Testament

Modernismul european este o tendință generală ce se manifestă în literatură şi în arta

universală, începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi până după al Doilea Război
Mondial, când va fi substituită de postmodernism.
În poezie, se consideră că actul de naștere al acestei direcții este anul 1857 când
Charles Baudelaire publică „Florile răului”.
Ca particularităţi principale se remarcă: preocuparea pentru estetica urâtului,
indiferenţa faţă de gustul publicului comun, limbaj caracterizat prin ambiguitate semantică,
metaforism, și preferinţa pentru versul alb, la nivel prozodic.
În plan românesc, modernismul e promovat în special de criticul literar interbelic,
Eugen Lovinescu, în revista „Sburătorul‘’. De asemenea, ideile moderniste sunt promovate şi
în cadrul cenaclului cu acelaşi nume. În acest context, Eugen Lovinesu promovează tinerii
scriitori, imprimând o tendință modernistă în evoluția literaturii române.
În acestă epocă inovatoare se înscrie şi Tudor Arghezi care contribuie din plin la
modernizarea liricii române prin originalitatea propriei creaţii care nu se manifestă doar la
nivel tematic, ci şi stilistic, sintactic şi lexical.
„Testament” de T. Arghezi este o artă poetică modernă, pentru că în cadrul ei apare o
problematică specifică liricii moderne: transfigurarea socialului în estetic, estetica urâtului,
raportul dintre inspirație și tehnica poetică.
Poezia „Testament”, situată la începutul volumului „Cuvinte potrivite”, nu face
altceva decât să întărească şi să sublinieze caracterul său de artă poetică prin tema ce poate fi
reprezentată de moştenirea spirituală sau de condiţia poeziei şi a poetului în societate
percepută într-o viziune modernistă, conform stilului arghezian.
Potrivit concepţiei lui Arghezi, poezia este îmbinarea perfectă dintre talent şi efort, iar
originea versurilor sale se află în limbajul străbunilor, în timp ce poetul e asemănat cu un
meşteşugar de cuvinte. De asemenea, poezia argheziană capătă şi valoare socială şi devine o
modalitate de răzbunare a suferinţelor înaintaşilor.
Titlul este constituit dintr-un substantiv nearticulat al cărui sens denotativ trimite cu
gândul la un act redactat, de obicei, spre sfârşitul vieţii, prin intermediul căruia este lăsată
urmaşilor o moştenire materială. Arghezi valorifică doar o parte din semnificaţia de bază a
cuvântului, deoarece moştenirea lăsată generaţiilor este una spirituală, ce se va concretiza
într-o „carte”.
În ceea ce priveşte structura, poezia „Testament” e un text amplu, alcătuit din cinci
strofe inegale, ce justifică încadrarea operei argheziene în modernismul interbelic românesc,
în timp ce la nivel compoziţional, discursul liric se organizează logic în jurul ideii centrale a
cărţii-testament.
Astfel, poezia nu este modernistă numai prin anumite elemente de conţinut, ci şi prin
structură, iar relaţia de simetrie este demonstrată prin imaginea cărţii-testament, plasată atât
în incipit, cât şi la final în interiorul unor figuri de stil: metaforele „nume adunat pe-o carte”
şi „Domniţa suferă în cartea mea”.
Incipitul conţine o adresare directă marcată prin structura verbală „nu-ţi voi lăsa”,
prin intermediul căreia este transmisă o moştenire spirituală, redată prin metafora „nume
adunat pe-o carte”. Apare aici motivul testamentului ca semn al legăturii dintre generaţii.
Destinatarul este sugerat prin substantivul în vocativ „fiule”, care nu se referă însă la un
urmaş biologic, ci la generaţiile viitoare sau chiar la cititori. Enumeraţia metaforică „prin
râpi şi gropi adanci” evidenţiază efortul unor generaţii întregi de înaintaşi care au trăit în
întuneric din cauza efortului şi a sacrificiului depuse. Cu toate acestea, „bătrânii” au
contribuit la evoluţia societăţii, iar „tânărul” trebuie să continuie calea deschisă de străbuni
(„şi care tânăr să le urci te-aşteaptă”). La finalul acestei strofe, cartea- testament devine
sinonimă cu o „treaptă”, metaforă ce indică din nou legătura dintre generaţii, dintre trecut şi
prezent.
În a doua strofă, cartea-testament este asociată cu un „hrisov” preluat de la străbuni
(metafora „robi”). Ultimele două versuri („al robilor cu saricile pline/de osemintele vărsate-
n mine”) subliniează continuitatea generaţiilor, succesiunea acestora, dar şi faptul că poetul
se transformă în mesagerul urmaşilor, transmiţând mai departe valorile acestora.
De-a lungul sutelor de ani, „străbunii” au trudit pentru a face posibil transferul de la
munca fizică (marcată prin metaforele „sapă” și „brazdă”) la cea intelectuală („călimară”,
„condei”). Această trecere este artistic evidenţiată printr-un transfer al instrumentelor de
muncă. Versurile create astfel de poet sunt asociate cu metafora „cuvinte potrivite”. Procesul
creaţiei este şi el de durată şi presupune nu numai talent, ci şi mult efort („frământate-n mii
de săptămâni”).
Pentru prima oară în literatura romană, Arghezi preia de la Baudelaire aşa-numita
estetică a urâtului, reuşind să transforme „zdrenţele” în „versuri şi icoane”. Prin
intermediul enumeraţiei „versuri şi icoane, muguri şi coroane”, creaţia artistică se
caracterizează prin următoarele trăsături: muzicalitate, sacralitate, eternitate, prospeţime,
frumuseţe sau înălţare spirituală. Cei doi termeni „venin şi miere”, aflaţi în relaţie de
opoziţie, validează capacitatea poetului de a transfigura limbajul înaintaşilor săi. Această
transformare se realizează doar la nivelul formei cuvintelor, acestea putând, la nivelul
conţinutului, să transmită suferinţa trăită de generaţiile trecute.
„Cenuşa” este moştenirea lăsată poetului de către strămoşi şi în încercarea de a le
asigura continuitatea şi de a le omagia existenţa, acesta transformă rămăşiţele într-un simbol
al durabilităţii şi sacralităţii (,,Dumnezeu de piatră”). Aceeaşi concretizare a valorilor
spirituale se transformă şi într-un hotar ce face legătura între trecut şi viitor (,,hotar înalt,
păzind pe piscul datoriei sale”).
Poetul se identifică cu suferinţele înaintaşilor (,,durerea noastră surdă şi amară”) şi
transformă experienţa acestora într-o „vioară” (metaforă ce subliniează muzicalitatea creaţiei
artistice). În acelaşi timp ,,vioară” devine şi o armă a răzbunării suferinţelor înaintaşilor.
Se reia aceeaşi estetică a uratului evidenţiaţă în cea de-a treia strofă a poeziei ( „Din
bube, mucegaiuri și notoi/iscat-am frumuseţi şi preţuri noi”).
 Metafora ,,domniţa” poate avea mai multe semnificaţii: fie este poezia însăşi, fie face
referire la lector. Aşa cum am mai observat de-a lungul acestui text poetic, Arghezi considera
că poezia este o îmbinare perfectă între talent şi efortul creatorului (,,slova de foc , slova
făurita”). În continuare, poetul este asemănat cu un „rob”, deoarece creaţia presupune
muncă, în timp ce lectorul este perceput asemenea unui „domn”, pentru că lectura înseamnă
relaxare.
La final, constatăm că lectorul nu conştientizează adevărată sursă a poeziei, neputând
să intuiască suferinţa care stă la baza creaţiei. Prin urmare, pentru Tudor Arghezi poezia este
o îmbinare perfectă între muncă şi talent, dar în acelaşi timp, creaţia se bazează pe suferinţa
străbunilor, ajungând să se transforme, în cele din urmă, într-o formă a răzbunării.
Poezia se încheie simetric cu aceeaşi imagine a cărţii, îngemănata cu ideea legăturii
dintre generaţii: cartea are puterea de a răzbuna suferinţele străbunilor săi .
Prozodia, îmbinând tradiție și modernitate, este inedită: poezia cuprinde strofe inegael
ca număr de versuri, cu metrică și ritm variabile, în funcție de intensitatea sentimentelor și de
ideile exprimate. Rima ține de vechile convenții, este împerecheată.
În concluzie, forma poeziei, lexicul variat, folosirea esteticii urâtului, prezenţa
metaforelor care ambiguizează textul transformă poezia într-una modernistă.