Mihai Eminescu-Luceafarul

Despre felul cum s-a nascut marele poem romantic, capodopera a creatiei lui Eminescu a lasat marturie
însusi poetul. Din marturia sa reiese ca pornind de la o sursa, de la un izvor popular poemul a trecut
printr-un îndelungat proces de creatie. Principala sursa de inspiratie a fost un basm popular românesc
cules si publicat într-un memorial de calatorie, aparut la Berlin în 1861 de catre germanul Kunisch,
basmul se intitula “Fata din gradina de aur”.

În basmul publicat de Kunisch se vorbeste despre o frumoasa fata de împarat pe care tatal ei o închide
într-un castel înconjurat de o gradina de aur pentru a nu fi vazuta de ochii unui muritor. De fata de
împarat se îndragosteste un zmeu, dar fata speriata de nemurirea lui îl refuza. Zmeul insista iar fata îi
cere acestuia sa devina muritor de rînd ca si ea. Pentru ai dovedi dragostea zmeul se duce la creator sa-l
dezlege de nemurire, dar acesta î-l refuza. Întors pe pamînt zmeul vede ca fata se îndragosteste între
timp de un frumos flacau, fecior de împarat care reuseste s-o rapeasca. Furios zmeul îi desparte pe cei
doi aruncînd peste fata o stînca iar pe el îl lasa sa moara de durere într-o vale fabuloasa a amintirii.

Eminescu valorifica acest basm în perioada berlineza într-un poem cu titlul”Fata în gradina de aur”, dar
în poemul creat autorul modifica unele lucruri si mai ales finalul. Razbunarea zmeului din basm i se
pare prea dura, nepotrivita cu superoritatea unei fiinte nemuritoare; astfel ca în poem zmeul n-o mai
omoara pe fata ci rosteste cu amaraciune un blestem: "un chin s-aveti: de-a nu muri odata".

Dupa 1880 acest poem ramas în manuscris va fi prelucrat în cinci variante si transformat într-un cîntec
liric în care povestea mai veche trnsformata si aceasta devine pretextul alegoric al unei meditatii
romantice, filosofice asupra geniului, dar si asupra conditiei omului ca fiinta sfîsiata de contradictii. În
noua creatie izvoarele folclorice se întîlnesc cu cele filosofice, mitologice, culturale si chiar
autobiografice. În forma în care noi o cunoastem astazi poemul a aparut în 1883 în Almanahul
Societatii Cultural-literare "România Juna" din Viena. În acelasi an poemul va fi inclus apoi în volumul
îngrijit de Titu Maiorescu intitulat” Poezii”.

Compozitia si structura poemului

Faptul ca la originea poeziei se afla un basm ne duce la concluzia ca si noua creatie ar trebui sa fie o
compozitie epica. Din basm poemul a pastrat doar schema epica, cadrul. Formula de la început tine tot
de epic. Prezenta unui narator care povesteste la persoana a 3-a existenta personajelor, constructia
gradata a subiectului, marele numar de vorbe specifice povestirii precum si prezenta dialogului cu
formule specifice de adresare, toate acestea dau poemului un caracter epico-dramatic.

Si totusi poemul Luceafarul este o creatie lirica. Schema epica este doar cadrul iar întîmplarile si
personajele sînt de fapt simboluri lirice, metafore prin care se sugereaza idei filosofice, atitudini
morale, stari sufletesti si o anumita viziune poetica.

Aceasta interferenta de genuri este caracteristica romantismului si dau poemului mare profunzime.
Ceea ce priveste compozitia poemului se constata existenta a patru tablouri:

1) Dragostea dintre fata de împarat si Luceafar

2) Idila dintre Catalin si Catalina

1
3) Calatoria Luceafarului spre Demiurg pentru a cere dezlegare de nemurire

4) Reîntoarcerea Luceafarului la locul lui pe cer si constatarea ca fata de împarat nu s-a putut rupe din
cercul ei strîmt

Din punct de vedere structural exista doua planuri, cel terestru uman si planul cosmic universal. În
primul tablou cele doua planuri se întîlnesc prin dragoste.

În tabloul al doilea avem doar planul terestru.

În tabloul al treilea este prezent doar planul cosmic.

În tabloul al patrulea avem din nou prezente cele doua planuri.

COMENARIU

Poemul Luceafarul este un poem romantic pe tema destinului omului de geniu. Poemul se desfasoara
pe un vag fir epic, într-o suita de metafore si simboluri prin care se sugereaza idei filosofice, fiind în
egala masura un poem de dragoste si un poem filosofic.

Primul tablou ne prezinta o fantastica poveste de iubire între doua fiinte apartinînd unor lumi diferite.
Contemplînd de la fereastra dinspre mare a castelului, Luceafarul de seara se îndragosteste de o prea
frumoasa fata de împarat. Fata la rîndul ei este cuprinsa de acelasi sentiment. În conceptia fetei
Luceafarul este un spirit, pentru chemarea caruia trebuie o formula magica de descîntec. Descifrînd
alegoria, putem spune ca sensul ei este acela al aspiratiei pamînteanului catre absolut, in timp ce spiritul
aspira si simte nevoia concretului. Pentru al putea chema lînga ea fata foloseste descîntecul: "Cobori în
jos Luceafar blînd ..." .

Fiintele supranaturale au posibilitatea de a metamorfoza, intocmai ca în basm, Luceafarul, la chemarea

fetei, se arunca în mare si preschimbat într-un tînar palid, cu parul de aur si ochi scînteietori, purtînd un
gulgiu, încununat cu trestii apare în fata fetei ca un înger, ca un zeu. O invita pe fata în palatele lui de
pe fundul oceanului unde toata lumea ii va da ascultare. Metamorfoza Luceafarului pune in discutie
mituri cosmogonice, Luceafarul la prima întrupare are parintii cerul si marea:

"Iar cerul este tatal meu

Si muma mea e marea".

Zeii sînt nemuritori si Luceafarul metamorfozat în Neptun este "un mort frumos cu ochii vii" deoarece
nemurirea este pentru muritorii de rînd o forma a mortii, de aceea fata de împarat are o senzatie de frig
in apropierea acestuia:

"Caci eu sunt vie, tu esti mort

Si ochiul tau ma-n gheata."

2
Peste cîteva nopti fata chema din nou pe Luceafar, acesta da ascultare rugii lui si din vaile haosului,
apare din nou în fata fetei. Acum vine învesmîntat în negru si purtînd pe suvitele negre de par, o
coroana arzanda.

Înfatisarea este nu mai este angelica, este acum demonica, nascandu-se din soare si noapte, dupa
Hesiod noaptea este zeita umbrelor, fiica haosului, mama tuturor zeitelor. De data aceasta tînarul
demonic îi fagaduieste miresii sale cununi de stele si ii ofera cerul pe care sa rasara ca o stea, mai
stralucitoare decît celelalte. Dar si de data aceasta fata îi refuza apropierea, simtand senzatia de cald.
Alegoria ilustrata sugrereaza strarea de neputinta, incapacitatea fetei de a iesi din conditia ei pentru a
convietui cu Luceafarul, cerandu-i acestuia sa devina mortalitatea.
La aceasta cerere Luceafarul raspunde afirmativ din cuvintele sale reiesind sacrificiul suprem pe care e
gata sa-l faca "în schimb pe o sarutare" pentru a dovedi fetei ca o iubeste.

De aceea e hotarît sa se nasca din pacat si sa fie dezlegat de nemurire.

Cel de-al doilea tablou se desfasoara în plan terestru, în plan uman, fiindu-ne prezentata idila dintre
Catalin si Catalina, idila care simbolizeaza repeziciunea stabilirii legaturii sentimentale dintre
reprezentantii lumii inferioare. Avem aici o atmosfera intima, familiara. Acum eroina nu mai este
preafrumoasa fata de împarat, ea devinind Catalina, ceea ce simbolizeaza faptul ca acum este o fata ca
oricare alta cu un nume comun, care se poate îndragosti rapid de un baiat oarecare.

Catalin este viclean copil de casa, un paj din prejma împaratesei, baiat din flori dar îndraznet.
Urmarind-o pa Catalina socoteste ca e momentul sa-si încerce norocul si prinzînd-o într-un ungher îi
serveste Catalinei o adevarata lectie de dragoste, sarutand-o.
Observam în scena de dragoste un limbaj obisnuit, comun, popular adecvat unei scene de dragoste
obisnuite trecatoare, aventuroase. Catalina la început are o atitudine mai retrasa, mai retinuta,
marturisindu-i lui Catalin dragostea sa pentru Luceafar. Dar Catalin gaseste remediul:
"Hai si-om fugi în lume"Catalina pierzand astfel, visul de luceferi.

Partea a treia a poemului cuprinde calatoria Luceafarului prin spatiul cosmic si convorbirea cu
Demiurgul. Suntem din nou în plan cosmic, dominand o atmosfera glaciala si cu un limbaj sententios,
gnomic (exprimarea este apropiata de maxime si proverbe). Demiurgul este rugat sa-l ierte de nemurire
si sa-l faca muritor de rînd.

În acest tablou Eminescu se dovedeste ca si în Scrisoarea I unul dintre cei mai interesati autori de
cosmogonii si un cu un extraordinar simt al fenomenelor fizice. Pentru un zbor atît de îndraznet
Luceafarului îi cresc aripi de dimensiuni uriase, din cauza vitezei colosale cu care zbura miscarea lsa
pare un fulger neintrerupt, ratacitor printe stele. Haosul este o notiune abstracta, nepalpabila însemnînd
confuzia generala a elementelor înainte de creatie. Pentru a le face palpabile, Eminescu îi atribuie
haosului însusirile unei vai din care necontenit izvorasc lumini ce se amesteca, se învalmasesc ca niste
mări amenintatoare. Zona în care se afla Demiurgul este infinitul, neantul stapînit de groaza propriului
vid adînc ca visul uitarii.

În dialogul cu Demiurgul, Luceafarul însetat de viata obisnuita, de stingere este numit Hyperion.
Întocmai ca fata de împarat care în idila cu baiatul de curte, Catalin, devine din preafrumoasa fata de
imparat –Catalina, un nume comun,corespondentul feminin al numelui Catalin, un nume purtat de un
om comun, far aspiratii, limitat si Luceafarul, în momentul in care vrea sa devina muritor, este
înzestrat cu nume devenind Hyperion.

3
În discutia celor doi, Demiurgul îi propune in schimbul renuntarii la gîndul sau de a deveni muritor, trei
lucruri: sa-l faca cîntaret încît sa asculte toata lumea de cîntecul lui, conducator de osti sau întelept.
Demiurgul este dispus sa-i dea "pamîntu-n lung si marea-n larg / Dar moartea nu se poate".

Luceafarul este o parte a universului, a celui "tot" pe care il reprezenta Demiurgul, iar a-l rupe din acest
sistem ar însemna distrugerea echilibrului universal.
Si atunci ca un ultim argument, Demiurgul îl îndeamna pe Hyperion sa priveasca spre pamîntul
ratacitor pentru a vedea pentru ce renunta la tot.

Al patrulea tablou ne duce din nou în planul terestru dar si în cel universal cosmic.

Hyperion devenit din nou Luceafar se întoarce pe cer si îsi revarsa din nou razele asupra Pamîntului.

În acest tablou avem un foarte frumos pastel terestru care contrasteaza cu pastelul cosmic din partea a
3-a. Luceafarul descopera pe cararile din crînguri sub siruri lungi de tei , doi tineri îndragostiti care
sedeau singuri. Fata îl vede si îl cheama sa-i lumineze norocul.

Oamenii sînt fiinte trecatoare, ei au doar stele cu noroc în timp ce Luceafarul nu cunoaste moarte.
Mîhnit de cele ce vede, Luceafarul nu mai cade din înaltul cerului pentru a da curs chemarii fetei, ci se
retrage în singuratatea lui constatînd cu amaraciune:

"Ce-ti pasa tie chip de lut

Daco-i fi eu sau altul?
Traind în cercul vostru strîmt
Norocul va petrece
Ci eu în lumea mea ma simt
Nemuritor si rece".

Despre sensurile poemului Luceafarul au vorbit multi critici, dar cea mai buna interpretare a poemului
o da însusi Eminescu, intr-o însemnare de pe marginea unui manuscris aratînd ca "în descrierea unui
voiaj în Tarile Române germanul Kunish povesteste legenda Luceafarului. Aceasta este povestea. Iar
întelesul alegoric ce i-am dat este, ca, daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamînt nici capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc."

Din acest punct de vedere Luceafarul este o alegorie pe tema romantica a locului geniului în lume,
povestea, personajele si relatiile dintre ele nu sînt decît o suita de personificari, metafore si simboluri
care sugereaza idei, conceptii, atitudini iesite dintr-o meditatie asupra geniului vazut ca fiinta nefericita
si solitara opus prin structura omului comun. Aceasta viziune romantica asupra geniului este puternic
influentata de filosofia lui Schopenhauer.

O interpretare a poemului Luceafarul socoteste aceasta creatie ca un poem al "vocilor" poetului sau un
poem al măstilor în sensul ca poetul se proiecteaza în diferite ipostaze lirice, Eminescu imaginandu-se
pe sine Luceafar sau Hyperion, geniul care isi cauta suprema clipa de fericire fara a fi înteles si
ramanînd la locul său, separat de societatea din jur. Eminescu s-a imaginat si Catalin, pamînteanul
obisnuit, omul comun care traieste din prima clipa a dragostei si s-a imaginat si Catalina, muritorul de
rînd care aspira spre absolut. El s-a imaginat si Demiurg, exprimînd astfel aspiratia spre personalitatea
universala, cel care rosteste teribilul- nu se poate, constient fiind de incompatibilitatea celor doua lumi.

4
Sub aspiratia unei povesti de dragoste Luceafarul este de fapt o sinteza a liricii lui Eminescu, a vocilor
poetice din opera, gasindu-se aici nu numai ecouri din poezia de dragoste si natura, dar si ecouri din
poezia de înalta cugetare filosofica, poezia pe teme cosmogonice : Scrisoarea I, Împarat si proletar.
Presupusele personaje devin simboluri mitice ale contradictiilor din sufletul poetului care se simte ca
orice creator de geniu slab si puternic, muritor si nemuritor, om si zeu.

Luceafarul este expresia desavarsita a geniului eminescian, aparand ca o sinteza a gandirii sale poetice.
Poemul are ca sursa principala de inspiratie basmul popular romanesc “Fata in gradina de aur”, cules de
germanul Kunisch, valorificat mai intai intr-un basm si apoi prelucrat in cinci variante succesive. Un alt
izvor, in afara de cel folcloric, care a penetrat benefic in poemul deplinei sale maturitati artistice, este
vasta si profunda cultura eminesciana. Luceafarul devine astfel un poem filozofic, in care tema
romantica a conditiei omului de geniu capata stralucire desavarsita. Dupa insemnarile poetului,
capodopera sa este un poem alegoric: daca geniul nu cunoaste nici moarte si numele lui scapa de
noapte uitarii, pe de alta parte aici pe pamant nici nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi
fericit. El n-are moarte dar n-are nici noroc. Problema geniului este privita din perspectiva filozofului
Schoppenhauer, potrivit careia, cunoasterea lumii este accesibila numai omului de exceptie, capabil sa
depaseasca sfera subiectivitatii, sa se depaseasca pe sine, inaltandu-se in sfera obiectivului.
In plus, preluind date din mitologia greaca, indiana si crestina, Eminescu le confera sensuri filozofice
adanci si noi, in cadrul contextul.
Versurile poemului, distribuite in 98 de catrene, sunt organizate intr-o structura compozitionala
armonioasa sustinuta de cele doua planuri, universal-cosmic si uman-terestru, care tind unul spre
celalalt si se interfereaza uneori in cele patru tablouri.