Scribd
Încărcați
8 vizualizări3 pagini

11

Poezia "Munții de iubire" explorează adâncimea și durabilitatea sentimentelor prin metafore legate de natură. Iubirea este comparată cu munții, simbolizând un refugiu și o forță care depășește dificultățile vieții. La final, se subliniază că dragostea rămâne eternă, chiar și în fața uitării.

Încărcat de

Mihailov Vadim
Drepturi de autor
© All Rights Reserved
Respectăm cu strictețe drepturile privind conținutul. Dacă suspectați că acesta este conținutul dumneavoastră, reclamați-l aici.
Formate disponibile
Descărcați ca RTF, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd
8 vizualizări3 pagini

11

Poezia "Munții de iubire" explorează adâncimea și durabilitatea sentimentelor prin metafore legate de natură. Iubirea este comparată cu munții, simbolizând un refugiu și o forță care depășește dificultățile vieții. La final, se subliniază că dragostea rămâne eternă, chiar și în fața uitării.

Încărcat de

Mihailov Vadim
Drepturi de autor
© All Rights Reserved
Respectăm cu strictețe drepturile privind conținutul. Dacă suspectați că acesta este conținutul dumneavoastră, reclamați-l aici.
Formate disponibile
Descărcați ca RTF, PDF, TXT sau citiți online pe Scribd

Desigur!

Iată o poezie în 10 catrene, pe tema **„Munții de iubire”** – o metaforă a sentimentelor


adânci, trainice și înălțătoare:

---

**Munții de iubire**

Pe creste albe, unde vântul tace,

Se-nalță doruri scrise-n piatră grea,

Iubirea noastră veșnic se desface

Ca o potecă-n miez de viață rea.

Pe stânci de foc, sub ceruri nemișcate,

Ți-am pus cuvintele ca niște stei,

Să nu le fure timpurile toate,

Să rămână-n veci doar între ei.

Din văi adânci, din umbre neumblate,

Ți-am dus speranțe-n spate ca pe-un rucsac,

Și le-am suit prin ierni întortocheate,

Cu inima călcând pe-al vieții lac.

E greu să urci când vântul te răstoarnă,

Dar tu mi-ai fost adăpostul curat,

Refugiul cald când viața se destramă,

Alpinism sfânt într-un suflet legat.


Când fulgeră și norii ne dezbină,

Nu fug, ci caut vârful mai aprins,

Că-n munții ăștia, dragostea e lină,

Chiar dacă e cu greu și drum întins.

Sub soarele ce ne-a topit tăceri,

Ți-am scris iubirea-n mușchi și-n rădăcini,

Ca brazii să ne fie mesageri

Și stâncile să nu ne fie străini.

Pe margini de prăpastie de gând,

Ți-am spus cu ochii tot ce n-am rostit,

Că munții știu ce-i dorul tremurând

Și cum se ține-un suflet rătăcit.

Un vultur ne veghează de departe,

Cu aripi largi ca jurământul meu,

El știe că iubirea nu se-mparte,

Se duce sus, spre Dumnezeu.

Iar când vom fi bătrâni și grei de timp,

Ne-om așeza pe-o piatră din amintiri,

Să bem tăceri din al iubirii nimb

Și să privim cum viața ne respir'.


Acolo sus, la capăt de poteci,

Când lumea toată pare în uitare,

Rămân doar munții – martori vechi și reci –

Și dragostea: eternă și statornică hotare.

S-ar putea să vă placă și