EVALUAREA CUNOȘTINȚELOR FUNDAMENTALE ȘI DE SPECIALITATE

ASISTENȚĂ SOCIALĂ
SETUL 2

1. Abilități fundamentale de consiliere

Abilitățile fundamentale de consiliere sunt necesare pentru a construi o relație profesională eficientă și empatică între asistentul social și client (una de încredere). Principii de bază ale activității de consiliere/asistare socială:-Unicitatea ființei umane,-
Valoarea autodeterminării,-Raportarea la individ, centrarea pe persoană,-Relația profesională de tip partener,-Așezare pe reglementări legale,-Respectul unor valori profesionale, deontologice, -Relația se încheie odată cu rezolvarea problemei.
Terapia elaborata de Rogers utilizată și în munca socială a fost numita terapie nondirectiva, deoarece rolul terapeutului era cel de a incuraja si a asculta clientul (si nu de a-l directiona, de a-i da sfaturi, de a realiza interpretari). Intr-o etapa ulterioara s-a
folosit sintagma terapie centrata pe client, deoarece Rogers atribuia clientului responsabilitatea pentru propria sa dezvoltare si maturizare. In ultima etapa a dezvoltarii teoriei sale, Rogers foloseste expresia terapie centrata pe persoana si recomanda o mai
mare implicare terapeutului in procesul de consiliere.
Prin ce se deosebeste de alte metode:
- are un scop diferit: este centrata asupra individului si nu asupra problemei. Scopul nu este acela de a rezolva problema clientului, ci de a-l ajuta sa se maturizeze, sa se dezvolte si sa se adapteze mai bine la mediul in care traieste.
- Accentul cade pe aspectul afectiv al situatiei, nu pe aspectul intelectual deoarece, dupa cum arata Rogers, cele mai multe probleme nu se datoreaza faptului ca omului ii lipsesc informatiile, ci modului in care reactioneaza afectiv cand apar problemele.
- Accentul se pune pe situatia actuala si nu pe trecutul individului. Cunoasterea trecutului ne poate ajuta sa intelegem cauzele problemei, dar cunoasterea cauzelor nu este necesara pentru atingerea obiectivelor terapiei.
- Terapeutul porneste de la premisa ca fiecare om este expert in propria sa problema. Clientul isi cunoaste cel mai bine situatia, el trebuie ajutat sa descopere singur modalitatile in care isi poate rezolva problemele. In conceptia lui Rogers, principalele
obiective ale consilierii centrate pe persoana sunt: actualizarea resurselor clientului, facilitarea dezvoltarii si maturizarii sale. Pentru a fi atinse, trebuie sa ofere un mediu plin de caldura, in care clientul se simte inteles, acceptat, pretuit. Rogers considera
ca, pentru a atinge aceste obiective, relatia dintre consilier si client trebuie sa aiba trei caracteristici principale: congruenta, atentia pozitiva neconditionata si empatia.
Congruenta. La inceputul relatiei de consiliere clientul nu se accepta pe sine, isi neaga propriile sentimente, ganduri. Terapeutul ofera clientului o relatie congruenta. Congruenta consilierului se manifesta prin aceea ca el isi constientizeaza sentimentele si
le exprima deschis, in cursul interactiunii sale cu clientul. Consilierul isi comunica sentimentele intr-o maniera adecvata, adica fara sa jigneasca, sa raneasca sau sa acuze clientul. In acelasi timp consilierul cere si clientului sa se comporte autentic, sa fie
sincer, sa isi exprime sentimentele.
Atentia pozitiva neconditionata. Clientul este acceptat, valorizat (pretuit) in mod neconditionat. Terapeutul nu accepta numai anumite sentimente, opinii, comportamente ale clientului si le respinge pe celelalte, ci accepta clientul asa cum este el, cu toate
calitatile si defectele sale. Consilierul nu are rolul de a moraliza, el nu face evaluari, nu formuleaza judecati de valoare la adresa clientului. Respectarea clientului ca persoană, indiferent de comportamentele sau valorile sale.
Empatia. Terapeutul retraieste experientele clientului intr-o maniera empatica. Intelegerea empatica inseamna a intelege sentimentele, gandurile unei alte persoane ”ca si cum ai fi cealalta persoana. Un consilier empatic reuseste sa intre in universul
interior al clientului, sa perceapa realitatea din punctul lui de vedere si prin reformularea cuvintelor clientului si reflectarea sentimentelor sale. Empatia inseamnă un proces de: Observare și ascultare, Rezonare, Comunicare, Verificare a percepției
clientului. Capacitatea de a înțelege trăirile și punctul de vedere al clientului fără a judeca.; și nu în ultimul rând Ascultarea activă: A fi prezent și atent la ceea ce transmite clientul (verbal și nonverbal).
Comunicarea consilier – client se realizeaza atat verbal, cat si nonverbal (prin paralimbaj si metacomunicare). Cercetarile au aratat ca in timpul unui discurs tinut in fata unui grup, 55% din impactul acestuia se datoreaza limbajului corporal (postura,
gesturi, contact vizual), 38% tonului vocii si doar 7% continutului verbal al mesajului Cele mai importante competente interpersonale ale consilierului, care asigura crearea unei relatii armonioase cu clientul, sunt comportamentul participativ si ascultarea
activa.
Comportamentul participativ se exprima prin distanta spatiala, pozitia spatiala, contactul corporal, postura, gesturile, fata si mimica, privirea (contactul vizual) . Distanta spatiala dintre doua persoane care comunica exprima destul de bine distanta
psihologica dintre ele, dar trebuie sa se tina seama si de deosebirile de natura culturala, cat si de personalitatea celor implicati in comunicare. Persoanele timide prefera sa isi tina interlocutorul la o distanta mai mare. Pozitia spatiala poate influenta
comunicarea. Pozitia fata in fata poate sugera unora o relatie de opozitie. Unii considera ca in timpul unei sedinte de consiliere este preferabila asezarea intr-un unghi de 45 – 90 de grade. Aceasta asezare ofera mai mult confort, deoarece contactul vizual
se poate realiza optional. Contactul corporal, atingerea clientului poate avea efecte pozitive, clientul fiind astfel incurajat sau asigurat de faptul ca este inteles. Dar atingerea poate avea si efecte negative, pentru ca clientul poate avea impresia ca nu a fost
respectat spatiul sau intim. De aceea atingerea clientilor trebuie facuta cu prudenta. Postura (pozitia corpului)-Consilierul trebuie sa adopte o pozitie care sugereaza o atitudine deschisa, care sa stimuleze contactul psihologic cu clientii sai. O astfel de
pozitie este cea cu corpul aplecat putin in fata, capul usor aplecat intr-o parte, postura relaxata. Gesturile insotesc si completeaza cuvintele; intre cuvinte si gesturi in general exista o concordanta. Discordanta dintre ele are efecte negative asupra
comunicarii. Utilizarea adecvata a gesturilor, si mai ales a miscarilor capului de catre consilier, il fac pe client sa se simta ascultat si urmarit cu atentie. Expresia faciala comunica numeroase mesaje privind starea afectiva, dorintele, parerile noastre.
Zambetul are o semnificatie foarte puternica: zambind parem prietenosi si ii incurajam pe ceilalti sa comunice cu noi. Dar folosit cu atentie: daca zambim prea mult in timp ce clientii vorbesc despre lucruri serioase, care ii afecteaza, parem superficiali,
lipsiti de empatie. Contactul vizual este, probabil, cel mai puternic indicator nonverbal. Multe dintre aprecierile noastre inconstiente despre alte persoane se bazeaza pe durata si tipul contactului vizual pe care il avem cu acestea. Consilierul trebuie sa stie
sa descifreze semnalele nonverbale ale clientilor, pentru a-i intelege cat mai bine. De asemenea el trebuie sa controleze modul in care utilizeaza aceste semnale, inclusiv contactul vizual, pentru a-i incuraja pe clienti. deprinderile de bază în consiliere
sunt: - Încurajările verbale minimale (sau ascultarea activă) - Prin tehnicile ascultarii active consilierul semnalizeaza clientului faptul ca a fost atent si a inteles mesajele sale care au fost emise verbal si / sau nonverbal, Parafrazarea, Interpretarea,
Reflectarea sentimentelor și a emoțiilor, Sumarizarea sau rezumarea; Cautarea aspectelor pozitive, a punctelor tari ale clientului; Interpretarea/reformularea.

2. Ascultarea activă. Tehnici ale ascultării active

Ascultarea activă este o abilitate importantă în consiliere, și presupune a fi complet prezent în conversație, cu atenție totală la mesajul clientului. Este mai mult decât „a auzi”; implică înțelegere profundă și răspuns empatic.
După M. Cameron, tehnicile de ascultare activă sunt:
 Confirmări- nonverbale: cum ar fi datul din cap, pentru a-l face pe vorbitor să înţeleagă că îl ascultaţi cu interes şi cu respect. Sau Încuviințări verbale scurte: „Aha”, „înțeleg”, „da” – pentru a arăta că ești atent.
 Tăcere atentă/ Limbajul nonverbal: Postură deschisă, înclinare ușoară spre client, mimică empatică.
 Întrebări – folosirea întrebărilor deschise, pentru că îi dau vorbitorului posibilitatea să-şi exprime punctele de vedere.
 Parafrazarea- poate fi folosit pentru a rezuma, pentru a clarifica sau pentru a confirma dacă, în postura de ascultător, aţi înţeles corect ceea ce s-a spus. Sau Reformularea ideilor clientului cu alte cuvinte (ex: „Deci simți că...?”).
 Oglindirea- Reflecția sentimentelor: Identificarea și verbalizarea emoțiilor clientului (ex: „Mi se pare că te simți dezamăgit...”).
 Reflectarea înţelesului – Clarificarea: Cererea de explicații când ceva nu este clar (ex: „Poți să-mi dai un exemplu?”).
 Reflectarea recapitulativă- recapitularea principalelor idei discutate.
 Contact vizual: Menținerea unui contact vizual calm, fără a intimida.
3. Evaluarea perspectivei clientului
Evaluarea perspectivei clientului înseamnă înțelegerea modului în care clientul își percepe propria viață, problemele, resursele și obiectivele pentru planificarea intervenției.
Orice proces de asistare socială - în raport cu oricare sistem client (că este vorba despre individ, despre familie, despre grup sau despre comunitate) și după o etapă de evaluare a sistemului client, necesită o planificare a intervenției dar și o etapă de
implementare a intervenției. În toate etapele menționate un asistent social are nevoie de deprinderi de consiliere, și anume: Monitorizare, Oferire de provocări și feed-back, Autodezvăluirea, Gestionarea rezistenței; Lucrul pentru îmbunătățirea limbajului
clientului; Stabilirea/negocierea temei pentru acasă. Dacă în etapa de evaluare a sistemului client accentual cade pe adresarea întrebărilor, pe ascultare activă, pe sprijinul acordat clientului pentru a-și exprima sentimentele ( Explorarea valorilor și
convingerilor personale: Ce consideră important? Ce îl motivează? Înțelegerea contextului social și cultural: Ce influențe exterioare afectează viața clientului? Percepția asupra problemelor: Cum își definește clientul dificultățile?) , în etapa de planificare
a intervenției sociale un element definitoriu îl constituie stabilirea obiectivelor pentru atingerea scopului printr-un plan de actiuni, activitati ( Identificarea nevoilor percepute: Ce crede clientul că are nevoie? Ce dorește să schimbe? Nivelul de motivație
pentru schimbare: Este pregătit să acționeze? Ce obstacole resimte? Resurse personale și sociale: Ce puncte forte are? Cine îl poate sprijini?) iar în etapa de intervenție clientul este împuternicit să crească, să își depășească limitele, să își asume și
gestioneze eșecurile, să acceseze resursele comunitare. Toate aceste elemente reprezintă tot atâtea provocări pentru consilierul care conduce procesul de asistare. Stabilirea scopurilor și proiectarea interventiei sociale compun tabloul complet al clientului, a
resurselor acestuia, al problemelor explorate.

4. Forme ale abuzului asupra copiilor

Abuz asupra copilului = profitarea de pe urma diferenței de putere dintre un adult și un copil prin desconsiderare personalității celui de-al doilea sau cauzarea intenționată a unei vătămări ce afectează sănătatea fizică sau psihică a copilului. Neglijarea
reprezintă varianta pasivă - prin omiterea de acte de îngrijire a copilului iar Abuz asupra copilului este forma activa a maltratarii copilului prin comiterea de acte. În realitate întotdeauna cand este vorba de un abuz, este o impletire, sa-i spunem asa, a mai
multor forme de abuz (fizic- are si consecinţe psihoemotionale, sexual- este însoțit de efecte fizice si psihoemotionale)
Forme ale abuzului asupra copilului: Abuzul fizic, Abuzul emoțional sau psihologic, Abuzul sexual
1. Abuzul fizic „atacuri neaccidentale sau injurii fizice, mergând de la forme minime până la injurii fatale, provocate copilului de către persoana care îl îngrijește”. Presupune folosirea forței fizice de către cel care îngrijește copilul, având ca rezultat
vătămarea acestuia. În această categorie intră atât copiii care au fost răniți în mod deliberat, cât și cei răniți din cauza insuficientei supravegheri.
[Link] emoțional (psihologic)- jignește, batjocorește, ironizează, devalorizează, nedreptățește sau umilește verbal copilul afectându-i în acest fel, dezvoltarea și echilibrul emoțional/ emoțiilor copiilor; amenințarea cu abandonul; atitudinea autoritară
dominatoare; supunerea la practici pseudo-religioase; violența verbală: insultarea, umilirea, denigrarea, respingerea, refuzul; exigențele excesive; expunerea la scenele de violență conjugală.
[Link] sexual asupra copilului - presupune implicarea acestuia, cât timp este încă la o vârstă dependentă față de părinți, în acțiuni sexuale pe care nu le înțelege și la care nu poate spune în cunoștință de cauză da sau nu. Conceptul nu se referă în mod
necesar la contactul sexual direct, ci exista și alte tipuri de comportamente deviante care pot intra sub incidența abuzului sexual asupra copilului: exhibiționismul, masturbarea în fața copilului, pipăitul, hărțuirea sexuală.
Abuzul sexual- presupune ca o persoana isi satisface trebuintele sexuale cu un copil
Forme pe care le ia abuzul sexual:
- Poate lua forme usoare sau chiar minore (cand copilul este supus unor clisee verbale obscene; se vorbeste murdar in fata lui cu conotatie sexuala si lucrul acesta nu este permis- nu este sanatos pentru dezvoltarea copilului)
- Copilul este obligat sa priveasca un adult dezbracat (si obiceiul unor parinti de a umbla dezbracati prin fata copilului nu este agreat chiar daca acel obicei nu are si intentie sexuala; spre ex studiile de psihoanaliza spun ca nu este bine pt
dezvoltarea copilului- mai ales a copilului mic pt ca acesta se poate uita la trupul adultului si i se poate parea ca este un trup foarte frumos si perfect si poate aparea un fel de gelozie fata de acel trup de adult dar si timiditate sau chiar stari de
inferioritate)
- Obligarea copilului de a privi impreuna cu adultul imagini pornografice si ajungem la cea mai grava forma de abuz sexual prelungit de a avea relatii cu copilul; persoanele adulte care ajung sa fie in acea situatie de a abuza un copil, sunt de obicei
persoane de incredere, poate fi vorba de parintii copilului, despre vecini in care parintii au incredere, alte rude din fam extinsa sau pot fi chiar fratii primari; nu este vorba neaparat un strain ci de o persoana apropiata deseori (sunt situatii intalnire
in fam recompusa unde tatal vitreg abuzeaza sexual copilul)

5. Asistența maternală. Criterii de selecție pentru asistenții maternali

Asistentul maternal profesionist este persoana fizică, atestată în condițiile legii, care asigură prin activitatea pe care o desfășoară la domiciliul său creșterea, îngrijirea și educarea, necesare dezvoltării armonioase a copiilor pe care îi primește în plasament
sau în încredințare.
CRITERII PENTRU ASISTENȚII MATERNALI:
(Pot fi atestate ca asistent maternal profesionist numai persoanele care îndeplinesc anumite condiții)
- au capacitate deplină de exercițiu, prin comportamentul lor în societate; starea sănătății și profilul lor psihologic prezintă garanții pentru îndeplinirea corectă a obligațiilor care revin unui părinte, referitoare la creșterea, îngrijirea și educarea copilului; au
în folosință o locuință care acoperă necesitățile de preparare a hranei, igienă, educație și odihnă; au urmat cursurile de formare profesională in urma căreia au obținut atestatul de asistent maternal profesionist; au condiţii materiale; aptitudini parentale;
profilul moral (trăsături pozitive de caracter, relaţii sociale bune în comunitate etc.); nu au suferit condamnări; atitudine non – discriminatorie faţă de persoanele cu nevoi speciale şi faţă de minorităţile etnice; capacitate de a lucra în condiţii de stres sau
speciale; înţelegerea caracterului temporar al plasamentului copilului la asistentul maternal; experienţa anterioară – experienţa cu proprii copii sau experienţa în ocrotirea altor copii, bătrâni, persoane cu handicap constituie un avantaj, nu un criteriu în sine;
acceptarea şi înţelegerea necesităţii colaborării cu DGASPC.
Nu poate fi asistent maternal profesionist: - persoana care a suferit o condamnare prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, pentru săvârșirea cu intenție a unei infracțiuni; - părintele decăzut din drepturile părintești sau cel al cărui copil a fost
declarat abandonat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă; -persoane care au copii-rude de până la gradul IV pentru care este luată o măsură de încredinţare/ plasament/ adopţie; -persoanele dependente de alcool, droguri sau alte
comportamente în antecedent.
Solicitanţii vor participa la un program obligatoriu de formare de minimum 60 de ore (teoretică şi practică), desfăşurată în grupe de maxim 12 persoane. Atestarea asistentului maternal profesionist este o decizie ce aparţine Comisiei pentru Protecţia
Copilului, decizie la baza căreia se află dosarul solicitantului şi propunerea asistentului social privind admiterea sau respingerea cererii de eliberare a atestatului de asistent maternal. Se eliberează pe o perioadă de 3 ani. Pentru fiecare copil față de care s-a
luat măsura plasamentului la o familie, persoană, asistent maternal, într-un serviciu de tip rezidențial al unui organism privat acreditat sau s-a instituit tutela, în condițiile legii, se acordă o alocație lunară de plasament.

6. Condiții de fond ale adopției copilului

Legea adopției, 273/În 2004. Ține cont de niște principii: interesul superior al copilului, creșterii și educării copilului într-un anume mediu familiar, principiul continuității în educarea copilului să se țină cont de originea sa etnică culturală.;
informării și luării în calcul a opiniei acestuia. În procesul de adopție se creează o legătură între adoptat și adoptator. Se creează și legături de rudenie. Cei care adoptă devin părinții ei care sunt adoptați de copiii lor, se stabilește relații de rudenie, chit că nu
sunt de sânge. Prin adopție, copilul care este lipsit de părinți sau de o îngrijire corespunzătoare este primit în familia adoptatorilor, unde urmează a fi crescut ca și un copil firesc al acestora.
CONDIȚII:
1. Consimțământul la adopție. Persoanele care trebuie să consimtă la adopție:
a) părinții firești sau cel care exercită autoritatea părintească, dacă părinți firești sunt decedați, necunoscuți, declarați morți sau dispăruți ori puși sub interdicție, în condițiile legii;
b) copilul care a împlinit vârsta de 10 ani;
c) adoptatorul;
d) consimțământul părinților firești ai celui ce urmează a fi adoptat.
2. Adopția să fie în interesul superior al celui ce urmează a fi adoptat.
În cadrul procedurii de adopție se iau măsurile necesare pentru ca frații să fie încredințați împreună. Încredințarea separată a fraților în vederea adopției, precum și adopția acestora de către persoane sau familii diferite se pot face numai
dacă acest lucru este în interesul lor superior.
3. Cel ce urmează a fi adoptat să nu fi împlinit vârsta majoratului civil. Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorității sale.
4. Persoana sau familia (doi soți) care adoptă trebuie să aibă capacitatea deplină de exercițiu. Persoanele cu boli psihice și handicap mintal nu pot adopta.
5. Diferența de vârstă între persoana care adoptă și cel care urmează a fi adoptat să fie de cel puțin 18 ani. Pentru motive temeinice, instanța judecătorească poate încuviința adopția chiar dacă diferența de vârstă dintre adoptat și
adoptatori este mai mică de 18 ani, dar NU mai puțin de 16 ani.
6. Îndeplinirea de către adoptator sau familia adoptatoare a garanțiilor morale și a condițiilor materiale necesare dezvoltării depline și armonioase a personalității copilului. Îndeplinirea acestor garanții și condiții se atestă de către
autoritățile competente.
7. Atestatul de persoană sau familie aptă să adopte. Acest atestat se referă la îndeplinirea condițiilor materiale și morale, de către persoana sau familia ce dorește să adopte, necesare asigurării dezvoltării armonioase a copilului,
respectiv atestatul să constate faptul că persoana sau familia este aptă să adopte.
8. Încredințarea copilului în vederea adopției, persoanei sau familiei care dorește să-l adopte. Adopția nu poate fi încuviințată de către instanța judecătorească decât după ce copilul a fost încredințat pentru o perioadă de 90 de zile
persoanei sau familiei care dorește să-l adopte, astfel încât instanța să poată aprecia, în mod rațional, asupra relațiilor de familie care s-ar stabili dacă adopția ar fi încuviințată.
9. Lipsa impedimentelor la adopție.
a) Adopția între frați este interzisă.
b) Adopția între soți sau foști soți este oprită. De asemenea, adopția a doi soți sau foști soți de către același adoptator sau familie adoptatoare este interzisă.
c) Cel ce urmează a fi adoptat nu poate fi adoptat de mai mulți adoptatori nici simultan, nici succesiv. Prin excepție poate fi încuviințată, după caz, adopția simultană sau adopții succesive, atunci când adoptatorii sunt soți și soție.

7. Violența domestică. Delimitări și tipologii

Modele explicative ale violenței domestice
Modelul psihiatric: Consideră că principalii factori care influenteaza violența domestica sunt tulburările psihice și emoționale, personalitatea dizarmonică, consumul de alcool și de droguri, și experiențele traumatice de viață.
Caracteristici ale abuzatorilor: -stima de sine scăzută,/-gelozie excesivă,/-personalități agresive și ostile,/-au abilități scăzute de comunicare,/-au abilități sociale scăzute,/-nevoia intensă de putere,/-anxietate și teamă puternică de abandon,/-personalități
narcisiste,/-egoism.
Modelul ecologic: este influențat de mediul comunitar.
Modelul patriarhal/autoritar: scoate în evidență că, prin tradiție, bărbatul era considerat stăpânul casei, iar comportamentul bazat pe agresarea fizică a celorlalți membri ai familiei era de la sine înțeles.
Modelul situației sociale: Presiunile structurale (venituri mici, șomaj, boală etc.);si Normele culturale transcrise în zicale, cum ar fi „bătaia e ruptă din rai”. Tot aici: adulții și copiii învață să fie agresivi din societate în general, din mediul familial
încărcat de violență.
Modelul resurselor: Consideră că indivizii recurg la violență atunci când, dorind autoritatea și dominanța, nu au resurse oficiale (situație materială, prestigiu social) pentru a le obține sau păstra, recurg la violență.
Violenţa domestică înseamnă toate acţiunile de violenţă fizică, sexuală, psihologică sau economică, care survin în familie sau în unitatea domestică sau între foştii sau actualii soţi sau parteneri, indiferent dacă agresorul împarte sau a împărţit acelaşi
domiciliu cu victima. Atacul fizic sau sexual poate fi însoţit de intimidări sau abuzuri verbale; distrugerea bunurilor care aparţin victimei; izolarea de prieteni, familie sau alte potenţiale surse de sprijin; ameninţări făcute la adresa altor persoane
semnificative pentru victimă, inclusiv a copiilor; furturi; controlul asupra banilor, lucrurilor personale ale victimei, alimentelor, telefonului şi a altor surse de îngrijire şi protecţie. Violența în familie sau violența domestică cuprinde atât violența în cuplu,
cât și maltratarea copiilor și a bătrânilor în familie.
Tipuri de violență în familie
Violența domestică se manifestă sub următoarele forme, conform legislaţiei din România:
a) violența verbală- adresarea unui limbaj jignitor, utilizarea de insulte, amenințări, cuvinte și expresii degradante sau umilitoare;
b) violența psihologică- santaj, controlul vietii personale, acte de gelozie, constrangeri de orice fel, violență demonstrativă asupra obiectelor și animalelor, urmărirea fără drept, supravegherea locuinței;
c) violența fizică- prin lovire, trântire, tragere de păr, tăiere, ardere, strangulare, mușcare, prin otrăvire, intoxicare, supunerea la eforturi fizice epuizante
d) violența sexuală- agresiune sexuală, hărțuire, intimidare, manipulare, brutalitate în vederea întreținerii unor relații sexuale forțate, viol conjugal
e) violența economică- interzicerea activității profesionale, privare de mijloace economice dar si prin hrană, medicamente, obiecte de primă necesitate, sustragerea intenționată a bunurilor persoanei
f) violența socială- izolarea persoanei de familie, de comunitate și de prieteni, interzicerea frecventării instituției de învățământ sau a locului de muncă, deposedarea de acte de identitate, interzicerea/limitarea realizării profesionale
g) violența spirituală- interzicerea dreptului de a vorbi în limba maternă și de a învăța copiii să vorbească în limba maternă, impunerea aderării la credințe și practici spirituale și religioase
h)violența cibernetică- hărțuire online, mesaje online instigatoare la ură pe bază de gen; urmărire online, amenințări online; publicarea nonconsensuală de informații și conținut grafic intim.

8. Formele de evaluare a programelor. Tipologii

Evaluarea proiectului reprezintă o componentă importantă a procesului de management al unui proiect, deoarece indică măsura în care implementarea este sau nu eficientă și va avea în vedere atât perioadele intermediare de implementare, cât şi finalul
acesteia. Modul de evaluare al proiectului descrie practic instrumentele şi procedurile de evaluare, prin care se determină dacă obiectivele au fost sau nu îndeplinite şi dacă metodele alese au fost sau nu adecvate. O evaluare eficientă trebuie să poată oferi
răspuns la următoarele întrebări: în ce măsură proiectul şi-a atins obiectivele propuse? în ce măsură atingerea acestor obiective poate fi atribuită în mod direct proiectului respectiv? în ce măsură proiectul s-a desfăşurat conform planificării de timp şi de
buget propuse în cererea de finanţare? în ce măsură proiectul a respectat cerinţele finanţatorului? Evaluarea constă practic în aprecierea impactului pe care proiectul îl are asupra mediului (nu doar mediul fizic, ci şi mediul ecologic, economic, social,
demografic şi legal). Se culege informaţii de la toate părţile implicate în proiect sau afectate de acesta. Raportul de evaluare conţine fapte, concluzii, recomandări, lecţii învăţate. Astfel, planul de evaluare trebuie să cuprindă referiri la modul în care vor fi
culese informaţiile cu privire la activităţile desfăşurate, cum anume se va aprecia măsura în care obiectivele au fost atinse şi s-au obţinut rezultatele preconizate . În procesul de evaluare a rezultatelor proiectului se au în vedere: eficienţa –focalizarea pe
problemele sau pe slăbiciunile proiectului);eficacitatea – se compară rezultatele efectiv obţinute cu rezultatele preconizate; economicitatea – se analizează costurile efectuate comparativ cu costurile planificate; participarea – participarea aşteptată din
partea beneficiarilor proiectului sau alti membri;grupul ţintă – se compară grupul ţintă vizat (ca număr şi structură) cu grupul efectiv implicat în proiect;  calitatea – se analizează aspecte legate de calitatea serviciilor oferite în cadrul proiectului; gradul
de cunoaştere – procentul celor care au cunoscut proiectul şi obiectivele acestuia şi cei care ar fi trebuit să le cunoască; gradul de implicare – măsura în care s-au implicat în desfăşurarea proiectului factorii interesaţi în realizarea acestuia; suficienţa –
resursele utilizate pentru realizarea proiectului comparativ cu cele care ar fi fost efectiv necesare”. Evaluarea unui proiect cuprinde mai multe tipuri de „procese: 1) evaluarea procesului de realizare a proiectului (management, proceduri, mecanisme,
relaţii, învăţare, soluţii); 2) evaluarea performanţelor proiectului, prin raportare la obiective (eficacitatea proiectului: obiective realizate/ obiective planificate, cantitatea şi calitatea rezultatelor; eficienţa proiectului: rezultate/ resurse, costuri reale/ costuri
planificate); 3) evaluarea impactului proiectului (participare la program, vizibilitate, efecte de multiplicare, efecte de antrenare, efecte de distorsionare, efecte întâmplătoare, neintenţionate, auxiliare); 4) evaluarea sustenabilităţii proiectului (financiară:
auto-finanţare; organizaţională: resursele umane; de piaţă: continuitatea la schimbări)”. Dintre cele mai frecvent utilizate metode de evaluare fac parte: documentarea – este o tehnică care presupune adunarea de informaţii utilizând documentele oficiale ale
iniţiatorului, materialele promoţionale folosite, datele statistice; chestionarul – este folosit pentru obţinerea unor informaţii de la un număr mare de persoane şi pentru asigurarea prelucrării statistice într-un timp scurt; este metoda cel mai frecvent folosită
pentru a măsura impactul pe care proiectul l-a avut asupra membrilor din comunitate; interviul – este folosit pentru a obţine informaţii de profunzime legate de modul în care diferite persoane s-au implicat în cadrul proiectului, pentru informatorii cheie
(autorităţi locale, parteneri, specialişti şi oameni din comunitate) care pot interpreta efectele pe care le-a avut proiectul în comunitate;  focus grupul – este un „interviu de grup, focalizat pe o anumită temă, strict delimitată, care este condus de un
moderator şi face parte din categoria metodelor calitative de culegere a datelor pentru analiza percepţiilor, motivaţiilor, sentimentelor, nevoilor şi opiniilor oamenilor”; această metodă poate fi folosită pentru testarea impactului pe care l-a avut proiectul
asupra diferitelor grupuri ţintă, pentru identificarea practicilor eficiente; observaţia – este o metodă care urmăreşte să surprindă de la faţa locului modul în care se desfăşoară o anumită activitate; ea poate fi folosită pentru evaluarea participării şi implicării
echipei de proiect, a partenerilor şi beneficiarilor proiectului. Sursele de informare relevante pentru procesul de evaluare al proiectului includ: personalul implicat în proiect, voluntarii participanţi, membri ai comunităţii, reprezentanţi ai partenerilor,
reprezentanţi ai autorităţilor locale, documentaţia iniţiatorului, articole mass-media etc. *ce cuprinde: obiective şi activităţi; rezultate, obiective atinse; obstacole, probleme, schimbări (de ce au fost necesare? lecţii învăţate); semnale din partea grupului-
ţintă al proiectului; direcţii de continuare a proiectului; anexe (copii sau exemplare ale materialelor realizate – afişe, pliante, studii, publicaţii, buletine informative etc.). * Proiectele pot fi foarte variate în funcție de amploare şi domeniul scopului .
După amploarea lor teritorială, proiectele pot fi: organizaţionale; locale (la nivel de localitate, judeţ); regionale (la nivel de grup de judeţe sau regiune geografică); naţionale; internaţionale. În funcţie de domeniul în care se circumscriu scopul, obiectivele
şi activităţile proiectelor, acestea pot fi clasificate în: industriale; comerciale; culturale; ecologice; ştiinţifice sau de cercetare; educaţionale; de management.

Evaluarea programelor sociale este un proces sistematic prin care se analizează eficiența, eficacitatea, impactul și relevanța unui program/intervenție socială. Scopul este îmbunătățirea intervențiilor și luarea deciziilor informate.
Forme principale de evaluare
1. Evaluarea inițială- Se face înainte de implementarea programului./Scop: identificarea problemelor reale ale beneficiarilor și justificarea programului. (Care este nevoia socială? Cine sunt beneficiarii? Este oportun programul?)
2. Se face pe parcursul derulării programului o evaluare/ Scop: monitorizarea activităților și identificarea obstacolelor. (Se respectă planul? Activitățile ajung la beneficiari? Resursele sunt utilizate eficient?)
3. Evaluarea de rezultate- Analizează ce s-a realizat concret (produse, servicii) (Câți beneficiari au primit consiliere? Câte ateliere s-au organizat?)
4. Evaluarea de impact / efecte -Analizează modificările produse în viața beneficiarilor. ( A redus programul excluziunea socială? Au crescut șansele de integrare?)
5. Se face după încheierea programului o evaluare, la un anumit interval de timp. Se scrie un raport final cu concluzii și recomandări pentru viitoare proiecte./Scop: identificarea sustenabilității și efectelor pe termen lung.( a vedea ce efect a
avut)

9. Proiectul de intervenție: definire și etape

Proiectul de intervenţie reprezintă, în sine, esenţa tuturor acţiunilor din domeniul asistenţei sociale atât la nivel macrosocial, cât şi la cel microsocial. Macropractica planifică schimbarea orientată de obiective care au ca ţintă organizaţiile,
comunităţile sau chiar societatea în ansamblul ei, pe când micropractica este concentrată asupra intervenţiei la nivelul indivizilor, al familiilor şi al grupurilor mici. Planul sau proiectul de intervenţie porneşte de la analiza situaţiei iniţiale şi urmăreşte
realizarea obiectivelor exprimate sub forma schimbărilor dorite în situaţia beneficiarilor. Proiectul de intervenţie reprezintă o intenţie de introducere a unei inovaţii, cu scopul realizării unei schimbări dorite şi intenţionate, exprimată sub forma unui plan
detaliat de activităţi, ce urmăresc atingerea obiectivelor fixate şi măsurabile prin prisma rezultatelor aşteptate, intr-o perioadă de timp limitată, utilizând resursele alocate, şi care are capacitatea de sustenabilitate şi replicare a intervenţiei.
1) etapa iniţierii proiectului – care presupune mai multe activităţi: identificarea şi analiza problemei; stabilirea necesităţii şi oportunităţii demarării proiectului; analiza posibilităţii controlului implementării proiectului; estimarea duratei
proiectului şi a termenului limită de soluţionare a problemei;analiza fezabilităţii proiectului;analiza riscurilor implementării proiectului; estimarea bugetului necesar;analiza complementarităţii proiectului cu altele aflate în derulare;identificarea
factorilor interesaţi de rezolvarea problemei; identificarea potenţialilor parteneri interesaţi de implicarea în proiect; identificarea surselor de finanţare şi posibilitatea accesării acestora; luarea deciziei de iniţiere a proiectului;
2) etapa planificării proiectului – care presupune realizarea următoarelor sarcini: formarea echipei; formularea scopului şi a obiectivelor proiectului; stabilirea sarcinilor şi a responsabilităţilor în echipă;analiza resurselor necesare
îndeplinirii sarcinilor; planificarea calendarului de activităţi; dezvoltarea planului de monitorizare a proiectului;estimarea şi elaborarea bugetului;
3) etapa execuţiei (implementării) şi a monitorizării proiectului – care presupune următoarele
activităţi: lansarea proiectului şi derularea activităţilor planificate şi managementultimpului;organizarea echipei de proiect şi managementul resurselor umane;gestionarea resurselor materiale şi tehnice şi managementul financiar;controlul
activităţilor şi monitorizarea gradului de îndeplinire a obiectivelor propuse şi a gradului de concordanţă între desfăşurarea proiectului şi planul de bază; acţiuni corective şi de raportare a progresului;
4) etapa evaluării şi încheierii proiectului – care presupune: măsurarea succesului proiectului şi a gradului în care obiectivele propuse au fost atinse;utilizarea informaţiilor obţinute în urma evaluării şi diseminarea rezultatelor proiectului;
transferul responsabilităţilor către alte organizaţii sau către grupul ţintă în măsura în care activităţile din cadrul proiectului sunt autosustenabile.

Etapele Proiectului de Intervenție

1) Evaluarea situației: Identificarea și evaluarea problemelor: Se colectează informații despre situația beneficiarilor prin interviuri, observații și consultarea documentelor relevante. Se analizează nevoile și resursele disponibile. /Diagnosticul social:
Se realizează o analiză detaliată a problemelor identificate și se stabilește un diagnostic social care va ghida intervenția.
2) Planificarea intervenției: Stabilirea obiectivelor: Se definesc obiective specifice, măsurabile, realizabile, relevante și limitate în timp (SMART)./ Identificarea resurselor: Se determină resursele necesare pentru atingerea obiectivelor, inclusiv
resurse umane, financiare și materiale./ Elaborarea planului de acțiune: Se detaliază activitățile necesare pentru atingerea obiectivelor, responsabilii pentru fiecare activitate și termenele de realizare.
3) Implementarea intervenției:Realizarea activităților: Se pun în practică activitățile planificate, implicând toți actorii relevanți. / Coordonarea și managementul: Se asigură coordonarea echipei și managementul eficient al resurselor pentru a respecta
planul stabilit.// Monitorizarea și evaluarea: Monitorizarea progresului: Se urmărește progresul activităților în raport cu obiectivele stabilite, utilizând indicatori de performanță./ Evaluarea rezultatelor: Se evaluează impactul intervenției asupra
beneficiarilor și se compară rezultatele obținute cu obiectivele inițiale./ Feedback și ajustări: Se colectează feedback de la beneficiari și alți actori implicați și se fac ajustări necesare pentru a îmbunătăți eficiența și eficacitatea intervenției.
4) Închiderea proiectului și raportarea: Finalizarea activităților: Se finalizează toate activitățile planificate și se documentează realizările. / Raportarea: Se elaborează un raport final care include o descriere a procesului de intervenție, rezultatele
obținute și lecțiile învățate. Raportul este prezentat beneficiarilor și altor părți

10. Delimitări conceptuale și particularități: politici, programe, proiecte

PROIECT – este un grup de activitati cu o secventa logica si cu obiective prestabilite, rezultat al procesului de concepţie şi redactare a unei solicitări de finanţare; înşiruire de activităţi limitate de timp, resurse şi buget, cu început şi sfârşit bine stabilite şi
orientate spre atingerea unui obiectiv bine definit.
În sens larg, un proiect reprezintă orice sarcină care poate fi definită în termeni de: obiective; resurse; activităţi; rezultate. În sens mai restrâns, un proiect constă într-o înşiruire de activităţi limitate de timp, resurse şi buget, cu început şi sfârşit bine
stabilite şi orientate spre atingerea unui obiectiv bine definit.
PROGRAM - componentă a politicii naţionale sau regionale, cu o durată foarte lungă sau nedefinită şi cu un buget global, modificabil, care include mai multe proiecte direcţionate spre dezvoltarea comunitară şi îmbunătăţirea calităţii vieţii.
Este etapa de derulare sau de punere în practică a proiectului, după ce propunerea de finanţare a fost acceptată şi sunt alocate resurse necesare pentru atingerea obiectivelor propuse. PROGRAM = o componentă de politică naţională sau regională, cu o
durată nedefinită sau de ordinul anilor, cu buget alocat global şi modificabil şi care este compus, de obicei, din mai multe proiecte;- este orientată asupra impactului şi performanţei. Un program include mai multe proiecte, iar un proiect poate fi descompus
în subproiecte, activităţi şi acţiuni. Din perspectiva relaţiei dintre program şi proiect, primul nu poate fi conceput în afara unui set de proiecte pe care le include, în timp ce cel din urmă poate fi inclus într-un program sau poate fi independent, de sine
stătător.
POLITICI - măsuri şi acțiuni ale statului (strategii, programe, proiecte,instituţii, legislaţie, etc) care se adresează nevoilor de protecţie socială, educaţie, sănătate, locuire şi care în general vizează promovarea bunăstării sociale. Principalul obiectiv al
politicilor sociale ale statului este protecţia socială a populației. Politicile sociale sunt legate de probleme, de exemplu, pandemie sărăcie o anumită stare de sănătate precară, o amenințare, anumită situație dintr-o zonă *Șomerii*. Politicile sunt răspunsurile
pe care statul prin reprezentanții săi le au asupra anumitor probleme ( măsuri gândite și implementate). Politicile ar fi răspunsurile pe care guvernanții cei aflați într-o poziție de putere le fundamentează și le implementează pentru soluționarea celor
probleme. Politicile sunt acțiuni, soluțiile propuse de la nivelul de stat de putere publică pentru soluționarea problemelor acelei comunități. Când facem referire la politici sociale, avem în vedere un anumit set de măsuri care au drept scop atingerea unor
obiective prin care statul, sub toate formele sale de manifestare. Intervine și acționează într-un anumit domeniu de activitate, cum ar fi în economie în domeniul fiscal demografic, sănătate, învățământ, protecția mediului asigură sociale asistență socială,
sfera minorităților, egalitatea de șanse, sprijinul persoanelor cu dizabilități.