pe bază de HCl, confirmă procentul scăzut de
carbonaţi care s-a determinat şi pe carote ca fiind între 2 şi 10%.
La controlul de talpă efectuat în 25.01.2003, s-a găsit talpa la 1323 m, deci dop de nisip în
filtru.
Debitul scăzut al sondei se datorează stricării îmapchetării şi blocajului indus de particulele
fine migrate.
Pentru refacerea productivităţii sondei se rcomandă extragerea filtrului, acidizarea şi
reîmpachetarea sondei. Operaţia de acidizare se va face în acelaşi marş cu operaţia de
împachetare, respectiv se vor injecta prin packer soluţiile acide după care se va trece direct la
injecţia de nisip.
Tehnologia recomandată pentru acidizare va fi cea recomandată la paragraful [Link].
varianta 1 iar volumele recomandate sunt următoarele:
Soluţie de preflush : 5.000 l
Soluţie de acid de noroi: 13,5 HCl/1,5HF = 7.000 l
Soluţie de acid de noroi: 12% HCl/3%HF = 5.000 l
Soluţie de postspălare : 5.000 l

Pentru uşurinţa operării, acidul fluorhidric se poate adăuga în habă între etapa 2 şi 3,
mărind astfel concentraţia de la 1,5% la 3% la acidul de noroi (restul soluţiei în afara de
procentul de HF la cele două soluţii de acid de noroi coincide în mare parte).
Soluţia de postspălare este introdusă ca dop tampon între soluţiile acide pe bază de HF şi
fluidul de transport al nisipului care se va injecta imediat după soluţia acidă.
Fluidul de transport al nisipului trebuie preparat din apă de zăcământ filtrată la 2 microni,
aditivată. cu 3% clorură de amoniu.

57
 4.2. STABILIREA PROGRAMELOR DE STIMULARE PE ZĂCĂMÂNTUL
VALEA REŞCA.

4.2.1. Caracteristici ale zăcământului determinante în alegerea programelor de

stimulare.
Structura Valea Reşca este integrată în zona Miopliocenă, din faţa Carpaţilor Orientali şi
aparţine aliniamentului Şotânga, Doiceşti-Valea Reşca şi a fost pusă în exploatare în 1951, la
Meoţian III şi 1981 la Helveţian.
Helveţianul din punct de vedere Litologic este alcătuit din gresii şi nisipuri cu intercalaţii
de marne roşii nisipoase (Orizontul Roşu sau strate de Teţcani).
Meoţianul III care este principalul zăcământ de ţiţei al zonei este alcătuit din nisipuri slab
consolidate şi gresii nisipoase.
Pe zăcământ s-au săpat în total 35 de sonde din care actual mai produc 8 sonde din care 2
sonde mai sunt deschise la Helveţian.
Helveţianul s-a inundat mai repede decât Meoţianul, acviferul acestuia fiind mai activ.
Uneori apa de la sondele de la Meoţian, s-a dovedit a fi apă tehnică ce venea tot din Helveţian ,
datorită neetanşeităţilor coloanei.
Deoarece nu s-au deţinut analize de carote proprietăţile stratelor au fost estimate cu
ajutorul carotajelor DDR sau prin corelări cu rocile magazin similare, din structurile adiacente.
Pentru permeabilitatea absolută medie s-a admis o valoare de 192 mD, la Helveţian şi
167 mD la Meoţian III, iar pentru porozitate o valoare de 19,9% pentru Helveţian şi 19,3 %
pentru Meoţian III.
Valorile de permeabilitate considerate medii sunt destul de mari astfel încât sondele să
producă la potenţialul maxim dacă sunt deblocate.
Fluidele de zăcământ au fost mult mai bine cunoscute din punct de vedere al
caracteristiclilor decât roca rezervor. O parte din analizele de ţiţei şi apă de zăcământ au fost
repetate şi în studiul de faţă – vezi Anexele….
Ţiţeiul este parafinos atât la Helveţian cât şi la Meoţian, şi are densităţi de 0,86-0,87
kg/dm3. Proba analizată de la sonda 45 MP Valea Reşca, care produce atât din Meoţian cât şi din
Helveţian a avut o densitate de 0,866 kg/dm3. Deşi are un conţinut destul de mic de asfaltene
0,5% ţiţeiul a dovedit că are poenţial de formare gudroane acide şi emulsii inverse.
Apa de zăcământ este de tip CaCl2, grupa cloruri, subgrupa sodiu, clasa S1, salinitate
2300 kg/vagon. Apa de zăcământ are o salinitate foarte ridicată deci nu se permite sub nici o
formă contactul soluţiilor de HF sau HBF4 cu apa de zăcământ. Tot datorită salinităţii apa are
potenţial ridicat de a forma emulsii inverse cu ţiţeiul.
Temperatura de zăcământ este de 400C,.
Presiunea statică actuală variază între 16 şi 30 bari.
Pe parcursul exploatării dificultăţile principale au fost generate de viiturile mari de nisip, şi
de pierderea etanşeităţii inelului de ciment din jurul coloanei de exploatare urmată de apariţia
apei din colectoarele adiacente acvifere.
Situaţia actuală a exploatării:
La cele 8 sonde aflate actual în producţie debitele nete sunt cuprinse între 0,3 şi 1,4 t/zi, iar
procentul de impurităţi între 25 şi 94%. Trei dintre sonde sunt echipate cu filtru împachetat.
În stadiul actual al exploatării cauza scăderii debitului net al sondelor o constituie fie
blocajul generat de particuelele fine fie creşterea procentului de impurităţi.
Pentru creşterea debitului net al sondelor s-au propus acidizări cu compoziţii acide speciale
şi tratamente tensioactive pentru spargerea emulsiilor şi mărirea permeabilităţii relative pentru
ţiţei.

58
 4.2.2. Stimularea sondelor prin acidizare

[Link]. Determinări de laborator efectuate în vederea stabilirii reţetelor de acidizare.

- Testul de compatibilitate cu ţiţeiul:

Ţiţeiul de Valea Reşca atât la sondele care sunt deschise la Meoţian cât şi la sondele care
sunt deschise şi la Meoţian şi la Helveţian are tendinţa de a forma emulsii cu soluţia acidă.
Această tendinţă a putut fi eliminată prin adăugarea în soluţia acidă a 1% Dezestim 21.
Deşi are un conţinut redus de asfaltene (vezi anexa 1) ţiţeiul are tendinţa de a forma
gudroane acide cu soluţia acidă pe bază de HCl/HF neaditivată.
Adiţionarea soluţiilor acide cu 5% xilen a dus la eliminarea formării gudroanelor acide.
Pentru scăderea costului soluţiei xilenul a fost înlocuit cu condens de Stâ[Link] de
soluţie cu 5% condens de Stârmini, în loc de xilen s-a comportat la fel de bine la testul de
formare a gudroanelor acide, deci xilenul se poate înlocui cu condens de Stârmini.

-Testul de compatibilitate cu apa de zăcământ:

Testele de compatibilitate cu apa de zăcământ s-au efectuat prin amestecul soluţiei acide
reacţionate, cu apa de zăcământ şi s-a determinat timpul de apariţie a precipitatilor.
După 24 de ore la temperatura camerei, au apărut urme de fier precipitat şi cristale de
hexafluorosilicaţi. Apa de zăcământ datorită concentraţiei mari de ioni de sodiu şi potasiu nu este
compatibilă cu soluţiile acide pe bază de acid clorhidric sau fluoboric, deci se va evita contactul
apei de zăcământ cu soluţiile acide.

[Link]. Stabilirea compoziţiilor soluţiilor acide şi metodologia de acidizare

recomandată.

Aşa cum s-a arătat în paragraful 2.1.2. fenomenul migraţiei particulelor fine a dus la
blocarea sondelor şi scăderea debitului brut.
Pentru deblocarea sondelor se propun două tehnologii de acidizare prima pe bază de acid
de noroi care este mai ieftină şi a doua pe bază de acid fluoboric (acid de argilă) care necesită o
tehnologie specială de preparare.

Varianta 1. – Acidizarea cu soluţii acide de tipul acid de noroi cu concentraţii diferite.

Etapele operaţiei şi reţetele aferente sunt redate în cele ce urmează:

1. Injecţia soluţiei acide de preflush.

Soluţia de preflush are următoarea compoziţie pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 565 l
Aldehidă formică 10 l
DEZESTIM 21 10 l
CORED 95 15 l
Xilen 50 l
Acid clorhidric(30%) 300 l
Acid acetic(99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1000 l

NOTĂ:
Substanţele se adaugă în ordinea din reţetă.

59
 Xilenul nu este miscibil cu acidul dar datorită tensioactivilor acesta se dispersează şi
formează o emulsie directă care dă soluţiei acide o culoare albă. După adăugarea xilenului
soluţia se circulă până devine omogenă.

Volumul de soluţie recomandat: 700 –1000 l/metru perforat.

Soluţia de preflush se pompează la un debit de 100 l/min, în cazul în care este pompată
prin filtru şi 350-400 l/min în cazul în care sonda nu este împachetată.

2. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie medie.

Soluţia acid de noroi de concentraţie medie, are următoarea compoziţie pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 393 l
Aldehidă formică 10 l
DEZESTIM 21 10 l
CORED 95 15 l
Xilen 50 l
Acid clorhidric(30%) 450 l
Acid fluorhidric(70%) 22 l
Acid acetic(99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul de soluţie recomandat 1200 l/metru perforat.

Debitul de injecţie este acelaşi ca la soluţia de preflush.

3. Injecţia soluţiei de acid de noroi de concentraţie mare.

Soluţia acid de noroi de concentraţie mare, are următoarea compoziţie pe mc:
Apă dulce + 3% NH4Cl 422 l
Aldehidă formică 10 l
DEZESTIM 21 10 l
CORED 95 15 l
Xilen 50 l
Acid clorhidric(30%) 400 l
Acid fluorhidric(70%) 43 l
Acid acetic(99%) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul de soluţie recomandat 600-700 l/metru perforat.

Debitul de injecţie este acelaşi ca la tranşele 1 şi 2.

4. Injecţia soluţiei de postspălare.

Compoziţia soluţiei de postspălare : Apă dulce + 7% NH4Cl
Volum recomandat – egal cu soluţia de acid de noroi de concentraţie mare + un volum de
tubing.
Sonda se lasă 4 ore în pauză de reacţie.
Pentru uşurarea punerii în producţie a sondei soluţiile de mai sus se pot introduce şi
spumate cu azot la o calitate a spumei de 70%. În acest caz în soluţii se mai adaugă 1% spumant
SP 15-75.

60
 Varianta 2. – Acidizarea sondelor cu acid de noroi + acid de argilă

Etapele acestui tip de operaţie şi reţetele aferente sunt date în cele ce urmează:

1. Injecţia de solvent.
Se injectează un dop de solvent pentru îndepărtarea eventualelor depuneri organice şi
pentru îndepărtarea riscului de formare a gudroanelor acide la contactul acidului cu ţiţeiul.
Volum recomandat: 300-400l/metru perforat.
Debit de injecţie: 100 l/min, pentru sondele împachetate şi 300 l/min pentru sondele fără
filtru împachetat.

2. Injecţia soluţie de preflush.

Această soluţie are rolul de a dizolva carbonaţii înaintea contactului soluţiei acide pe bază
de HF sau HBF4 cu roca.

Compoziţia soluţiei este dată mai jos, pe mc:

Apă dulce + 3% NH4Cl 585 l
Aldehidă formică 10 l
DEZESTIM 21 10 l
CORED 95 15 l
Acid clorhidric(30%) 330 l
Acid acetic(99 %) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul de soluţie recomandat 300-400 l/metru perforat.

Debitul de injecţie este acelaşi ca la etapa injecţiei de solvent.

3. Injecţia de soluţie acid de noroi de concentraţie medie.

Această soluţie are rolul de a iniţia dizolvarea aluminosilicaţilor înaintea contactului rocii
cu acidul fluorboric, pentru că reacţia acestuia din urmă cu aluminosilicaţii este mult mai lentă şi
puterea de dizolvare mai mică.
Compoziţia soluţiei pe mc este următoarea:
Apă dulce + 3% NH4Cl 693 l
Aldehidă formică 10 l
DEZESTIM 21 10 l
CORED 95 15 l
Acid clorhidric(30%) 200 l
Acid fluorhidric(70%) 22 l
Acid acetic(99) 50 l
CuSO4 2,5 kg .
1.000 l

Volumul de soluţie recomandat 1500 l/metru perforat.

Debitul de injecţie este acelaşi ca la etapele 1 şi 2.

4. Injecţia unei soluţii tampon.

Între soluţia de acid de noroi şi soluţia de acid de argilă se injectează un dop de soluţie
tampon, de apă dulce + 7% NH4Cl, pentru a îndepărta produşii de reacţie ai acidului fluorhidric
înaintea contactului rocii cu acidul fluoboric.

61
 Volumul de soluţie recomandat 1500 l/metru perforat.
Debitul de injecţie este acelaşi ca la etapele anterioare.

5. Injecţia soluţiei de acid de argilă (fluoboric).

Soluţia de acid de argilă recomandată are următoarea compoziţie procentuală:
Apă dulce + 3% NH4Cl 73,25 %
Aldehidă formică 1%
DEZESTIM 21 1%
CORED 95 1,5%
Acid clorhidric 10%
Acid fluoboric 8%
Acid acetic 5%
CuSO4 0,25% .

Compoziţia de mai sus a fost dată în procente şi nu în l/mc pentru că prepararea se face
adăugând în habă peste acidul clorhidric a acidului boric şi a biflorurii de amoniu.
Prepararea acestui tip de acid se face numai cu asistenţă de specialitate din partea ICPT
Câmpina.
Volumul de soluţie acidă recomandat – 1100 l/m perforat.
Debitul de injecţie este acelaşi ca la etapele anterioare.

6. Împingerea soluţiei de acid de argilă în strat.

Soluţia de acid de argilă se împinge în strat cu un volum de tubing de apă dulce +7%
NH4Cl.
Debitul de injecţie se menţine cel anterior.
Sonda se lasă în pauză de reacţie 24 ore, pentru a permite desfăşurarea reacţiei de formare
a borosilicaţilor ce duce la fixarea argilei.

4.2.3. Stimularea sondelor prin tratamente tensioactive.

[Link]. Determinări de laborator efectuate în vederea stabilirii reţetelor de

tratamente tensioactive.

Teste de spargere a emulsiilor.

Sondele de la Valea Reşca produc cu ţiţei emulsionat aşa cum s-a aratăt în paragraful 2.3.2.
S-a efectuat testul de stabilitate al emulsiilor la temperatura de zăcământ şi a rezultat că în
absenţa dezemulsionanţilor emulsia este stabilă.
Cea mai stabilă şi vâscoasă dintre probele de emulsie extrasă a fost cea prelevată de la
capul de erupţie de la sonda 45 Valea Reşca , sondă ce produce la Meoţian III şi Helveţian.
Pentru această emulsie rezultatele testelor de spargere sunt redate tabelat în cele ce
urmează.
Emulsia a fost spartă la temperatură în prezenţă de butanol şi are un conţinut 50% apă.

62
Nr. Tip de soluţie de Total apă Indice de Observaţii
crt dezemulsionant separată separaţie
(%) (%)
1 1% Dezestim 21 48 96 Apa separată nu este limpede, are o
culoare opalescentă şi sunt urme de
ţiţei pe fundul cilindrului.
2 1% SP 15-75 30 60 Apa separată este limpede.
1% Dezestim 21
3 0,5% SP 15-75 30 60 Apa separată este limpede.
0,5% Dezestim 21
4 1% Solvemul 53 BN 40 80 Apa separată este limpede
5 2% Solvemul 53 BN 40 80 Apa separată este limpede
6 1% SP 15-75 30 60 Rămân urme vizibile de emulsie
nespartă la interfaţă.
7 1% E-96 34 68 Efect scăzut datorită temperaturii
scăzute.
8 1% dezestim 21 48 96 Apa separată este limpede.
1% E-96
9 1% Distem 7 38 76 Interfaţa apă-ţiţei prezintă filme
rigide.
10 1% D –5 20 40 Efect scăzut
11 1% Tensioactiv MN 28 56 Efect scăzut.
Apa separată este opalescentă.
12 1% Dezestim 21 49 98 Soluţia separată este limpede
1% NF -16

Experimentele s-au desfăşurat la o temperatură de 400C. Toate soluţiile tensioactive sunt

preparate cu apă de zăcământ.
Pentru soluţiile tensioactive de mai sus la un timp de separare de 8 ore indicele de separaţie
mediu al emulsiei este de 72.5%.
Emulsia este destul de stabilă pentru că indicele de separaţie a fost măsurat cu
dezemulsionanţi puternici.
Stabilitatea se datorează în primul rând temperaturii scăzute de testare.
Vâscozitatea emulsiei nu este însă foarte mare pentru că faza externă nu este foarte
vâscoasă şi nici procentul de fază internă nu este foarte mare. Creşterea de vâscozitate datorată
emulsiei afectează totuşi productivitatea sondelor (vezi paragraful 2.3.2.)

[Link]. Stabilirea compoziţiei soluţiei tensioactive.

Tratamentele tensioactive pentru a fi rentabile trebuie să aducă o creştere cât mai

substanţială a debitului net şi să-şi menţină efectul cât mai mult în timp.
Pentru aceasta trebuie combinat efectul de spargere al emulsiilor, cu efectul creşterii
permeabilităţii relative pentru ţiţei.
Ţinând cont de eficienţa spargerii la experimentele descrise în paragraful anterior şi de
caracterul de schimbător de umectabilitate al tensioactivului Dezestim 21, am ales varianta de
soluţie tensioactivă nr. 12.
Compoziţia soluţiei tensioactive pe mc:
Apă de zăcământ filtrată 980 l
Dezestim 21 10 l
NF-16 10 l
1.000 l

63
 Volum de soluţie recomandat : 6 mc/metru perforat.
Debit de injecţie recomandat – 100 l/min pentru sondele împachetate.
- 300 l/m pentru sondele neechipate cu filtru.

4.2.4. Alegerea sondelor pentru stimulare şi programe recomandate pentru acestea

La fel ca şi la zăcământul Ochiuri Gorgota pe zăcământul Valea Reşca a fost analizată

evoluţia debitului la sondele active şi s-a calculat un grad de blocaj aproximativ folosind
ecuaţiile curgerii trifazice semistaţionare.
Pentru trei sonde reprezentative gradul de blocaj aproximativ este prezentat mai jos;

Sonda Skin aproximativ Grad de blocaj

aproximativ (%)
31 MP 5 41
42 MP 26 78
45 MP 40 84

După cum se vede din tabelul de mai sus sonda 31 MP are un blocaj ce poate fi atribuit
imperfecţiunii după modul de deschidere, dar sondele 42 MP şi 45 MP ambele echipate cu filtru
împachetat au un blocaj accentuat datorat colmatării împachetării cu particule fine.
În primul rând la aceste două sonde trebuie aplicate operaţii de acidizare de deblocare.

SONDA 42 MP VALEA REŞCA

Date despre sondă:
- orizont productiv Meoţian;
- diametrul coloanei de exploatare: 5 ½ in;
- oglinda: 902,1 m;
- perforaturi: 900 m – 883 m = 17 m.

Sonda a fost echipată cu filtru împachetat şi packer cu mufă încrucişată în anul 2000. La
extragerea sculei de operare în filtrul au rămas înţepenite 17 m de ţevi de spălare. Sonda a
produs în continuare cu aceste ţevi în filtru.

Evoluţia debitului sondei în 2003 este redată mai jos:

Luna Debitul mediu
1 7,5 mc x 56% = 2,8 t/zi
2 7,8 mc x 48% = 3,4 t/zi
3 8,4 mc x 43% = 4 t/zi
4 9 mc x 52% = 3,6 t/zi
5 8,3 mc x 53% = 3,4 t/zi
6 4,5 mc x 74% = 1 t/zi
7 4,5 mc x 74% = 1 t/zi
8 5,4 mc x 59% = 1,9 t/zi
9 3,7 mc x 67% = 1 t/zi
10 3 mc x 76% = 0,6 t/zi
11 3 mc x 76% = 0,6 t/zi
12 4,2 mc x 80% = 0,7 t/zi

64
 După cum se observă din evoluţia debitului în 2003, blocajul s-a accentuat iar debitul net a
scăzut atât datorită blocajului cât şi datorită creşterii procentului de impurităţi.
Pentru stimularea afluxului sondei se recomandă efectuarea unei operaţii de acidizare
folosind soluţii de acid de noroi de concentraţii diferite (varianta 1).
Volumule tranşelor de soluţie sunt date mai jos:
Soluţia de preflush : 14.000 l
Soluţia de acid de noroi de concentraţie medie: 20.000 l
Soluţia de acid de noroi de concnetraţie mare: 10.000 l
Soluţia de postspălare: 13.000 l
Debitul recoamndat pentru toare etapele – 200 l/min.
Sonda după operaţie se lasă în pauză de reacţie 4 ore.
Pornirea sondei după pauza de reacţie se va face la debit restrictiv pentru a nu se strica
împachetarea.

SONDA 45 MP VALEA REŞCA

Date despre sondă:
- orizont productiv Meoţian III + Helveţian
- oglinda: 940 m;
- perforaturi: 936 m – 930 m = 6 m Helveţian;
924 m – 913 m = 11 m Meoţian

Evoluţia debitului sondei în 2003este redată mai jos:

Luna Debitul mediu
1 8,3mc x 57,5% = 3 t/zi
2 7,6 mc x 39,5% = 3,8 t/zi
7 4,7 mc x 34 % = 2,6 t/zi
9 3 mc x 22 % = 2 t/zi
12 2,4 mc x 25% = 1,5 t/zi

Numărul restrâns de date privind evoluţia debitului acestei sonde se datorează faptului că
în general sonda nu a fost etalonată singură.
Nivelul static în sondă a fost măsurat în data de 01.02.2003 –657 m, ceea ce înseamnă o
presiune statică în zona sondei de 25 bari.
Zona are încă potenţial deci prin deblocarea sondei se poate obţine un plus de producţie.
În data de 07.02.2003, s-a efectuat un tratament cu condens pentru îndepărtarea
depunerilor organice.
Debitul sondei înainte de operaţie : 8,3 mc x 57,5% = 3 t/zi.
Debitul sondei după operaţie: 7,6 mc x 39,5% = 3,8 t/zi.
Creşterea debitului net după tratamentul cu condens a fost obţinută pe baza scăderii
procentului de impurităţi ceea ce înseamnă că după eliminarea depunerilor organice
permeabilitatea relativă pentru ţiţei a crescut.
Debitul brut actual al sondei este foarte scăzut, 2,4 mc, ceea ce înseamnă că sonda are un
blocaj mecanic datorat cel mai probabil tot migraţiei particulelor fine.
Pentru deblocarea sondei se propune efectuarea unei operaţii de acidizare folosind soluţie
de acid de noroi şi acid de argilă (vezi paragraful 4.2.2. – varianta 2).

Volumule de soluţie recomandate sunt date mai jos:

Xilen: 5.000 l
Soluţia de preflush : 7.000 l
Soluţia de acid de noroi de concentraţie medie: 25.000 l
Soluţie tampon: 25.000 l

65
 Soluţia de acid de argilă: 30.000 l
Soluţia de împingere: 3.000 l

Debitul recoamndat pentru toare etapele – 200 l/min.

După împingerea soluţiei de acid de argilă în strat sonda se lasă în pauză de reacţie 24 ore
Acest tip de operaţie de acidizare pe bază de acid fluoboric, a fost utilizat industrial încă
din anii 70, de către firma Dowell-Scchlumberger, pe zăcămintele unde există fenomenul
migraţiei particulelor fine.
Pentru Sucursala Petrom Târgovişte, acest tip de operaţie are caracter de noutate şi se
aşteaptă ca după operaţie să se stopeze fenomenul migraţiei particulelor fine.
Dacă rezultatul operaţiei va fi pozitiv se recomandă, aplicarea acestui tip de operaţie şi la
celelalte sonde de pe structură care au debit brut mic.
La sonda 35 MP- ce produce la Helveţian- şi care un procent ridicat de impurităţi, se
recomandă efectuarea unui tratament tensioactiv cu soluţia descrisă la paragraful [Link].
În funcţie de rezultatul acestei operaţii se recomandă aplicarea tratamentului şi la sondele
43 MP şi 61 MP.

66
 5. CONCLUZII

[Link] efecutate conform reţetelor elaborate în tema 166/2002 au avut efectele

scontate. Tratamentele tensioactive pentru spargerea emulsiilor şi scăderea procentului de
impurităţi au adus creşteri ale debitului net de cca 1t/zi/sondă.

[Link] Dezestim 21 (cel mai utilizat la tratamentele pentru micşorarea

procentului de impurităţi) modifică umectabilitatea rocilor silicioase către umectabilitate neutră
uşor hidrofilă. Acest fenomen a fost confirmat şi prin experimentele de şantier efectuate în anul
2003.

[Link] două zăcăminte studiate în cadrul temei 178/2003 se află în ultimul stadiu de
exploatare de aceea trebuie respectare cu stricteţe procedurile de testare a fluidelor de stimulare
pentru a se evita blocarea sondelor

[Link] cauze care au dus la scăderea debituluinet al sondelor sunt migrarea

particulelor fine, blocajul hidraulic cu emulsii şi creşterea procentului de impurităţi.

[Link] ambele zăcăminte a fost analizat gradul de blocaj al sondelor folosind ecuaţiile
curgerii staţionare şi s-a determinat că sondele echipate cu filtru împachetat prezintă blocaj
datorită colmatării filtrelor.

[Link] stadiul actual de exploatare al zăcămintelor cele mai eficiente tratamente din punt de
vedere tehnic şi economic sunt tratamentele tensioactive pentru scăderea procentului de
impurităţi şi operaţiile de acidizare pentru deblocarea filtrelor.

67
 [Link]

[Link] propune extindrea tratamentelor ce s-au dovedit eficiente pe zăcămintele Şotânga,

Călineşti Moreni Gura Ocniţei şi Târgovişte Răzvad Gura Ocniţei.

2. Se propune execuţia programelor elaborate pentru sondele menţionate de la Ochiuri

Gorgota şi Valea Reşca şi în funcţie de rezultatele acestora extinderea lor pe întreg zăcământul.

Câmpina, Decembrie 2003

REDACTAT: Ing. Dragomir Alexandru

Tehnoredactat : Tehn. Barbu Marilena

Tehn. Brebeanu Adriana

Colaţionat : Tehn. Barbu Marilena

Tehn. Brebeanu Adriana

Lucrarea a fost tehnoredactată într-un exemplar şi multiplicată în 5(cinci) exemplare din care:

- S.N.P. Petrom SA Sucursala Târgovişte 2 ex.

- I.C.P.T. Câmpina
- Laboratorul Exploatarea. Sondelor 1 ex.

- Comp. Stim. Sonde Bucureşti 1 ex.

- Bibliotecă 1 ex.

- Arhivă 1 ex.

68
 BIBLIOGRAFIE

1. R.L. Thomas, H. A. Nasr-El-Din, S. Mehta, [Link], J.D. Lynn

“The Impact of HCl to Hf Ratio on Hydrated Silica Formation,
During The Acidizing of a High Temperature Sandstone Gas Resevoir in Saudi Arabia”.
Paper SPE 77370.

2. R.L. Thomas, H. A. Nasr-El-Din, J.D. Lynn and S. Mehta

“Precipitation During the Acidizing of HT/HP Illitic Sandstone Reservoir in Eastern Saudi
Arabia : A Laboratory Study”, Paper SPE 7160.

3. L.J. Kalfayan, A.S. Metcalf

“Successful Sandstone Acid Desing Case Histories: Exception to Conventional Wisdom”
Paper SPE 63178.

4. L.J. Kalfayan, D.R. Watkins

“A New Methode for Stabilizing Fines and Controlling Dissolution During Sandstone
Acidizing”, Paper SPE 20076.

5. F.O. Stanley, S.A. Ali, J.L Boles

“ Laboratory and Filed Evaluation of Organosilane as a Formation Fine Stabilizer”,
Paper SPE 29530.

6. Nicholas Kume, Robert Van Melsen, Luckie Erhahon, Afolalei, F. Abiodun

“ New HF Acid Sistem Improves Sandstone Matrix Acidizing Success Ratio By 400% Over
Conventional Mud Acid System in Niger Delta Basin”, Paper SPE 56527.

7. Wayne W. Frenier, David Wilson, Druce Crump, Ladell Jones

“ Use of Highly Acid-Soluble Chelating Agents in Well Stimulation Services”,
Paper SPE 63242.

8. M. Zianddin, H.K. Kotlar, O. Vikane, W. Fremier, [Link]

“ The Use of a Virtual Chemistry Laboratory for the Desing of Matrix Stimulation
Treatments in the Heidrun Filed”, Paper SPE 78314.

9. Gino Di Lullo, Phil Rae

“ New Acid for Thrue Stimulation of Sandstone Reservoirs”, Paper SPE 37015.

10. Rick Gdanski

“ Kineties of the Primary Reaction of HF on Alumino Silicates”, Paper SPE 37459.

11. Rick Gdanski

“Kinetiec of the Secondary Reaction of HF on Aluminosilicates”, Paper SPE 37214.

12. Rick Gdanski

“ Kinetics of the Tertiary reaction of HF on Aluminosilicates”, Paper SPE 31076.

13. [Link], Reidun Kleven, I.P.R. Hartley, Norvall Aksnas

“Stimulation of High Rate Gravel-Packed Oil Wells Damaged by Clay and Fines Migration:
A Case Study, Grellfaks Field, North Sea”, Paper SPE 24991.

69
14. Ahsene Bouhroum, Faruk Civan
“ A Study of Particulates Migration in Gravel Pack”, Paper SPE 27346.

15. F.J. Colmenares, A. Padron, K. Bennaceur

“ Evaluation of Treatments for Control of Fines Migration in the Centa Field in Venezuela”
Paper SPE 38596.

16. [Link], K.O. Adegbensan

“ Resolution of the Principal Formation Damage Mechanisms Causing Injectivity and
Productivity Impairment in the Peremina Cardium Reservoir “, Paper SPE 38870.

17. M.B. Ogeneyin, J.M. Peden, Ali Hosseini, G. Ren

“ Factors to Consider in the Effective Management and Control of Fines Migration in The High
Permeability Sands”, Paper SPE 30112.

18. A. Hayatdanoudi, A. Galambor

“ Controlling Formation Damage Caused by Kaolinite Clay Minerals: Part I”- Paper SPE 31118.

19. L.K. Britt, Smith M.B., Cumminghan L.E., Waters F., Dannish G.A. Lachance D., Mackow
H.M.
“ Frac-Packing High Permeability Sands in the Mahogany Field Offshore Trividad” Paper SPE
63105.

20. Mahmoud Asadi, Michael W. Conway

“ Mudcake /Screen Clearmp Investigation in Openhole Gravel Packed Completions”
Paper SPE 71670.

21. Chris E. Shuchart

“ Chemical Study of Organic – HF Blends Leads to Improved Fluids”, Paper SPE 37281.

22. J.W. Ewing, Tood Clements, Syed Ali, D.D. Duncap

“ Unconventional Acid Design Used to Stimulate Sandstone Reservoirs in the Gulf of Mexico” –
Paper SPE 26577.

23. J.A. Gwichard III , David Allison, R.D. Gdanski, A. Ghalambor

“ An Overview of HCl Acid as Aplied to the Wilcox Sand in Reddell Field, Southwest
Louisiana”, Paper SPE 31139.

24. M.A. Aggour, M.A. Muhareb, Abu Khamsin, A.A. Al. Majed
“ Improuving Sanstone Matrix Acidizing for Oil Wells by Gas Preconditioning”
Paper SPE 63180.

25. Kenneth R. Kunze, Chris M. Shaughnessy

“ Acidizing Sandstone Formations With Fluorboric Acid”, Paper SPE 9387.

26. R. Castano, J. Villamizar, O. Diaz, M. Avila, S. Gonzales, E.D. Darlymple, S. Milson, D.

Everett.
“ Relative Permeability Modifier and Scale Inhibitor Combination in Fracturing Process at San
Francisco Field in Colombia, South America”, Paper SPE 77412.

70
27. J.G. Kralik, L.J. Manak, G.R. Jerauld, A.P. Spence
“ Effect of Trapped Gas on Relative Permeability and Residual Oil Saturation in an Oil –Wet
Sandstone”, Paper SPE 62997.

28. H.H. Abass, H.A. Nasr –El Din, M.H. Bataweel

“ Sand Control: Sand Caracterization, Failure Mechanisms and Completion Metthods”
Paper SPE 77686.

29. Hans Vaziri, Bob Barree, Yuxing Xiao, Ian Palner, Mike Kutas
“ Wats is the Magic of Water in Producing Sand?”, Paper SPE 77683.

30. S. Settari, T.B. Sullivan, R.C. Bachman

“ The Modeling of the Effect of Water Blockage and Germechanics in Waterfracs” – Paper SPE
77600.

31. M.M. Hossain, M. K. Rahman, S.S. Rahman

“ Volumetric Growth and Hydraulic Conductivity of Naturally Fractured Reservoirs During
Hydraulic Fracturing: A Case Study Using Australian Conditions”, Paper SPE 63173.

32. R. Freedman, N. Heaton, M. Flaum, G.J. Hirosaki, [Link], [Link]

“Wettability, Saturation and Viscosity Using The Magnetic Resonance Fluid Characterisation
Methode and New Diffusion – Editing Pulse Sequences”, Paper SPE 77397.

33. M. Fleury, R. Braulard, R. Lenormanel, C. Zarcone

“Intermediate Wettability by Chemical Treatment”, International Symposium on Evaluation of
Reservoir Wettability and Its Effect on Oil Recovery, June 22-24 1988 Trandheim Norvegia.

34. M. Robin, R. Combes, E. Rosenberg

“CryoSEM and ESEM: New Techniques to Investigate Phase Interaction within Reservoir
Rocks”, Paper SPE 56829.

35. G.P. Karmakan, C.A. Grattoni, R.W. Zimmerrman

“Relative Permeability Modification Using on Oil Soluble Gelant to Control Water Production”
Paper SPE 77714.

36. P.I. Hill, C.R. Hughes, K.P. Issac

“ Formation Damage Issues Implications of Some Detalied Observations Using Analitycal
Transmission Elecron Microscopy (ATEM), paper SPE 31108.

37. Zhihong Ihon, Shauna Cameron, Bernice Kadatz, William D. Gunter

“Clay Swelling Diagrams: Their Aplications Informations Damage Control”

38. Sunil Kokal, Naseem Dawood, Jerry Fontanilla, Abdullah Al-Ghamdi Hisham Nasr-El-Din,
Yousef Al Refaie
“Productivity Decline in Oil Wells Related to Asphaltene Precipitation and Emulsion Blocks”,
Paper SPE 77767.

39. Sunil Kokal

“Crude Oil Emulsions: A State – Of –The –Art Review”, Paper SPE 77497.

71
40. Leo U. Castro
“Demulsification Treatment and Remonal of In Situ Emulsion in Heavy Oil Reservoirs, Paper
SPE 68852.

41. J. Bryan, A. Kantzas, C. Bellehumeur

“ Viscosity Predictions for Crude Oils and Oils Emulsions Using LOW Field NMR”,

42. S.L. Kokal, M.D. Wingrove “Emulsion Separation Index: from Laboratory to Field Case
Studies” Paper SPE 63165

43. Sunil Kokal, Jamal Al Juraid “ Quantification of Various Factors Affecting Emulsion
Stability: Watercut, Temperature, Shear, Asphaltene Content, Desemulsifier Dosage and
Mixing Different Crudes” Paper SPE 56641

44. Durand C. Rosenberg E “Fluid Distribution in Kaolinite or Illite Bearing Cores Cryo SEM
Observations Versus Bulk Measurements” JPSE 19,65 – 72 (1988)

45. Dragomir Alexandru “ Cercetări privind mărirea eficienţei operaţiilor de stimulare a sondelor
de pe zăcămintele: Călineşti Moreni Gura Ocniţei Dacian, Şotânga Meoţian, Ochiuri Sud
Dacian, Târgovişte Răzvad Gura Ocniţei Me III, folosind analize spectrometrice şi alte tipuri
de analize complexe la elaborarea reţetelor de stimulare” Tema ICPT 166/2002 beneficiar
Sucursala Petrom Târgovişte.

46. Nicolae Goran “ Influenţa umectabilităţii asupra curbelor de permeabilităţi relative. Aplicaţii
în cazul metodelor şi tehnologiilor de recuperare” Tema ICPT 132/2000 Beneficiar SNP
Petrom SA.

72
 LISTA ANEXELOR

Anexa 1 Rezultatele analizei de laborator efectuate asupra ţiţeiului de la sonda 45 Valea

Reşca.

Anexa 2 Rezultale analizei de laborator efectuate asupra probei de apă de la sonda 829
SNP Ochiuri Gorgota.

Anexa 3 Rezultale analizei de laborator efectuate asupra probei de apă de la sonda 105
SNP Ochiuri Gorgota.

Anexa 4 Rezultale analizei de laborator efectuate asupra probei de apă de la Parcul 1

Reşca.

73