Lacul
de Mihai Eminescu
Lacul codrilor albastru
Nuferi galbeni îl încarcă,
Tresărind în cercuri albe
El cutremură o barcă.
Si eu trec de-a lung de maluri,
Parc-ascult și parc-aștept
Ea din trestii sã răsară
Si sã-mi cadă lin pe piept;
Sã sărim în luntrea mică,
Ingânați de glas de ape,
Si sã scap din mână cârma
Si lopețile sã-mi scape;
Sã plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune –
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!
Dar nu vine... Singuratic
In zadar suspin și sufăr
Lângă lacul cel albastru
Incărcat cu flori de nufăr.
Miezul iernii
de
Vasile Alecsandri
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Gerul
de
Vasile Alecsandri
Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o încunună înspre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.
Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.
Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.
Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!
Macii
de Magda Isanos
Ardeau ca niște facle vii,
în vârf de firave tulpini.
Îsi înălțau râzând zglobii
obrazul roșu dintre spini.
I-am adunat cu mâini avare,
am rătăcit în seara blândă,
umplându-mi brațele de floare
învăpăiată și plăpândă.
Și m-am întors într-un târziu,
departe câmpul rămânea,
atât de singur și pustiu
în urma mea.
Dar când acasă-am încercat
să-i strâng într-un aprins buchet,
toți macii mei s-au scuturat
ca niște lacrimi pe parchet.
Visătorul
Lucian Blaga
Spânzurat de aer printre ramuri
se frământă în mătasa-i
un păianjen.
Raza lunii
l-a trezit din somn.
Ce se zbate? A visat că
raza lunii-i fir de-al lui și
cearc-acuma să se urce
până-n ceruri, sus, pe-o rază.
Se tot zbate îndrăznețul
și s-azvârle.
Și mi-e teamă
c-o să cadă - visătorul.
Trezire,
de Lucian Blaga
Mocnește copacul. Martie sună.
Albinele-n faguri adună
și-amestecă învierea
ceara și mierea.
Nehotărât între două hotare,
cu vine trimise subt șapte ogoare,
în văzduhuri zmeu,
doarme alesul, copacul meu.
Copacul meu.
Vântul îl scutură. Martie sună.
Câte puteri sunt, se leagă-mpreună,
din greul ființei să mi-l urnească,
din somn, din starea dumnezeiască.
Cine vântură de pe muncel
atâta lumină peste el?
Ca lacrimi – mugurii l-au podidit.
Soare, soare, de ce l-ai trezit?
Albatrosul
Charles Baudelaire
Din joacă, marinarii pe bord, din când în când
Prind albatroşi, mari păsări călătorind pe mare
Care-nsoţesc, tovarăşi de drum cu zborul blând
Corabia pornită pe valurile-amare.
Pe punte jos ei care sus în azur sunt regi
Acuma par fiinţe stângace şi sfiioase
Şi-aripile lor albe şi mari le lasă, blegi
Ca nişte vâsle grele s-atârne caraghioase
Cât de greoi se mişcă drumeţul cu aripe!
Frumos cândva, acuma ce slut e şi plăpând
Unu-i loveşte pliscul cu gâtul unei pipe
Şi altul fără milă îl strâmbă şchiopătând.
Poetul e asemeni cu prinţul vastei zări
Ce-şi râde de săgeată şi prin furtuni aleargă
Jos pe pământ şi printre batjocuri şi ocări
Aripele-i imense l-împiedică să meargă.
Ploaia
Alice Călugăru
Azi am văzut, înfiripată, fiinţa ploii mlădioase :
Avea o haină cenuşie şi foşnitoare de mătase.
Purta pe umeri mii de lanţuri subţiri, până la brâu,
Dar le zvârlea pe rând, în treacăt, pe apa turbure din râu.
Şi de inele fără număr îi erau mâinile-ncărcate,
Şi le scotea, pe fiecare, şi le zvârlea pe lac, pe toate.
Lângă răzoare, prin grădină, trecea foşnind de-atâtea ori!
[Link]
Şi răsturna cu poala rochii, pe brazdă, proaspetele flori.
În urmă străbătând oraşul, sub mâna–i geamurile toate,
Sub coardele de apă fură în mii de harfe preschimbate.
Dar ploaia cea strălucitoare, pe umăru-i, ca un urcior,
Întunecat şi plin de apă, purta neistovitul nor.
Şi-n oate inimile noastre, pe rând, trecând ca un paharnic,
Turna ca-n cupe fără număr, dintr-însul, plânsul cel zadarnic.