Contrabasul
Contrabasul este cel mai mare instrument muzical cu coarde și arcuș cu
o largă răspândire. Produce sunetele cele mai joase dintre instrumentele
cu coardă.[1] În partitura de orchestră, se scrie prescurtat „Cb.” sau „Kb.”.
Raportat la notarea în partitură, sunetul contrabasului este cu
o octavă mai jos decât cel al violoncelului. Cel mai adesea, la contrabas se
cântă cu mâna stângă pe tastieră, iar mâna dreaptă trage arcușul peste
corzi sau le ciupește cu degetele (tehnică numită pizzicato).
Folclorul românesc, unde instrumentul a pătruns târziu, recunoaște
următoarele denumiri pentru
contrabas: bas (vezi articol), broancă, gordună mare („gordună” fără
altă specificație, se va numi violoncelul) sau rareori gordun.[2]
Origini și dezvoltarea instrumentului
Printre strămoșii contrabasului sunt cel puțin cinci feluri de instrumente. Între ele trebuie
amintită în primul rând viola-contrabas (violone), reprezentanta basului profund în familia
violei da gamba („familia violelor”). Acordajul ei, corespunde în notație cu cel al violei de
gamba, însă sună cu o octava mai jos. Registrul grav era reprezentat și de lira cu cea mai mare
dimensiune, numită archiviola da lira sau lirone. Numărul coardelor sale ajungea uneori până
la 24. Pe tastiera ambelor instrumente erau montate bare metalice
(italiană traversino, franceză tons, germană Bünde, engleză frets, rusă ladÎ – uneori se
foloseau în locul barelor, ațe speciale înnodate în jurul gâtului, mobile și pretabile la acordaje
variate), împărțind-o astfel în semitonuri și înlesnind formarea sunetelor.
În afara instrumentelor amintite, altele asemenea cu arcuș folosite în secolele al XVI-lea și al
XVII-lea sunt cunoscute având diferite dimensiuni și, de regulă, cinci coarde (exemple: basso
di camera, bassetto, Halbviolon ș.a.). Numărul de cinci coarde nu s-a dovedit a fi practic; din
cauza marii tensiuni, acordajul nu rezista. Către mijlocul secolului al XVII-lea s-a trecut la
patru coarde. Experimental s-a mai construit un instrument numit cellone, pentru a găsi o
tranziție între violoncel și contrabas. Acesta se acorda în Sol, re, la, mi și se nota la octava
inferioară (ca la contrabas). Nici acest instrument nu s-a răspândit.
Concepția „clasică“
În interpretările „tradiționale” de muzică barocă sau clasică, contrabasul
dublează adesea partea violoncelului; studiile recente dovedesc, totuși, că
practica dublajului la octavă era în epocă, nu de puține ori, improbabilă
(este confirmată doar parțial, în școlile italiană și germană târzie).
Strămoșii contrabasului în baroc (mai ales violone, cu mai multe corzi)
punctau fundamentalele și pasajele grave în basul continuu și câteodată
se folosea o aceeași știmă pentru mai multe instrumente, în limita
disponibilităților: contrabas (violone), clavecin, lăută, teorbă ș.a. În barocul
târziu au apărut partituri bine delimitate pentru instrumentul grav cu
coarde. În clasicism, perioada uniformizării unor orchestre tot mai mari,
instrumentului nu i s-au oferit decât arareori ocazii de a depăși statutul de
susținere a balansului orchestral. Contrabasul se bucură de o diversificare
a materialelor pentru orchestră în perioada romantismului, când apar și
piese pentru contrabas solist. Se va construi un acordaj pentru solistică,
făcut cu un set special de corzi, ridicate cu un ton față de acordajul
standard (Fa#, Si, mi, la).
În secolul XX. Jazz-ul
Contrabasul modern câștigă multă libertate în secolul XX, când curentele
moderne (de pildă, expresionismul) încearcă să îi acorde, măcar local, o
importanță la fel de mare ca cea a instrumentelor cu sonorități mai
accesibile (una dintre tehnicile care justifică acest fapt
este Klangfarbenmelodie). Un nou rol de mare însemnătate va primi
contrabasul (poreclit și „bas”, mai ales în acest caz) o dată cu
înlocuirea tubei de către el în formațiile timpurii de jazz (stil New Orleans).
În calitate de membru indispensabil al secției ritmice, stilul de a cânta la
contrabas a lansat, începând cu finele anilor douăzeci, două modalități
diferite de balans pentru omniprezenta măsură de patru pătrimi (dar
începând cu jazz cool-ul anilor cincizeci, cele două maniere de execuție vor
fi transferate și altor metri – un exemplu cunoscut este Take Five, piesa
cvartetului condus de Dave Brubeck):
two beat (două doimi pe măsură, de obicei fundamentala și
cvinta acordului)
four beat (caracteristic stilului swing, dar ajuns o marcă a jazz-ului în
sine. Se cântă o notă la contrabas pe fiecare pătrime și se folosește
tot mai mult, o dată cu evoluția stilurilor, walking bass - tehnică de
semi-improvizație prin care se menține balansul orchestrei prin
economia eforturilor melodice, cu intervale mici și cromatizări
intense)
Jazz-ul aduce în atenție două tehnici de execuție folosite mai rar de
contrabasul clasic: pizzicato și varianta „Bartók” (plesnirea corzii de
tastiera instrumentului, cu mâna care ciupește – de aici, denumirea
englezească slap-bass). Mai târziu se vor face experimente de jazz
cu arcuș la contrabas – unul dintre promotori este Oscar
Pettiford (contrabasist și violoncelist), dar încercarea nu are succes.
O dată cu evoluția noilor curente ale muzicii de consum după Al
Doilea Război Mondial, contrabasul însoțește pentru câțiva ani și
formațiile de muzică ușoară, de jazz comercial sau de rock (Elvis
Presley în primii ani, de pildă). În cele mai multe cazuri, va fi înlocuit
de chitara bas în anii șaizeci, rămânând un caz rarisim pe scenele
de pop sau rock. Contrabasul ajunge un „număr” de amuzament
pentru basiști (chitară bas) precum Paul McCartney (Beatles), John
Deacon (Queen), Sting (The Police), Mark Hoppus (blink-182) ș.a.
Totuși, există o tendință de a se reveni la contrabas în ultimii ani; un
număr de formații experimentează cu contrabas în locul chitarei bas.
În jazz, instrumentul a pierdut teren în anii șaptezeci (stilul fusion,
combinație de jazz cu alte stiluri muzicale, mai ales rock) în favoarea
chitarei bas (Weather Report îl schimbă pe contrabasistul Miroslav
Vitouš pentru basistul Jaco Pastorius). Totuși, ambele instrumente
sunt recunoscute azi în lumea jazz-ului, însă fiecare cu o stilistică
separată și un repertoriu distinct.