LICEUL TEORETIC ”ION NECULCE” TG.

FRUMOS

REFERAT
ISTORIE

Jean Jacques-Rousseau

ELEV: VASILENCU MIHAI DENIS

1
 Iluminismul, cunoscut și ca Epoca luminilor sau Epoca rațiunii, reprezintă o mișcare
desfășurată în perioada pregătirii și realizării revoluțiilor din secolele XVII-XIX în țările Europei, ale
Americii de Nord și ale Americii de Sud și având drept scop crearea unei societăți „raționale”, prin
răspândirea culturii, a „luminilor” în mase. Această perioada este caracterizată de către istorici ca fiind o
mișcare ideologică, culturală și antifeudală.
Dintre filozofii ce au revoluționat perioada iluministă se remarcă Jean Jacques-Rousseau un
filozof francez de origine geneveză, scriitor și compositor. A influențat hotărâtor, spiritul revoluționar,
principiile de drept și conștiința socială a epocii, ideile lui se regăsesc masiv în schimbările promovate
de Revoluția franceză din 1789 .
Acesta s-a născut pe data de 28 iunie 1712 la Geneva. La scurt timp după naștere, Rousseau a
devenit orfan de mama, aceasta suferind niște complicații la naștere, iar la vârsta de doar zece ani, tatăl
său a fost exilat din Geneva, rămânând astfel de unul singur. În anul 1742, Rousseau ajunge la Paris, unde
prezintă Academiei franceze un sistem numeric de notație muzicală care este respins. Un an mai târziu,
ajunge secretarul Jean Jacques-Rousseau ambasadorului Franței în Republica Veneția.
În anul 1749 îl întâlnește pe Diderot, cu care se împrietenește și cu care începe să contribuie la
„Enciclopedie”. De asemeni, află despre un concurs al Academiei din Dijon și se decide să participe cu un
eseu despre consecințele nefaste ale progresului artelor și ale științelor asupra moravurilor publice.
Rousseau ajunge faimos de pe urma acestui concurs la vârsta de 38 de ani, câștigând premiul Academiei
din Dijon.
Au urmat multe alte scrieri, inclusiv Discursul despre originea inegalităţii (1755), La Nouvelle
Heloise (1761), Emile (1762), Contractul social (1762) şi Confesiunile (1770), lucrări care i-au adus un
prestigiu incontestabil. Pe lângă acestea, Rousseau, care a fost întotdeauna pasionat de muzică, a scris
două opere, Les muses galantes şi Le devin du village.
In anul 1754 redobândește cetățenia geneveză și reintră în comunitatea calvinistă, dar, un an mai
târziu, Academia din Dijon, datorită căriea Rousseau a devenit faimos, refuză să îi premieze un al doilea
eseu despre originea inegalității.
Trei ani mai târziu, Enciclopedia este interzisă, iar Rousseau începe să își deterioreze relațiile cu
enciclopediștii. Deşi la început Rousseau a fost prieten cu diverşi scriitori liberali, reprezentanţi ai
Iluminismului francez, inclusiv cu Denis Diderot şi Jean d'Alembert, ideile sale au început să se
deosebească radical de ale celorlalţi. Deoarece s-a opus planului lui Voltaire de a înfiinţa un teatru la
Geneva (Rousseau susţinea că teatrul era şcoala imoralităţii), şi-a atras duşmănia acestuia. În plus, ideile
sale deveneau din ce în ce mai contradictorii cu cele ale enciclopediștilor și, în special, ale lui Voltaire,
ceea ce adus la destrămarea definitivă a oricărei relație cu aceștia.
În anul 1766 merge în Anglia să își viziteze un vechi prieten, David Hume, pe care îl acuză de
participarea la o conspirație ce vizează uciderea lui Rousseau. Din acel moment, începe să dea semne de
instabilitate mentală, care a condus la afectarea relațiilor cu prietenii săi.
Un an mai târziu se întoarce în Franța, sub un nume fals, deși, oficial, acestuia nu i se permitea
intrarea în regatul francez până în anul 1770, după intervenția unor prieteni pe lângă Rege. Odată întors
la Paris, în anul 1771, Rousseau începe să organizeze lecturi private ale Confesiunilor, însă, în momentul
în care Madam dꞌ Épinay aude de aceste lecturi, intervine scandalizată cu succes și crează piatra de
temelie pentru ca acele lecture să fie interzise. Cinci ani mai
târziu, starea de sănătate a lui Rousseau începe să se înrăutățească, începând să scrie texte obsesive, prin
care îi acuză pe alții și se justifică pe sine: Rousseau, judecător al lui Jean-Jacques și Revenile –
plimbăreț singuratic.
Pe data de 2 iulie 1778, Jean Jacques-Rousseau se stinge din viață la Ermenonville, pe domeniul
marchizului de Giradin, la vârsta de 66 de ani. Acesta este înmormântat pe o insulă de pe lacul
domeniului Marchizei, iar în 1794, osemintele lui au fost duse la Pantheon, unde se odihnesc și astăzi.

2
 Dintre lucrările sale de sinteză, se remarcă Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității
dintre oameni (1755), lucrare ce i-a oferit faima și care i-a adus premiul Academiei din Dijon, dar și
Contractul social (1762), lucrare ce a cunoscut o mare răspândire începând cu secolele XVII-XVIII prin
intermediul operelor lui Thomas Hobbes, John Locke și Rousseau.
Romanele sunt de un număr mai redus, dar de asemena, de o importanță extraordinară, având o
influență în viața filozofului. Cele mai cunoscute romane ale lui Jean Jacques-Rousseau sunt Iulia sau
Noua Eloiză (1761), un roman epistolary, respectiv Émile sau Despre educație (1762), un roman
pedagogic.
Din punct de vedere religios, Jean Jacques-Rousseau a menținut o profesie a acestei filosofii
religioase și a lui Jean Calvin ca om de drept modern pe tot restul vieții sale, însă opiniile sale despre
religie prezentate în lucrările sale de filozofie pot totuși să lovească pe unii ca fiind discordanți cu
doctrinele catolicismului și ale calvinismului.
Deși a lăudat Biblia, acesta a fost complet dezgustat de creștinismul din zilele sale. Afirmarea
acestuia în Contractul social cum că adevărații adepți ai lui Iisus nu ar face cetățeni buni ar fi putut fi un
alt motiv pentru condamnarea lui Rousseau la Geneva. De asemeni, în secolul al XVIII-lea, a privit pe
Dumnezeu doar ca un creator abstract și impersonal al universului, pe care el îl asemănau cu o mașină
uriașă.
Din punct de vedere filosofic, Rousseau a dezvoltat teoria naturii umane și stagiile dezvoltării
umane. Studiul primei ramuri filosofice a stat la baza următoarei afirmații:
Primul om care a îngrădit o bucată de pământ, ce s-a gândit să-și spună: „Acesta este al meu!”
și a găsit oameni destul de stupizi ca să-l creadă, a fost adevaratul fondator al societății civile. De la câte
crime, războaie și ucideri, de la câte orori și nenorociri nu ar fi putut cineva să salveze omenirea, dacă
ar fi tras țărusul, sau ar fi umplut șanțul, strigând către semenii săi: "Feriți-vă de-a asculta de acest
impostor; sunteți pierduți dacă uitați o singură dată că fructele sunt ale tuturor și pământul nu aparține
nimănui.
Rousseau scrie despre stadiul de dezvoltare umană asociat cu salbaticii urmatoarele: ''Cu toate că
oamenii au devenit mai puțin îngăduitori, și cu toate că mila naturală a suferit deja unele modificări,
această perioadă a dezvoltării facultăților umane, menținând o poziție de mijloc între indolența statului
nostru primitiv și activitatea capricioasă a egocentrismului nostru, trebuie să fi fost cea mai fericita și mai
durabilă epocă.Cu cât mai mult reflectăm asupra ei, cu atât mai mult se constată că această stare a fost
câtuși de puțin subiectul celei mai bune răsturnări pentru om. (...) Starea de salbaticie, pare să confirme că
rasa umană a fost făcută să rămână în ea întotdeauna; că această stare este o adevărată tinerețe a lumii; și
că toate progresele ulterioare au fost în aparență, atât de mulți pași spre perfecțiunea individului, dar, de
fapt, spre decăderea speciei.”
În concluzie, Rousseau reprezintă unul dintre cei mai mari filozofi luminați ai Europei Vestice,
fiind o influență masivă în schimbarea radical a gândirii societății prin lucrările sale ce sunt admirate și
comentate de către critici de atunci și până în zilele noastre.

3
Surse:
 [Link]
 [Link]
[Link]
 [Link]
 [Link]
 [Link]
 [Link]