LUCEAFĂRUL - de Mihai Eminescu

Romantismul – curent literar apărut la sfârșitul secolului al XVIII-lea în Germania, Franța,

Anglia, ca o reacție la raționalismul și constrângerile formale ale clasicismului. Reprezentanții
acestui curent consideră că literatura nu este rezultatul rațiunii, ci al sentimentului, al fanteziei
creatoare. Romantismul românesc apare în primele decenii ale secolului al XIX-lea, când se
afirmă prima generație de scriitori romantici: I.H. Rădulescu, Vasile Cârlova, Grigore
Alexandrescu; se prelungește prin scriitorii pașoptiști până la Eminescu.

Trăsături generale:

 subiectivitatea este accentuată, determinată de primatul sentimentului, al trăirii;

 valorifică specificul național, datinile, credințele, folclorul național și miturile,
 antiteza este procedeul artistic fundamental, atât în construcția personajelor, a
destinelor, cât și în ilustrarea stărilor sufletești contradictorii;
 personajul este unul excepțional care acționează în situații excepționale – titanul,
demonul, geniul etc.
 natura este văzută fie ca una protectoare, maternă, fie ca una ostilă, sălbatică, dar de
fiecare dată sublimă, grandioasă. Natura evocată devine cadru sugestiv – peisaj nocturn,
misterios, idealizată, depărtări fascinante;
 sunt prezentate teme și motive specifice: timpul, natura, iubirea imposibilă, visul,
singurătatea; visul și somnul devin un factor al cunoașterii de sine și o formă de evadare
din real;
 atracția către straniu, neobișnuit, excepțional, ceea ce presupune mister și fascinație;
 nostalgia față de origini, preocuparea pentru geneza universului;
 interesul pentru istoria măreață, cu eroi pe măsură, pentru morminte și ruine;
 meditația filosofică;
 stilul romantic este retoric, exaltat (entuziasmat, înflăcărat), susținut de antiteză,
hiperbolă, în acord cu intensitatea trăirilor interioare.

Mihai Eminescu este poet, prozator și jurnalist din Epoca marilor clasici, membru al Societății
Junimea, considerat un romantic întârziat, ultimul cronologic. Deși opera sa conține elemente
clasice, poetul își susține apartenența la Romantism în poezia ,,Eu nu cred nici în Iehova”: „Eu rămân
ce am fost - romantic”, iar T. Maiorescu îi intuiește genialitatea încă de la început numindu-l „poet,
poet în toată puterea cuvântului”.

I. Poemul „…” a fost publicat inițial în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România
Jună” din Viena, ulterior în revista „Convorbiri literare” în anul 1883, pentru ca, la sfârșitul
acestui an, să fie inclusă în volumul „Poesii” îngrijit de Titu Maiorescu. Aceasta se încadrează
în romantism prin:
 sursele de inspirație,
 antiteză,
  teme (iubirea, geniul, cosmogonia)
 marea libertate de expresie,
 cadrul nocturn, oniric și prin motive literare specifice precum: luna codrul, visul, teiul,
fata de împărat.

Sursele de inspirație sunt diverse (folclorice, filosofice, mitologice, biografice), cea mai
importantă fiind cea folclorică, basmul românesc „Fata în grădina de aur”, cules de turistul german
Richard Kunisch, pe care poetul îl versifică schimbând doar finalul, ca ulterior să-l treacă prin mai
multe variante până la forma finală a „Luceafărului” ce păstrează în linii mari firul narativ al basmului.
Mitul Zburătorului se reflectă prin întâlnirea celor doi în visul fetei de împărat: „Căci o urma adânc în
vis/De suflet să se prindă”. De la filozoful german, Arthur Schopenhauer, poetul preia chipul geniului
în antiteză cu omul comun, iar din mitologia indiană (Imnurile vedice) se inspiră pentru construirea
tabloului cosmogonic (nașterea Universului dintr-un punct atotputernic și haosul primordial), fiind
prezentat drumul în timp și spațiu al lui Hyperion către Demiurg, către originile Universului. O altă
sursă de inspirație este cea biografică ce presupune viața poetului ridicată la rangul de simbol.

Antiteza este figura de stil preferată a romanticilor, iar poemul este construit în întregime cu
ajutorul acestui procedeu: cele patru tablouri reflectă antiteza terestru-cosmic, dar și pe cea angelic-
demonic la nivelul secvențelor poetice.

 În tabloul I fata de împărat, unicizată în plan terestru, se îndrăgostește de Luceafărul ,,de sus” și îi
cere să devină muritor, pentru a-și putea împlini iubirea.
 În tabloul al doilea, ea se lasă vrăjită de Cătălin, un paj de la curte ce îi propune o inițiere în
tainele ,,amorului” și o îndeamnă să fugă împreună în lume. Cătălina îl acceptă pentru că își
conștientizează în mod dramatic condiția muritoare, iubirea celor doi fiind supusă ironiei
romantice: ,,Încă de mic te cunoșteam pe tine/Și guraliv și de nimic/Te-ai potrivi cu mine”.
 În tabloul al treilea, este descris planul cosmic, drumul lui Hyperion către Demiurg, plan ce
conține legi ale fizicii transfigurate artistic: viteza luminii, relativitatea spațiului și a timpului,
infinitatea universului: ,,Și căi de mii de ani treceau/În tot atâtea clipe”.
 Tabloul final îi înfățișează pe cei doi îndrăgostiți în codru surprinși de Luceafărul care își acceptă
condiția nemuritoare, detașându-se de planul teluric: „Ci eu în lumea mea rămân/Nemuritor și
rece”.

II. Tema este condiția omului de geniu, izolat de semeni prin puterea sa de cunoaștere,
poemul fiind o alegorie, căci însuși poetul oferă această cheie a interpretării notând pe
marginea manuscrisului: ,,Aceasta este povestea Luceafărului, iar înțelesul alegoric ce i-am
dat este că... dacă geniul n-are moarte, el n-are nici noroc”.

În timp ce Luceafărul este

 omul superior
 cu o capacitate de cunoaștere nelimitată,
 un spirit obiectiv, rațional, contemplativ și solitar,
 fata de împărat întruchipează imaginea omului comun ce posedă

 capacitate limitată de cunoaștere,

 un spirit subiectiv, instinctual, activ și sociabil.

Acesteia i se adaugă teme precum: timpul bivalent, natura, creația, iubirea, spațiul, redate
la nivelul textului printr-o serie de motive literare specifice: oglinda, visul, codrul, luna.

O primă idee poetică ilustrativă pentru temă o reprezintă antiteza angelic-demonic ce surprinde cele
două metamorfoze ale astrului. La chemarea fetei, Luceafărul se întrupează mai întâi sub chip angelic din
cer și mare („Cu părul de aur moale”), ca ulterior, din soare și noapte, să ia chip demonic, întunecat
(„negre vițele-i de păr”). Portretul său este un amestec de viață și moarte, iar fata îl simte străin, nu-l
poate înțelege, de aceea refuză să-l urmeze în lumea lui, neputând să-și depășească condiția, idee redată
în versurile: ,,Privirea ta mă arde”, ,,Ochiul tău mă-ngheață”. Luceafărul este singurul capabil de jertfă
pentru iubire și acceptă să renunțe la nemurire: ,,Cu veșnicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege”.

Cea de-a doua idee poetică reflectă tema iubirii cu două dimensiuni: cea ideală absolută, dar
imposibil de realizat dintre fată și Luceafăr și cea umană, terestră, dintre Cătălin și Cătălina. În timp ce
Luceafărul îi oferă într-un limbaj solemn împărăția cerurilor și a mărilor, dorind să-i fie mireasă eternă,
Cătălin își propune să-și încerce norocul: „Ți-oi arăta din bob în bob amorul”. Relația lor este supusă ironiei
romantice în prima etapă, ca apoi să fie reabilitată, prin includerea cuplului în codru. Cătălin, îndrăgostit, îi
vorbește fetei în final cu tandrețe: „Căci ești iubirea mea dintâi și visul meu din urmă”, iar aceasta se
adresează din nou Luceafărului, cerându-i să-i lumineze norocul. Acesta o numește „chip de lut” și se
detașează de lumea incapabilă să-l înțeleagă: ,,Ci eu în lumea mă simt/Nemuritor și rece”.

III. Un prim element de compoziție ilustrativ pentru temă este limbajul simplu, popular, dar sugestiv,
utilizat mai ales în tabloul al doilea pentru a sublinia condiția umană a celor două instanțe poetice, dar și
în prezentarea fetei de împărat de la începutul tabloului I.

Eul folosește

 verbe la viitor popular („Ți-oi arăta”),

 expresii („arz-o focul”),
 locuțiuni („din bob în bob”),
 diminutive („obrăjei”, „copilaș”),
 superlativul popular (,,o preafrumoasă fată").
 De asemenea, în text apar comparația dezvoltată („Cum este fecioara între sfinți/Și luna între
stele”),
 metafore („mișcătoarele cărări”)
 și inovații lexicale („marmoreele brațe”).

Un alt element de compoziție îl reprezintă amestecul de genuri literare: epic, liric și dramatic.

 Formula introductivă a basmului (,,A fost odată ca-n povești/A fost ca niciodată”), firul narativ și
prezența personajelor sunt trăsături epice,
 lirismul este unul al măștilor, căci personajele sunt ipostaze ale eului,
 iar dialogul și tragismul existenței țin de genul dramatic.
  Demiurgul este imaginea poetului în ipostază creatoare, nemuritoare, Luceafărul/Hyperion
ilustrează superioritatea intelectuală a geniului eminescian, Cătălin este Eminescu, eternul
îndrăgostit, iar fata de împărat reflectă dorința de a depăși propria condiție muritoare.

În concluzie, poezia reflectă trăsăturile romantismului, dar și viziunea despre lume și viață a celui mai
mare poet român supranumit „Luceafărul poeziei românești”.