Prostia omenească (Poveste)

de Ion Creangă

A fost odată, când a fost, că, dacă n-ar fi fost, nu s-ar povesti. Noi nu suntem de pe când poveştile, ci
suntem mai dincoace cu vro două-trei zile, de pe când se potcovea purecele cu nouăzeci şi nouă de ocă de fer la
un picior şi tot i se părea că-i uşor.
Cică era odată un om însurat, şi omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. Nevasta lui, care avea copil de ţâţă,
era cam proastă; dar şi soacră-sa nu era tocmai hâtră.
Întru una din zile, omul nostru iese de-acasă după trebi, ca fiecare om. Nevasta lui, după ce-şi scăldă
copilul, îl înfăşă şi-i dete ţâţă, îl puse în albie lângă sobă, căci era iarnă; apoi îl legănă şi-l dezmerdă, până
ce-l adormi. După ce-l adormi, stătu ea puţin pe gânduri ş-apoi începu a se boci cât îi lua gura: "Aulio!
copilaşul meu, copilaşul meu!". Mama ei, care torcea după horn, cuprinsă de spaimă, zvârli fusul din mână
şi furca din brâu cât colo şi, sărind fără sine, o întrebă cu spaimă:
– Ce ai, draga mamei, ce-ţi este?!
– Mamă, mamă! Copilul meu are să moară!
– Când şi cum?
– Iată cum. Vezi drobul cel de sare pe horn?
– Îl văd. Şi?
– De s-a sui mâţa, are să-l trântească drept în capul copilului şi să mi-l omoare!
– Vai de mine şi de mine, că bine zici, fata mea; se vede că i s-au sfârşit mititelului zilele!
Şi, cu ochii pironiţi în drobul de sare de pe horn şi cu mânile încleştate, de parcă le legase cineva,
începură a-l boci amândouă, ca nişte smintite, de clocotea casa. Pe când se sluţeau ele, cum vă spun, numai
iaca şi tatăl copilului intră pe uşă, flămând şi năcăjit ca vai de el.
– Ce este? Ce v-au găsit, nebunelor?
Atunci ele, viindu-şi puţin în sine, începură a-şi şterge lacrămile şi a-i povesti cu mare jale despre
întâmplarea neîntâmplată.
Omul, după ce le ascultă, zise cu mirare:
– Bre! mulţi proşti am văzut eu în viaţa mea, dar ca voi n-am mai văzut. Mă… duc în lumea toată! Şi
de-oiu găsi mai proşti decât voi, m-oiu mai întoarce acasă, iar de nu, ba.
Aşa zicând, oftă din greu, ieşi din casă, fără să-şi ieie ziua bună, şi plecă supărat şi amărât ca vai de
om!
Şi mergând el bezmetic, fără să ştie unde se duce, după o bucată de vreme, oprindu-se într-un loc, i se
întâmplă iar să vadă ceva ce nu mai văzuse: un om ţinea puţin un oboroc deşert cu gura spre soare, apoi
răpede-l înşfăca şi intra cu dânsul într-un bordeiu; pe urmă iar ieşea, îl punea iar cu gura la soare, şi tot aşa
făcea… Drumeţul nostru, nedumerit, zise:
– Bună ziua, om bun!
– Mulţămesc dumitale, prietene!
– Da’ ce faci aici?
– Ia, mă trudesc de vro două-trei zile să car pocitul ist de soare în bordeiu, ca să am lumină, şi nici că-l
pot…
– Bre, ce trudă! zise drumeţul. N-ai vrun topor la îndămână?
– Ba am.
– Ie-l de coadă, sparge ici, şi soarele va intra singur înlăuntru.
Îndată făcu aşa, şi lumina soarelui întră în bordeiu.
– Mare minune, om bun, zise gazda. De nu te-aducea Dumnezeu pe la noi, eram să îmbătrânesc cărând
soarele cu oborocul.
"Încă un tont", zise drumeţul în sine şi plecă.
Şi mergând el tot înainte, peste câtva timp ajunse într-un sat şi, din întâmplare, se opri la casa unui
om. Omul de gazdă, fiind rotar, îşi lucrase un car şi-l înjghebase, în casă, în toată întregimea lui; ş-acum,
voind să-l scoată afară, trăgea de proţap cu toată puterea, dar carul nu ieşea. Ştiţi pentru ce? Aşa: uşile era
mai strâmte decât carul. Rotarul voia acum să taie uşorii, spre a scoate carul. Noroc însă că drumeţul l-a
învăţat să-l desfacă în toate părţile lui, să le scoată pe rând afară ş-apoi iarăşi să-l înjghebe la loc.
 – Foarte mulţămesc, om bun, zise gazda; bine m-ai învăţat! Ia uită-te dumneta! Era să dărâm bunătate
de casă din pricina carului…
De aici, drumeţul nostru, mai numărând un nătărău, merse tot înainte, până ce ajunse iară la o casă.
Acolo, ce să vadă! Un om, cu-n ţăpoiu în mână, voia să arunce nişte nuci din tindă în pod.
"Din ce în ce dau peste dobitoci", zise drumeţul în sine.
– Da’ ce te frămânţi aşa, om bun?
– Ia, vreu să zvârl nişte nuci în pod, şi ţăpoiul ista, bată-l scârba să-l bată, nu-i nici de-o treabă…
– Că degeaba te trudeşti, nene! Poţi să-l blastămi cât l-ei blăstăma, habar n-are ţăpoiul de scârbă. Ai un
oboroc?
– Da’ cum să n-am?!
– Pune nucile într-însul, ie-l pe umăr şi suie-le frumuşel în pod; ţăpoiul e pentru paie şi fân, iar nu
pentru nuci.
Omul ascultă, şi treaba se făcu îndată.
Drumeţul nu zăbovi nici aici mult, ci plecă, mai numărând şi alt neghiob.
Apoi, de aici merse mai departe, până ce ajunsese ca să mai vadă aiurea şi altă năzbâtie. Un om legase
o vacă cu funia de gât şi, suindu-se pe-o şură, unde avea aruncat oleacă de fân, trăgea din răsputeri de
funie, să urce vaca pe şură. Vaca răgea cumplit, şi el nu mai putea de ostenit…
– Mă omule! zise drumeţul, făcându-şi cruce; dar ce vrei să faci?
– Ce să fac, mă-ntrebi? Da’ nu vezi?
– Ba văd, numai nu pricep.
– Ia, hăramul ista e hâmisit de foame şi nu vra nici în ruptul capului să vie după mine sus, pe iastă
şură, să mănânce fân…
– Stai puţin, creştine, că spânzuri vaca! Ia fânul şi-l dă jos la vacă!
– Da’ nu s-a irosi?
– Nu fi scump la tărâţe şi ieftin la făină.
Atunci omul ascultă şi vaca scăpă cu viaţă.
– Bine m-ai învăţat, om bun! Pentr-un lucru de nimica eram cât pe ce să-mi gâtui vaca!
Aşa, drumeţul nostru, mirându-se şi de această mare prostie, zise în sine: "Mâţa tot s-ar fi putut
întâmpla să deie drobul de sare jos de pe horn; dar să cari soarele în casă cu oborocul, să arunci nucile în
pod cu ţăpoiul şi să tragi vaca pe şură, la fân, n-am mai gândit!"
Apoi drumeţul se întoarse acasă şi petrecu lângă ai săi, pe cari-i socoti mai cu duh decât pe cei ce
văzuse în călătoria sa.
Ş-am încălecat pe-o şa, ş-am spus povestea aşa.

Ş-am încălecat pe-o roată, ş-am spus-o toată.

Ş-am încălecat pe-o căpşună, şi v-am spus, oameni buni, o mare minciună!
Poveşti de Hans Christian Andersen - Soldăţelul de plumb

Erau odată douăzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcă fuseseră făcuţi dintr-o lingură
veche. Ţineau puşca în mână şi fruntea sus. Aveau o uniformă foarte frumoasă, roşie şi albastră.
Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care şedeau, au fost
cuvintele: „Soldaţi de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un băieţaş care bătea din palme de bucurie.
Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masă. Toţi semănau leit între ei, unul singur
era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru că fusese făcut cel din urmă şi nu mai ajunsese plumbul;
dar deşi avea numai un picior, stătea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu două picioare şi tocmai el avea să facă
cele mai mari isprăvi, aşa cum aveţi să vedeţi îndată.
Pe masa pe care stăteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucării; era mai cu seamă un castel de hârtie de
toată frumuseţea. Pe ferestre puteai să te uiţi înăuntru şi să vezi toate încăperile. În faţa castelului era un
pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoară care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede
de ceară. Toate jucăriile erau drăgălaşe, dar cea mai drăgălaşă era o fetiţă care stătea în uşa castelului; era
făcută şi ea din hârtie, însă avea haine frumoase şi pe umeri o panglică subţire şi albastră, chiar ca o
broboadă. Pe broboadă, drept la mijloc, era o stea strălucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stătea cu braţele
ridicate, fiindcă era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu
vedea unde-i şi credea că fata are ca şi el numai un picior.
„Ar fi o nevastă tocmai potrivită pentru mine – se gândi el; atâta numai că e cam boieroaică, stă într-un
castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douăzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu
tot am să încerc să intru în vorbă cu dânsa.”
Şi s-a întins cât era de lung după tabachera de pe masă. De aici, putea să se uite în voie la dansatoarea cea
mititică şi subţire, care stătea mereu într-un picior, fără să cadă.
Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casă s-au dus la culcare. Şi atunci, cutia cu muzicuţă
a început să cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb au început să zăngănească în cutia lor,
fiindcă voiau şi ei să iasă şi să vadă ce-i, dar nu puteau să ridice capacul. Spărgătorul de nuci se dădea de-a
tumba şi creta se zbenguia pe tăbliţă. De atâta larmă, canarul s-a trezit şi a început şi el să vorbească în
versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stătea mereu într-un picior, în
vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stătea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o
clipă ochii de la dânsa.

Deodată, ceasul a bătut douăsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacheră nu era tutun,
era numai un drăcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnică!
– Ascultă, soldat de plumb – a spus drăcuşorul – mută-ţi ochii în altă parte!
Dar soldatul parcă nici n-ar fi auzit.
– Bine, ai să vezi tu mâine dimineaţă! a spus drăcuşorul.
Când s-a făcut ziuă şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi,
deodată, c-o fi fost drăcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a căzut de la
etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A căzut cu piciorul în sus şi s-a înfipt cu chivăra şi cu vârful
baionetei între două pietre ale caldarâmului.
Fata din casă şi băieţaşul s-au dus repede jos ca să-l caute; dar, cu toate că erau cât pe ce să calce pe el, nu
l-au zărit. Dacă soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!”, desigur că l-ar fi găsit, dar el n-a strigat fiindcă
era în uniformă şi nu se cuvenea să strige aşa, în gura mare.
Începuse să plouă. Picăturile cădeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu găleata. După ce-a trecut ploaia,
au venit doi băieţi.
– Ia uite – zise unul dintre ei – un soldat de plumb! Ia să-l luăm şi să-i dăm drumul pe apă!
Au făcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea prin şanţul
de pe marginea străzii; cei doi băieţi alergau pe lângă el şi băteau din palme. Ce umflată era apa şi ce valuri
făcea! Fusese ploaie, nu şagă! Luntrea de hârtie se legăna încoace şi încolo şi câteodată se învârtea aşa de
repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rămânea, faţa îi era nemişcată şi el se uita drept înainte şi nu
scăpa puşca din mână.
Deodată, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.
– Oare unde mă duc? – se gândea el. Asta-i numai din vina drăcuşorului! Ah, dacă fetiţa aceea ar fi aici cu
mine, în luntre, nu mi-ar păsa chiar dacă ar fi de două ori mai întuneric decât este!

Deodată, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.
– Ai paşaport? – a întrebat şobolanul. Arată-mi paşaportul!
Soldatul de plumb n-a răspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umăr. Luntrea a plecat mai departe şi
şobolanul după ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apă:
– Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plătit vama şi nu a arătat paşaportul!
Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut să vadă o clipă lumina zilei când a ieşit pe sub
podeţ, dar deodată a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capătul podeţului,
pârâiaşul de ploaie se vărsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum
ar fi pentru noi dacă ne-am rostogoli într-o cascadă.
Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi
putut să spună că a clipit măcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apă şi a început să
se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apă până la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot
mai tare se desfăcea; apa-i ajunsese soldatului până peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititică şi
drăgălaşă, pe care nu avea s-o mai vadă niciodată, şi-n urechile lui răsuna un cântec:
Du-te la război, oştene,
Şi de moarte nu te teme!
Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prăbuşit în apă, dar n-a ajuns la fund, fiindcă, chiar în clipa aceea,
un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înăuntru! Era mai rău decât sub podeţ şi era aşa de strâmt locul!
Soldatul de plumb însă era neclintit şi zăcea întins, cu arma la umăr. Peştele umbla încoace şi încolo prin
apă şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodată şi nu s-a mai mişcat; pe urmă, o fâşie de lumină l-a
străbătut ca un fulger. Lumina s-a făcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: „Uite soldatul de plumb!”
Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţă, vândut şi acuma ajunsese în bucătărie pe masă şi
bucătăreasa îl spintecase cu satârul. Bucătăreasa l-a luat de mijloc cu două degete şi l-a dus în casă; toţi cei
din casă s-au îngrămădit să vadă pe năzdrăvanul care călătorise pe apă până-n pântecele unui peşte; dar
soldatul de plumb nu se prea fălea cu asta.
L-au pus pe masă şi… să mai spui că lumea nu-i plină de întâmplări minunate! Soldatul de plumb era
acuma în odaia în care stătuse până în clipa când căzuse de pe fereastră. Erau tot copiii aceia; pe masă erau
aceleaşi jucării şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititică şi drăgălaşă. Stătea şi acuma tot într-un
picior şi cu celălalt ridicat în sus, dar fără să se clintească. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât
mai că ar fi început să plângă cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit că un oştean nu trebuie să plângă, aşa că
s-a uitat numai ţintă la dânsa şi n-a spus nimic.
Deodată, un băieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobă – de ce l-o fi azvârlit, că doar nu făcuse
nimic rău? Dar aici desigur că tot drăcuşorul din tabacheră şi-a vârât coada.
Soldatul de plumb stătea acuma pe jeratic şi se simţea năpădit de-o căldură nemaipomenită; căldura asta o
fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el.
Culorile i se şterseseră; că i s-or fi şters de zbuciumul călătoriei ori de atâtea necazuri care dăduseră peste
el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi soldatul simţea că se topeşte,
dar tot neclintit stătea, cu arma la umăr. Deodată, s-a deschis uşa, s-a făcut curent şi dansatoarea, luată pe
sus de vânt, a zburat drept în sobă, lângă soldatul de plumb, a luat foc şi s-a făcut scrum. Soldatul s-a topit
de n-a mai rămas nimic din el decât un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos
cenuşa din sobă, n-a mai găsit din el decât o inimioară de plumb; din dansatoarea cea drăgălaşă nu mai
rămăsese decât steaua de pe broboadă, dar steaua era acuma arsă şi neagră ca tăciunele.
Fricosul
Iarnă. Noapte lucie pe o lume ca din povești: copaci de zahăr, câmp de cristal, iaz de oglindă. Și-n
cuprinsul larg, uriașul policandru al cerului își aprinde, una câte una, luminile, ca într-o nemăsurată sală de
dans. Viețuitoarele pustietății sunt îmbătate de farmecul acesta: păsările zbor ca ziua; lupul poposește pe
labe, în hățișuri, și privește nemișcat; vulpea stă lângă vizuină și nu se-ndură să meargă la vânat; veverița
pleacă creangă lângă creangă și hoinărește, ca o deșucheată, pădurea-ntreagă. Iar iepurele a zbughit-o la
jucat. Încet, ascultând, ispitind, a ieșit tiptil-tiptil din curătură, și când a ajuns la margine și-a văzut
întinderea lucie de zăpadă, a-nceput să sară de bucurie:

„Poate mai întâlnesc un prieten”, își zise iepurașul.

Și gândul îi răspunse:
„Poate mai întâlnești un prieten…”
Și iar țupai-țupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau și peste o prietenă.”
Și gândul:
„Poate dai și peste o prietenă.”
Și mergând așa, iepurașul cu gândul își vorbesc:
„Ce lumină, și totuși luna încă nu a răsărit.”
„…Și totuși luna încă nu a răsărit.”
„Dar o să răsară.”
„…O să răsară.
Și cum mergea pe marginea unei vâlcele, iepurașul se opri o clipă să se odihnească. Atunci, de la spate, se
ridică, albă și ea, ca de gheață, luna. Stelele păliră; pădurea, copacii, tufele își dezbrăcară deodată umbra.
Iar iepurașul împietri de groază: chiar de lângă el, se întinse pe pământ o arătare cu două coarne grozave.
După clipa de spaimă, iepurașul se destinse ca o coardă și o zbughi la goană, se prăvăli în vale, veni de-a
dura ca un bulgăre, se sculă și iar se rostogoli până jos; apoi o luă de-a dreptul, tăind câmpul. Se opri
tocmai în stufaria iazului. Acolo, de-abia suflând, se ghemui cu ochii închiși… Să nu-și mai vază umbra!