Plumb

De George Bacovia

Simbolismul este o mișcare literară și artistică apărută în Franța

în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, ca reacție la poezia recea
parnasianismului. Numele curentului a fost dat de titlul articolului
“Le Symbolisme” publicat în “Le Figaro” de Jean Moréas.
Simboliștii, de la Baudelaire la Verlaine sau Mallarmé încearcă să
sugereze nuanțele cele mai profunde ale stărilor sufletești. Printre
principiile poeziei simboliste pot fi enumerate: folosirea
simbolului, sugestia, utilizarea tehnicii corespondențelor, dar și
înclinația către stări sufletești neîndeplinite. Predispoziția pentru
reverie înseamnă evadarea din prezent sau retragerea în trecut
din pricina faptului că prezentul este de nesuportat. Mitul somatic
al geniului este înlocuit cu mitul „poetului blestemat”, incapabil să
comunice cu ceilalți. Simboliștii cultivă senzațiile coloristice,
muzicale și olfactive, folosind sinestezii pentru a sugera stări
sufleteșin.
George Bacovia, poet simbolist aparținând perioadei interbelice
a fost receptat de la început ca un observator al nuanțelor
sufleteșt. El a devenit creator al unei atmosfere specifice, după
cum observă Elovinescu, conturând în poeziile sale: „o atmosferă
de copleșitoare dezolare, de toamnă cu ploi putrede, cu arbori
cangrenați, limitată într-un peisaj de mahala, de oraș provincial”.
Ion Carcion spunea că este “poet al morții prin iubire și al iubirii
prin moarte”. Modernitatea lui Bacovia înseamnă capacitatea de a
exprima golul, absența, solitudinea sumbră și apăsătoare,
negația. Din lumea bacoviană nu se poate fugi. Este o lume
închisă, fără iluzia transcendenței salvatoare, sensul existenței
fiind vidul, nimicul.
Poezia “Plumb” deschide volumul din 1916, cu același titlu, fiind
un text reprezentativ pentru universul poetic al scriitorului. Poezia
se înscrie în curentul Simbolist prin muzicalitate, redată prin
folosirea laitmotivelor “plumb”, a sintagmelor refren “Flori de
plumb”, “stam singur” și a paralelismului sintactic. Starea
sufletească, angoasa este amplificată prin sugestia stpării de frică
și prin sinestezia “scârțâiau coroanele de plumb”. Se observă
corespondența între mediul exterior, dominat de imaginea morții
și singurătatea eului poetic.
Structural, poezia este alcătuită din două strofe grupate în
catrene, cu rimă îmbrățișată și ritm iambic. Simetria
compozițională este realizată prin repetatea aceluiași tipar
sintactic în aceeași poziție a versurilor. Imaginarul poetic se
configurează pe două planuri : cel al realității exterioare, în
primele două versuri ale fiecărei strofe și cel al realității lăuntrice,
subiective în ultimele două versuri.
Titlu este reluat de șase ori în cuprinsul poeziei, devenind astfel
laitmotiv. El simbolizează apăsarea sufleteasă, prin greutatea
metalului, dezgustul existențial, cenușiul vieții prin sugestie
somatică, duritatea, moartea, imposibilitatea evadării sau a
înălțării spirituale, eul fiind închis într-un univers dublu,
concentraționar. Aceeași idee și în poezia „Nocturnă”, unde ea,
fiind iubită este prinsă în „case de fier în case de zid”.
Tema poeziei, moartea, nu este numit, ci este sugerată atât
prin atmosfera apăsătoare, cât și prin cuvinte din câmpul lexical :
“sicrie”, “cavou”, “mort”, “funerar”, „vesmânt”.
Prima strofă schițează reperele realității exterioare. Cavoul,
sicriul sunt metafore ale morții, dar și simbolurile ale vidului
existențial în care ființa este captivă. Somnul, care precede
eternitatea este sugerat prin verbe la imperfect
“dormeau”/“dormea”, ce sugerează continuitatea în planul
exterior, natura, frumusețea, oamenii sunt atinse de moarte,
aceasta prelungindu-se, prin tehnica corespondențelor în mediul
interior al fiintei nevoită să perceapă realitatea auditiv, el fiind
prins într-un mediu ostil, în sicriu și cavou. Prin sugestie vântul
amplifică frica, generată de straniul situației : “stam singur în
cavou...și era vânt ...”. Metafora coroanelor de plumb care
“scârțâiau” accentuează stridența(element expresionist) și golul
existențial, generând, prin sinestezie, efecte sumbre.
Strofa a doua sugerează ideea că sentimentul singurătății
devine atât de copleșitor, încât ființa își exprimă spaima de neant
prin strigăt, zadarnic strigăt, fără răspuns, fără ecou, într-o lume
în care iubirea însăși a murit “Dormea întors amorul meu de
plumb”. Moartea iubirii poate fii un simbol al efemerității ei, fapt
perceput dureros, cât și a pierderii credinței ca iubirea salvează.
Conștientizarea acestei pierderi sporește sentimentul amarei
singurătăți : “Stam singur lângă mort...și era frig...”.
Substantivulîndepărtat, “amorul” generează ambiguitate. S-ar
putea referi la iubita care s-a îndepărtat, la sentimentul de iubire
care s-a stins sau la trup, mort al aceluia, care-și privește propria
înmormântare ca un spectator, din ipostaza de suflet. Frigur este
un atribut al morții pe care sufletul se resimte dureros ca pe o
piedică în calea cu reunierii cu trupul. Căldura iubirii este înlocuită
de frigul singurătății. Metafora aripile de plumb sugerează un
zbor, paradoxal în jos, cădere surdă și grea, înseamnă neputința
sufletului de a se înălța, de a accepta separarea de trupul mort.
Punctele de suspensie, ca semn al sugestiei, accentuează
disperarea.
Așadar Bacovia a reușit să redea starea de solitudine tragică a
ființei care se simte sufocată spiritual de lumea care îl apasă, în
care se simte definitiv închis fără a avea vro soluție de evadare.
Aceeași idee se regasește și în poezia „Lacustră” în care casa
instabilă pe ape este un pretext pentru a ilustra spaima de lume
și de sine: „tresar prin somn și mi se pare/ ca nu am tras podul de
la mal”.