I.

Elemente de algebră vectorială

Tema 1. Vectori și operații liniare asupra lor.

Segmente orientate. Vectori liberi

Fie 𝐸3 spațiul fizic al geometriei elementare și A, B - puncte din acest spațiu.
Definiția 1.1. O pereche ordonată de puncte (𝐴, 𝐵)𝜖𝐸3 × 𝐸3 se numește segment orientat și se notează
⃗⃗⃗⃗⃗ . Punctul A se numește originea segmentului orientat sau punct de aplicație, iar punctul 𝐵 –
𝐴𝐵
extremitatea sau vârful său.
Segmentul ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐴 se numește segmentul orientat nul.
B
A

În afară de origine și vârf un segment orientat ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝐴𝐵 este caracterizat prin modul (lungime), direcție și
sens.
Direcția unui segment orientat 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ este direcția dreptei sale suport, iar lungimea sa este distanța dintre
punctele A și B și se notează cu |𝐴𝐵⃗⃗⃗⃗⃗ |.
Un segment AB poate avea două sensuri diferite, de la A spre B și respectiv de la B spre A. Notăm acest
⃗⃗⃗⃗⃗ = −𝐴𝐵
lucru prin 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ .
Spunem că două segmente orientate nenule 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și 𝐶𝐷
⃗⃗⃗⃗⃗ au același sens dacă au aceeași direcțe și
punctele B și D se găsesc de aceeași parte a dreptei AC. Se notează ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝐴𝐵 ↑↑ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐶𝐷.
Dacă două segmente orientate au aceeași direcție, dau nu au același sens, atunci se spune că ele au sens
opus. Se notează ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 ↑↓ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐶𝐷.
B B
D

A A
C C

D
Definiția 1.2. Două segmente orientate se numesc echipolente, dacă au aceeași direcție, același sens și
aceeași lungime. Se notează ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 ~𝐶𝐷⃗⃗⃗⃗⃗ .
Definitția 1.3. Mulțimea tuturor segmentelor orientate echipolente cu un segment orientat dat se numește
vector liber.
𝑎̅

Mulțimea tuturor vectorilor liberi se notează 𝑉3.

Vectorii liberi vor fi notați 𝑎̅, 𝑏̅ etc. Vectorul nul se notează cu 0̅.
Prin direcția, sensul și lungimea unui vector liber 𝑎̅ înțelegem direcția, sensul și respectiv lungimea
comune tuturor segmentelor orientate care îi apațin lui 𝑎̅.
Lungimea unui vector liber 𝑎̅ se notează |𝑎̅|. Lungimea vectorului nul 0̅ este |0̅| = 0.
Definiția 1.4. Un vector de lungime 1 se numește vector unitar sau versor.
Definiția 1.5. Doi vectori liberi sunt egali dacă au reprezentați echipolenți. Se notează 𝑎̅ = 𝑏̅ .
Definiția 1.6. Doi vectori liberi se numesc coliniari dacă au aceeași direcție. În caz contrar se numesc
necoliniari.
Definiția 1.7. Trei vectori liberi se numesc coplanari dacă direcțiile lor sunt paralele cu unul și același
plan. În caz contrar se numesc necoplanari.
Observația 1.1. Faptul că doi vectori liberi 𝑎̅ și 𝑏̅ sunt coliniari se notează 𝑎̅ ∥ 𝑏̅.
Vectorii coliniari pot fi coorientaţi (au acelaşi sens) ( în desen 𝑎̅ și 𝑏̅ ) sau opus orientaţi (au sens
opus) (în desen 𝑏̅ și 𝑐̅.)
𝑎̅ 𝑏̅
𝑐̅

Definiția 1.8. Doi vectori coliniari care au aceeași lungime, dar sensuri opuse se numesc vectori opuși;
opusul vectorului liber 𝑎̅ va fi notat cu −𝑎̅.

Operații liniare cu vectori liberi

Definiția 1.9. (Regula paralelogramului de adunare a doi vectori liberi)
Considerăm vectorii liberi necoliniari 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3 cu reprezentanții 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și respectiv 𝐴𝐷 ⃗⃗⃗⃗⃗ și construim
paralelogramul ABCD. Atunci suma celor doi vectori liberi, notată 𝑎̅ + 𝑏̅, este vectorul liber al cărui
reprezentat este segmentul orientat ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 .
Dacă 𝑎̅ și 𝑏̅ sunt doi vectori liberi coliniari cu reprezentanții 𝐴𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗ și 𝐵𝐶 ⃗⃗⃗⃗⃗ , atunci suma lor este vectorul
liber al cărui reprezentant este segmentul orientat ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 .

𝑏̅
𝑎̅

Această regulă de adunare a vectorilor are la bază fapte experimentale și a fost obținută mai întâi la
compunerea (adunarea) forțelor în mecanică.
Este evident că regula anterioară este echivalentă cu următoarea.
Definiția 1.10. (Regula triunghiului de adunare a doi vectori liberi). Considerăm vectorii liberi 𝑎̅,
𝑏̅ ∈ 𝑉3 , cu reprezentanții 𝐴𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗ și respectiv ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐵𝐶 . Atunci suma celor doi vectori liberi este vectorul liber
al cărui reprezentat este segmentul orientat 𝐴𝐶 ⃗⃗⃗⃗⃗ .
C
𝑎̅+𝑏

𝑏̅
A B
𝑎̅
Suma vectorilor nu depinde de reprezentații aleși.
̅̅̅̅ + 𝐵𝐶
Are loc relația 𝐴𝐵 ̅̅̅̅ = 𝐴𝐶
̅̅̅̅ , numiă relația Chasles.
 Observația 1.2: Regula triunghiului se generalizează la regula liniei poligonale, prin intermediul căreia
pot fi adunați un număr de 𝑛 vectori liberi ̅̅̅𝑎1 , ̅̅̅ 𝑎𝑛 astfel: pornind din punctul O se construiște linia
𝑎2 , … , ̅̅̅
poligonală 𝑂𝐴1 𝐴2 … 𝐴𝑛 cu ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑎1 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴1 = ̅̅̅, 𝐴1 𝐴2 = ̅̅̅, ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑎2 … , 𝐴 𝑛−1 𝐴𝑛 = ̅̅̅ 𝑎𝑛 , atunci suma ̅̅̅
𝑎1 + ̅̅̅
𝑎2 + … + ̅̅̅
𝑎𝑛 este
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗𝑛 .
𝑠̅ = 𝑂𝐴

Propoziția 1.1: Operația de adunare a vectorilor liberi are următoarele proprietăți:

1. este comutativă: 𝑎̅ + 𝑏̅ = 𝑏̅ + 𝑎̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3 ;
̅̅̅ + 𝑏̅) + 𝑐̅ = 𝑎̅ + (𝑏̅ + 𝑐̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3 ;
2. este asociativă: (𝑎
3. are element neutru, vectorul nul: 𝑎̅ + 0̅ = 0̅ + 𝑎̅ = 𝑎̅, pentru orice 𝑎̅ ∈ 𝑉3;
4. orice element este simetrizabil: pentru orice vector liber 𝑎̅ există un vector notat cu −𝑎̅, astfel încât
𝑎̅ + (−𝑎̅) = (−𝑎̅) + 𝑎̅ = 0, ̅ unde −𝑎̅ este opusul vectorului 𝑎̅.
Cu ajutorul vectorului opus se poate efectua scăderea a doi vectori astfel:
𝑎̅ − 𝑏̅ = 𝑎̅ + (−𝑏̅).
Din punct de vedere grafic, diferența 𝑎̅ − 𝑏̅ este cea de-a doua diagonală a paralelogramului construit pe
vectorii 𝑎̅ − 𝑏̅, cu sensul către vectorul din care se scade.

Definiția 1.9. (Înmulțirea unui vector liber cu un scalar)

Fie vectorul liber 𝑎̅ și scalarul real αϵ𝐑. Definim vectorul liber 𝑏̅ = 𝛼 ∙ 𝑎̅ astfel:
- direcția lui 𝑏̅ este aceeași cu direcția lui 𝑎̅ dacă α ≠ 0 și 𝑎̅ ≠ 0̅ și nedeterminată dacă α = 0 sau
𝑎̅ = 0̅;
- sensul lui 𝑏̅ este același cu sensul lui 𝑎̅ dacă α > 0 și 𝑎̅ ≠ 0̅, opus sensului lui 𝑎̅ dacă α < 0 și 𝑎̅ ≠
0̅ și nedeterminat dacă α = 0 sau 𝑎̅ = 0̅;
- lungimea lui 𝑏̅ este |𝑏̅| = |𝛼 ∙ 𝑎̅| = |𝛼| ∙ |𝑎̅|.

𝑎̅ 1
2𝑎̅ − 2 𝑎̅
Propoziția 1.2: Înmulțirea vectorilor liberi cu scalari are proprietățile:
1. (𝛼 + 𝛽)𝑎̅ = 𝛼 𝑎̅ + 𝛽 𝑎̅, ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, ∀𝑎̅ ∈ 𝑉3
2. 𝛼(𝑎̅ + 𝑏̅) = 𝛼 𝑎̅ + 𝛼 𝑏̅ , ∀𝛼 ∈ 𝑹, ∀𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3
3. (𝛼𝛽)𝑎̅ = 𝛼 (𝛽 𝑎̅), ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, ∀𝑎̅ ∈ 𝑉3
4. 1 ∙ 𝑎̅ = 𝑎̅, ∀𝑎̅ ∈ 𝑉3 .

Propoziția 1.3: Fie 𝑎̅ și 𝑏̅ doi vectori liberi nenuli. Atunci 𝑎̅ și 𝑏̅ sunt coliniari dacă și numai dacă
|𝑎̅|
există un unic scalar 𝛼 astfel încât 𝑏̅ = 𝛼 𝑎̅ . (|𝛼| = ) |𝑏̅|
1
Definiția 1.10. Dacă 𝑎̅ este un vector liber nenul, atunci vectorul ̅̅̅
𝑎0 = |𝑎̅| ∙ 𝑎̅ are lungimea egală cu 1 este
̅.
numit versor al vectorului 𝒂
Definiția 1.11. Prin unghi dintre doi vectori liberi nenuli 𝑎̅ și 𝑏̅ vom înțelege unghiul 𝜑 (0 ≤ 𝜑 ≤ 𝜋
⃗⃗⃗⃗⃗ și 𝑂𝐵
sau 0° ≤ 𝜑 ≤ 180° ) dintre reprezentații lor 𝑂𝐴 ⃗⃗⃗⃗⃗ respectiv.
B

𝑏̅ 𝑏̅
𝜑 𝑎̅
𝑎̅ A
O
𝜋
Vectorii nenuli 𝑎̅ și 𝑏̅ se numesc ortogonali (perpendiculari) dacă unghiul dintre ei are măsura 2 (90° ).
Vectorul nul 0̅ se consideră ortogonal oricărui vector.

Definiția 1.12. Dacă ̅̅̅

𝑎1 , ̅̅̅ 𝑎𝑛 ∈ 𝑉3 și 𝛼1 , 𝛼2 , … , 𝛼𝑛 ∈ 𝑹 , atunci espresia 𝛼1 ̅̅̅
𝑎2 , … , ̅̅̅ 𝑎1 + 𝛼2 ̅̅̅
𝑎2 +
𝑎𝑛 este o combinație liniară a vectorilor ̅̅̅
… 𝛼𝑛 ̅̅̅ 𝑎1 , ̅̅̅
𝑎2 , … , ̅̅̅.
𝑎𝑛
Astfel, de exemplu, dacă 𝑎̅, 𝑏 ∈ 𝑉3 și ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, atunci vectorul 𝑐̅ = 𝛼𝑎̅ + 𝛽𝑏̅ este o combinație
̅
liniară a vectorilor 𝑎̅, ̅𝑏.

Definiția 1.13. Vectorii ̅̅̅𝑎1 , ̅̅̅ 𝑎𝑛 ∈ 𝑉3 se numesc liniari independenți dacă 𝛼1 ̅̅̅
𝑎2 , … , ̅̅̅ 𝑎1 + 𝛼2 ̅̅̅
𝑎2 +
𝑎𝑛 = 0̅ doar penrtu 𝛼1 = 𝛼2 = … = 𝛼𝑛 = 0.
… 𝛼𝑛 ̅̅̅
Definiția 1.14. Vectorii ̅̅̅𝑎1 , ̅̅̅ 𝑎𝑛 ∈ 𝑉3 se numesc liniari dependenți există numerele
𝑎2 , … , ̅̅̅
𝛼1 , 𝛼2 , … , 𝛼𝑛 ∈ 𝑹 , printre care cel puțin unul este diferit de zero și are loc egalitatea 𝛼1 ̅̅̅
𝑎1 + 𝛼2 ̅̅̅
𝑎2 +
𝑎𝑛 = 0̅.
… 𝛼𝑛 ̅̅̅
Proprietăți:
1. Un vector liber este liniar independent dacă și numai dacă este diferit de vectorul nul.
2. Oricare doi vectori necoliniari (nenuli) ̅̅̅ 𝑎1 și ̅̅̅
𝑎2 din plan sunt liniar independenți;
3. Oricare trei vectori necoplanari (nenuli) din spațiu sunt liniar independenți;
4. Vectorii ̅̅̅𝑎1 , ̅̅̅ 𝑎𝑛 sunt liniar dependenți dacă și numai dacă unul dintre ei poate fi scris ca o
𝑎2 , … , ̅̅̅
combinație liniară de ceilalți vectori.
Exemplul 1. Să se calculeze ⃗⃗⃗⃗⃗𝐴𝐵 + 𝐵𝐶⃗⃗⃗⃗⃗ + ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐶𝐴 , ştiind că A, B şi C sunt vârfurile unui triunghi.
Exemplul 2. Să se demonstreze că, în hexagonul regulat 𝐴𝐵𝐶𝐷𝐸𝐹, are loc relaţia 𝐴𝐷 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 2(𝐴𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗ + 𝐴𝐹
⃗⃗⃗⃗⃗ ).
Exemplul 3. Calculați modulul sumei și diferenței a doi vectori 𝑎̅, 𝑏̅ , dacă |𝑎̅| = 5, |𝑏̅| = 3 și unghiul
dintre acești vectori 𝜑 = 120° .
 Tema 2. Baze de vectori în plan și în spațiu. Sisteme de coordonate.
Operații liniare cu vectori în coordonate

Fie 𝑉 o mulțime de vectori liberi, iar 𝑆 = {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , … , ̅̅̅}

𝑒𝑛 un sistem de vectori din mulțimea 𝑉.
Definiția 2.1. Sistemul de vectori 𝑆 = {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , … , ̅̅̅}
𝑒𝑛 se numește bază pentru mulțimea de vectori 𝑉 dacă
este un sistem liniar independent și orice vector 𝑣̅ ∈ 𝑉 reprezintă o combinație liniară a vectorilor sistemului 𝑆,
adică poate fi scris sub forma 𝑣̅ = 𝛼1 𝑒̅1 + 𝛼2 𝑒̅2 + … 𝛼𝑛 ̅̅̅,
𝑒𝑛 unde 𝛼1 , 𝛼2 , … , 𝛼𝑛 ∈ 𝑹.
Definiția 2.2: Vom numi bază în plan orice pereche de vectori necoliniari {𝑒̅1 , 𝑒̅2 } ai planului.
Propoziția 2.1: Orice vector din plan poate fi descompus după vectorii bazei {𝑒̅1 , 𝑒̅2 }.
Demonstrație: Dacă 𝑒̅1 sau 𝑒̅2 ar fi vector nul, atunci acești vectori ar fi
coliniari, ceea ce contrazice ipoteza, deoarece vectorii bazei sunt necoliniari.
Așadar vom considera că vectorii 𝑒̅1 și 𝑒̅2 sunt nenuli.
Fie 𝑎̅ un vector arbitrar din plan. Aplicăm vectorii în același punct O din
plan, astfel ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 = 𝑒̅1 , 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑒̅2, 𝑂𝐶⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑎̅. Prin punctul C vom duce
paralele la vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 și 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și notăm cu 𝐵 ′ , 𝐴′
intersecțiile acestor paralele cu direcțiile vectorilor 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și respectiv ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴.
′ ′
Obținem astfel paralelogramul 𝑂𝐴 𝐶𝐵 :

Este evident că 𝑂𝐶 ⃗⃗⃗⃗⃗ = ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗

𝑂𝐴′ + ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐵 ′ . Deoarece vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 și ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴′ sunt coliniari, deci există un unic
scalar 𝛼 astfel încât ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴′ = α 𝑒̅1. Similar, folosind coliniaritatea vectorilor 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐵 ′ , obținem că există
și este unic un scalar β astfel încât ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗𝑂𝐵 ′ = β 𝑒̅2. Astfel obținem descompunerea vectoruilui 𝒂 ̅ după
vectorii bazei {𝑒̅1 , 𝑒̅2 }: 𝑎̅ = α 𝑒̅1 + β 𝑒̅2 cu scalarii α, β unic determinați, adică vectorul 𝑣̅ reprezintă o
combinație liniară a vectorilor 𝑒̅1 și 𝑒̅2 .
Numerele 𝛼1 , 𝛼2 se numesc coordonatele vectorului 𝒂 ̅ în baza {𝑒̅1 , 𝑒̅2 }.
Vom nota astfel: 𝒂 ̅ = 𝛂 ̅̅̅ 𝒆𝟏 + 𝛃 ̅̅̅𝒆𝟐 = (𝜶, 𝛃){𝒆̅̅̅̅ 𝒆𝟐 .
𝟏 , ̅̅̅}

Definiția 2.3: Vom numi bază în spațiu orice triplet de vectori necoplanari {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 } ai spațiului.
Propoziția 2.2. Orice vector din spațiu poate fi descompus după vectorii bazei {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 }.
Procedând similar cazului anterior, se poate obține descompunerea unui vector 𝒃 ̅ din spațiu:
̅
𝑏 = α 𝑒̅1 + β 𝑒̅2 + 𝛾 𝑒̅3.
Numerele α, β, γ reprezintă coordonatele vectorului 𝑏̅ în baza {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 }. Vom utiliza notația
̅ = (𝛂, 𝛃, 𝛄 ){𝒆̅̅̅, ̅̅̅,
𝒃 𝒆𝟑 .
𝟏 𝒆𝟐 ̅̅̅}

Prin sistem de coordonate în spațiu vom înțelege o totalitate {𝑶, ̅̅̅,

𝒆𝟏 ̅̅̅, 𝟑 formată dintr-un punct și
̅̅̅}
𝒆𝟐 𝒆
o bază. Punctul O îl vom numi originea sistemului de coordonate, iar cele trei axe, coorientate vectorilor
bazei și care au originea în punctul O se numesc axe de coordonate. De obicei se notează Ox, Oy, Oz și
se numesc respectiv axa absciselor, axa ordonatelor și axa aplicatelor. Planele care trec prin oricare
două axe, se numesc plane de coordonate: xOy, xOz, yOz.

Fie {𝑂, 𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 } un sistem cartezian de coordonate și A un punct arbitrar. Poziția punctului A în
spațiu se determină de vectorul ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑶𝑨, numit rază vectoare a punctului A.
⃗⃗⃗⃗⃗
Fie 𝑂𝐴 = 𝑥 𝑒̅1 + 𝑦 𝑒̅2 + 𝑧 𝑒̅3 descompunerea vectorului după vectorii bazei 𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 .
Coordonatele razei vectoare ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑂𝐴(𝑥, 𝑦, 𝑧) se numesc coordonatele punctului A în sistemul dat de
coordonate. Astfel, fiecărui punct din spațiu i se pune în corespondență un triplet ordonat de numere
reale (coordonate), care se notează 𝑨(𝒙, 𝒚, 𝒛). Coordonatele punctului în sistemul dat de coordonate se
 determină în mod unic. Este adevărată și afirmația inversă: fiecărui triplet ordonat de numere reale
(𝑥, 𝑦, 𝑧) îi corespunde punctul cu coordonatele (𝑥, 𝑦, 𝑧).

Definiția 2.4: O bază se numește ortogonală dacă vectorii ei sunt doi câte doi ortogonali (perpendiculari).
Definiția 2.5: O bază se numește ortonormată dacă ea este ortogonală și vectorii ei sunt unitari.

Sistemul cartezian rectangular de coordonate în plan

Considerăm sistemul cartezian de coordonate în plan Oxy. Pe axele
de coordonate considerăm versorii 𝑖 și 𝑗 , având aceeași orientare cu
Ox, respectiv Oy, (|𝑖| = 1, |𝑗| = 1).

Vectorii 𝑖 și 𝑗 sunt perpendiculari (ortogonali), deci sunt necoliniari,

prin urmare ei formeză o bază în plan.
Orice vector arbitrar din sistemul cartezian de coordonate în plan poate fi
exprimat astfel
̅ = 𝒙 𝒊 + 𝒚 𝒋.
𝒂
Această înscriere este cunoscută sub numele de expresia analitică a
vectorului 𝒂̅, iar numerele (scalarii) (𝒙, 𝒚) – coordonatele (componentele) vectorului 𝒂 ̅.
Vectorii 𝑖, 𝑗 au următoarele expresii analitice: 𝑖 = 1𝑖 + 0𝑗, 𝑗 = 0𝑖 + 1𝑗, deci coordonatele vectorilor 𝑖,
𝑗 sunt: 𝑖 = (1, 0), 𝑗 = (0, 1).
Sistemul format din acești vectori {𝑖, 𝑗} este numit un sistem de orți în plan sau bază ortonormată în plan.

Sistemul cartezian rectangular de coordonate în spațiu

Fixăm mai întâi un punct O ca origine și apoi se trasează trei axe
perpendiculare două câte două în punctul O: axa Ox - axa absciselor,
Oy - axa ordonatelor, Oz - axa cotelor (aplicatelor).
Pe cele trei axe de coordonate se vor considera versorii 𝒊, 𝒋 și 𝒌 ⃗
având aceeași orientare cu Ox, Oy, respectiv Oz și originea în
punctul O. Vom nota acest sistem ortogonal de coordonate prin
Oxyz.

⃗ sunt necoplanari, orice vector liber 𝑎̅ ∈ 𝑉3 se

Cum versorii 𝑖, 𝑗 , 𝑘
scrie în mod unic sub forma
̅.
̅ = 𝒙 𝒊̅ + 𝒚̅𝒋 + 𝒛 𝒌
𝒂
Această înscriere este expresia analitică a vectorului 𝒂 ̅, iar numerele (scalarii) (𝒙, 𝐲, 𝒛) – coordonatele
(componentele) vectorului 𝒂 în spațiu.
̅
⃗ au următoarele expresii analitice:
Vectorii 𝑖, 𝑗, 𝑘
𝑖 = 1𝑖 + 0𝑗 + 0𝑘 ⃗ , 𝑗 = 0𝑖 + 1𝑗 + 0𝑘 ⃗, 𝑘⃗ = 0𝑖 + 0𝑗 + 1𝑘 ⃗,
deci coordonatele vectorilor 𝑖, 𝑗, 𝑘⃗ sunt: 𝑖 = (1, 0, 0), 𝑗 = (0, 1, 0), 𝑘
⃗ = (0, 0, 1).
Sistemul format din acești vectori {𝒊, 𝒋, ⃗𝒌 } este este bază ortonormată în spațiu.

Modulul vectorului.
Considerăm 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) un punct oarecare din spațiu. Din procedeul descompunerii unui vector după trei
direcții necoplanare, de mai sus, precum și din reprezentarea punctelor în sistemul ortogonal de coordonate
Oxyz, se obține că: 𝑂𝑀⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑥𝑖 + 𝑦𝑗 + 𝑧𝑘 ⃗.
Utilizând teorema lui Pitagora în spațiu, se determină lungimea segmentului orientat 𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ :
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ | = √𝑥 2 + 𝑦 2 + 𝑧 2 . Dacă ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
|𝑂𝑀 𝑂𝑀 este reprezentant al vectorului liber 𝑎, atunci:
|𝒂| = √𝒙𝟐 + 𝒚𝟐 + 𝒛𝟐 .
 Coordonatele unui vector
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ are
Propoziția 2.3: Fie 𝑴(𝒙𝟏 , 𝒚𝟏 , 𝒛𝟏 ) și 𝑵(𝒙𝟐 , 𝒚𝟐 , 𝒛𝟐 ) două puncte în spațiu. Atunci vectorul 𝑀𝑁
⃗ .
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = (𝒙𝟐 − 𝒙𝟏 )𝒊 + (𝒚𝟐 − 𝒚𝟏 )𝒋 + (𝒛𝟐 − 𝒛𝟏 )𝒌
expresia analitică: 𝑴𝑵
Demonstrație: Considerăm vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗⃗𝑂𝑀 și ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑁 în sistemul de
ortogonal de coordonate Oxyz.

Vectorii 𝑂𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ și 𝑂𝑁
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ au următoarele expresii analitice:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑀 = 𝑥1 𝑖 + 𝑦1 𝑗 + 𝑧1 𝑘 ⃗ , ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗.
𝑂𝑁 = 𝑥2 𝑖 + 𝑦2 𝑗 + 𝑧2 𝑘
Deoarece ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗𝑀𝑁 = ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑁 − ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑀, folosind egalitățile precedente
obținem
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑥2 𝑖 + 𝑦2 𝑗 + 𝑧2 𝑘
𝑀𝑁 ⃗ − (𝑥1 𝑖 + 𝑦1 𝑗 + 𝑧1 𝑘
⃗)
⃗.
= (𝑥2 − 𝑥1 )𝑖 + (𝑦2 − 𝑦1 )𝑗 + (𝑧2 − 𝑧1 )𝑘
Altfel spus vectorul ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑴𝑵 are coordonatele (𝒙𝟐 − 𝒙𝟏 , 𝒚𝟐 − 𝒚𝟏 , 𝒛𝟐 − 𝒛𝟏 ).

Operații liniare cu vectori în coordonate.

Propoziția 2.4: Fie vectorii 𝒂 ̅(𝒙𝟐 , 𝒚𝟐 , 𝒛𝟐 ) și 𝜶 ∈ 𝑹. Atunci:
̅(𝒙𝟏 , 𝒚𝟏 , 𝒛𝟏 ), 𝒃
1. Suma vectorilor 𝒂 ̅
̅ + 𝒃 = (𝒙𝟏 + 𝒙𝟐 , 𝒚𝟏 + 𝒚𝟐 , 𝒛𝟏 + 𝒛𝟐 );
2. Înmulțirea vectorului cu un scalar 𝜶𝒂 ̅(𝜶𝒙𝟏 , 𝜶𝒚𝟏 , 𝜶𝒛𝟏 ).

Exemplu 1: În reperul cartezian de coordonate în spațiu se consideră punctele 𝐴(1, −2, 2) și 𝐵(3, 4, −3).
Să se determine coordonatele vectorului ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 .
⃗⃗⃗⃗⃗
Soluție: 𝐴𝐵 = (1 − 3, −2 − 4, 2 − (−3)) = (−2, −6, 5).
Exemplu 2: În reperul cartezian de coordonate în spațiu se consideră vectorii 𝑎̅ = (3, −2, 6), 𝑏̅ =
(−2, 1, 2). Să se determine coordonatele vectorilor:
a) 𝑎̅ + 𝑏̅; b) 𝑎̅ − 𝑏̅; c) 2𝑎̅ + 3𝑏̅.
Soluție: a) 𝑎̅ + 𝑏̅ = (3 + (−2), −2 + 1, 6 + 2) = (1, −1, 8);
b) 𝑎̅ − 𝑏̅ = (3 − (−2), −2 − 1, 6 − 2) = (5, −3, 4);
c) 2𝑎̅ + 3𝑏̅ = (6, −4, 12) + (−6, 3, 6) = (0, −1,18).
Exemplu 3: Fiind date punctele 𝐴(1, 2, 3), 𝐵(2, 4, 5) și 𝐶(3, 2, 0) să se determine coordonatele
vectorului 2𝐴𝐵 + 𝐵𝐶.
Soluție: Determinăm coordonatele vectorilor 𝐴𝐵, 2𝐴𝐵, 𝐵𝐶: 𝐴𝐵 = (2 − 1, 4 − 2, 5 − 3) = (1, 2, 2);
2𝐴𝐵 = 2(1, 2, 2) = (2, 4, 4); 𝐵𝐶 = (3 − 2, 2 − 4, 0 − 5) = (1, −2, −5).
Prin urmare, 2𝐴𝐵 + 𝐵𝐶 = (2 + 1, 4 + (−2), 4 + (−5)) = (3, 2, −1).
Exemplu 4: Punctele 𝐴(1, 3, −2), 𝐵(−1, 0, 4), 𝐶(0, 2, 1) sunt vârfuri ale paralelogramului ABCD. Să se
determine coordonatele vârfului D.
Soluție: Fie 𝐷(𝑥, 𝑦, 𝑧). În paralelogramul ABCD avem 𝐷𝐶 = 𝐴𝐵. Determinăm coordonatele vectorilor
𝐷𝐶, 𝐴𝐵: 𝐷𝐶 = (−𝑥, 2 − 𝑦, 1 − 𝑧), 𝐴𝐵 = (−1 − 1, 0 − 3, 4 − (−2)) = (−2, −3, 6). Egalăm
−𝑥 = −2 𝑥=2
coordonatele respective, obținem: {2 − 𝑦 = −3 ⇔ { 𝑦 = 5 . Astfel, coordonatele vârfului
1−𝑧 =6 𝑧 = −5
𝐷(2, 5, −5).
Condiția de coliniaritate a doi vectori.
Fie că vectorii 𝑎 = 𝑥1 𝑖 + 𝑦1 𝑗 + 𝑧1 𝑘⃗ , 𝑏⃗ = 𝑥2 𝑖 + 𝑦2 𝑗 + 𝑧2 𝑘
⃗ sunt coliniari, atunci există un scalar 𝜆,
astfel încât 𝑎̅ = 𝜆 𝑏̅, de unde 𝑥1 𝑖 + 𝑦1 𝑗 + 𝑧1 𝑘⃗ = 𝜆(𝑥2 𝑖 + 𝑦2 𝑗 + 𝑧2 𝑘
⃗ ) = 𝜆𝑥2 𝑖 + 𝜆𝑦2 𝑗 + 𝜆𝑧2 𝑘⃗ . Deoarece
coordonatele vectorului se determină în mod unic, obținem 𝑥1 = 𝜆𝑥2 , 𝑦1 = 𝜆𝑦2 , 𝑧1 = 𝜆𝑧2 sau
 𝒙𝟏 𝒚 𝒛
= 𝒚𝟏 = 𝒛𝟏 - condiția de coliniaritate.
𝟐 𝟐𝒙𝟐
Exemplu 5: Să se cerceteze coliniaritatea vectorilor 𝑎̅ = (2, −1,3) și 𝑏̅ = (−6, 3, −9).
2 1 3
Soluție: Utilizând condiția de coliniaritate obținem: = − = , deci vectorii 𝑎̅ și 𝑏̅ sunt coliniari.
−6 3 −9

Împărțirea unui segment într-un raport dat.

Propoziția 2.5: Fie A, M, B trei puncte coliniare, cu M situat între A și B. Dacă 𝐴(𝒙𝟏 , 𝒚𝟏 , 𝒛𝟏 ), 𝑩(𝒙𝟐 ,
𝑨𝑴
𝒚𝟐 , 𝒛𝟐 ), 𝑴𝑩 = 𝝀, 𝝀 ≠ −𝟏, atunci coordonatele punctului 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) se calculează conform formulelor:
𝒙𝟏 +𝝀𝒙𝟐 𝒚𝟏 +𝝀𝒚𝟐 𝒛𝟏 +𝝀𝒛𝟐
𝒙= , 𝒚= ,𝒛 = .
𝟏+𝝀 𝟏+𝝀 𝟏+𝝀
𝐴𝑀
Demonstrație: Din raportul 𝑀𝐵 = 𝜆 ⟹ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝑀 = 𝜆𝑀𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ . Determinăm coordonatele vectorilor ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝑀 și ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐵 :
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝑀 = (𝑥 − 𝑥1 , 𝑦 − 𝑦1 , 𝑧 − 𝑧1 ), ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀𝐵 = (𝑥2 − 𝑥, 𝑦2 − 𝑦, 𝑧2 − 𝑧).
⃗⃗⃗⃗⃗⃗
Înmulțim vectorul 𝑀𝐵 cu scalarul 𝜆:
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ =𝜆(𝑥2 − 𝑥, 𝑦2 − 𝑦, 𝑧2 − 𝑧) = (𝜆(𝑥2 − 𝑥), 𝜆(𝑦2 − 𝑦), 𝜆(𝑧2 − 𝑧)).
𝜆𝑀𝐵
Egalând coordonatele vectorilor ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ vom obține formulele de calcul a coordonatelor p. M.
𝐴𝑀 și 𝜆𝑀𝐵
𝑥 +𝜆𝑥
𝑥= 1 2
𝑥 − 𝑥1 = 𝜆(𝑥2 − 𝑥) 𝑥 + 𝜆𝑥 = 𝜆𝑥2 + 𝑥1 𝑥(1 + 𝜆) = 𝜆𝑥2 + 𝑥1 1+𝜆
𝑦1 +𝜆𝑦2
{𝑦 − 𝑦1 = 𝜆(𝑦2 − 𝑦) ⟺ {𝑦 + 𝜆𝑦 = 𝜆𝑦2 + 𝑦1 ⟺ 𝑦(1 + 𝜆) = 𝜆𝑦2 + 𝑦1 ⟺ 𝑦 = .
1+𝜆
𝑧 − 𝑧1 = 𝜆(𝑧2 − 𝑧) 𝑧 + 𝜆𝑧 = 𝜆𝑧2 + 𝑧1 𝑧(1 + 𝜆) = 𝜆𝑧2 + 𝑧1 𝑧1 +𝜆𝑧2
{ { 𝑧 = 1+𝜆
Remarcă 2: Dacă punctul 𝑴(𝒙, 𝒚, 𝒛) este mijlocul segmentului AB, atunci 𝜆 = 1 și
𝒙 +𝒙 𝒚 +𝒚 𝒛 +𝒛
𝒙 = 𝟏 𝟐 𝟐 , 𝒚 = 𝟏 𝟐 𝟐 , 𝒛 = 𝟏 𝟐 𝟐.

Exemplu 6 : Fie 𝐴(𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ), 𝐵(𝑥2 , 𝑦2 , 𝑧2 ), 𝐶(𝑥3 , 𝑦3 , 𝑧3 ) - vârfurile unui triunghi, arătați că

𝑥 +𝑥 +𝑥 𝑦 +𝑦 +𝑦 𝑧 +𝑧 +𝑧
centrul de greutate al triunghiului are coordonatele ( 1 32 3 , 1 32 3 , 1 32 3).
Soluție: Fie 𝐺(𝑥, 𝑦, 𝑧) – centrul de greutate al triunghiului ABC. Fie M mijlocul laturii BC, prin urmare
𝑥 +𝑥 𝑦 +𝑦 𝑧 +𝑧
punctul M are coordonatele 𝑀 ( 2 2 3 , 2 2 3 , 2 2 3). Se cunoaște că punctul G împarte mediana AM a
triunghiului în raportul 𝜆 = 2: 1 = 2, începând de la vârf. Utilizând formulele din propoziția 2.5,
obținem:
2(𝑥2 +𝑥3 ) 2(𝑦2 +𝑦3 ) 2(𝑧2 +𝑧3 )
𝑥1 + 𝑥1 +𝑥2 +𝑥3 𝑦1 + 𝑦1 +𝑦2 +𝑦3 𝑧1 + 𝑧1 +𝑧2 +𝑧3
2 2 2
𝑥= = ,𝑦= = ,𝑧 = = .
1+2 3 1+2 3 1+2 3

Exemplu 7: În reperul cartezian de coordonate în spațiu se consideră vectorii 𝑎̅ = (2, −1, 8), 𝑒̅1 =
(1, 2, 3), 𝑒̅2 = (1, −1, −2), 𝑒̅3 = (1, −6, 0). Demonstrați că vectorii ⃗⃗⃗ 𝑒1 , ⃗⃗⃗ 𝑒3 formează o bază în
𝑒2 , ⃗⃗⃗
𝑹𝟑 . Să se exprime vectorul 𝑎 în această bază.
Soluție: Dacă determinantul format din coordonatele vectorilor 𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 nu este egal cu zero, atunci
vectorii 𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 sunt liniari independenți și prin urmare formează o bază.
1 2 3
Calucăm determinantul: Δ = |1 −1 −2| = 0 − 18 − 4 − (−3 + 12 + 0) = −22 − 9 = −31 ≠ 0,
1 −6 0
deci vectorii 𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 formează o bază în 𝑹𝟑 .
Notăm coordonatele vectorului 𝑎̅ în baza {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 } prin 𝑥, 𝑦, 𝑧. Astfel 𝑎̅ = (𝑥, 𝑦, 𝑧) = 𝑥𝑒̅1 + 𝑦𝑒̅2 + 𝑧𝑒̅3.
Din condiție avem: 𝑎̅ = 2𝑖 − 𝑗 + 8𝑘, 𝑒̅1 = 𝑖 + 2𝑗 + 3𝑘, 𝑒̅2 = 𝑖 − 𝑗 − 2𝑘, 𝑒̅3 = 𝑖 − 6𝑗. Înlocuim
expresiile analitice în 𝑎̅ = 𝑥𝑒̅1 + 𝑦𝑒̅2 + 𝑧𝑒̅3 , obținem: 2𝑖 − 𝑗 + 8𝑘 = 𝑥(𝑖 + 2𝑗 + 3𝑘) +
𝑦(𝑖 − 𝑗 − 2𝑘) + 𝑧(𝑖 − 6𝑗) = 𝑥𝑖 + 2𝑥𝑗 + 3𝑥𝑘 + 𝑦𝑖 − 𝑦𝑗 − 2𝑦𝑘 + 𝑧𝑖 − 6𝑧𝑗 = (𝑥 + 𝑦 + 𝑧)𝑖 +
(2𝑥 − 𝑦 − 6𝑧)𝑗 + (3𝑥 − 2𝑦)𝑘.
 𝑥 =2−𝑦−𝑧
𝑥+𝑦+𝑧=2 𝑥 =2−𝑦−𝑧 1
Egalăm coordonatele: {2𝑥 − 𝑦 − 6𝑧 = −1 ⇔ {−3𝑦 − 8𝑧 = −5 ⇔ { 𝑦 = − 3 (−5 + 8𝑧) ⇔
3𝑥 − 2𝑦 = 8 −5𝑦 − 3𝑧 = 2 25 40
− 3 + 3 𝑧 − 3𝑧 = 2
𝑥 =2−𝑦−𝑧
5 8 𝑥 = 2,
{ 𝑦 = 3 − 3 𝑧 ⇔ {𝑦 = −1, Deci coordonatele vectorului 𝑎̅ în baza {𝑒̅1 , 𝑒̅2 , 𝑒̅3 } sunt (2, −1, 1).
31 31 𝑧 = 1.
𝑧=
3 3

Tema 3. Produse ale vectorilor (scalar, vectorial și mixt)

Produsul scalar
Definiția 3.1: Fie a̅, b ∈ V3 \{0̅}. Se numește produs scalar al vectorilor a̅ și b̅ și se notează cu 𝑎̅ ∙ 𝑏̅
̅
numărul real dat de formula
𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = |𝑎̅| ∙ |𝑏̅| ∙ cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅).
Dacă 𝑎̅ = 0̅ sau 𝑏̅ = 0̅, atunci prin definiție 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = 0.
Obsevație 3.1: Din definiție se obține imediat o primă formulă de calcul a unghiului dintre doi vectori
𝑎̅∙𝑏̅
nenuli: cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅) = ∙
|𝑎̅|∙|𝑏̅|
Astfel, ca o consecință, obținem că doi vectori nenuli 𝒂 ̅ și 𝒃̅ sunt ortogonali (perpendicular) dacă și numai
dacă 𝒂 ̅
̅ ∙ 𝒃 = 𝟎.
Fie ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 și 𝑂𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ , reprezentații respectivi a vectorilor 𝑎̅, 𝑏̅, iar d dreapta suport a segmentului orientat
⃗⃗⃗⃗⃗ . Proiecția ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐵 𝑂𝐴1 a segmentului orientat ⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑂𝐴 pe dreapta d este reprezentant al vectorului liber, se numește
proiecție ortogonală a vectorului 𝒂 pe vectorul 𝒃. Se notează astfel: 𝑝𝑟𝑏 𝑎̅.

𝑎̅ A

𝑏̅ O A1 B d

Fie 𝜑 unghiul dintre vectorii 𝑎̅ și vectorilor 𝑏̅. Numărul egal cu |𝑎̅| cos 𝜑, notat cu 𝑝𝑟𝑏 𝑎̅ se
numește mărimea algebrică a proiecției ortogonale a vectorului 𝑎̅ pe vectorul 𝑏̅, 𝑝𝑟𝑏 𝑎̅ = |𝑎̅| cos 𝜑.

Astfel, 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = |𝑎̅| ∙ 𝑝𝑟𝑎̅ 𝑏̅ = |𝑏̅| ∙ 𝑝𝑟𝑏̅ 𝑎̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3

Propoziția 3.1: Produsul scalar al vectorilor liberi are proprietățile:

1. 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = 𝑏̅ ∙ 𝑎̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3;
2. 𝑎̅ ∙ (𝑏̅ + 𝑐̅) = 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑎̅ ∙ 𝑐̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3;
3. (𝜆𝑎̅) ∙ 𝑏̅ = 𝜆 (𝑎̅ ∙ 𝑏̅) = 𝑎̅ ∙ (𝜆𝑏̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3 și 𝜆 ∈ 𝑹;

Convenim să notăm 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ = 𝑎̅2 . În acest caz obținem: 𝑎̅2 = |𝑎̅| ∙ |𝑎̅| ∙ cos 0 = |𝑎̅| ∙ |𝑎̅| ∙ 1 = |𝑎̅|2 .
Astfel 𝑎̅ 2 = |𝑎̅|2, de unde obținem |𝑎̅| = √𝑎̅2 .

⃗ , avem:
Pentru versorii 𝑖, 𝑗, 𝑘
𝑖∙𝑗 =𝑗∙𝑘 ⃗ =𝑖∙𝑘 ⃗ = 0, iar 𝑖2 = 𝑗2 = 𝑘
⃗ 2 = 1,
Într-adevăr, 𝑖 ∙ 𝑗 = 1 ∙ 1 ∙ cos 90° = 0, 𝑖2 = 1 ∙ 1 ∙ cos 0° = 1.
2 2
Exemplu 3.1: Să se demonstreze identitatea (𝑎̅ + 𝑏̅) + (𝑎̅ − 𝑏̅) = 2(𝑎̅ ∙ 𝑎̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅), unde 𝑎̅ − 𝑏̅ = 𝑎̅ +
(−1) ∙ 𝑏̅ și să se găsească interpretarea geometrică în paralelogramul construit pe vectorii 𝑎̅ și b̅.
 2
Avem (𝑎̅ + 𝑏̅) = (𝑎̅ + 𝑏̅) ∙ (𝑎̅ + 𝑏̅) = 𝑎̅ ∙ (𝑎̅ + 𝑏̅ ) + 𝑏̅ ∙ (𝑎̅ + 𝑏̅) = 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ + 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑎̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅ = 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ +
2
2 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅; Similar obținem (𝑎̅ − 𝑏̅ ) = 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ − 2 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅, deci
2 2
(𝑎̅ + 𝑏̅) + (𝑎̅ − 𝑏̅) = 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ + 2 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ − 2 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅ = 2 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ + 2 𝑏̅ ∙ 𝑏̅
= 2(𝑎̅ ∙ 𝑎̅ + 𝑏̅ ∙ 𝑏̅). 𝑐. 𝑐. 𝑡. 𝑑.
Fie ABCD paralelogramul construit pe cei doi vectori cu 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑏̅. Din regula
⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑎̅, 𝐴𝐷
paralelogramului de adunare a vectorilor rezultă 𝐴𝐶 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑎̅ + 𝑏̅ și 𝐷𝐵
⃗⃗⃗⃗⃗⃗ = 𝑎̅ − 𝑏̅. Rezultatul obținut anterior
poate fi formulat astfel: suma pătratelor diagonalelor unui paralelogram este egală cu suma pătratelor
laturilor sale 𝐴𝐶 2 + 𝐷𝐵 2 = 2(𝐴𝐵 2 + 𝐴𝐷2 ).

Teorema 3.1 (Expresia analitică a produsului scalar): Fie 𝑎̅ = 𝑎1 𝑖̅ + 𝑎2 𝑗̅ + 𝑎3 𝑘̅,

𝑏̅ = 𝑏1 𝑖̅ + 𝑏2 𝑗̅ + 𝑏3 𝑘̅ doi vectori liberi, dați în formă analitică. Atunci produsul lor scalar se calculează cu
formula:
𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = 𝑎1 𝑏1 + 𝑎2 𝑏2 + 𝑎3 𝑏3 .
Demonstrație: Ținând cont de proprietățile produsului scalar, obținem succesiv:
𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = (a1 𝑖̅ + a2 𝑗̅ + 𝑎3 𝑘̅) ∙ (b1 𝑖̅ + b2 𝑗̅ + 𝑏3 𝑘̅) = 𝑎1 𝑏1 𝑖̅ 𝑖̅ + 𝑎1 𝑏2 𝑖̅ 𝑗̅ + 𝑎1 𝑏3 𝑖̅ 𝑘̅ +
+𝑎2 𝑏1 𝑗̅ 𝑖̅ + 𝑎2 𝑏2 𝑗̅ 𝑗̅ + 𝑎2 𝑏3 𝑗̅ 𝑘̅ + 𝑎3 𝑏1 𝑘̅ 𝑖̅ + 𝑎3 𝑏2 𝑘̅ 𝑗̅ + 𝑎3 𝑏3 𝑘̅ 𝑘̅ = 𝑎1 𝑏1 + 0 + 0 + 0 + 𝑎2 𝑏2 + 0 + 0 + 0 +
𝑎3 𝑏3 = 𝑎1 𝑏1 + 𝑎2 𝑏2 + 𝑎3 𝑏3 .

Exemplu 3.2: Fie vectorii 𝑎̅ = 2𝑖̅ − 𝑗̅ + 3𝑘̅ și 𝑏̅ = 𝑖̅ + 2𝑗̅ + 4𝑘̅. Calculați produsul scalar al
vectorilor a̅ și b̅.
Rezolvare: Din expresia analitică a vectorilor deducem că vectorii 𝑎̅ și 𝑏̅ au respective coordonatele:
𝑎̅ = (2, −1, 3) și 𝑏̅ = (1, 2, 4). Prin urmare 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = 2 ∙ 1 + (−1) ∙ 2 + 3 ∙ 4 = 2 − 2 + 12 = 12.

Aplicații ale produsului scalar.

1. Modulul vectorului. Dacă 𝑎̅ este un vector liber dat în coordonate 𝑎̅ = (𝑎1 , 𝑎2 , 𝑎3 ) , atunci modulul
vectorui este |𝑎̅| = √𝑎12 + 𝑎22 + 𝑎32 .
Dacă 𝑎̅ = 0̅, atunci |𝑎̅| = 0. Dacă 𝑎̅ ≠ 0̅, atunci conform definiției produsului scalar obținem:
𝑎̅ ∙ 𝑎̅ = |𝑎̅| ∙ |𝑎̅| ∙ cos ∠(𝑎̅, 𝑎̅) = |𝑎̅|2 ∙ cos 0 = |𝑎̅|2 , iar din teorema 3.1 avem 𝑎̅ ∙ 𝑎̅ = 𝑎12 + 𝑎22 + 𝑎32 . Prin
urmare |𝑎̅|2 = 𝑎12 + 𝑎22 + 𝑎32 , deci |𝑎̅| = √𝑎12 + 𝑎22 + 𝑎32 .
Exemplu 3.3: Fie vectorul 𝑎̅ = (2, 3, −6). Modulul vectorului |𝑎̅| = √22 + 32 + (−6)2 =
√4 + 9 + 36 = √49 = 7
2. Distanța dintre două puncte. Fie punctele 𝐴(𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ) și 𝐵(𝑥2 , 𝑦2 , 𝑧2 ). Considerăm vectorul 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ ,
care va avea coordonatele 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = (𝑥2 − 𝑥1 , 𝑦2 − 𝑦1 , 𝑧2 − 𝑧1 ). Prin urmare modulul vectorului |𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ | =
√(𝑥2 − 𝑥1 )2 + (𝑦2 − 𝑦1 )2 + (𝑧2 − 𝑧1 )2 , ceea ce reprezintă de fapt distanța dintre punctele A și B.

Exemplu 3.4: Fie punctele 𝐴(2, 0, 1) și 𝐵(1, 2, 3). Distanța dintre punctele A și B este
𝐴𝐵 = √(1 − 2)2 + (2 − 0)2 + (3 − 1)2 = √1 + 4 + 4 = √9 = 3.
𝑎̅∙𝑏̅
3. Unghiul dintre doi vectori. Din definiția produsului scalar obinem cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅) = |𝑎̅|∙|𝑏̅|
sau
𝑎1 𝑏1 +𝑎2 𝑏2 +𝑎3 𝑏3
cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅ ) = .
√𝑎12 +𝑎22 +𝑎32 ∙√𝑏12 +𝑏22 +𝑏32
1∙1+1∙2+3∙1
Exemplu 3.5: Fie vectorii 𝑎̅ = (1, 1, 3) și 𝑏̅ = (1, 2, 1). Atunci cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅) = √12 +12 +32 ∙√12 +22 +12
=
6 6 6√66 √66
= = = .
√11∙√6 √66 66 11
 4. Cosinusurile directoare ale vectorului. Fie 𝛼, 𝛽, 𝛾 unghiurile pe
care le formează un vector liber nenul 𝑎̅(𝑎1 , 𝑎2 , 𝑎3 ) cu axele de
coordonate. Versorii axelor 𝑖̅, 𝑗̅, 𝑘̅ au coordonatele:
𝑖̅ = (1, 0, 0), 𝑗̅ = (0, 1, 0), 𝑘̅ = (0, 0, 1). Atunci:
𝑖̅ ∙ 𝑎̅ 1 ∙ 𝑎1 + 0 ∙ 𝑎2 + 0 ∙ 𝑎3 𝑎1
cos 𝛼 = cos ∠(𝑎, 𝑖) = = = ;
|𝑖̅| ∙ |𝑎̅| 1 ∙ |𝑎̅| |𝑎̅|
𝑗̅∙𝑎̅ 𝑎 ̅ ∙𝑎̅
𝑘 𝑎
cos 𝛽 = cos ∠(𝑎, 𝑗) = |𝑗̅|∙|𝑎̅| = |𝑎̅|2 ; cos 𝛾 = cos ∠(𝑎, 𝑘) = |𝑘̅|∙|𝑎̅| = |𝑎̅|3 .
Numerele cos 𝛼 , cos 𝛽 , cos 𝛾 se numesc cosinusurile directoare
ale vectorului 𝑎̅ și are loc egalitatea cos2 𝛼 + cos 2 𝛽 + cos2 𝛾 = 1.
𝑎 2 𝑎 2 𝑎 2 𝑎12 +𝑎22 +𝑎32 𝑎2 +𝑎2 +𝑎2
Într-adevăr, cos2 𝛼 + cos2 𝛽 + cos 2 𝛾 = (|𝑎̅|1 ) + (|𝑎̅|2 ) + (|𝑎̅|3 ) = |𝑎̅|2
= 𝑎12 +𝑎22+𝑎32 = 1.
1 2 3

5. Lucrul mecanic (sensul fizic al produsului scalar): Dacă a̅ și b̅ sunt doi vectori, O este un punct
material asupra căruia se exercită o forță 𝐹 = a̅ și care efectuează o deplasare definită de vectorul b̅,
atunci produsul scalar 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ este chiar lucrul mecanic 𝐿 al forței 𝐹 pentru deplasarea b̅.

Exemplu 3.6: Fie că un corp material se deplasează rectiliniu din punctul 𝐴(−2, 3, 1) în punctul
⃗⃗⃗⃗⃗ . Atunci 𝐴𝐵
𝐵(0, 1, −2) sub acțiunea forței 𝐹 = 2𝑖 − 𝑗 + 𝑘. Lucrul mecanic este 𝐿 = 𝐹 ∙ 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 2𝑖 − 2𝑗 − 3𝑘
și 𝐿 = (2𝑖 − 𝑗 + 𝑘)(2𝑖 − 2𝑗 − 3𝑘) = 2 ∙ 2 + (−1) ∙ (−2) + 1 ∙ (−3) = 4 + 2 − 3 = 3 (𝐽).

Produsul vectorial
Definiția 3.2: Fie 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ V3 \{0̅} doi vectori necoliniari. Se numește produs vectorial al vectorilor 𝑎̅
și 𝑏̅ și se notează cu 𝑎̅ × 𝑏̅ vectorul având:
- direcție perpendiculară pe vectorii 𝑎̅ și 𝑏̅;
- sens dat de „regula burghiului”, adică este sensul de înaintare al unui
burghiu răsucit în aceeași direcție ca și vectorul a̅ spre vectorul b̅ pe drumul cel
mai scurt;
- lungime dată de formula |𝑎̅ × 𝑏̅| = |𝑎̅| ∙ |𝑏̅| sin ∠(𝑎̅, 𝑏̅).
Dacă 𝑎̅ = 0̅ sau 𝑏̅ = 0̅, sau vectorii a̅ și b̅ sunt coliniari, atunci prin
definiție 𝑎̅ × 𝑏̅ = 0.

Observație 3.2: Formula de calcul a mărimii produsului vectorial

furnizează o altă modalitate de determinare a unghiului dintre doi vectori nenuli:
|𝑎̅×𝑏̅|
sin ∠(𝑎̅, 𝑏̅) = .
|𝑎̅|∙|𝑏̅ |

Propoziția 3.2: Doi vectori liberi nenuli sunt coliniari dacă și numai dacă produsul lor vectorial este
zero. (𝑎̅||𝑏̅ ⇔ 𝑎̅ × b̅ = 0)

Interpretarea geometrică a produsului vectorial: Mărimea produsului vectorial a doi vectori nenuli
si necoliniari 𝑎̅, 𝑏̅ este egală cu aria paralelogramului construit pe cei doi vectori.
𝐴𝑝𝑎𝑟𝑎𝑙𝑒𝑙𝑜𝑔𝑟𝑎𝑚 = |𝑎̅ × 𝑏̅ | = |𝑎̅| ∙ |𝑏̅| sin ∠(𝑎̅, 𝑏̅ ).
1
Putem calcula aria triunghiului ca fiind jumătate din aria paralelogramului, deci 𝐴Δ = |𝑎̅ × 𝑏̅ |. 2
 Aplicații în fizică. Momentul unei forțe in raport cu un punct
Momentul unei forte 𝐹 în raport cu un punct fix O numit pol, este dat de produsul vectorial dintre vectorul
de pozitie 𝑟 = ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝐴 al punctului de aplicatie A al forței și vectorul forță 𝐹 :
⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 (𝐹 ) = 𝐹 × 𝑟 = |𝐹 | |𝑟̅ | sin 𝛼 = |𝐹 | 𝑑,
unde d se numeste brațul forței și reprezintă distanța de la punctul O la dreapta suport a forței 𝐹 ,
iar 𝛼 reprezintă unghiul dintre dreptele suport ale vectorilor 𝑟 și 𝐹 .

Propoziția 3.3: Produsul vectorial are proprietățile:

1. 𝑎̅ × 𝑏̅ = −𝑏̅ × 𝑎̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3 ;
2. (𝜆𝑎̅) × 𝑏̅ = 𝜆 (𝑎̅ × 𝑏̅) = 𝑎̅ × (𝜆𝑏̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ ∈ 𝑉3 și 𝜆 ∈ 𝑹;
3. 𝑎̅ × (𝑏̅ + 𝑐̅) = 𝑎̅ × 𝑏̅ + 𝑎̅ × 𝑐̅, pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3;
4. 𝑎̅ ≠ 0, 𝑏̅ ≠ 0, atunci 𝑎 × 𝑏⃗ = 0 ⇔ 𝑎 ∥ 𝑏⃗. (𝑎̅, 𝑏̅ sunt coliniari dacă și numai dacă produsul vectorial
este egal cu zero.)
Din definiția produsului scalar, pentru versorii 𝑖, 𝑗, 𝑘 ⃗ , avem:
1) 𝑖 × 𝑖 = 𝑗 × 𝑗 = 𝑘 ⃗ ×𝑘 ⃗ = 0;
2) 𝑖 × 𝑗 = 𝑘 ⃗, 𝑗×𝑘 ⃗ = 𝑖, 𝑘 ⃗ × 𝑖 = 𝑗; 𝑗 × 𝑖 = −𝑘 ⃗, 𝑘 ⃗ × 𝑗 = −𝑖, 𝑖 × 𝑘
⃗ = −𝑗.

Teorema 3.2 (Expresia analitică a produsului vectorial):

Fie 𝑎̅ = 𝑎1 𝑖̅ + 𝑎2 𝑗̅ + 𝑎3 𝑘̅, 𝑏̅ = 𝑏1 𝑖̅ + 𝑏2 𝑗̅ + 𝑏3 𝑘̅ doi vectori liberi, dați în formă analitică. Atunci produsul
𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅
lor vectorial se calculează cu formula: 𝑎̅ × 𝑏̅ = |𝑎1 𝑎2 𝑎3 |.
𝑏1 𝑏2 𝑏3
Demonstrație:
Din proprietățile produsului vectorial și din proprietăți obținem:
𝑎̅ × 𝑏̅ = (𝑎1 𝑖̅ + 𝑎2 𝑗̅ + 𝑎3 𝑘̅) × (𝑏1 𝑖̅ + 𝑏2 𝑗̅ + 𝑏3 𝑘̅) = 𝑎1 𝑏1 𝑖̅ × 𝑖̅ + 𝑎1 𝑏2 𝑖̅ × 𝑗̅ + 𝑎1 𝑏3 𝑖̅ × 𝑘̅ +
+𝑎2 𝑏1 𝑗̅ × 𝑖̅ + 𝑎2 𝑏2 𝑗̅ × 𝑗̅ + 𝑎2 𝑏3 𝑗̅ × 𝑘̅ + 𝑎3 𝑏1 𝑘̅ × 𝑖̅ + 𝑎3 𝑏2 𝑘̅ × 𝑗̅ + 𝑎3 𝑏3 𝑘̅ × 𝑘̅ = 0 + 𝑎1 𝑏2 𝑘̅ − 𝑎1 𝑏3 𝑗̅ −
𝑎2 𝑏1 𝑘̅ + 0 + 𝑎2 𝑏3 𝑖̅ + 𝑎3 𝑏1 𝑗̅ − 𝑎3 𝑏2 𝑖̅ + 0 = (𝑎2 𝑏3 − 𝑎3 𝑏2 )𝑖̅ + (𝑎3 𝑏1 − 𝑎1 𝑏3 )𝑗̅ + (𝑎1 𝑏2 − 𝑎2 𝑏1 )𝑘̅.
Pe de altă parte:
𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅
|𝑎1 𝑎2 𝑎3 | = 𝑎2 𝑏3 𝑖̅ + 𝑎1 𝑏2 𝑘̅ + 𝑎3 𝑏1 𝑗̅ − 𝑎2 𝑏1 𝑘̅ − 𝑎1 𝑏3 𝑗̅−𝑎3 𝑏2 𝑖̅ = (𝑎2 𝑏3 − 𝑎3 𝑏2 )𝑖̅ + (𝑎3 𝑏1 − 𝑎1 𝑏3 )𝑗̅ +
𝑏1 𝑏2 𝑏3
(𝑎1 𝑏2 − 𝑎2 𝑏1 )𝑘̅.
Comparând aceste două relații, obținem formula dorită.

Exemplu 3.7: Se consideră punctele 𝐴(1, 0, 2), 𝐵(3, 2, −2) și 𝐶(0, −1, 2). Să se determine aria
triunghiului ABC precum și lungimea înălțimii din B.
Soluție: Determinăm coordonatele vectorilor 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = (2, 2, −4) și 𝐴𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗ = (−1, −1, 0).
Folosind expresia analitică a produsului vectorial, obținem
 𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 × 𝐴𝐶 = | 2 2 −4| = 0 + 4𝑗̅ − 2𝑘̅ + 2𝑘̅ − 0 − 4𝑖̅ = −4𝑖̅ + 4𝑗̅,
−1 −1 0
1
⃗⃗⃗⃗⃗ | = 1 √(−4)2 + 42 + 02 = 1 √32 = 2√2.
⃗⃗⃗⃗⃗ × 𝐴𝐶
de unde găsim aria triunghiului 𝐴Δ𝐴𝐵𝐶 = 2 |𝐴𝐵 2 2
1 2𝐴Δ𝐴𝐵𝐶 2∙2√2
Pe de altă parte 𝐴Δ𝐴𝐵𝐶 = 2 𝐴𝐶 ∙ ℎ𝑏 de unde lungimea înălțimii din B este ℎ𝑏 = ⃗⃗⃗⃗⃗ |
= =
|𝐴𝐶 √(−1)2 +(−1)2 +02
4√2
= 4.
√2
Exemplu 3.8: Studiați coliniaritatea punctelor: 𝐴(−1, 3, 2), 𝐵(0, 4, 1) și 𝐶(2, 6, −1).
Soluție: Punctele A, B și C sunt coliniare dacă și numai dacă vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 și ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 sunt coliniari, adică
⃗⃗⃗⃗⃗ × 𝐴𝐶
𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = 0. Determinăm coordonatele vectorilor 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ și 𝐴𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗ :
⃗⃗⃗⃗⃗ = (0 − (−1), 4 − 3, 1 − 2) = (1, 1, −1); 𝐴𝐶
𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = (2 + 1, 6 − 3, −1 − 2) = (3, 3, −3).
𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗
Calculăm produsul vectorial 𝐴𝐵 × 𝐴𝐶 = |1 1 −1| = 0, deoarece determinantul are două linii
3 3 −3
proporționale, deci punctele A, B și C sunt coliniare.

Produsul mixt a trei vectori

Definiția 3.5: Fie 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3. Se numește produs mixt al vectorilor 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ (în această ordine) și se
notează cu (𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅) și egal cu produsul scalar al vectorilor scalarul 𝑎̅ × 𝑏̅ și 𝑐̅:
(𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅) = (𝑎̅ × 𝑏̅ ) ∙ 𝑐̅.

Teorema 3.3 (Expresia analitică a produsului mixtl): Fie 𝑎̅ = 𝑎1 𝑖̅ + 𝑎2 𝑗̅ + 𝑎3 𝑘̅,

𝑏 = 𝑏1 𝑖̅ + 𝑏2 𝑗̅ + 𝑏3 𝑘̅ și 𝑐̅ = 𝑐1 𝑖̅ + 𝑐2 𝑗̅ + 𝑐3 𝑘̅ trei vectori liberi, dați în formă analitică. Atunci produsul mixt
̅
𝑎1 𝑎2 𝑎3
al celor trei vectori se calculează cu formula: (𝑎̅, 𝑏̅ , 𝑐̅) = |𝑏1 𝑏2 𝑏3 |.
𝑐1 𝑐2 𝑐3
Demonstrație: Din expresia analitică a produsului vectorial obținem că:
𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅ 𝑎2 𝑎3 𝑎1 𝑎3 𝑎1 𝑎2
𝑎̅ × 𝑏̅ = |𝑎1 𝑎2 𝑎3 | = |𝑏 𝑏 | 𝑖̅ − |𝑏 𝑏 | 𝑗̅ + |𝑏 𝑏 | 𝑘̅.
2 3 1 3 1 2
𝑏1 𝑏2 𝑏3
Folosind acum definiția produsului mixt și expresia analitică a produsului scalar, rezultă că:
𝑎1 𝑎2 𝑎3
𝑎2 𝑎3 𝑎1 𝑎3 𝑎1 𝑎2
(𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅) = (𝑎̅ × 𝑏̅) ∙ 𝑐̅ = |𝑏 𝑏 | 𝑐1 − |𝑏 𝑏 | 𝑐2 + |𝑏 𝑏 | 𝑐3 = |𝑏1 𝑏2 𝑏3 |.
2 3 1 3 1 2
𝑐1 𝑐2 𝑐3
Ultima egalitate, privită de la dreapta la stânga, reprezintă dezvoltarea după ultima linie a determinantului de
ordinul trei.

Propoziția 3.5: Produsul mixt are proprietățile:

̅ 𝑐̅) = (𝑏,
1. (𝑎̅, 𝑏, ̅ 𝑐̅, 𝑎̅) = (𝑐̅, 𝑎,
̅ 𝑏̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ , 𝑐̅ ∈ 𝑉3;
̅ 𝑐̅) = −(𝑏̅, 𝑎̅, 𝑐̅) = −(𝑎̅, 𝑐,
2. (𝑎̅, 𝑏, ̅ 𝑏̅) = −(𝑐̅, 𝑏, ̅ 𝑎̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅ , 𝑐̅ ∈ 𝑉3;
3. (𝑎
̅̅̅1 + ̅̅̅,
𝑎2 𝑏,̅ 𝑐̅) = (𝑎̅̅̅, ̅
1 𝑏, 𝑐̅) + (𝑎
̅̅̅, ̅
2 𝑏, 𝑐̅), pentru orice 𝑎 𝑎2 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3 ;
̅1 , ̅̅̅,
4. (𝜆𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅) = 𝜆 (𝑎̅, 𝑏,
̅ 𝑐̅), pentru orice 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ ∈ 𝑉3 și 𝜆 ∈ 𝑹;

Interpretarea geometrică a produsului mixt:

Modulul produsului mixt (𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅) este egal cu volumul paralelipipedului construit pe cei trei vectori.
 Într-adevăr, volumul paralelipipedului este dat de produsul
dintre aria bazei 𝐴𝑏 și înălțimea paralelipipedului H. Dar aria bazei
𝐴𝑏 = |𝑎̅ × 𝑏̅| (vezi interpretarea geometrică a produsului
vectorial), iar unghiul 𝜑 dintre vectorii 𝑐̅ și 𝑎̅ × 𝑏̅ coincide cu
unghiul dintre vectorul 𝑐̅ și înălțimea H, deci 𝐻 = |𝑐̅| cos 𝜑.
Obținem astfel: |(𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅)| = ||(𝑎̅ × ̅̅̅
𝑏)| ∙ |𝑐̅| ∙ cos 𝜑| = 𝐴𝑏 ∙ 𝐻,
deci concluzia dorită.

O aplicație importantă a produsului mixt este și calculul

volumului unui tetraedru:
1 1 |𝑎̅ × 𝑏̅| 1
𝑉𝑂𝐴𝐵𝐶 = 𝐴Δ𝑂𝐴𝐵 ∙ ℎ = ∙ ∙ 𝐻 = |(𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅)|.
3 3 2 6
Exemplu 3.9: Fie punctele 𝐴(1,1,1), 𝐵(4,4,4), 𝐶(3,5,5), 𝐷(2,4,7). Să se determine volumul
tetraedrului ABCD.
Soluție: Determinăm coordonatele vectorilor ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 = (3, 3, 3), ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 = (2, 4, 4), ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐷 = (1, 3, 6), apoi
volumul tetraedrului
1 1 3 3 3 1 1
⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗
𝑉𝐴𝐵𝐶𝐷 = |(𝐴𝐵 , 𝐴𝐶 , 𝐴𝐷)| = 𝑚𝑜𝑑 (|2 4 4|) = |(72 + 18 + 12 − 12 − 36 − 36)| = ∙ 18 = 3.
6 6 6 6
1 3 6

Propoziția 3.6: Trei vectori liberi 𝑎̅, 𝑏̅, 𝑐̅ , sunt coplanari dacă și numai dacă produsul lor mixt este zero.
Exemplu 3.10: Să se cerceteze coplanaritatea punctelor 𝐴(1, 2, 0), 𝐵(−1, 1, 3), 𝐶(1, 3, 0), 𝐷(2, 1, −1).
Soluție: Determinăm coordonatele vectorilor 𝐴𝐵 ⃗⃗⃗⃗⃗ = (−2, −1, 3), 𝐴𝐶
⃗⃗⃗⃗⃗ = (0, 1, 0), 𝐴𝐷
⃗⃗⃗⃗⃗ = (1, −1, −1), apoi
−2 −1 3
produsul mixt: (𝐴𝐵⃗⃗⃗⃗⃗ , ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 , ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐷 ) = | 0 1 0 | = 2 + 0 + 0 − 3 − 0 − 0 = −1 ≠ 0, deci vectorii
1 −1 −1
⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐵 , ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐶 , ⃗⃗⃗⃗⃗
𝐴𝐷 sunt necoplanari, prin urmare punctele 𝐴, 𝐵, 𝐶, 𝐷 sunt necoplanare.

Bibliografie
1. D. Fetcu, Elemente de algebră liniară, geometrie analitică și geometrie diferențială, Casa Editorială
Demiurg, Iași 2009, 340 pp.
2. E. Cojuhari, A. Costaș și alții, Elemente de algebră liniară și geometrie analitică, Editura Tehnica-
UTM, Chișinău, 2023.
3. L.Dăuș, Algebră liniară și geometrie analitică, București , 2009, 199p.
 II. Planul și dreapta
Tema 4. Dreapta în plan
O dreaptă poate fi determinată în mai multe moduri: cunoscând un punct de pe dreaptă și
vectorul ei director, cunoscând două puncte distincte de pe dreptă sau cunoscând distanța de la
originea reperului cartezian considerat la dreaptă și versorul normal la aceasta. Vom studia în
continuare fiecare din aceste cazuri și vom găsi ecuațiile dreptelor obținute.
Vom folosi reperul ortonormat orientat pozitiv 𝑅 = (𝑂, ℬ = {𝑖̅, 𝑗̅}) și axele de coordonate
corespunzătoare Ox și Oy.
Dreapta determinată de un punct și vectorul director.
Considerăm dreapta d pentru care cunoaștem punctul 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) ∈ 𝑑 și vectorul 𝑞̅ ∥ 𝑑,
𝑞̅ = 𝑎 𝑖̅ + 𝑏 𝑗̅ = (𝑎, 𝑏), 𝑎2 + 𝑏 2 > 0, care se numește vectorul director al lui d. Considerăm
𝑀(𝑥, 𝑦) un punct oarecare pe dreapta d. Notăm vectorii de poziție ai punctelor 𝑀0 și M cu 𝑟̅0 și
respectiv 𝑟̅ .

Din faptul că 𝑞̅ este vectorul director al dreptei d urmează că 𝑞̅ ∥ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑀0 𝑀 , adică ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀 = 𝑡 ∙ 𝑞̅ ,
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑡 ∈ 𝑹 . Avem 𝑀0 𝑀 = 𝑂𝑀 − 𝑂𝑀0 = 𝑟̅ − 𝑟̅0 = (𝑥 − 𝑥0 ) ∙ 𝑖̅ + (𝑦 − 𝑦0 ) ∙ 𝑗̅ și atunci obținem
condiția necesară și suficientă (în forma sa vectorială) ca punctul 𝑀(𝑥, 𝑦) să aparțină dreptei d,
adică ecuația vectorială a dreptei d:
𝑟̅ − 𝑟̅0 = 𝑡 ∙ 𝑞̅ , 𝑡 ∈ 𝑹 (1)
Înlocuind vectorii 𝑟̅ − 𝑟̅0 și 𝑞̅ în ecuația vectorială rezultă
(𝑥 − 𝑥0 ) ∙ 𝑖̅ + (𝑦 − 𝑦0 ) ∙ 𝑗̅ = 𝑡 ∙ 𝑎 ∙ 𝑖̅ + 𝑡 ∙ 𝑏 ∙ 𝑗̅, 𝑡∈𝐑
și, mai departe, ecuațiile parametrice ale dreptei d:
𝑥 = 𝑥0 + 𝑎𝑡,
{ 𝑡∈𝑹 (2)
𝑦 = 𝑦0 + 𝑏𝑡,
Eliminând parametrul t între cele două ecuații de mai sus obținem ecuația canonică a dreptei d:
𝑥−𝑥0 𝑦−𝑦
= 𝑏0 (3)
𝑎
𝑏 𝑏
De aici rezultă 𝑦 − 𝑦0 = (𝑥 − 𝑥0 ). Dacă notăm 𝑚 = , m se numește panta dreptei d, și 𝑚 =
𝑎 𝑎
𝑡𝑔𝛼, unde 𝛼 este unghiul dintre axa Ox și dreapta d. Atunci obținem
𝑦 − 𝑦0 = 𝑚(𝑥 − 𝑥0 ), (4)
care este ecuația dreptei ce trece printr-un punct și are panta m.

Ecuația redusă a dreptei d este

𝑦 =𝑚∙𝑥+𝑛 (5)
unde 𝑚 este panta dreptei d și 𝑛 = 𝑦0 − 𝑚 ∙ 𝑥0 .

Vectorul normal la o dreptă este vectorul al cărei dreaptă suport este perpendiculara pe
dreapta dată. Fie 𝑛̅ = 𝐴 𝑖̅ + 𝐵 𝑗̅ = (𝐴, 𝐵) vectorul normal al dreptei d. Vectorul normal 𝑛̅ și
vectorul director 𝑞̅ = (𝑎, 𝑏) al dreptei d sunt perpendiculari, deci produsul lor scalar este egal cu
1
 𝑏 𝐴
zero. Astfel avem 𝑞̅ ∙ 𝑛̅ = 0 ⟺ 𝑎𝐴 + 𝑏𝐵 = 0 ⟺ 𝑏𝐵 = −𝑎𝐴 ⟺ 𝑎 = − 𝐵, prin urmare putem
𝐴
considera că panta dreptei 𝑚 = − 𝐵. Înlocuind panta în ecuația (4) obținem:
𝐴(𝑥 − 𝑥0 ) + 𝐵(𝑦 − 𝑦0 ) = 0 (6)
Deoarece, așa cum am văzut, ecuația unei drepte este o ecuație de gradul întâi putem
scrie ecuația generală a unei drepte în plan
𝐴 ∙ 𝑥 + 𝐵 ∙ 𝑦 + 𝐶 = 0, (7)
unde A, B și C sunt constante reale astfel încât A și B nu se anulează simultan (această ultimă
condiție poate fi scrisă 𝐴2 + 𝐵 2 > 0 ).
Dreapta determinată de două puncte distincte.
În continuare fie dreapta d și punctele distincte 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) ∈ 𝑑 și 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 ) ∈ 𝑑.
Dacă în calitate de vector director luăm vectorul ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀1 𝑀2 = (𝑥2 − 𝑥1 , 𝑦2 − 𝑦1 ) și scriem
ecuația canonică a dreptei care trece prin punctul 𝑀1 obținem:
𝑥−𝑥1 𝑦−𝑦
= 𝑦 −𝑦1 . (7)
𝑥 −𝑥
2 1 2 1
Ecuați (7) se numește ecuația dreptei care trece prin două puncte distincte.
Ecuația (7) se poate scrie în mod echivalent:
𝑥 𝑦 1
|𝑥1 𝑦1 1| = 0. (8)
𝑥2 𝑦2 1
Observația 3.1. Dacă punctul 𝑀3 (𝑥3 , 𝑦3 ) aparține dreptei d determinată de punctele
distincte 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) și 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 ), atunci coordonatele punctului 𝑀3 verifică ecuația dreptei
𝑀1 𝑀2 , deci avem:
𝑥1 𝑦1 1
|𝑥2 𝑦2 1| = 0. (9)
𝑥3 𝑦3 1
Aceasta este condiția de coliniaritate a punctelor 𝑀1 𝑀2 , 𝑀3 .
Dacă dreapta d intersectează axa Ox în punctul A(a; 0) și axa Oy în punctul B(0; b),
atunci ecuația dreptei d = AB se scrie:
𝑥 𝑦 1
𝑥 𝑦
|𝑎 0 1| = 0 ⟺ 𝑎 + 𝑏 = 1. (10)
0 𝑏 1
Această ecuație se numește ecuația dreptei prin tăieturi sau „în segmente”.
Observația 3.2. Este evident, din modul în care au fost determinate, că toate formele
ecuației unei drepte în plan deduse aici sunt echivalente.
Exemplul 3.1. Să se scrie ecuația dreptei d din plan al cărei vector director este 𝑞̅ = 4𝑖̅ −
2 𝑗̅ = (4, −2) , știind că 𝑀0 (1, 1) ∈ 𝑑.
𝑥 = 1 + 4𝑡,
Soluție: Ecuațiile parametrice ale dreptei d sunt : { 𝑡 ∈ 𝑹.
𝑦 = 1 − 2𝑡,
𝑥−1 𝑦−1 1 3
Ecuația canonică este: 4 = −2 , iar cea redusă este 𝑦 = − 2 𝑥 + 2.
1
Din această ultimă ecuație vedem că panta dreptei este 𝑚 = − 2 .
În final, ecuația generală a dreptei d poate fi scrisă: 𝑥 + 2𝑦 − 3 = 0.
Exemplul 3.2. Fie punctele 𝐴(1, 2), 𝐵(−1, 3), 𝐶(5, 0). Să se scrie ecuația dreptei AB și
să se verifice dacă punctele A, B, C sunt coliniare.
𝑥−1 𝑦−2
Soluție: Pentru a screi ecuația dreptei AB vom utiliza formula (7): −1−1 = 3−2 ⇔ 𝑥 − 1 =
−2(𝑦 − 2) ⇔ 𝑥 + 2𝑦 − 5 = 0.
Dacă punctul C aparție dreptei AB, atunci punctele A, B, C sunt coliniare. Coordonatele punctului
verifică ecuația drepetei AB: 5 + 0 − 5 = 0, deci punctele A, B, C sunt coliniare.
2
 Unghiul dintre două drepte
Fie dreptele 𝑑1 și 𝑑2 în plan date prin ecuațiile canonice
𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑥−𝑥 𝑦−𝑦
𝑑1 : 𝑎 1 = 𝑏 1 , 𝑑2 : 𝑎 2 = 𝑏 2.
1 1 2 2
𝑞1 = (𝑎1 ; 𝑏1 ) și respectiv ̅̅̅
Vectorii directori ai acestor drepte vor fi ̅̅̅ 𝑞2 = (𝑎2 ; 𝑏2 ). Cum unghiul
𝜑 dintre cele două drepte coincide, în mod evident, cu unghiul dintre vectorii lor directori,
avem:
𝑞1 ∙𝑞2 𝑎1 𝑎2 +𝑏1 𝑏2
cos 𝜑 = cos < (𝑞 ̅̅̅,
1 ̅̅̅)
𝑞2 = |𝑞̅̅̅̅|∙|𝑞
̅̅̅̅|
= . (11)
1 2 √𝑎12 +𝑏12 ∙√𝑎22 +𝑏22

Propoziția 3.1. Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 date de ecuațiile canonice sunt perpendiculare dacă și

numai dacă 𝑎1 𝑎2 + 𝑏1 𝑏2 = 0.
Propoziția 3.2. Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 date de ecuațiile canonice sunt paralele sau coincid
𝑎 𝑏
dacă și numai dacă 𝑎1 = 𝑏1 .
2 2
În continuare considerăm dreptele 𝑑1 și 𝑑2 în plan date prin ecuațiile reduse:
𝑑1 : 𝑦 = 𝑚1 𝑥 + 𝑛1 , 𝑑2 : 𝑦 = 𝑚2 𝑥 + 𝑛2 .
Notăm cu 𝜑1 și cu 𝜑2 unghiurile făcute de dreptele 𝑑1 și 𝑑2 cu semiaxa pozitivă 𝑂𝑥 și cu 𝜑 ∈
𝜋
[0, 2 ] unghiul dintre cele două drepte. Panta dreptei 𝑑1 este 𝑚1 , deci 𝑡𝑔𝜑1 = 𝑚1 și panta
dreptei 𝑑2 este 𝑚2 , 𝑡𝑔𝜑2 = 𝑚2 . Avem 𝜑 = |𝜑1 − 𝜑2 | și:
|𝑡𝑔𝜑2 −𝑡𝑔𝜑1 | |𝑚2 −𝑚1 |
𝑡𝑔𝜑 = 𝑡𝑔|𝜑1 − 𝜑2 | = 1+𝑡𝑔𝜑 = .
∙𝑡𝑔𝜑
1 1+𝑚 𝑚
2 1 2
𝜋
Din această formulă avem 𝜑 = 0 ⇔ 𝑚1 = 𝑚2 și 𝜑 = 2 ⇔ 𝑡𝑔𝜑 → ∞ ⇔ 𝑚1 𝑚2 = −1.
Propoziția 3.3. Două drepte în plan sunt paralele dacă și numai dacă pantele lor sunt egale.
Propoziția 3.4. Două drepte în plan sunt perpendiculare dacă și numai dacă produsul pantelor
lor este egal cu −1.
În final, dacă avem dreptele 𝑑1 și 𝑑2 în plan date prin ecuațiile generale:
𝑑1 : 𝐴1 𝑥 + 𝐵1 𝑦 + 𝐶1 = 0 𝑑2 : 𝐴2 𝑥 + 𝐵2 𝑦 + 𝐶2 = 0,
𝐴 𝐴
atunci pantelor sunt 𝑚1 = − 𝐵1 și respectiv, 𝑚2 = − 𝐵2.
1 2
Propoziția 3.5. Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 date de ecuațiile generale sunt paralele dacă și numai dacă
𝐴1 𝐵 𝐶 𝐴 𝐵 𝐶
= 𝐵1 ≠ 𝐶1. Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 coincid dacă și numai dacă 𝐴1 = 𝐵1 = 𝐶1 .
𝐴2 2 2 2 2 2
Exemplu 3.3: Se consideră dreptele 𝑑1 : 3𝑥 + 4𝑦 − 6 = 0 și 𝑑2 : 3𝑥 + 4𝑦 + 5 = 0. Determinați
poziția relativă a dreptelor în plan.
Întrucât avem ecuațiile generale ale dreptele 𝑑1 și 𝑑2 scriem rapoartele dintre coeficienții
3 4 −6
dreptelor 3 = 4 ≠ 5 , deci dreptele 𝑑1 și 𝑑2 sunt paralele.

Distanța de la un punct la o dreaptă

Fie 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) un punct din plan și 𝑙: 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶 = 0 – o dreaptă din plan. Fie

𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) proiecția punctului 𝑀0 pe dreapta l. Lungimea segmentului [𝑀0 𝑀1 ] se numește
distanța de la punctul 𝑴𝟎 la o dreapta l și se notează cu
𝑑(𝑀0 , 𝑙). M0
𝐴
Dreapta l are panta 𝑚1 = − 𝐵, prin urmare panta dreptei
𝐵 M
perpendiculară dreptei 𝑙 va fi 𝑚2 = 𝐴. Deci obținem ecuația l
M1

3
 𝐵
𝑦 − 𝑦0 = 𝐴 (𝑥 − 𝑥0 ). Coordonatele punctului comun 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) al acestor două drepte se obțin
din sistemul
𝐴𝑥1 + 𝐵𝑦1 + 𝐶 = 0,
{ 𝐵
𝑦1 − 𝑦0 = (𝑥1 − 𝑥0 ).
𝐴
𝐵2 𝑥0 −𝐴𝐵𝑦0 −𝐴𝐶 −𝐴𝐵𝑥0 +𝐴2 𝑦0 −𝐵𝐶
După efectuarea unor calcule elementare obținem: 𝑥1 = , 𝑦1 = .
𝐴2 +𝐵2 𝐴2 +𝐵2
Lungimea segmentului este dată de formula 𝑀0 𝑀1 = √(𝑥1 − 𝑥0 )2 + (𝑦1 − 𝑦0 )2. Înlocuind în
această formulă 𝑥1 , 𝑦1 obținuți anterior și după efectuarea unor calcule elementare vom avea:
|𝐴𝑥0 +𝐵𝑦0 +𝐶|
𝑑(𝑀0 , 𝑙) = √𝐴 2 +𝐵 2
. (12)
Formula (12) este formula distanței de la punctul 𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ) la o dreapta 𝒍: 𝑨𝒙 + 𝑩𝒚 + 𝑪 = 𝟎.

Exemplu 3.4: Fie punctele 𝐴(1, −1), 𝐵(3, 2). Să se scrie ecuația dreptei AB și să se afle distanța
de la origine până la dreapta AB.
𝑥−1 𝑦+1 𝑥−1 𝑦+1
Scriem ecuația dreptei care trece prin două puncte A și B: 3−1 = 2+1 ⟺ 2 = 3 ⇔
3𝑥 − 3 = 2𝑦 + 2 ⇔ 3𝑥 − 2𝑦 − 5 = 0.
|3∙0−2∙0−5| 5 5√13
Calucăm distanța de la origine O(0, 0) până la drepta AB: 𝑑(𝑂, 𝐴𝐵) = = = .
√32 +(−2)2 √13 13

Aria triunghiului determinat de punctele necoliniare 𝑀𝑖 , 𝑖 = 1,3 ̅̅̅̅ în plan.

Fie punctele distincte 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 ) și 𝑀3 (𝑥3 , 𝑦3 ) și ecuația dreptei 𝑀2 𝑀3 :
𝑥 𝑦 1
|𝑥2 𝑦2 1| = 0 ⇔ (𝑦3 − 𝑦2 )𝑥 − (𝑥3 − 𝑥2 )𝑦 + 𝑥3 𝑦2 − 𝑥2 𝑦3 = 0.
𝑥3 𝑦3 1
𝑥1 𝑦1 1
Dacă 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 ) este un alt punct din plan și dacă notăm cu Δ = |𝑥2 𝑦2 1|, atunci distanța
𝑥3 𝑦3 1
|Δ|
𝑑(𝑀1 , 𝑀2 𝑀3 ) = 2 2
.
√(𝑥3 −𝑥2 ) +(𝑦3 −𝑦2 )
Distanța 𝑑(𝑀1 , 𝑀2 𝑀3 ) este înălțimea triunghiului 𝑀1 𝑀2 𝑀3 corespunzătoare laturii 𝑀2 𝑀3 =
√(𝑥3 − 𝑥2 )2 + (𝑦3 − 𝑦2 )2 , prin urmare obținem aria triunghiului 𝑀1 𝑀2 𝑀3 :
1
𝐴Δ𝑀1 𝑀2 𝑀3 = 2 |Δ|. (13)

Exemplu 3.5: Calculați aria triunghiului cu vârfurile în punctele 𝐴(0, 5), 𝐵(4, 5), 𝐶(4, 0).
𝑥1 𝑦1 1 0 5 1
Δ = |𝑥2 𝑦2 1| = |4 5 1| = 0 + 0 + 20 − 20 − 0 − 20 = −20,
𝑥3 𝑦3 1 4 0 1
1
𝐴Δ𝐴𝐵𝐶 = |−20| = 10.
2

4
 Tema 5. Planul și dreapta în spațiu
Acestă temă este dedicată studiului planului și dreptei privite ca submulțimi ale spațiului.
Vom folosi reperul ortonormat orientat pozitiv 𝑅 = (𝑂, ℬ = {𝑖̅, 𝑗̅, 𝑘̅ }) și axele de
coordonate corespunzătoare Ox și Oy și Oz.

Planul determinat de un punct și vectorul normal

Fie planul 𝜋 în spațiu, pentru care cunoaștem un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ) ∈ 𝜋 și vectorul 𝑛̅, al
cărui direcție este perpendicuală pe planul 𝜋, numit vector normal la plan 𝑛̅(𝐴, 𝐵, 𝐶) cu 𝐴2 +
𝐵 2 + 𝐶 2 > 0.
𝑛⃗

𝑀
π
𝑀0

Considerăm un punct 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) ∈ 𝜋. Vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗

𝑀0 𝑀 și 𝑛̅ sunt perpendiculari, deci produsul
lor scalar este egal cu zero. Vectorul 𝑀0 𝑀 are coordonatele (𝑥 − 𝑥0 , 𝑦 − 𝑦0 , 𝑧 − 𝑧0 ). Prin urmare
obținem:
𝐴(𝑥 − 𝑥0 ) + 𝐵( 𝑦 − 𝑦0 ) + 𝐶( 𝑧 − 𝑧0 ) = 0. (1)
Notând 𝐷 = −𝐴𝑥0 − 𝐵𝑦0 − 𝐶𝑧0 , rezultă ecuația generală a planului
𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶𝑧 + 𝐷 = 0. (2)

Cazuri particulare. În continuare vom pune în evidență, cu ajutorul ecuației generale a

unui plan, câteva cazuri particulare importante, și anume cazul în care originea reperului cartezian
aparține planului și cazurile când planul este paralel cu unul din planele de coordonate.
1. Dacă punctul 𝑂(0, 0, 0) aparține planului 𝜋 : 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶𝑧 + 𝐷 = 0, atunci urmează că D =
0 și ecuația lui 𝜋 este, în acest caz: 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶𝑧 = 0.
2. Dacă 𝜋 ∥ (𝑥𝑂𝑦), atunci, evident, vectorul 𝑘̅ (0, 0, 1) este normal la planul 𝜋 și ecuția planului
devine: 𝑧 + 𝐷 = 0.
3. Dacă 𝜋 ∥ (𝑥𝑂𝑧), atunci, evident, vectorul 𝑗̅(0, 1, 0) este normal la planul 𝜋 și ecuția planului
devine: 𝑦 + 𝐷 = 0.
4. Dacă 𝜋 ∥ (𝑦𝑂𝑧), atunci, evident, vectorul 𝑖̅(1, 0, 0 este normal la planul 𝜋 și ecuția planului
devine: 𝑥 + 𝐷 = 0.

Exemplu 5.1: Să se determine ecuația planului știind că punctul 𝑀(1, 0, 3) este piciorul
perpendicularei coborâte din origine pe plan.
Soluție: Din ipoteză, vectorul ⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑂𝑀(1, 0, 3) este vector normal pentru planul căutat, iar punctul
M aparține planului. Utilizând formula (1), obținem: (𝑥 − 1) + 0 ∙ ( 𝑦 − 0) + 3( 𝑧 − 3) = 0 ⇔
𝑥 − 1 + 3𝑧 − 9 = 0 ⇔ 𝑥 + 3𝑧 − 10 = 0.

Planul determinat de un punct și doi vectori necoliniari

Considerăm planul 𝜋 pentru care cunoaștem un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ) ∈ 𝜋 și doi vectori
𝑞1 1 , 𝑏1 , 𝑐1 ) ∥ 𝜋 și ̅̅̅(𝑎
liberi ̅̅̅(𝑎 𝑞2 2 , 𝑏2 , 𝑐2 ) ∥ 𝜋 având direcțiile paralele cu planul. Atunci un punct
oarecare 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) aparține planului 𝜋 dacă și numai dacă vectorii ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑀0 𝑀 , ̅̅̅,
𝑞1 ̅̅̅
𝑞2 sunt coplanari,
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
adică, dacă și numai dacă produsul mixt este egal cu zero: (𝑀0 𝑀, ̅̅̅, 𝑞1 ̅̅̅)
𝑞2 = 0. Folosind expresia

5
analitică a produsului mixt obținem ecuația planului determinat de un punct și doi vectori
necoliniari:
𝑥 − 𝑥0 𝑦 − 𝑦0 𝑧 − 𝑧0
| 𝑎1 𝑏1 𝑐1 | = 0. (3)
𝑎2 𝑏2 𝑐2

Planul determinat de trei puncte necoliniare

Trei puncte necoliniare din spațiu determină în mod unic un plan, adică există un singur
plan care conține cele trei puncte. Considerăm planul 𝜋 în spațiu determinat de punctele necoliniare
𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ), 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 , 𝑧2 ), 𝑀3 (𝑥3 , 𝑦3 , 𝑧3 ). Un punct oarecare 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) aparține planului 𝜋
dacă și numai dacă segmentele orientate ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ 𝑀1 𝑀, ̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑀1 𝑀2 , ̅̅̅̅̅̅̅̅
𝑀1 𝑀3 sunt coplanari. Condiția de
coplanaritate celor trei segmente orientate este (𝑀 ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
1 𝑀 , 𝑀1 𝑀2 , 𝑀1 𝑀3 ) = 0. Folosind expresia
analitică a produsului mixt obținem:
𝑥 − 𝑥1 𝑦 − 𝑦1 𝑧 − 𝑧1
| 2 − 𝑥1 𝑦2 − 𝑦1 𝑧2 − 𝑧1 | = 0.
𝑥 (4)
𝑥3 − 𝑥1 𝑦3 − 𝑦1 𝑧3 − 𝑧1
Observația 5.1: Un caz particular interesant este cel al planului determinat de intersecțiile
sale cu axele de coordonate. Presupunem că planul 𝜋 este determinat de punctele 𝑀1 (𝑎, 0, 0),
𝑥−𝑎 𝑦 𝑧
𝑀2 (0, 𝑏, 0), 𝑀3 (0, 0, 𝑐), 𝑎, 𝑏, 𝑐 ≠ 0. Atunci ecuația planului 𝜋 este | −𝑎 𝑏 0| = 0 ⇔
−𝑎 0 𝑐
𝑏𝑐(𝑥 − 𝑎) + 𝑎𝑏𝑧 + 𝑎𝑐𝑦 = 0 ⇔ 𝑏𝑐𝑥 + 𝑎𝑐𝑦 + 𝑎𝑏𝑧 − 𝑎𝑏𝑐 = 0. Împărțind ultima egalitate la abc
obținem
ecuația planului „în tăieturi” („în segmente”):
𝑥 𝑦 𝑧
+ + −1=0 (5)
𝑎 𝑏 𝑐
Exemplu 5.2: Să se determine ecuația planului care trece prin punctele 𝑀1 (1, 2, 3),
𝑀2 (1, 1, 1), 𝑀3 (0, 2, 3).
Soluție: Pentru a scrie ecuația planului căutat, utilizăm formula (4):
𝑥−1 𝑦−2 𝑧−3 𝑥−1 𝑦−2 𝑧−3
|1 − 1 1 − 2 1 − 3| = 0 ⇔ | 0 −1 −2 | = 0 ⇔ 2(𝑦 − 2) − (𝑧 − 3) = 0
0−1 2−2 3−3 −1 0 0
⇔ 2𝑦 − 4 − 𝑧 + 3 = 0 ⇔ 2𝑦 − 𝑧 − 1 = 0.

Poziția relativă a două plane

Considerăm următoarele două plane date prin ecuațiile lor în forma generală
𝜋1 : 𝐴1 𝑥 + 𝐵1 𝑦 + 𝐶1 𝑧 + 𝐷1 = 0 și 𝜋2 : 𝐴2 𝑥 + 𝐵2 𝑦 + 𝐶2 𝑧 + 𝐷2 = 0.
𝐴 𝐵 𝐶 𝐷
Propoziția 5.1: Planele 𝜋1 și 𝜋2 coincid dacă și numai dacă 𝐴1 = 𝐵1 = 𝐶1 = 𝐷1;
2 2 2 2
𝐴1 𝐵 𝐶 𝐷
sunt paralele dacă și numai dacă = 𝐵1 = 𝐶1 ≠ 𝐷1 și se intersectează după o dreptă în orice
𝐴2 2 2 2
altă situație.

Unghiul a două plane

Fie că planele 𝜋1 : 𝐴1 𝑥 + 𝐵1 𝑦 + 𝐶1 𝑧 + 𝐷1 = 0 și 𝜋2 : 𝐴2 𝑥 + 𝐵2 𝑦 + 𝐶2 𝑧 + 𝐷2 = 0 se
intersectează după dreapta d. Considerăm vectorii normali la cele două plane ̅̅̅(𝐴
𝑛1 1 , 𝐵1 , 𝐶1 ) și
respectiv ̅̅̅(𝐴
𝑛2 2 , 𝐵2 , 𝐶2 ). Unghiul dintre plane este congruent cu unghiul 𝜑 dintre vectorii
normali. Prin urmare acest unghi este dat de
̅̅̅̅∙𝑛
𝑛1 ̅̅̅̅2 𝐴1 𝐴2 +𝐵1 𝐵2 +𝐶1 𝐶2
cos 𝜑 = |𝑛̅̅̅̅|∙|𝑛
̅̅̅̅|
= . (6)
1 2 √𝐴21 +𝐵12 +𝐶12 ∙√𝐴22 +𝐵22 +𝐶22

6
 Propoziția 5.2: Două plane sunt perpendiculare dacă și numai dacă vectorii lor normali
sunt perpendiculari, adică dacă și numai dacă 𝐴1 𝐴2 + 𝐵1 𝐵2 + 𝐶1 𝐶2 = 0.

Distanța de la un punct la un plan

Dacă 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ) este un punct, iar 𝜋 este un plan de ecuația 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶𝑧 + 𝐷 = 0, atunci
distanța de la punctul 𝑀0 la planul 𝜋 este:
|𝐴𝑥0 +𝐵𝑦0 +𝐶𝑧0 +𝐷|
𝑑(𝑀0 , 𝜋) = √𝐴 2 +𝐵 2 +𝐶 2
. (7)
Exemplu 5.3: Calculați distanța de la punctul 𝑀0 (3, −1, 2) până la planul 𝜋: 2𝑥 −
3𝑦 + 6𝑧 − 14 = 0.
|2∙3−3∙(−1)+6∙2−14| |6+3+12−14| 7
Soluție: 𝑑(𝑀0 , 𝜋) = = = 7 = 1.
√4+9+36 √49

Dreapta în spațiu
Ca și în cazul dreptei în plan, o dreaptă în spațiu poate fi determinată în mai multe moduri:
cunoscând un punct și vectorul director, cunoscând două puncte distincte de pe dreaptă sau ca
intersecție a două plane.
Considerăm dreapta d în spațiu pentru care cunoaștem punctul 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0, 𝑧0 ) ∈ 𝑑 și
vectorul 𝑞̅ ∥ 𝑑, 𝑞̅ = (𝑎, 𝑏, 𝑐), 𝑎2 + 𝑏 2 + 𝑐 2 > 0, care se numește vectorul director al lui d.
Considerăm 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) un punct oarecare pe dreapta d. Din faptul că 𝑞̅ este vectorul director al
dreptei d urmează că 𝑞̅ ∥ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀, adică ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀 = 𝑡 ∙ 𝑞̅, 𝑡 ∈ 𝑹 . Avem ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗ ⃗⃗⃗⃗⃗⃗ − ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀 = 𝑂𝑀 𝑂𝑀0 =
̅
(𝑥 − 𝑥0 ) ∙ 𝑖̅ + (𝑦 − 𝑦0 ) ∙ 𝑗̅ + (𝑧 − 𝑧0 )𝑘 și atunci obținem condiția necesară și suficientă ca
punctul 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) să aparțină dreptei d:
(𝑥 − 𝑥0 ) ∙ 𝑖̅ + (𝑦 − 𝑦0 ) ∙ 𝑗̅ + (𝑧 − 𝑧0 )𝑘̅ = 𝑡 ∙ 𝑎 ∙ 𝑖̅ + 𝑡 ∙ 𝑏 ∙ 𝑗̅ + 𝑡 ∙ 𝑐 ∙ 𝑘̅, 𝑡 ∈ 𝐑.
𝑞
z M

𝑀0
d
O y

x
Folosind unicitatea descompunerii unui vector după trei vectori necoplanari, rezultă ecuațiile
parametrice ale dreptei d:
𝑥 = 𝑥0 + 𝑡 ∙ 𝑎,
{𝑦 = 𝑦0 + 𝑡 ∙ 𝑏, 𝑡 ∈ 𝑹 (8)
𝑧 = 𝑧0 + 𝑡 ∙ 𝑐,
Eliminând parametrul t între cele trei ecuații de mai sus obținem ecuațiile canonice ale dreptei d,
determinate de un punct și un vector director:
𝑥−𝑥0 𝑦−𝑦0 𝑧−𝑧0
= = . (9)
𝑎 𝑏 𝑐
În continuare fie dreapta d și punctele distincte 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ) ∈ 𝑑 și 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 , 𝑧2 ) ∈ 𝑑.
Dacă în calitate de vector director luăm vectorul ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀1 𝑀2 = (𝑥2 − 𝑥1 , 𝑦2 − 𝑦1 , 𝑧2 − 𝑧1 ) și scriem
ecuațiile canonice ale dreptei care trece prin punctul 𝑀1 obținem:
𝑥−𝑥1 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧
= 𝑦 −𝑦1 = 𝑧 −𝑧1 . (10)
𝑥 −𝑥 2 1 2 1 2 1
Ecuațiile (10) se numesc ecuațiile dreptei care trece prin două puncte distincte.
Exemplul 5.4: Punctele 𝐴(2, 1, 3), 𝐵(0, 3, 1), 𝐶(−1, −2, 3) sunt vârfurile unui triunghi.
Scrieți ecuațiile canonice ale dreptei 𝐴𝐵 și ale medianei corespunzătoare laturii 𝐴𝐵.
7
 𝑥−2 𝑦−1 𝑧−3 𝑥−2 𝑦−1 𝑧−3
Soluție: 𝐴𝐵: 0−2 = 3−1 = 1−3 ⇔ = = .
−2 2 2
2+0 1+3
Fie 𝑀(𝑥𝑀 , 𝑦𝑀 , 𝑧𝑀 ) – mijlocul laturii 𝐴𝐵, atunci 𝑥𝑀 = = 1, 𝑦𝑀 = = 2, 𝑧𝑀 =
2 2
3+1 𝑥+1 𝑦+2 𝑧−3 𝑥+1 𝑦+2 𝑧−3
= 2. Mediana 𝐶𝑀 va avea ecuațiile canonice: 1+1 = 2+2 = 2−3 ⇔ = = .
2 2 4 −1

Dreapta de intersecție a două plane. Considerăm dreapta d, de intersecție a planelor

neparalele 𝜋1 : 𝐴1 𝑥 + 𝐵1 𝑦 + 𝐶1 𝑧 + 𝐷1 = 0 și 𝜋2 : 𝐴2 𝑥 + 𝐵2 𝑦 + 𝐶2 𝑧 + 𝐷2 = 0. Ecuațiile acestei
drepte vor fi:
𝐴 𝑥 + 𝐵1 𝑦 + 𝐶1 𝑧 + 𝐷1 = 0,
{ 1 (11)
𝐴2 𝑥 + 𝐵2 𝑦 + 𝐶2 𝑧 + 𝐷2 = 0.
Aceste ecuații poartă numele de ecuații generale ale dreptei d.
Pentru a scrie ecuațiile canonice ale dreptei dată de (11), trebuie să determinăm un vector
director și un punct al dreptei. În calitate de vector director al dreptei (11) putem considera vectorul
𝑞 = 𝑛1 × 𝑛2 , unde 𝑛1 și 𝑛2 sunt vectorii normali pentru planele 𝜋1 , respectiv 𝜋2 . Vectorii 𝑛1 și 𝑛2
sunt perpendiculari dreptei (11), deci vectorul 𝑛1 × 𝑛2 este paralel dreptei date. Un punct
𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ) ce aparține dreptei, are drept coordonate o careva soluție (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ) a sistemului
(11).
𝑥 + 2𝑦 − 3𝑧 + 1 = 0,
Exemplul 5.5: Să se scrie ecuațiile canonice ale dreptei 𝑙: {
2𝑥 − 𝑦 + 𝑧 + 4 = 0.
Soluție: Determinăm coordonatele vectorilor normali a planelor din sistem: ̅̅̅ 𝑛1 = (1, 2, −3),
𝑛2 = (2, −1, 1), apoi determinăm coordonatele vectorului director al dreptei 𝑙,
̅̅̅
𝑖̅ 𝑗̅ 𝑘̅
𝑞̅ = ̅̅̅
𝑛1 × ̅̅̅𝑛2 = |1 2 −3| = 𝑖̅(2 − 3) − 𝑗̅(1 + 6) + 𝑘̅(−1 − 4) = −𝑖̅ − 7𝑗̅ − 5𝑘̅ =
2 −1 1
(−1, −7, −5).
Pentru a găsi un punct ce aparține dreptei 𝑙, considerăm 𝑧 = 0, inlocuim în sistem și obținem
9
𝑥 + 2𝑦 = −1 𝑥 = −1 − 2𝑦 𝑥 = −5 9 2
{
2𝑥 − 𝑦 = −4
⇔{
−2 − 4𝑦 − 𝑦 = −4
⇔{ 2 , 𝑀0 (− 5 , 5 , 0). Ecuațiile canonice ale
𝑦=5
9 2
𝑥+9/5 𝑦−2/5 𝑧 𝑥+ 𝑦− 𝑧
dreptei vor fi: = = −5 ⟺ 1 5 = 7 5 = 5.
−1 −7
Unghiul dintre două drepte
Ca și în cazul plan, unghiul dintre două drepte în spațiu se determină ca fiind unghiul
dintre vectorii lor directori. În continuare considerăm dreptele 𝑑1 și 𝑑2 în spațiu date prin
ecuațiile canonice
𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧 𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧
𝑑1 : 𝑎 1 = 𝑏 1 = 𝑐 1 , 𝑑2 : 𝑎 2 = 𝑏 2 = 𝑐 2.
1 1 1 2 2 2
𝑞1 = (𝑎1 ; 𝑏1 ; 𝑐1 ) și respectiv ̅̅̅
Vectorii directori ai acestor drepte vor fi ̅̅̅ 𝑞2 = (𝑎2 ; 𝑏2 ; 𝑐2 )
Atunci unghiul 𝜑 dintre dreptele 𝑑1 și 𝑑2 este dat de
𝑞 ∙𝑞 𝑎1 𝑎2 +𝑏1 𝑏2 +𝑐1 𝑐2
cos 𝜑 = cos < (𝑞 ̅̅̅, 𝑞2 = 1 2 =
1 ̅̅̅) |𝑞
̅̅̅1̅|∙|𝑞
̅̅̅2̅|
. (12)
√𝑎12 +𝑏12 +𝑐12 ∙√𝑎22 +𝑏22 +𝑐22

În final avem următoarele două cazuri particulare importante.

Propoziția 5.3: Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 sunt perpendiculare dacă și numai dacă
𝑎1 ∙ 𝑎2 + 𝑏1 ∙ 𝑏2 + 𝑐1 ∙ 𝑐2 = 0.

8
 𝑎1 𝑏 𝑐
Propoziția 5.4:. Dreptele 𝑑1 și 𝑑2 sunt paralele dacă și numai dacă = 𝑏1 = 𝑐1 .
𝑎2 2 2
𝑥 𝑦−1 𝑧
Exemplul 5.6: Să se demonstreze că dreptele 𝑑1 : 1 = −2 = 3 și
3𝑥 + 𝑦 − 5𝑧 + 1 = 0,
𝑑2 : {
2𝑥 + 3𝑦 − 8𝑧 + 3 = 0.
Soluție: Vectorul director al dreptei 𝑑1 este ̅̅̅(1,
𝑣1 −2, 3), iar al dreptei 𝑑2 : ̅̅̅
𝑣2 =
𝑖 𝑗 𝑘
𝑛1 × 𝑛2 = |3 1 −5| = −8𝑖 − 10𝑗 + 9𝑘 − 2𝑘 + 24𝑗 + 15𝑖 = 7𝑖 + 14𝑗 + 7𝑘 = (7, 14, 7).
2 3 −8
Produsul scalar al vectorilor 𝑣1 ∙ 𝑣2 = 1 ∙ 7 − 2 ∙ 14 + 3 ∙ 7 = 0, deci dreptele 𝑑1 și 𝑑2 sunt
perpendiculare.
Unghiul dintre un plan și o dreptă
𝑥−𝑥0 𝑦−𝑦0 𝑧−𝑧
Fie dreapta d : 𝑎 = 𝑏 = 𝑐 0 și planul 𝜋: 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶𝑧 + 𝐷 = 0 Vectorul
director al dreptei va fi 𝑞̅ (𝑎, 𝑏, 𝑐), iar cel normal la plan 𝑛̅(𝐴, 𝐵, 𝐶). Unghiul dintre dreapta d și
planul 𝜋 este, prin definiție, unghiul dintre dreaptă și proiecția ei pe plan. Dacă notăm acest
𝜋
unghi 𝜑 ∈ [0, 2 ], atunci este clar că unghiul dintre vectorul director al dreptei d și cel normal la
planul 𝜋 va fi 𝛼 = 90° − 𝜑.
d
𝑞̅

𝛼
𝑛̅
𝜑 𝜋

Prin urmare unghiul 𝜑 se determină din

𝑞̅∙𝑛̅ 𝑎∙𝐴+𝑏∙𝐵+𝑐∙𝐶
sin 𝜑 = cos(90° − 𝜑) = cos 𝛼 = |𝑞̅|∙|𝑛̅| = √𝑎2 . (12)
+𝑏2 +𝑐 2 ∙√𝐴2 +𝐵2 +𝐶 2
Din această formulă obținem imediat următoarea propoziție.
Propoziția 5.6. Dreapta d este paralelă cu planul 𝝅 dacă și numai dacă
𝑎 ∙ 𝐴 + 𝑏 ∙ 𝐵 + 𝑐 ∙ 𝐶 = 0.
Este evident că o dreaptă este perpendiculară pe un plan dacă și numai dacă vectorul său
director este paralel cu vectorul normal la plan.
Propoziția 5.7. Dreapta d este perpendiculară pe planul 𝝅 dacă și numai dacă
𝑎 𝑏 𝑐
= = .
𝐴 𝐵 𝐶

Distanța de la un punct la o dreaptă în spațiu

𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧
Fie dreapta 𝑙: 𝑎 0 = 𝑏 0 = 𝑐 0 și un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 , 𝑧0 ). Distanța de la punctul 𝑀0
la drepata 𝑙 este egală cu lungimea înălțimii paralelogramului contruit pe vectorii 𝑞̅ (𝑎, 𝑏, 𝑐) și
⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀1 , unde 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ) este un punct al dreptei 𝑙.
𝑀0

d
𝑀1 l
l
𝑞
9
Astfel,
𝐴𝑝𝑎𝑟𝑎𝑙𝑒𝑙. |𝑞̅×𝑀0 𝑀1 |
𝑑(𝑀0 , 𝑙) = |𝑞̅|
= |𝑞̅|
. (13)
𝑥 𝑦−1 𝑧+2
Exemplul 5.7: Să se determine distanța de la punctul 𝑀0 (1, 2, 0) la dreapta 𝑙: 1 = 2 = 2 .
Soluție: Utilizăm formula de mai sus. Avem vectorul 𝑣̅ (1, 2, 2) și punctul 𝑀1 (0, 1, −2) ∈ 𝑙.
𝑖 𝑗 𝑘
Determinăm ⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗⃗
𝑀0 𝑀1 (−1, −1, −2) și 𝑣̅ × 𝑀0 𝑀1 = | 1 2 2 | = −4𝑖 − 2𝑗 − 𝑘 + 2𝑘 +
−1 −1 −2
2𝑗 + 2𝑖 = −2𝑖 + 𝑘 = (−1, 0, 1).
√2
|𝑣̅ × 𝑀0 𝑀1 | = √1 + 0 + 1 = √2, |𝑣̅ | = √1 + 4 + 4 = √9 = 3, iar 𝑑(𝑀0 , 𝑙) = .
𝟑

Distanța minimă dintre două drepte necoplanare

𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧 𝑥−𝑥 𝑦−𝑦 𝑧−𝑧
Fie dreptele necoplanare 𝑙1 : 𝑎 1 = 𝑏 1 = 𝑐 1 , 𝑙2 : 𝑎 2 = 𝑏 2 = 𝑐 2. Distanța minimă
1 1 1 2 2 2
dintre două drepte se numește lungimea segmentului de perpendiculară comună cu extremitățile
situate pe aceste drepte. Vectorii directori ai acestor drepte vor fi ̅̅̅ 𝑞1 = (𝑎1 ; 𝑏1 ; 𝑐1 ) și respectiv
𝑞2 = (𝑎2 ; 𝑏2 ; 𝑐2 ), iar punctele 𝑀1 (𝑥1 , 𝑦1 , 𝑧1 ), 𝑀2 (𝑥2 , 𝑦2 , 𝑧2 ) aparțin dreptelor 𝑙1 și 𝑙2 , respectiv.
̅̅̅
Pe vectorii ̅̅̅, 𝑞2 𝑀1 𝑀2 construim un paralelipiped. Distanța minimă dintre dreptele 𝑙1 și 𝑙2
𝑞1 ̅̅̅,
este egală cu distanța dintre planele fețelor paralele ale paralelipipedului, care conțin dreptele 𝑙1
𝑉
și 𝑙2 , adică este egală cu înălțimea respectivă a acestui paralelipiped. Astfel, d(𝑙1 , 𝑙2 ) = 𝑝𝑎𝑟𝑎𝑙𝑒𝑙𝑖𝑝 .
𝐴 𝑏𝑎𝑧𝑒𝑖
Volumul paralelipipedului se calculează cu ajutorul produsului mixt al vectorilor ̅̅̅, 𝑞1 ̅̅̅,
𝑞2 𝑀1 𝑀2 :
𝑉𝑝𝑎𝑟𝑎𝑙𝑒𝑙𝑖𝑝 = |(𝑞1 , 𝑞2 , 𝑀1 𝑀2 )|, iar aria bazei cu ajutorul produsul vectorial: 𝐴𝑏𝑎𝑧𝑒𝑖 = |𝑞1 × 𝑞2 |.
|(𝑞1 ,𝑞2 ,𝑀1 𝑀2 )|
Prin urmare, 𝑑(𝑙1 , 𝑙2 ) = |𝑞1 ×𝑞2 |
. (14)

Bibliografie
1. C. Udriște, V. Tomuleanu, G. Vernic, Matematica. Geometrie analitică. Manual pentru
clasa a XI-a, editura didactică și pedagogică, București, 1991;
2. D. Fetcu, Elemente de algebră liniară, geometrie analitică și geometrie diferențială,
Casa Editorială Demiurg, Iași 2009, 340 pp.;
3. D. Văcărețu, Geometrie analitică, 2018;
4. E. Cojuhari, A. Costaș și alții, Elemente de algebră liniară și geometrie analitică,
Editura Tehnica-UTM, Chișinău, 2023.
5. I. Jardan, L. Dohotaru și alții, Algebră liniară și geometrie analtică, lucrare metodică,
Editura Tehnica-UTM, Chișinău, 2022.
6. L.Dăuș, Algebră liniară și geometrie analitică, București , 2009, 199p.

10
 III. Linii și suprafețe de ordinul doi
Tema 7. Conice (secțiuni conice, linii de ordinul doi)

Considerăm o dreaptă 𝑔 în spaţiu, care intersectează în punctul 𝑉 dreapta 𝑎.

Definiția 7.1. Se numeşte suprafaţă conică circulară dreaptă cu două
pânze (pâlnii) suprafaţa generată de o rotaţie completă a dreptei 𝑔 în jurul dreptei 𝑎.
Dreapta 𝑔 se numește generatoare, iar punctul V – vârf al suprafeţei conice. Dreapta 𝑎
este axa de rotație și axa de simetrie a suprafeţei conice.
Definiția 7.2. Curbele care se pot obţine secţionând suprafaţa conică cu două
pânze cu un plan care nu trece prin vârful ei se numesc secţiuni conice sau, mai scurt,
conice.
Se disting trei cazuri:
1. Planul secant intersectează toate generatoarele unei pânze: secţiunea conică este o elipsă; în
particular, dacă planul secant este perpendicular pe axa suprafeţei conice, se obţine un cerc.
2. Planul secant este paralel cu o generatoare a suprafeţei conice: secţiunea conică este o parabolă.
3. Planul secant intersectează ambele pânze ale suprafeţei conice (planul este paralel cu două
generatoare): secţiunea conică este o hiperbolă.

Cercul
Definiția 7.3. Locul geometric al punctelor din plan aflate la
o distanță 𝑅 > 0 de un punct dat 𝑀0 din plan se numește cerc de
centru 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) și rază 𝑅 și se notează 𝐶(𝑀0 , 𝑅).
Propoziția 7.1. Ecuația canonică a cercului cu centrul în
punctul 𝑀0 (𝑥0 ; 𝑦0 ) și de rază 𝑅 este
(𝒙 − 𝒙𝟎 )𝟐 + (𝒚 − 𝒚𝟎 )𝟐 = 𝑹𝟐 . (1)
Demonstrație. Fie punctul oarecare 𝑀(𝑥; 𝑦) al cercului. Avem
𝑀0 𝑀 = 𝑅 și 𝑀0 𝑀 = √(𝑥 − 𝑥0 )2 + (𝑦 − 𝑦0 )2 , deci
√(𝑥 − 𝑥0 )2 + (𝑦 − 𝑦0 )2 = 𝑅 sau (𝑥 − 𝑥0 )2 + (𝑦 − 𝑦0 )2 = 𝑅 2 .

Ecuația cercului cu centru în originea de coordonate 𝐎(𝟎, 𝟎) este 𝒙𝟐 + 𝒚𝟐 = 𝑹𝟐 .

Ecuațiile parametrice ale cercului cu centrul în punctul 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 )

𝑥 = 𝑥0 + 𝑅 cos 𝑡 ,
sunt date de formulele: { 𝑡 ∈ [0, 2𝜋). (2)
𝑦 = 𝑦0 + 𝑅 sin 𝑡,
Dacă cercul are centrul în origine, atunci obținem parametrizarea:
𝑥 = 𝑅 cos 𝑡 ,
{ 𝑡 ∈ [0, 2𝜋).
𝑦 = 𝑅 sin 𝑡,

1
 Propoziția 7.2: O ecuație de forma
𝑥 2 + 𝑦 2 + 2𝑎𝑥 + 2𝑏𝑦 + 𝑐 = 0 (3)
2 2
cu 𝑎 + 𝑏 − 𝑐 > 0 reprezintă un cerc cu centrul în punctul (−𝑎, −𝑏) de rază 𝑅 = √𝑎 + 𝑏 − 𝑐.
2 2

Ecuația (3) se numește ecuația generală a cercului.

Exemplu 7.1: Ecuația canonică a cercului cu centrul în punctul 𝑀0 (1, −2) și de rază 𝑅 = 2 este
𝑥 = 1 + 2 cos 𝑡 ,
(𝑥 − 1)2 + (𝑦 + 2)2 = 4, iar ecuațiile parametrice sunt: { 𝑡 ∈ [0, 2𝜋).
𝑦 = −2 + 2 sin 𝑡,
Exemplu 7.2: Se consideră cercul de ecuație 𝑥 2 + 4𝑥 + 𝑦 2 + 6𝑦 = 12. Să se determine
coordonatele centrului și raza cercului.
Se formează pătrate perfecte: (𝑥 2 + 4𝑥 + 4) + (𝑦 2 + 6𝑦 + 9) − 4 − 9 = 12 ⇔ (𝑥 + 2)2 +
(𝑦 + 3)2 = 25 ⇒ 𝑀0 (−2, −3), 𝑅 = 5.

Elipsa
Definiția 7.4: Se consideră două puncte distincte 𝐹1 și 𝐹2 cu 𝑑(𝐹1 ; 𝐹2 ) = 2𝑐 > 0 și un
număr real 𝑎 > 𝑐. Elipsa este locul geometric al punctelor 𝑀 din plan cu proprietatea că suma
distanțelor la punctele fixe, 𝐹1 și 𝐹2 (numite focare) este constantă și egală cu 2𝑎:
𝑀𝐹1 + 𝑀𝐹2 = 2𝑎.
Punctele 𝐹1 și 𝐹2 se numesc focare ale elipsei, dreapta 𝐹1 𝐹2 se numeşte axa focală și 2𝑐 –
distanța focală.
Pentru a putea determina ecuația canonică a elipsei vom
fixa un reper ortonormat astfel: originea va fi punctul 𝑂,
mijlocul segmentului 𝐹1 𝐹2 . Notăm cu 𝑂𝑥; 𝑂𝑦 axele de
coordonate. În raport cu acest reper avem 𝐹1 (−𝑐, 0), 𝐹2 (𝑐, 0).
Fie 𝑀(𝑥, 𝑦) un punct al elipsei. Atunci avem distanțele
𝐹1 𝑀 = √(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 și 𝐹2 𝑀 = √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 .
Egalând suma distanțelor 𝑀𝐹1 + 𝑀𝐹2 cu 2a ,
obținem: √(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 + √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 = 2𝑎 ⇔
√(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 = 2𝑎 − √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 ⇔ 𝑥 2 + 2𝑐𝑥 + 𝑐 2 + 𝑦 2 = 4𝑎2 − 4𝑎√(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 +
𝑥 2 − 2𝑐𝑥 + 𝑐 2 + 𝑦 2 ⇔ 4𝑎√(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 = 4𝑎2 − 4𝑐𝑥 ⇔ 𝑎√(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 = 𝑎2 − 𝑐𝑥 ⇔
𝑎2 (𝑥 2 − 2𝑐𝑥 + 𝑐 2 + 𝑦 2 ) = 𝑎4 − 2𝑎2 𝑐𝑥 + 𝑐 2 𝑥 2 ⇔ 𝑎2 𝑥 2 − 𝑐 2 𝑥 2 + 𝑎2 𝑦 2 = 𝑎4 − 𝑎2 𝑐 2 ⇔
(𝑎2 − 𝑐 2 )𝑥 2 + 𝑎2 𝑦 2 = 𝑎2 (𝑎2 − 𝑐 2 ). Notăm 𝑏 2 = 𝑎2 − 𝑐 2 > 0, astfel avem 𝑏 2 𝑥 2 + 𝑎2 𝑦 2 = 𝑎2 𝑏 2 .
Împărțim ultima egalitate la 𝑎2 𝑏 2 > 0 obținem ecuația canonică a elipsei:
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 1. (4)
𝑎2

Reprezentarea paramertică a elipsei este dată de formulele:

𝑥 = 𝑎 cos 𝑡,
{𝑦 = 𝑏 sin 𝑡 , 𝑡 ∈ [0, 2𝜋). (5)

Proprietăți:
𝑥2 𝑦2
1. Din ecuația canonică deducem că: = 1 − 𝑏2 ≤ 1 ⇒ 𝑥 2 ≤ 𝑎2 ⇔ 𝑥 2 − 𝑎2 ≤ 0 ⇔
𝑎2
(𝑥 − 𝑎)(𝑥 + 𝑎) ≤ 0 ⇔ −𝑎 ≤ 𝑥 ≤ 𝑎. Similar obținem că: −𝑏 ≤ 𝑦 ≤ 𝑏.
Numim 𝑎 semiaxa mare a elipsei și 𝑏 semiaxa mică.

2
2. Dacă punctul 𝑀(𝑥, 𝑦) aparține elipsei, atunci punctul 𝑀1 (−𝑥, 𝑦), 𝑀2 (𝑥, −𝑦), 𝑀3 (−𝑥, −𝑦) aparțin
elipsei, deci axele 𝑂𝑦, 𝑂𝑥 sunt axe de simetrie pentru elipsă și originea 𝑂(0, 0) – centru de
simetrie.
3. Punctele de intersecție cu axele Ox, Oy:
a) cu axa Ox: Înlocuim 𝑦 = 0 în (4) obținem: 𝑥 = ±𝑎, deci obținem punctele de intersecție sunt
𝐴1 (−𝑎, 0), 𝐴2 (𝑎, 0).
b) cu axa Oy: Înlocuim 𝑥 = 0 în (4) obținem: 𝑦 = ±𝑏. Prin urmare obținem punctele de
intersecție 𝐵1 (0, −𝑏), 𝐵2 (0, 𝑏).
Punctele 𝐴1 , 𝐴2 , 𝐵1 , 𝐵2 se numesc vârfurile elipsei.
𝑦2 𝑥2 𝑏2 𝑏
4. Din ecuația canonică deducem că = 1− ⇔ 𝑦2 = (𝑎2 − 𝑥 2 ) ⇔ |𝑦| = √𝑎2 − 𝑥 2 ⇔
𝑏2 𝑎2 𝑎2 𝑎

𝑏
𝑦 = 𝑎 √𝑎2 − 𝑥 2 , 𝑦 ≥ 0,
{ 𝑏 Am obținut ecuații explicite pentru cele două arce de elipsă, cel inclus
𝑦 = − 𝑎 √𝑎2 − 𝑥 2 , 𝑦 < 0.
în semiplanul superior și cel inclus în semiplanul inferior.
5. Reprezentarea grafică a elipsei. Deoarece elipsa este simetrică față de axele de coordonate
𝑏
e suficient să reprezentăm grafic funcția 𝑓: [0, 𝑎] ⟶ [0, 𝑏], 𝑓(𝑥) = 𝑎 √𝑎2 − 𝑥 2 .

𝑥2 𝑦2
6. Dacă 𝑎 = 𝑏, atunci obținem 𝑎2 + 𝑎2 = 1 ⇔ 𝑥 2 + 𝑦 2 = 𝑎2 – un cerc cu centrul în origine de
rază 𝑅 = 𝑎.
𝑐
Definiția 7.5: Se numește excentricitate a elipsei raportul 𝜀 = 𝑎 .

Excentricitatea definește forma elipsei. Deoarece 𝑐 < 𝑎, obținem 0 < 𝜀 < 1. Pe de altă parte:

𝑐2 𝑎2 −𝑏 2 𝑏 2 𝑏 2
𝜀 2 = 𝑎2 = = 1 − (𝑎) , 𝜀 = √1 − (𝑎) . Din ultima relație observăm că cu cât 𝜀 se apropie
𝑎2
𝑏
mai mult de 1, cu atât raportul 𝑎 se apropie de zero, adică elipsa este mai alungită, „tinde” spre un
segment. Când 𝜀 → 0, elipsa „tinde” spre un cerc.
𝑎2 𝑎
Definiția 7.6: Dreptele 𝑥 = ± 𝑐
sau 𝑥 = ± 𝜀 se numesc directoare ale elipsei dată de ecuația
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 1.
𝑎2

3
 Exemplu 7.3: Să se scrie ecuația canonică a elipsei determinată de vârfurile
𝐴1 (−5, 0), 𝐴2 (5, 0) ce trece prin punctul 𝑀(3, 2).
Soluție: Deoarece 𝐴1 , 𝐴2 aparțin elipsei, rezultă că semiaxa mare este 𝑎 = 5, deci avem:
𝑥2 𝑦2 32 22 4 9
+ 𝑏2 = 1. Din faptul că punctul M aparține elipsei, avem: + 𝑏2 = 1 ⇔ 𝑏2 = 1 − 25 ⇔
25 25
4 16 100 10 5 𝑥2 𝑦2
= 25 ⇔ 𝑏 2 = ⇒𝑏= = 2. Astfel ecuația canonică a elipsei este + 25 = 1.
𝑏2 16 4 25
4

Ecuația tangentei la elipsă. Intersecția dintre o dreaptă 𝑙: 𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶 = 0 și o elipsă

𝑥2 𝑦2
𝐴𝑥 + 𝐵𝑦 + 𝐶 = 0,
+ = 1 este descrisă de soluțiile sistemului { 𝑥2 𝑦2 Deci, intersecția poate avea cel
𝑎2 𝑏2 + = 1.
𝑎 2 𝑏 2

mult 2 puncte comune. În cazul când sistemul are o singură soluție, dreapta are un singur punct
comun 𝑀0 cu elipsa, se spune că dreapta este tangentă la elipsă. Utilizând noțiunea de panta
dreptei și derivata funcției implicite, se poate arăta că ecuația tangentei la elipsă în punctul
𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ) are forma:
𝑥 𝑥0 𝑦 𝑦0
+ = 1.
𝑎2 𝑏2

Această ecuație se mai numește dedublata ecuației elipsei în punctul 𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ). Astfel
ecuația tangentei la elipsă dusă într-un punct 𝑀0 (𝑥0 , 𝑦0 ) se obține din ecuația elipsei prin
dedublarea variabilelor: 𝑥 2 → 𝑥𝑥0 , 𝑦 2 → 𝑦𝑦0 .
𝑥2 𝑦2
Exemplu 7.4: Să se scrie ecuația tangentei la elipsa 25 + 16 = 1 în punctul (3, −4).
𝑥∙3 𝑦∙(−4) 𝑦 3𝑥 12
Soluție: + =1⇔ = 25 − 1 ⇔ 𝑦 = 25 𝑥 − 4.
25 16 4

La efectuarea unei translații, (𝑥 ′ = 𝑥 − 𝑥0 ,

𝑦 ′ = 𝑦 − 𝑦0 ), ecuația elipsei cu centrul (𝑥0 , 𝑦0 )
(𝑥−𝑥0 )2 (𝑦−𝑦0 )2
se va scrie astfel: + = 1.
𝑎2 𝑏2

4
 Hiperbola
Definiția 7.7: Se consideră două puncte distincte 𝐹1 și 𝐹2 cu 𝑑(𝐹1 ; 𝐹2 ) = 2𝑐 > 0 și un număr real
pozitiv 𝑎 < 𝑐. Hiperbola este locul geometric al punctelor 𝑀 din plan cu proprietatea că diferența
distanțelor la punctele fixe, 𝐹1 și 𝐹2 (numite focare) este constantă și egală cu 2𝑎:
|𝑀𝐹1 − 𝑀𝐹2 | = 2𝑎.
Punctele 𝐹1 și 𝐹2 se numesc focare ale hiperbolei, dreapta 𝐹1 𝐹2 se numeşte axa focală și 2𝑐 –
distanța focală.
Pentru a deduce ecuația canonică a hiperbolei vom fixa un sistem cartezian de cooordonate {𝑂, 𝑖̅ , 𝑗̅},
O – mijlocul segmentului 𝐹1 𝐹2 . Fie 𝑀(𝑥, 𝑦) un punct al hiperbolei. Avem distanțele 𝐹1 𝑀 =
√(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 și 𝐹2 𝑀 = √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 . Înlocuim în egalitatea din definiția hiperbolei obținem:
√(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 − √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 = ±2𝑎 ⇔ √(𝑥 + 𝑐)2 + 𝑦 2 = √(𝑥 − 𝑐)2 + 𝑦 2 ± 2𝑎.
Raţionalizând această expresie și efectund notația 𝑏 2 = 𝑐 2 − 𝑎2 obţinem ecuaţia canonică a
hiperbolei
𝑥2 𝑦2
− = 1. (6)
𝑎2 𝑏2

Hiperbola (6) intersectează axa 𝑂𝑥 în punctele 𝐴1 (−𝑎, 0),

𝐴2 (𝑎, 0) care se numesc vârfuri ale hiperbolei, iar dreapta
𝐹1 𝐹2 se numeşte axă focală. Axa 𝑂𝑦 nu intersectează
hiperbola. Axele 𝑂𝑥 și 𝑂𝑦 sunt axe de simetrie pentru
hiperbolă. Punctul 𝑂(0, 0) numit centrul hiperbolei este
centru de simetrie. Axa 𝑂𝑥 se numește axă transversă, iar
𝑂𝑦 – axă netransversă a hiperbolei. Segmentul [𝐴1 𝐴2 ] cu
lungimea 2𝑎 se numește axă reală, iar 𝑎 – semiaxă reală.
Segmentul [𝐵1 𝐵2 ] se numește axă imaginară, iar 𝑏 –
semiaxă imaginară.
𝑐
Notăm 𝜀 = 𝑎 excentricitatea hiperbolei. Observăm că 𝜀 > 1 în cazul hiperbolei (𝑎 < 𝑐).
𝑎 𝑎
Hiperbola are două drepte directoare de ecuații 𝑥 = − 𝜀 și 𝑥 = 𝜀 , iar punctele hiperbolei se găsesc
𝑎 𝑎
în exteriorul acestor drepte 𝑥 ≤ −𝑎 < − 𝜀 și 𝑥 ≥ 𝑎 > 𝜀 .
𝑏
Reprezentarea grafică a hiperbolei. Din ecuația (6) a hiperbolei obținem: 𝑦 = 𝑎 √𝑥 2 − 𝑎2 sau
𝑏
𝑦 = − 𝑎 √𝑥 2 − 𝑎2 . Deoarece hiperbola este simetrică față de axele de coordonate e suficient să
𝑏
reprezentăm grafic funcția 𝑓: [0, 𝑎] ⟶ [0, 𝑏], 𝑓(𝑥) = 𝑎 √𝑥 2 − 𝑎2 .

𝑏 𝑏 𝑓(𝑥)
Dreptele 𝑦 = − 𝑎 𝑥 și 𝑦 = 𝑎 𝑥 se numesc asimptote ale hiperbolei. Într-adevăr, 𝑚 = lim =
𝑥→∞ 𝑥
𝑏 𝑏 𝑏 𝑏
= 𝑎, iar 𝑛 = lim (𝑓(𝑥) − 𝑚𝑥) = lim (𝑎 √𝑥 2 − 𝑎2 − 𝑎 𝑥) = 0, deci 𝑦 = 𝑎 𝑥 este asimptotă oblică.
𝑥→∞ 𝑥→∞
5
 𝑥 𝑥0 𝑦 𝑦0
Ecuația tangentei la hiperbolă în punctul 𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ) are forma − = 1.
𝑎2 𝑏2

Această ecuație se mai numește dedublata ecuației hiperbolei în punctul 𝑴𝟎 (𝒙𝟎 , 𝒚𝟎 ), deci
se obține din ecuația hiperbolei prin dedublarea variabilelor: 𝑥 2 → 𝑥𝑥0 , 𝑦 2 → 𝑦𝑦0 .
Exemplu 7.5: Să se scrie ecuația canonică a hiperbolei dacă focarele sunt situate pe axa absciselor
3
și 𝐹1 𝐹2 = 10√2 și asimptotele au ecuațiile 𝑦 = ± 4 𝑥.
𝑏 𝑏 3
Soluție: Cum ecuaţiile asimptotelor la hiperbolă sunt 𝑦 = ± 𝑎 𝑥 deducem că 𝑎 = 4. Din relațiile
𝑏 = 𝑐 2 − 𝑎2 și 𝐹1 𝐹2 = 2𝑐, obținem ecuația 50 − 𝑎2 = 𝑏 2 .
2
𝑏 3
= 4,
Rezolvând sistemul { 𝑎 obținem 𝑎2 = 32, 𝑏 2 = 18, deci ecuaţia canonică a hiperbolei
2 2
50 − 𝑎 = 𝑏 ,
𝑥2 𝑦2
este 32 − 18 = 1.

La efectuarea unei translații, (𝑥 ′ = 𝑥 − 𝑥0 , 𝑦 ′ = 𝑦 − 𝑦0 ), ecuația hiperbolei cu centrul (𝑥0 , 𝑦0 )

(𝑥−𝑥0 )2 (𝑦−𝑦0 )2
se va scrie astfel: − = 1.
𝑎2 𝑏2

Parabola
Definiția 7.8: Fie F un punct şi d o dreaptă din plan care
nu trece prin F. Se numeşte parabolă locul geometric al punctelor
M ale planului egal depărtate de punctul fix, F, numit focar și de
dreapta dat, d, numită directoare: 𝑀𝐹 = d(𝑀, 𝑑).
Pentru a deduce ecuația parabolei alegem un reper de
coordonate: originea O a reperului se alege în vârful parabolei.
𝑝
Fie 𝑀(𝑥, 𝑦) un punct arbitrar ce aparține parabolei, 𝐹 (2 , 0),
𝑝 𝑝 𝑝
𝐴 (− 2 , 0), deci 𝑂𝐹 = 2 și dreapta directoare de ecuație 𝑥 = − 2.
Scriem egalitatea 𝑀𝐹 = d(𝑀, 𝑑) în coordonate
𝑝 2 𝑝 𝑝 2
avem: √(𝑥 − 2) + 𝑦 2 = |𝑥 + 2| ⇔ (𝑥 − 2) + 𝑦 2 = (𝑥 +
𝑝 2 𝑝2 𝑝2
) ⇔ 𝑥 2 − 𝑝𝑥 + 4 + 𝑦 2 = 𝑥 2 + 𝑝𝑥 + 4 ⇔ 𝑦 2 = 2𝑝𝑥. Astfel
2
ecuația canonică a parabolei este 𝑦 2 = 2𝑝𝑥. (7)
6
Numărul 𝑝 egal cu distanţa de la focar la directoare se numeşte parametrul parabolei.
Excentricitatea parabolei este 𝜀 = 1.
Ecuația tangentei la parabolă are forma 𝑦 ∙ 𝑦0 = 𝑝(𝑥 + 𝑥0 ).

Exemplu 7.8: Să se scrie ecuația canonică a parabolei cu focarul F(4; 0) și directoarea 𝑥 +

4 = 0;
𝑝
Soluție: Focarul parabolei are abscisa egală cu 4, deci 2 = 4 ⇔ 𝑝 = 8 – parametrul parabolei, astfel
ecuația canonică este 𝑦 2 = 16𝑥.

În dependență de poziție, obținem 4 tipuri de parabole ( cu centrul în 𝑂(0, 0)):

𝑦 2 = 2𝑝𝑥, 𝑦 2 = −2𝑝𝑥, 𝑥 2 = 2𝑝𝑦, 𝑥 2 = −2𝑝𝑦.

La translația sistemului de coordonate în centrul (𝑥0 , 𝑦0 ), obținem 4 tipuri de parabole date de

ecuațiile: (𝑦 − 𝑦0 )2 = 2𝑝(𝑥 − 𝑥0 ), (𝑦 − 𝑦0 )2 = −2𝑝(𝑥 − 𝑥0 ),
(𝑥 − 𝑥0 )2 = 2𝑝(𝑦 − 𝑦0 ), (𝑥 − 𝑥0 )2 = −2𝑝(𝑦 − 𝑦0 ).

Tema 8. Cuadrice (suprafețe de ordinul 2)

Cuadrice sunt suprafețe, ecuațiile cărora sunt ecuații de gradul doi cu trei necunoscute.

[Link]
Elipsoidul este locul geometric al punctelor M(x, y, z) din spațiu ale căror coordonate
verifică ecuația următoare:
𝑥2 𝑦2 𝑧2
+ 𝑏2 + 𝑐 2 = 1, (1)
𝑎2
unde 𝑎, 𝑏, 𝑐 > 0.
Numerele reale 𝑎, 𝑏, 𝑐 se numesc semiaxele elipsoidului.
Ecuația (1) se numește ecuația canonică a elipsoidului, iar reperul în care se obține se numește
reperul canonic al lui elipsoidului (1).

7
 Pentru un elipsoid, se observă imediat că dacă 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) ∈ elipsoidului (1), atunci
𝑀1 (−𝑥, −𝑦, −𝑧) ∈ (1), 𝑀2 (𝑥, 𝑦, −𝑧) ∈ (1), 𝑀3 (𝑥, −𝑦, 𝑧) ∈ (1), 𝑀4 (−𝑥, 𝑦, 𝑧) ∈ (1),
𝑀5 (𝑥, −𝑦, −𝑧) ∈ (1), 𝑀6 (−𝑥, 𝑦, −𝑧) ∈ (1) și 𝑀7 (−𝑥, −𝑦, 𝑧) ∈ (1), adică originea reperului canonic
este centru de simetrie al elipsoidului, iar axele și planele de coordonate sunt axe și respectiv plane
de simetrie pentru elipsoid.
Intersecțiile elipsoidului cu axele de coordonate
sunt:
➢ cu Ox: 𝐴(𝑎, 0, 0) și 𝐴′(−𝑎, 0, 0);
➢ cu Oy: 𝐵(0, 𝑏, 0) și 𝐵′(0, −𝑏, 0);
➢ cu Oz: 𝐶(0, 0, 𝑐) și 𝐶′(0, 0, −𝑐).
Aceste puncte se numesc vârfurile elipsoidului.
Intersecțiile elipsoidului cu planele de coordonate
sunt:
➢ cu (xOy): elipsa (sau cercul) de ecuații
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 1,
{ 𝑎2
𝑧 = 0;
𝑥2 𝑧2
+ 𝑐 2 = 1,
➢ cu (xOz): elipsa (sau cercul) de ecuații { 𝑎2
𝑦 = 0;
𝑦2 𝑧2
➢ cu (yOz): elipsa (sau cercul) de ecuații { + 𝑐 2 = 1,𝑏2
𝑥 = 0.
Este clar că cele trei secțiuni ale elipsoidului nu pot fi simultan cercuri. În schimb, aceste secțiuni
pot fi toate elipse (dacă 𝑎 ≠ 𝑏 ≠ 𝑐 ≠ 𝑎).
Observația 8.1: Elipsoidul este o suprafață măginită, fiind cuprins în paralelipipedul
−𝑎 ≤ 𝑥 ≤ 𝑎, −𝑏 ≤ 𝑦 ≤ 𝑏, −𝑐 ≤ 𝑧 ≤ 𝑐.
Observația 8.2: În cazul 𝑎 = 𝑏 elipsele care se obțin la intersecția cu planul 𝑥𝑂𝑦 devin
cercuri și elipsoidul se numește elipsoid de rotație în jurul axei 𝑂𝑧: În acest caz, elipsoidul se obține
prin rotirea uneia din celelalte două elipse, obținute la intersecția cu planele 𝑥𝑂𝑧 sau 𝑦𝑂𝑧 în jurul
axei 𝑂𝑧.
În cazul 𝑎 = 𝑏 = 𝑐, elipsoidul devine sferă (de centru O și rază a):
𝑥2 𝑦2 𝑧2
𝑎2
+ 𝑎2 + 𝑎2 = 1 ⟺ 𝑥 2 + 𝑦 2 + 𝑧 2 = 𝑎 2 .

2. Hiperboloidul cu o pânză
Hiperboloidul cu o pânză (H1) este locul
geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu ale căror
coordonate verifică ecuația următoare:
𝑥2 𝑦2 𝑧2
+ 𝑏2 − 𝑐 2 = 1, (2)
𝑎2
unde 𝑎, 𝑏, 𝑐 > 0.
Această ecuație se numește ecuația canonică a
hiperboloidului cu o pânză.
Ca și pentru elipsoid, se observă că originea, axele
de coordonate și planele de coordonate sunt elemente de
simetrie ale hiperboloidului cu o pânză.
Intersecțiile lui (2) cu axele de coordonate sunt:
• cu 𝑂𝑥: 𝐴(𝑎, 0, 0) și 𝐴′(−𝑎, 0, 0);
8
• cu 𝑂𝑦: 𝐵(0, 𝑏, 0) și 𝐵′(0, −𝑏, 0);
• (2) nu intersectează axa 𝑂𝑧.
Hiperboloidul cu o pânză are 4 vârfuri: 𝐴, 𝐴′ , 𝐵, 𝐵 ′ .
Intersecțiile hiperboloidului cu o pânză cu planele de coordonate sunt:
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 1,
➢ cu (xOy): elipsa (sau cercul) de ecuații { 𝑎2
𝑧 = 0;
𝑥2 𝑧2
− = 1,
➢ cu (xOz): hiperbola de ecuații {𝑎2 𝑐 2
𝑦 = 0;
𝑦2 𝑧2
➢ cu (yOz): hiperbola de ecuații { − 𝑐 2 = 1,
𝑏2
𝑥 = 0.

Observația 8.3: Elipsa obținută la intersecția cu planul 𝑥𝑂𝑦 se numește elipsă colier (de
gâtuire); are cele mai mici semiaxe.
Observația 8.4: Hiperboloidul cu o pânză este o suprafață nemărginită.
Observația 8.5: În cazul 𝑎 = 𝑏 elipsele obținute la intersecția cu plane paralele cu planul 𝑥𝑂𝑦
devin cercuri (cu centrul pe 𝑂𝑧) și hiperboloidul cu o pânză se numește hiperboloid de rotație în
jurul axei 𝑂𝑧: Se obține, în acest caz, prin rotirea uneia dintre hiperbolele obținute la intersecția cu
plane paralele cu 𝑥𝑂𝑧 sau 𝑦𝑂𝑧 în jurul axei 𝑂𝑧.

3. Hiperboloidul cu două pânze

Hiperboloidul cu două pânze (H2) este locul geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu
ale căror coordonate verifică ecuația următoare:
𝑥2 𝑦2 𝑧2
+ 𝑏2 − 𝑐 2 = −1. (3)
𝑎2
Această ecuație se numește ecuația canonică a hiperboloidului
cu două pânze.
Hiperboloidul cu două pânze are aceleași simetrii cu
hiperboloidul cu o pânză.
Intersecțiile lui (3) cu axele de coordonate sunt:
• (3) nu intersectează axa 𝑂𝑥
• (3) nu intersectează axa 𝑂𝑦
• cu 𝑂𝑧: 𝐶(0, 0, 𝑐) și 𝐶′(0, 0, −𝑐);
Hiperboloidul cu două pânze are două vârfuri.
Intersecțiile hiperboloidului cu două pânze cu planele de
coordonate sunt:
➢ cu (xOy) nu se intersectează;
𝑥2 𝑧2
− 𝑐 2 = −1,
➢ cu (xOz): hiperbola de ecuații { 𝑎2
𝑦 = 0;
𝑦2 𝑧2
➢ cu (yOz): hiperbola de ecuații {𝑏2 − 𝑐 2 = −1,
𝑥 = 0.
Observația 8.6: Hiperboloidul cu două pânze este o suprafață nemărginită.
Observația 8.7: În cazul 𝑎 = 𝑏 elipsele obținute la intersecția cu plane paralele cu planul (𝑥𝑂𝑦)
devin cercuri (cu centrul pe 𝑂𝑧) și hiperboloidul cu două pânze se numește hiperboloid de rotație în
jurul axei 𝑂𝑧. El se obține, în acest caz, prin rotirea uneia dintre hiperbolele obținute la intersecția cu
plane paralele cu (𝑥𝑂𝑧) sau (𝑦𝑂𝑧) în jurul axei 𝑂𝑧.
9
 [Link] eliptic
Paraboloidul eliptic (PE) este locul geometric al
punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu ale căror coordonate verifică
ecuația:
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 2𝑧, (4)
𝑎2
numită ecuația canonică a paraboloidului eliptic.
Din (4) rezultă că 𝑧 > 0 și că axa de coordonate 𝑂𝑧 și planele
de coordonate (𝑥𝑂𝑧) și (𝑦𝑂𝑧) sunt elemente de simetrie ale
paraboloidului eliptic. Deasemeni se observă că 𝑂(0, 0, 0) ∈ (𝑃𝐸) și
că O este singurul punct de intersecție dintre un paraboloid eliptic și
axele de coordonate ale reperului său canonic.
Intersecțiile unui paraboloid eliptic cu planele de coordonate sunt:
• cu (𝑥𝑂𝑦): originea reperului canonic 𝑂(0, 0, 0);
𝑥 2 = 2𝑎2 𝑧,
• cu (𝑥𝑂𝑧): parabola de ecuații {
𝑦 = 0;
2 2
• cu (𝑦𝑂𝑧): parabola de ecuații {𝑦 = 2𝑏 𝑧,
𝑥 = 0.

[Link] hiperbolic
Paraboloidul hiperbolic (PH) este locul geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu ale
căror coordonate verifică ecuația:
𝑥2 𝑦2
− 𝑏2 = 2𝑧, (5)
𝑎2
numită ecuația canonică a paraboloidului hiperbolic.
Se observă că 𝑂(0, 0, 0) ∈ (𝑃𝐻) și că axa Oz este o axă
de simetrie a cuadricei, deoarece 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) ∈ (𝑃𝐻) implică
𝑀′(−𝑥, −𝑦, 𝑧) ∈ (𝑃𝐻). Se verifică ușor că paraboloidul
hyperbolic intersectează axele de coordonate ale reperului
canonic doar în origine.
Intersecțiile lui (PH) cu planele de coordonate sunt:
𝑥 𝑦 𝑥 𝑦
− =0 + =0
• cu (𝑥𝑂𝑦): două drepte concurente în origine de ecuații {𝑎 𝑏 și {𝑎 𝑏 ;
𝑧=0 𝑧=0
𝑥 2 = 2𝑎2 𝑧,
• cu (𝑥𝑂𝑧): parabola de ecuații {
𝑦 = 0;
2 2
• cu (𝑦𝑂𝑧): parabola de ecuații {𝑦 = 2𝑏 𝑧,
𝑥 = 0.

6. Conul pătratic
Conul pătratic este locul geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧)
din spațiu ale căror coordonate verifică ecuația:
𝑥2 𝑦2 𝑧2
+ 𝑏2 − 𝑐 2 = 0. (6)
𝑎2
Se observă că 𝑂(0, 0, 0) ∈ (6) și că axele și planele de
coordonate sunt elemente de simetrie ale conului. Se vede imediat și că
conul (6) intersectează axele și planul de coordonate (xOy) ale reperului
canonic doar în origine.
Intersecțiile conului (6) cu celelalte plane de coordonate sunt:
10
• cu planul (𝑥𝑂𝑧): o pereche de drepte concurente în origine, de ecuații
𝑥 𝑧 𝑥 𝑧
− = 0 + =0
{𝑎 𝑐 și {𝑎 𝑐 .
𝑦=0 𝑦=0
• cu planul (𝑦𝑂𝑧): o pereche de drepte concurente în origine, de ecuații
𝑦 𝑧 𝑦 𝑧
− = 0 + =0
{𝑏 𝑐 și {𝑏 𝑐 .
𝑥=0 𝑥=0

7. Cilindri pătratici: cilindru eliptic, cilindru hiperbolic, cilindru parabolic

Cilindrul eliptic este locul geometric al punctelor
𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu ale căror coordonate verifică ecuația:
𝑥2 𝑦2
+ 𝑏2 = 1. (7)
𝑎2
Originea, axele și planele de coordonate sunt elemente
de simetrie ale cilindrului eliptic.
Intersecțiile cilindrului eliptic cu axele de coordonate sunt:
• cu Ox: 𝐴(𝑎, 0, 0) și 𝐴′(−𝑎, 0, 0);
• cu 𝑂𝑦: 𝐵(0, 𝑏, 0) și 𝐵′(0, −𝑏, 0);
• cilindrul eliptic nu intersectează axa 𝑂𝑧.
Intersecțiile cilindrului eliptic cu planele de coordonate sunt:
𝑥2 𝑦2
• cu planul (𝑥𝑂𝑦): elipsa de ecuații 𝑎2 + 𝑏2 = 1;
𝑥=𝑎 𝑥 = −𝑎
• cu planul (𝑥𝑂𝑧): o pereche de drepte paralele, de ecuații {𝑦 = 0 și { 𝑦 = 0 ;
𝑦=𝑏 𝑦 = −𝑏
• cu planul (𝑦𝑂𝑧): o pereche de drepte paralele, de ecuații { și { .
𝑥=0 𝑥=0

Cilindrul hiperbolic este locul geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧)

din spațiu ale căror coordonate verifică ecuația:
𝑥2 𝑦2
− 𝑏2 = 1. (8)
𝑎2
Se vede ușor că originea, axele și planele de coordonate sunt
elemente de simetrie ale cilindrului hiperbolic.
Cilindrul hiperbolic nu intersectează axele (Oy) și (Oz), iar axa
(Ox) o intersectează în punctele A(a, 0, 0) și A′(−a, 0, 0).
Intersecțiile cilindrului hiperbolic cu planele de coordonate
sunt:
𝑥2 𝑦2
• cu planul (𝑥𝑂𝑦): hiperbola de ecuații {𝑎2 − 𝑏2 = 1 ;
𝑧=0
𝑥=𝑎 𝑥 = −𝑎
• cu planul (𝑥𝑂𝑧): o pereche de drepte paralele, de ecuații {𝑦 = 0 și { 𝑦 = 0 ;
• nu intersectează planul (𝑦𝑂𝑧).
- cilindru nu intersectează planul, dacă ℎ ∈ (−𝑎, 𝑎).

Cilindrul parabolic este locul geometric al punctelor 𝑀(𝑥, 𝑦, 𝑧) din spațiu ale căror coordonate
verifică ecuația:
𝑦 2 = 2𝑝𝑥, 𝑥 > 0. (8)

11
 Axa de coordonate Oz este inclusă în cilindrul parabolic, iar axa Ox și
planele de coordonate (xOz), (yOz) sunt elemente de simetrie ale
cilindrului parabolic. În plus cilindrul parabolic intersectează axele (Ox) și
(Oy) doar în origine.
Intersecțiile cilindrului parabolic cu planele de coordonate sunt:
• cu planul (𝑥𝑂𝑦): parabola de ecuații {
𝑦 2 = 2𝑝𝑥;
𝑧=0
• cu planul (𝑥𝑂𝑧) și cu planul (yOz): axa de coordinate (Oz).

[Link] de plane.
𝑥2 𝑦2
O pereche de plane neparalele este dată de ecuația canonică 𝑎2 − 𝑏2 = 0.
O pereche de plane paralele este dată de ecuația canonică 𝑥 2 − 𝑎2 = 0. Dacă 𝑎 = 0 se obțin două
plane confundate.
9. O dreaptă dublă este o cuadrică cu ecuația canonică 𝑥 2 + 𝑦 2 = 0.
10. Un punct dublu este o cuadrică cu ecuația canonică 𝑥 2 + 𝑦 2 + 𝑧 2 = 0.
11. Cuadrica vidă este determinată de orice ecuație de gradul 2 în necunoscutele x, y și z fără
soluții reale.

Cuadrice riglate
Definiția 8.1. O cuadrică se numește cuadrică riglată dacă există o familie de drepte cu
următoarele proprietăți:
1. orice dreaptă din familie este situată pe cuadrică;
2. prin orice punct al cuadricei trece cel puțin o dreaptă din familie.
O familie de drepte cu aceste proprietăți se numește sistem de generatoare rectilinii pentru
cuadrică.
Se verifică ușor că dreapta dublă, perechile de plane, cilindrii pătratici și conurile pătratice
sunt cuadrice riglate, dar și hiperboloidul cu o pânză și paraboloidul hiperbolic sunt cuadrice riglate.

Bibliografie
1. D. Fetcu, Elemente de algebră liniară, geometrie analitică și geometrie diferențială, Casa
Editorială Demiurg, Iași 2009, 340 pp.
2. D. Văcărețu, Geometrie analitică, 2018;
3. E. Cojuhari, A. Costaș și alții, Elemente de algebră liniară și geometrie analitică, Editura
Tehnica-UTM, Chișinău, 2023.
4. [Link] și alții, Matematica, Manual, Clasa a XII-a, Ed. Prut Internațional, Chișinău, 2017.
5. [Link]
6. [Link]

12
 IV. Elemente de algebră liniară
Tema 9. Spații liniare (vectoriale)
Fie 𝐿 și 𝐾 două mulțimi nevide.
Definiția 9.1: O aplicație 𝜑 ∶ 𝐿 × 𝐿 → 𝐿, definită prin (𝑥, 𝑦) → 𝜑(𝑥, 𝑦) ∈ 𝐿, se numește lege de
compoziție (internă) sau operație algebrică pe 𝐿.
Definiția 9.2: O aplicație 𝑓 ∶ 𝐾 × 𝐿 → 𝐿, definită prin (𝛼, 𝑥) → 𝑓(𝛼, 𝑥) ∈ 𝐿, se numește lege de
compoziție externă pe 𝐿.
De obicei, pentru legile de compoziție se utilizează notațiile ⊕, ⊙, ∗, ∘, etc.
Exemple:
1) “+” (adunarea obișnuită) este o operație algebrică pe mulțimile 𝑵, 𝒁, 𝑸, 𝑹, respectiv 𝑪;
2) “·” (înmulțirea obișnuită) este o operație algebrică pe 𝑵, 𝒁, 𝑸, 𝑹, respectiv 𝑪;
3) “−” (scăderea obișnuită) este o operație algebrică pe 𝒁, 𝑸, 𝑹, respectiv 𝑪;
4) “−” (scăderea obișnuită) nu este o operație algebrică pe 𝑵, (nici pe 𝑸+ , 𝑹+ ). Într-adevăr, pentru 𝑎, 𝑏 ∈
𝑁 cu 𝑎 < 𝑏 obținem că 𝑎 − 𝑏 ∉ 𝑵 , adică “−” nu este o aplicație de la 𝑵 × 𝑵 cu valori în 𝑵.
Definiția 9.3: O mulțime nevidă 𝐿 îınzestrată cu două legi de compoziție, una internă, +∶ 𝐿 × 𝐿 → 𝐿,
și alta externă ∙ ∶ 𝐾 × 𝐿 → 𝐿, se numește spațiu liniar (vectorial) peste K , dacă sunt îndeplinite
axiomele:
1) 𝑥 + 𝑦 = 𝑦 + 𝑥, ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿;
2) (𝑥 + 𝑦) + 𝑧 = 𝑥 + (𝑦 + 𝑧), ∀𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐿;
3) ∃0𝐿 ∈ 𝐿, astfel încât 0𝐿 + 𝑥 = 𝑥 + 0𝐿 = 𝑥, ∀𝑥 ∈ 𝐿, unde 0𝐿 −vectorul nul;
4) ∀𝑥 ∈ 𝐿, ∃𝑦 ∈ 𝐿, astfel încât 𝑥 + 𝑦 = 𝑦 + 𝑥 = 0𝐿 ;
5) 𝛼 ∙ (𝑥 + 𝑦) = 𝛼 ∙ 𝑥 + 𝛼 ∙ 𝑦, ∀𝛼 ∈ 𝐾, ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿;
6) (𝛼 + 𝛽) ∙ 𝑥 = 𝛼 ∙ 𝑥 + 𝛽 ∙ 𝑥, ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝐾, ∀𝑥 ∈ 𝐿;
7) 𝛼 ∙ (𝛽 ∙ 𝑥) = (𝛼 ∙ 𝛽) ∙ 𝑥, ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝐾, ∀𝑥 ∈ 𝐿;
8) 1 ∙ 𝑥 = 𝑥, ∀𝑥 ∈ 𝐿, 1 fiind element unitate din 𝐾.

Elementele mulțimii K se numesc scalari, elementele din L se numesc vectori, eliminând sensul
concret (segment orientat) dat acestui termen, iar legea de ompoziție externă se numește îınmulțirea
scalarilor cu vectori. În cazul în care 𝐾 = 𝑹, L se numește spațiu vectorial real, iar dacă 𝐾 = 𝑪, atunci
L se numește spațiu vectorial complex. . Reprezentările geometrice legate de denumirea de vector ne
ajută în clarificarea, în previziunea unor rezultate și de asemenea în găsirea sensului geometric al unor
fapte de algebra sau analiză.
Observație 9.1. A nu se face confuzie între notațiile ”+” și ”·” de pe L cu notațiile ”+”
și ”·” de pe K.
Din axiomele 1.-8. se pot obține următoarele afirmații.
Propoziția 9.1: În orice spațiu vectorial există un unic vector nul.
Propoziția 9.2: În orice spațiu vectorial pentru orice element există un singur element opus.
Propoziția 9.3: Pentru orice element x dintr-un spațiu vectorial oarecare are loc egalitatea 0𝑥 = 0
(în membrul drept 0 reprezintă vectorul nul, iar în membrul stâng 0 reprezintă numărul 0).
Propoziția 9.4: Pentru orice element x dintr-un spațiu vectorial oarecare, elementul său opus este
𝑦 = (−1)𝑥.
Vom nota în cele ce urmează elementul opus lui x prin −𝑥; propoziția 9.4. conduce evident la
această notație. Prezența elementului opus permite introducerea operației de scădere a vectorilor.
Anume, diferența 𝑥 − 𝑦 se definește ca suma lui x cu −𝑦. Această definiție este compatibilă cu definiția
scăderii din aritmetică.
În cele ce urmează, vor fi deosebit de importante următoarele tipuri de spații concrete:
1) Spațiul 𝑉3. Elementele acestui spațiu sunt vectori liberi (priviți ca o clasă de echivalență pe mulțimea
segmentelor orientate), considerați în geometria analitică. Fiecare vector se caracterizează prin lungime,

1
 direcție și sens (cu excepția vectorului nul a cărui lungime este nulă și direcția arbitrară). Adunarea
vectorilor este definită ca de obicei prin regula paralelogramului. Multiplicarea unui vector printr-un
număr real 𝜆 este definită de asemenea în mod uzual (anume, lungimea vectorului se înmulțește cu |𝜆|,
direcția neschimbată, iar sensul rămâne neschimbat pentru 𝜆 > 0 și se înlocuiește cu cel opus pentru
𝜆 < 0). Se poate arăta relativ simplu că în acest caz toate axiomele 1-8 sunt îndeplinite. Mulțimile
similare de vectori în plan sau pe dreaptă, formează în mod natural spații vectoriale pe care le notăm
prin 𝑉2 și 𝑉1; 𝑉1 ; 𝑉2 ; 𝑉3 sunt spații vectoriale peste mulțimea 𝑹, deci spații vectoriale reale.
2) Fie 𝑹 mulțimea numerelor reale, 𝑛 ∈ 𝑵∗ și
𝑹𝑛 [𝑋] = {𝑃(𝑋) ∈ 𝑹[𝑋]/ 𝑔𝑟𝑎𝑑𝑃(𝑋) ≤ 𝑛}
mulțimea polinoamelor cu coeficienți reali, de grad cel mult 𝑛. 𝑹𝑛 [𝑋] devine un spațiu vectorial real
față de operațiile de adunare a polinoamelor și înmulțire a polinoamelor cu numere reale.
De asemenea, mulțimea 𝑹[𝑋] a polinoamelor cu coeficienți reali împreună cu operațiile menționate
anterior are o structură de spațiu vectorial real.
Dacă în 2) se înlocuiește peste tot mulțimea numerelor reale 𝑹 cu mulțimea numerelor
complexe 𝑪 (având deci polinoame cu coeficienți complecși), vom obține două exemple de spații
vectoriale complexe.
3) Fie 𝑚, 𝑛 ∈ 𝑁 ∗ . Atunci mulțimea ℳ𝑚,𝑛 (𝑹) a matricelor cu m linii și n coloane și componente reale,
împreună cu operațiile de adunare a matricelor și de înmulțire a matricelor cu numere reale, devine un
spațiu vectorial real.
4) Mulțimea 𝐶([𝑎, 𝑏]) = {𝑓: [𝑎, 𝑏] → 𝑹 / 𝑓 𝑐𝑜𝑛𝑡𝑖𝑛𝑢ã} a funcțiilor continue definite pe intervalul [𝑎, 𝑏]
cu valori reale, împreună cu operațiile de adunare a funcțiilor și înmulțire a funcțiilor cu numere reale,
capătă o structură de spațiu vectorial real.
5) Fie 𝐾 = 𝑹 mulțimea numerelor reale, 𝑛 ∈ 𝑵∗ . Definim:
𝑹𝒏 = 𝑹 × 𝑹 × . . . 𝑹 = {(𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 ) |𝑥𝑖 ∈ 𝑹, 𝑖 = 1,2, . . . , 𝑛 }
Pe mulțimea 𝑹𝒏 o operație de adunare:
(𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 ) + ( 𝑦1 , 𝑦2 , . . . , 𝑦𝑛 ) = (𝑥1 + 𝑦1 , 𝑥2 + 𝑦2 , . . . , 𝑥𝑛 + 𝑦𝑛 )
și o înmulțire cu scalari:
𝑎(𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 ) = (𝑎𝑥1 , 𝑎𝑥2 , . . . , 𝑎𝑥𝑛 ), 𝑎 ∈ 𝑹.
Se arată fară dificultate că mulțimea 𝑹𝒏 este un spațiu vectorial. De menționat că elementul neutru al
operației de adunare este (0,0, . . . ,0) ∈ 𝑹𝒏 , iar opusul elementului (𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 ) este
(−𝑥1 , −𝑥2 , . . . , −𝑥𝑛 ).
Dacă 𝐾 = 𝑪 – mulțimea numerelor complexe, atunci similar se definește spațiu vectorial 𝑪𝒏 .
6) Mulțimea soluțiilor unui sistem liniar și omogen formează un spațiu vectorial peste mulțimea
𝐾 al coeficienților acestui sistem. Soluțiile unui sistem de m ecuații și n necunoscute pot fi
privite ca elemente din 𝐾𝑛 și se adună, respectiv se înmulțesc cu scalari respectând operațiile definite pe
𝐾𝑛 , iar rezultatele operațiilor sunt tot soluții ale sistemului.

Definiția 9.4: Fie 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 vectori într-un spațiu vectorial L peste o mulțime K și numerele
𝛼1 ; 𝛼2 ; … ; 𝛼𝑘 din K . Vectorul
𝑦 = 𝛼1 𝑥1 + 𝛼2 𝑥2 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝑥𝑘 (1)
se numește combinație liniară a vectorilor 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 ; numerele 𝛼1 ; 𝛼2 ; … ; 𝛼𝑘 se numesc
coeficienții acestei combinații liniare.
Dacă 𝛼1 = 𝛼2 = ⋯ = 𝛼𝑘 = 0, atunci, în virtutea teoremei 9.3 rezultă că 𝑦 = 0. Dar se poate să
existe o combinație liniară a vectorilor 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 în care nu toți coeficienții sunt nuli și care dă ca
rezultat vectorul nul; în acest caz vectorii 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 se numesc liniar dependenți.
Definiția 9.5: Vectorii 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 se numesc liniar dependenți dacă există numere 𝛼1 ; 𝛼2 ; … ; 𝛼𝑘
nu toate nule astfel încât
𝛼1 𝑥1 + 𝛼2 𝑥2 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝑥𝑘 =0 (2)

2
Definiția 9.6: Vectorii 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 se numesc liniar independenți dacă egalitatea (2) este posibilă
doar în cazul când 𝛼1 = 𝛼2 = ⋯ = 𝛼𝑘 = 0.

Exemple:
1) În spațiul vectorial real 𝑹𝒏 vectorii:
𝑒1 = (1,0,0, . . . ,0,0), 𝑒2 = (0,1,0, . . . ,0,0) , . . . , 𝑒𝑛 = (0,0,0, . . . ,0,1)
(vectorul 𝑒𝑖 are 1 pe poziția 𝑖 și 0 în rest) sunt liniar independenți.
Într-adevăr, fie 𝛼1 , 𝛼2 , . . . , 𝛼𝑛 ∈ 𝑹 astfel încât 𝛼1 𝑒1 + 𝛼2 𝑒2 + ⋯ + 𝛼𝑛 𝑒𝑛 = 0𝑹𝒏 .
Succesiv obținem: 𝛼1 (1,0,0, . . . ,0,0) + 𝛼2 (0,1,0, . . . ,0,0) + ⋯ + 𝛼𝑛 (0,0,0, . . . ,0,1) = (0,0,0, … ,0) ⇔
(𝛼1 , 𝛼2 , … , 𝛼𝑛 ) = (0,0,0, … ,0), de unde rezultă că 𝛼1 = 𝛼2 = ⋯ = 𝛼𝑛 = 0 .
2) În spațiul vectorial real 𝑽𝟑 versorii 𝑖̅ , 𝑗̅ , 𝑘̅ sunt liniar independenți.
Într-adevăr, dacă 𝛼, 𝛽, 𝛾 sunt trei scalari astfel încât 𝛼 𝑖̅ + 𝛽 𝑗̅ + 𝛾 𝑘̅ = 0, din unicitatea descompunerii
unui vector liber după trei direcții necoplanare rezultă că 𝛼 = 𝛽 = 𝛾 = 0.
3) În spațiul vectorial 𝑹𝑛 [𝑋] , al polinoamelor cu coeficienți reali, de grad cel mult n, vectorii 1, 𝑋 ,
𝑋 2 , . . . , 𝑋 𝑛 formează un sistem de generatori, orice polinom de grad cel mult n scriindu-se ca o
combinație liniară a monoamelor precedente.

Exemplu: Determinăm ce înseamnă dependența liniară a unor vectori 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 din spațiul

vectorial 𝑹𝒏 și unde am presupus că 𝑥𝑖 = (𝜉1𝑖 , 𝜉2𝑖 , … , 𝜉𝑛𝑖 ) și 𝑖 = 1; 2; … ; 𝑘. Atunci are loc relația
𝛼1 𝑥1 + 𝛼2 𝑥2 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝑥𝑘 = 0
adică au loc n relații
𝛼1 𝜉11 + 𝛼2 𝜉12 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝜉1𝑘 = 0
𝛼1 𝜉21 + 𝛼2 𝜉22 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝜉2𝑘 = 0 (3)
……………………………….
{𝛼1 𝜉𝑛1 + 𝛼2 𝜉𝑛2 + ⋯ + 𝛼𝑘 𝜉𝑛𝑘 = 0.
Dependența liniară a vectorilor 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 , revine la existența unor constante 𝛼1 , 𝛼2 , . . . , 𝛼𝑛 , nu toate
nule, astfel încât să fie verificate relațiile (3). Astfel, problema dependenței liniare a vectorilor
𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 în cazul general revine la problema existenței unei soluții nenule pentru un sistem
omogen de ecuații liniare în care coeficienții sunt tocmai coordonatele corespunzătoare ale vectorilor
considerați.
Ex.1) Este oare liniar independent sau liniar dependent următorul sistem de vectori:
a) 𝑎1 = (1; 2; 3), 𝑎2 = (2; 1; 0), 𝑎3 = (−1; 1; 2);
b) 𝑎1 = (1; 1; 1; 1), 𝑎2 = (1; −1; 1; −1), 𝑎3 = (2; 3; 1; 4), 𝑎4 = (2; 1; 1; 3);
c) 𝑎1 = (1; −1; 1; −1), 𝑎2 = (1; 0; 1; 0), 𝑎3 = (1; −3; 1; −3);
Ex.2) Este oare vectorul 𝑏 o combinație liniară a următorului sistem de vectori:
a) 𝑏 = (1; −1; 2), 𝑎1 = (1; 1; 1), 𝑎2 = (0; 1; −2), 𝑎3 = (0; 0; 2);
b) 𝑏 = (−4; −5; −2; 1), 𝑎1 = (1; −2; −4; 1), 𝑎2 = (−2; 3; −4; 1); 𝑎3 = (5; 1; 1; 0);
Propoziția 9.5: Sistemul alcătuit dintr-un singur vector este liniar dependent atunci și numai
atunci când acest vector este vectorul nul.
Propoziția 9.6: Vectorii 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 sunt liniar dependenți dacă și numai dacă unul dintre ei
este combinație liniară a celorlalți.
Propoziția 9.7: Dacă o parte din vectorii 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑘 sunt liniar dependenți, atunci întreg
sistemul 𝑥1 ; 𝑥2 ; … ; 𝑥𝑛 este liniar dependent.
Consecință: Dacă careva sistem de vectori este liniar independent, atunci orice subsistem a
acestui sistem este deasemenea liniar independent.

3
 Tema 10. Baza și dimensiunea spațiului liniar
Definiție 10.1. Un sistem de vectori liniar independenți 𝑒1 ; 𝑒2 ; … ; 𝑒𝑛 dintr-un spațiu liniar L
formează o bază a spațiului L dacă pentru orice 𝑥 ∈ 𝐿 există o reprezentare de forma
𝑥 = 𝜉1 𝑒1 + 𝜉2 𝑒2 + ⋯ + 𝜉𝑛 𝑒𝑛 , 𝜉𝑗 ∈ 𝐾, 𝑗 = 1,2, . . , 𝑛 (1)
În condițiile indicate, coeficienții dezvoltării (1) sunt unic determinați și se numesc coordonatele
vectorului x.
Într-adevăr, dacă un vector x admite două dezvoltări de forma (1)
𝑥 = 𝜉1 𝑒1 + 𝜉2 𝑒2 + ⋯ + 𝜉𝑛 𝑒𝑛
𝑥 = 𝜂1 𝑒1 + 𝜂2 𝑒2 + ⋯ + 𝜂𝑛 𝑒𝑛
atunci scăzând aceste relații termen cu termen, se obține egalitatea
0 = (𝜉1 − 𝜂1 )𝑒1 + (𝜉2 − 𝜂2 )𝑒2 + ⋯ + (𝜉𝑛 − 𝜂𝑛 )𝑒𝑛
Conform ipotezei de independență liniară a vectorilor 𝑒1 ; 𝑒2 ; … ; 𝑒𝑛 se obține 𝜉1 = 𝜂1 , 𝜉2 =
𝜂2 , … , 𝜉𝑛 = 𝜂𝑛 . Aceste numere unic determinate 𝜉1 , 𝜉2 , … , 𝜉𝑛 se numesc coordonatele vectorului x
relativ la baza 𝑒1 ; 𝑒2 ; … ; 𝑒𝑛 .
Exemple:
1) În spațiul vectorial real 𝑹𝒏 mulțimea 𝐵 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, unde
𝑒1 = (1,0,0, . . . ,0,0), 𝑒2 = (0,1,0, . . . ,0,0) , . . . , 𝑒𝑛 = (0,0,0, . . . ,0,1)
(vectorul 𝑒𝑖 are 1 pe poziția 𝑖 și 0 în rest) este o bază, numită baza canonică.
2) În spațiul real al polinoamelor de grad cel mult n, 𝑹𝑛 [𝑋], mulțimea 𝐵 = {1, 𝑋, 𝑋 2 , . . . , 𝑋 𝑛 }
este bază.
3) În spațiul vectorial al matricelor de tip (m, n), ℳ𝑚, 𝑛(𝑹), mulțimea 𝐵 = {𝐸11, 𝐸12, . . . , 𝐸𝑚𝑛}
̅̅̅̅̅̅ 1, (𝑘, 𝑙) = (𝑖, 𝑗)
este o bază, unde 𝐸𝑖𝑗 = (𝑎𝑘𝑙 ), 𝑘 = 1, 𝑚; 𝑙 = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛, are elementele 𝑎𝑘𝑙 = {
0, î𝑛 𝑟𝑒𝑠𝑡.
Propoziția 10.1. Pentru adunarea a doi vectori din spațiul linear L, coordonatele lor (relativ la o
bază oarecare fixată) se adună. La înmulțirea unui vector cu un număr, toate coordonatele vectorului se
înmulțesc cu acel număr.
Definiția 10.2. Dacă într-un spațiu vectorial L se găsesc n vectori liniar independenți și orice n+1
vectori ai acelui spațiu sunt liniar dependenți, atunci numărul n se numește dimensiunea spațiului L și
se notează cu 𝑑𝑖𝑚(𝐿); spațiul L se numește n-dimensional.
Definiția 10.3. Un spațiu liniar L se numește finit dimensional dacă admite o bază finită, în caz
contrar se numește infinit dimensional.
Propoziția 10.2. Într-un spațiu vectorial L de dimensiune n există o bază formată din n vectori; mai
mult, orice sistem de n vectori liniar independenți din L constituie o bază a acestui spațiu.
Are loc și propoziția reciprocă.
Propoziția 10.3. Dacă în spațiul L există o bază, atunci dimensiunea spațiului este egală cu numărul
vectorilor din bază.
Propoziția 10.4. Oricare două baze dintr-un spațiu vectorial finit generat au același număr de
elemente.
Exemple: 1) Spațiul 𝑉3 este tridimensional ( 𝑑𝑖𝑚(𝑉3 ) = 3), deoarece el are o bază din trei vectori
𝑖̅; 𝑗̅; 𝑘̅; în mod corespunzător 𝑉2 este bidimensional și 𝑉1 unudimensional.
2) Spațiul liniar 𝑹𝒏 este n-dimensional (𝑑𝑖𝑚(𝑹𝒏 ) = 𝑛), deoarece are o bază din n vectori 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 .
3) Spațiul real al polinoamelor de grad cel mult n are 𝑑𝑖𝑚(𝑹𝑛 [𝑋]) = 𝑛 + 1;
4) Spațiul vectorial al matricelor de tip (m, n), ℳ𝑚, 𝑛(𝑹) are 𝑑𝑖𝑚(ℳ𝑚, 𝑛(𝑹)) = 𝑚 ∙ 𝑛;
5) În spațiul ℛ(𝑎; 𝑏), al funcțiilor continue reale 𝑥 = 𝑥(𝑡) definite pe segmentul 𝑎 ≤ 𝑡 ≤ 𝑏 există un
număr oricât de mare de vectori liniar independenți și prin urmare acest spațiu este infinit dimensional
(nu admite bază finită).

4
 Exercițiu: Să se arate că mulțimea 𝐵 = {𝑣1 , 𝑣2 , 𝑣3 }
este o bază a spațiului vectorial 𝑹𝟑 . Determinați coordonatele vectorului 𝑣 în această bază.
a) 𝐵 = {𝑣1 = (1,0, −1), 𝑣2 = (−1,1,0), 𝑣3 = (0,1,1)}, 𝑣 = (7,0,3);
b) 𝐵 = {𝑣1 (5, 4, 1), 𝑣2 (−3, 5, 2), 𝑣3 (2, −1, 3)}, 𝑣 = (7, 23, 4);
c) 𝐵 = {𝑣1 (2, −1, 4), 𝑣2 (−3, 0, −2), 𝑣3 (4, 5, −3)}, 𝑣 = (0, 11, −14)
Soluție: a) Deoarece mulțimea B are 3 elemente dim(𝑹𝟑 ) = 3, este suficient să arătăm, că B este o
mulțime liniar independentă. Considerăm scalarii 𝛼1 ; 𝛼2 ; 𝛼3 astfel încât 𝛼1 𝑣1 + 𝛼2 𝑣2 + 𝛼3 𝑣3 = 0 , adică
𝛼1 (1,0, −1) + 𝛼2 (−1,1,0) + 𝛼3 (0,1,1) = (0,0,0) .
Folosind operațiile de pe spațiile vectoriale de tipul 𝑹𝒏 , egalitatea precedentă este echivalentă cu
𝛼1 − 𝛼2 = 0
relația (𝛼1 − 𝛼2 , 𝛼2 + 𝛼3 , −𝛼1 + 𝛼3 ) = (0,0,0) și mai departe cu sistemul: { 𝛼2 + 𝛼3 = 0
−𝛼1 + 𝛼3 = 0.
Avem astfel un sistem liniar omogen, cu număr egal de ecuații și necunoscute. Deoarece determinantul
1 −1 0
coeficienților Δ = | 0 1 1| = 2 ≠ 0, sistemul este de tip Cramer, deci compatibil determinat (are
−1 0 1
soluție unică). Cum sistemul este omogen, unica soluție va fi 𝛼1 = 𝛼2 = 𝛼3 = 0 și astfel putem conchide că
vectorii mulțimii B sunt liniar independenți.
Pentru ultima parte a exercițiului trebuie să găsim scalarii 𝛽1 , 𝛽2 , 𝛽3 cu proprietatea că
𝑣 = 𝛽1 𝑣1 + 𝛽2 𝑣2 + 𝛽3 𝑣3 , adică (7,0,3) = 𝛽1 (1,0, −1) + 𝛽2 (−1,1,0) + 𝛽3 (0,1,1).
𝛽1 − 𝛽2 = 7
Ultima egalitate este echivalentă cu sistemul: { 𝛽2 + 𝛽3 = 0
−𝛽1 + 𝛽3 = 3.

Rezolvând sistemul, găsim 𝛽1 = 2, 𝛽2 = −5, 𝛽3 = 5 .

Definiția 10.4: Fie L un spațiu vectorial. O submulțime nevidă S a lui L se numește subspațiu
vectorial al lui L dacă cele două operații date pe L induc pe S o structură de spațiu vectorial.
Propoziția 10.5: Fie L un spațiu vectorial și S o submulțime nevidă a lui L. Atunci următoarele
afirmații sunt echivalente:
1. S este un subspațiu vectorial al lui L;
2. sunt îndeplinite condițiile:
a) 𝑥 + 𝑦 ∈ 𝑆 , pentru orice 𝑥, 𝑦 ∈ 𝑆;
b) 𝛼 𝑥 ∈ 𝑆 , pentru orice 𝑥 ∈ 𝑆 și 𝛼 ∈ 𝑹 ;
3. 𝛼 𝑥 + 𝛽 𝑦 ∈ 𝑆 , pentru orice 𝑥, 𝑦 ∈ 𝑆 și 𝛼 , 𝛽 ∈ 𝑹 .
Observație: Orice subspațiu vectorial conține vectorul nul al spațiului vectorial (se ia 𝛼 = 0 în condiția
2b).
Exemple:
1. Dacă L este un spațiu vectorial, atunci mulțimea {0} este un subspațiu vectorial al lui L, numit
subspațiul nul. Orice subspațiu diferit de spațiul vectorial L și de subspațiul nul {0} se numește
subspațiu propriu.
2. Submulțimile 𝑹 × {0} = {(𝑥1 , 0)/ 𝑥1 ∈ 𝑹}, {0} × 𝑹 = {(0, 𝑥2 )/ 𝑥2 ∈ 𝑹} sunt subspații vectoriale ale
lui 𝑹𝟐 . (Acest exemplu are următoarea interpretare geometrică: axele de coordonate Ox și respectiv
Oy sunt subspații vectoriale ale planului xOy).
Într-adevăr, fie 𝑥, 𝑦 ∈ 𝑹 × {0} și 𝛼 , 𝛽 ∈ 𝑹 arbitrari. Atunci 𝑥 = (𝑥1 , 0), 𝑦 = (𝑦1 , 0) cu 𝑥1 , 𝑦1 ∈ 𝑹 , iar
𝛼𝑥 + 𝛽𝑦 = 𝛼 (𝑥1 , 0) + 𝛽 (𝑦1 , 0) = (𝛼 𝑥1 + 𝛽 𝑦1 , 0) ∈ 𝑹 × {0}.
În consecință, obținem că 𝑹 × {0} este subspațiu vectorial al lui 𝑹𝟐 . Analog se demonstrează că {0} × 𝑹
este subspațiu vectorial al lui 𝑹𝟐 .

5
 3. Spațiul vectorial 𝑹𝑛 [𝑋] este un subspațiu vectorial al spațiului 𝑹[𝑋], deoarece 𝑔𝑟𝑎𝑑(𝛼𝑃(𝑋) +
𝛽𝑄(𝑋)) ≤ 𝑚𝑎𝑥(𝑔𝑟𝑎𝑑(𝑃(𝑋)), 𝑔𝑟𝑎𝑑(𝑄(𝑋))), pentru orice 𝑃(𝑋), 𝑄(𝑋) ∈ 𝑹[𝑋] și 𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹.

Propoziția 10.6: Fie 𝐿 un spațiu vectorial finit dimensional și 𝑆 un subspațiu vectorial al lui 𝐿.
Atunci 𝑑𝑖𝑚(𝑆) ≤ 𝑑𝑖𝑚(𝐿), cu egalitate dacă și numai dacă 𝑆 = 𝐿.

Exercitiu 2: Să se verifice dacă mulțimea S este subspațiu vectorial în 𝑹𝟑 . În caz afirmativ,

determinați o bază în S.
a) S= {𝑥 ∈ 𝑹𝟑 , 𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 ), 𝑥1 + 𝑥2 + 𝑥3 = 0} ⊂ 𝑹𝟑 ;
b) S= {𝑥 ∈ 𝑹𝟑 , 𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 ), 𝑥1 = 3𝑥2 ș𝑖 𝑥3 = −𝑥2 } ⊂ 𝑹𝟑 .

Tema 11. Trecerea de la o bază la alta

Fie L un spațiu vectorial și 𝐵1 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, 𝐵2 = { 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ } două baze al lui L. Deoarece
𝐵1 este o bază a lui L, orice vector din L se exprimă în mod unic ca o combinție liniară a
vectorilor bazei 𝐵1 cu anumiți scalari. În particular, acest lucru este valabil și pentru vectorii din 𝐵2 . Astfel
se obține următorul sistem de relații:
𝑒1′ = 𝑎11 𝑒1 + 𝑎21 𝑒2 + ⋯ + 𝑎𝑛1 𝑒𝑛
𝑒 ′ = 𝑎12 𝑒1 + 𝑎22 𝑒2 + ⋯ + 𝑎𝑛2 𝑒𝑛
{ 2 (1)
……………………………………..
𝑒𝑛′ = 𝑎1𝑛 𝑒1 + 𝑎2𝑛 𝑒2 + ⋯ + 𝑎𝑛𝑛 𝑒𝑛

cu 𝑎𝑖𝑗 ∈ 𝑹 unic determinați.

𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
𝑎21 𝑎22 … 𝑎2𝑛
Definiția 11.1: Matricea 𝐴 = ( ) ∈ 𝑀2 (𝑹), ale cărei coloane sunt coordonatele
… … … …
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛
′ ′ ′
vectorilor 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 , se numește matricea de trecere de la baza 𝑩𝟏 la baza 𝑩𝟐 .
Observație: Sistemul de relații (1) se poate scrie matricial sub următoarea formă:
𝑒′1 𝑒1
′
𝑒2 = 𝐴 ∙ (𝑒2 ). (2)
… …
𝑒𝑛
(𝑒′𝑛 )
Propoziția 11.1: Fie L un spațiu vectorial și 𝐵1 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, 𝐵2 = { 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ } două baze
al lui L. Atunci matricea de trecere A de la 𝐵1 la baza 𝐵2 este inversabilă, inversa ei 𝐴−1 fiind matricea
de trecere de la 𝐵2 la baza 𝐵1 .
Putem folosi faptul că matricea A este inversabilă, deci din relația (2) se obține că
𝑒1 𝑒′1
𝑒 ′
( 2 ) = 𝐴−1 ∙ 𝑒2
… …
𝑒𝑛
(𝑒′𝑛 )
ceea ce demonstrează că 𝐴−1 este matricea de trecere de la 𝐵2 la 𝐵1 .
Propoziția 11.2: Fie L un spațiu vectorial și 𝐵1 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, 𝐵2 = { 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ } două baze
al lui L și A matricea de trecere de la 𝐵1 la baza 𝐵2 . Dacă 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 sunt coordonatele unui vector 𝑥 ∈
𝐿 în baza 𝐵1, iar 𝑥1′ , 𝑥2′ , . . . , 𝑥𝑛′ sunt coordonatele aceluiași vector 𝑥 în raport cu baza 𝐵2 atunci:

6
 𝑥1 𝑥′1
𝑥 ′
( 2 ) = 𝐴 ∙ 𝑥2 . (3)
… …
𝑥𝑛
(𝑥′𝑛 )
Demonstrație: Deoarece 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 sunt coordonatele lui x în baza 𝐵1 , iar 𝑥1′ , 𝑥2′ , . . . , 𝑥𝑛′
sunt coordonatele lui x în baza 𝐵2 , atunci
𝑥 = 𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 = ∑𝑛𝑖=1 𝑥𝑖 𝑒𝑖 ;
𝑥 = 𝑥1 𝑒1′ + 𝑥2 𝑒2′ + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛′ = ∑𝑛𝑗=1 𝑥𝑗′ 𝑒𝑗′ .
Folosind sistemul de relații (1) vom obține:
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛 𝑛

∑ 𝑥𝑖 𝑒𝑖 = ∑ 𝑥𝑗′ 𝑒𝑗′ = ∑ 𝑥𝑗′ (∑ 𝑎𝑖𝑗 𝑒𝑖 ) = ∑ (∑ 𝑎𝑖𝑗 𝑥𝑗′ ) 𝑒𝑖 .

𝑖=1 𝑗=1 𝑗=1 𝑖=1 𝑖=1 𝑗=1
Deoarece scrierea unui vector într-o bază este unică, rezultă că 𝑥𝑖 = ∑𝑛𝑗=1 𝑎𝑖𝑗 𝑥𝑗′ , pentru orice 1 ≤
𝑖 ≤ 𝑛 . Ultima egalitate este echivalentă cu relația matriceală (3) și astfel demonstrația este completă.
𝑥1 𝑥′1
𝑥 ′
Dacă notăm 𝑋 = ( 2 ) și 𝑋 ′ = 𝑥2 , atunci relația (3) poate fi scrisă astfel: 𝑋 = 𝐴𝑋 ′ , de unde
… …
𝑥𝑛
(𝑥′𝑛 )
′ −1
se obține 𝑋 = 𝐴 𝑋.
Exemplu 11.1: Fie 𝑉2- spațiul liniar al vectorilor liberi din plan. Considerăm sistemul cartezian
de coordonate în plan xOy. Se știe că în plan utilizăm în calitate bază sistemul format din versorii axelor
de coordonate {𝑖⃗, 𝑗⃗}. Vom nota 𝑒1 = 𝑖⃗ , 𝑒2 = 𝑗⃗. Vom face trecerea de la baza 𝐵1 = {𝑒1 , 𝑒2 } la altă bază
𝐵2 = {𝑒1′ , 𝑒2′ }, efectând o rotație de unghi 𝜑. Vectorii 𝑒1′ , 𝑒2′ sunt ortogonali și |𝑒1′ | = |𝑒2′ | = 1.

𝑒2′ 𝑗⃗ 𝑒1′
𝜑
𝜑
𝑖⃗ x

Determinăm coordonatele vectorilor 𝑒1′ , 𝑒2′ în baza 𝐵1. Proiectând vectorii 𝑒1′ , 𝑒2′ pe axele de coordonate
obținem:
𝑒1′ = cos 𝜑 ∙ 𝑒1 + sin 𝜑 ∙ 𝑒2 = (cos 𝜑 , sin 𝜑)
𝑒2′ = cos(90° + 𝜑) ∙ 𝑒1 + sin(90° + 𝜑) ∙ 𝑒2 = − sin 𝜑 ∙ 𝑒1 + cos 𝜑 ∙ 𝑒2 = (− sin 𝜑 , cos 𝜑).
cos 𝜑 − sin 𝜑 𝑥1 𝑥′
Matricea de trecere este 𝐴 = ( ). Notăm 𝑋 = (𝑥 ) și 𝑋 ′ = ( 1′ ). Astfel avem
sin 𝜑 cos 𝜑 2 𝑥2
cos 𝜑 −sin 𝜑 𝑥′ cos 𝜑 ∙ 𝑥1′ − sin 𝜑 ∙ 𝑥2′
𝑋 = 𝐴𝑋 ′ = ( ) ∙ ( 1′ ) = ( ).
sin 𝜑 cos 𝜑 𝑥2 sin 𝜑 ∙ 𝑥1′ + cos 𝜑 ∙ 𝑥2′

7
Utilizând notațiile 𝑥1 = 𝑥, 𝑥2 = 𝑦 și 𝑥1′ = 𝑥 ′ , 𝑥2′ = 𝑦 ′ obținem formulele de trecere de la coordonatele
(𝑥 ′ , 𝑦 ′ ) la (𝑥, 𝑦)
𝑥 = cos 𝜑 ∙ 𝑥 ′ − sin 𝜑 ∙ 𝑦′
{ . (4)
𝑦 = sin 𝜑 ∙ 𝑥 ′ + cos 𝜑 ∙ 𝑦′
cos 𝜑 sin 𝜑
Pentru a obține trecearea inversă, determinăm 𝐴−1 = ( ), iar 𝑋 ′ = 𝐴−1 𝑋
−sin 𝜑 cos 𝜑
Astfel avem formulele de trecere de la coordonatele (𝑥, 𝑦) la (𝑥 ′ , 𝑦 ′ ):
𝑥 ′ = 𝑥 cos 𝜑 + 𝑦 sin 𝜑
{ ′ . (5)
𝑦 = −𝑥 sin 𝜑 + 𝑦 cos 𝜑

Fie acum 𝐵1 = {𝑣1 , 𝑣2 , . . . , 𝑣𝑛 }, 𝐵2 = { 𝑤1 , 𝑤2 , . . . , 𝑤𝑛 } două baze diferite ale spațiului liniar 𝑹𝒏

și fie v un vector din 𝑹𝒏 . Să notăm cu 𝑋, 𝑋𝐵1 , respectiv 𝑋𝐵2 cordonatele acestui vector în raport cu baza
canonică 𝐵𝑐 , baza 𝐵1, respectiv baza 𝐵2. Am dori să putem da o legătură între aceste coordonate în
diferite baze.
Ținând seama de formulele (3), putem scrie
𝑋𝐵1 = 𝐴1−1 𝑋, (6)

𝑋𝐵2 = 𝐴−1
2 𝑋, (7)

unde 𝐴1 și 𝐴2 sunt matricile de trecere (transpuse) de la baza canonică la bazele 𝐵1, respectiv 𝐵2.
Relația (6) se poate rescrie sub forma
𝑋 = 𝐴1 𝑋𝐵1 . (8)

Astfel că putem înlocui exprimarea (8) a coordonatelor 𝑋 în relația (7),care devine:

𝑋𝐵2 = 𝐴−12 𝐴1 𝑋𝐵1 . (9)

Ultima formulă exprimă legătura între coordonatele vectorului v în cele două baze.

Exemplu 11.2: Fie date bazele 𝐵1 = {𝑣1 = (1, 1, 1)𝑇 , 𝑣2 = (2, 1, −3)𝑇 , 𝑣3 = (−2, −4, 5)𝑇 } și
𝐵2 = {𝑤1 = (−1, 1, 0)𝑇 , 𝑤2 = (2, −2, 1)𝑇 , 𝑤3 = (3, −2, 3)𝑇 }.
Vom detemina formulele de trecere de la baza 𝐵1 la baza 𝐵2. Notăm 𝑋𝐵1 = (𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 )𝑇 , respectiv
𝑋𝐵2 = (𝑦1 , 𝑦2 , 𝑦3 )𝑇 .
Matricile atașate celor două baze sunt:
1 2 −2 −1 2 3
𝐴1 = (1 1 −4), 𝐴2 = ( 1 −2 −2).
1 −3 5 0 1 3
Ținând cont de formula (4), vom determina formulele de transformare a coordonatelor.
Mai întâi determinăm matricea inversă 𝐴−1
2 .
𝐴11 𝐴21 𝐴31
1
𝐴−1
2 = det(𝐴 ) (𝐴12 𝐴22 𝐴32 ), unde 𝐴𝑖𝑗 = (−1)
𝑖+𝑗
𝑀𝑖𝑗 sunt complemenții algebrici.
2
𝐴13 𝐴23 𝐴33
−2 −2
𝐴11 = (−1)1+1 𝑀11 = 𝑀11 = | | = −6 − (−2) = −4;
1 3
𝐴12 = −3, 𝐴13 = 1, 𝐴21 = −3, 𝐴22 = −3, 𝐴23 = 1, 𝐴31 = 2, 𝐴32 = 1, 𝐴33 = 0.

8
 −4 −3 2
Astfel obținem 𝐴−1
2 = ( −3 −3 1).
1 1 0
−4 −3 2 1 2 −2 −5 −17 30
−1
Calculăm produsul 𝐴2 ∙ 𝐴1 = (−3 −3 1) ∙ (1 1 −4) = (−5 −12 23 )
1 1 0 1 −3 5 2 3 −6
și vom obține formulele de transformare a coordonatelor:
𝑦1 = −5𝑥1 − 17𝑥2 + 30𝑥3 ,
{ 𝑦2 = −5𝑥1 − 12𝑥2 + 23𝑥3 ,
𝑦3 = 2𝑥1 + 3𝑥2 − 6𝑥3 ,
adică exact ceea ce căutam.
Tema 12. Spații liniare euclidiene
În acest paragraf vom introduce o nouă operație definită într-un spațiu liniar real L numită
produs scalar, și vom studia proprietățile spațiului L atunci când este dotat cu o astfel de operație.
Definiția 12.1: Fie spațiul liniar real L cu 𝑑𝑖𝑚𝐿 = 𝑛 < ∞ . O aplicație 𝑔: 𝐿 × 𝐿 → 𝑅, 𝑔(𝑥, 𝑦) =
(𝑥, 𝑦) se numește produs scalar în spațiul liniar L dacă are următoarele proprietăți:
1) (𝑥, 𝑦) = (𝑦, 𝑥) , pentru orice 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿 - simetrie;
2) (𝑥 + 𝑦, 𝑧) = (𝑥, 𝑧) + (𝑦, 𝑧), pentru orice 𝑥, 𝑦, 𝑧 ∈ 𝐿 - aditivitate;
3) (𝛼𝑥, 𝑦) = 𝛼(𝑥, 𝑦) , pentru orice 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿 și orice 𝛼 ∈ 𝑹 - omogenitate;
4) (𝑥, 𝑥) ≥ 0, pentru orice 𝑥 ∈ 𝐿, cu egalitate dacă și numai dacă 𝑥 = 0𝐿 – pozitiv definire și
nedegenerare.
Definiția 12.2: Un spațiu vectorial real pe care s-a definit un produs scalar se numește spațiu
euclidian.
Exemplu 12.1: Spațiul vectorial 𝑉3 al vectorilor liberi înzestrat cu produsul scalar
(𝑎̅, 𝑏̅) = 𝑎̅ ∙ 𝑏̅ = |𝑎̅| ∙ |𝑏̅| ∙ cos ∠(𝑎̅, 𝑏̅)
este un spațiu euclidian real.
Exemplu 12.2: Se consideră spațiul vectorial real 𝑹𝒏 și pentru orice doi vectori 𝑥, 𝑦 ∈ 𝑹𝑛 ,
𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 ) , 𝑦 = (𝑦1 , 𝑦2 , . . . , 𝑦𝑛 ) definim
(𝑥, 𝑦) = 𝑥1 𝑦1 + 𝑥2 𝑦2 + . . . +𝑥𝑛 𝑦𝑛 .
Se demonstrează fară dificultate că această aplicație verifică axiomele produsului scalar și astfel 𝑹𝒏
devine un spațiu euclidian real.
Exemplu 12.3: Dacă se consideră spațiul ℛ([𝑎, 𝑏]) al funcțiilor reale continue definite pe
intervalul [𝑎, 𝑏] cu valori reale, atunci aplicația
𝑏

(𝑥, 𝑦) = ∫ 𝑥 (𝑡)𝑦(𝑡)𝑑𝑡
𝑎
este un produs scalar pe spațiul ℛ([𝑎, 𝑏]).
Într-adevăr, pentru 𝑥(𝑡), 𝑦(𝑡), 𝑧(𝑡) ∈ ℛ([𝑎, 𝑏]) și 𝛼 ∈ 𝑹 arbitrari, avem:
𝑏 𝑏
1. (𝑥, 𝑦) = ∫𝑎 𝑥(𝑡)𝑦(𝑡)𝑑𝑡 = ∫𝑎 𝑦 (𝑡)𝑥(𝑡)𝑑𝑡 = (𝑦, 𝑥);
𝑏 𝑏 𝑏
2. (𝑥 + 𝑦, 𝑧) = ∫𝑎 (𝑥(𝑡) + 𝑦(𝑡))𝑧(𝑡)𝑑𝑡 = ∫𝑎 𝑥(𝑡)𝑧(𝑡)𝑑𝑡 + ∫𝑎 𝑦(𝑡)𝑧(𝑡)𝑑𝑡 = (𝑥, 𝑧) + (𝑦, 𝑧);
𝑏 𝑏
3. (𝛼𝑥, 𝑦) = ∫𝑎 𝛼𝑥(𝑡)𝑦(𝑡)𝑑𝑡 = 𝛼 ∫𝑎 𝑥(𝑡)𝑦(𝑡)𝑑𝑡 = 𝛼(𝑥, 𝑦);
𝑏 𝑏
4. (𝑥, 𝑥) = ∫𝑎 𝑥(𝑡)𝑥(𝑡)𝑑𝑡 = ∫𝑎 𝑥 2 (𝑡)𝑑𝑡 ≥ 0, deoarece integrala definită dintr-o funcție pozitivă este
𝑏
întotdeauna pozitivă. Mai mult, dacă (𝑥, 𝑥) = 0, atunci ∫𝑎 𝑥 2 (𝑡)𝑑𝑡 = 0, de unde, ținând cont de
interpretarea geometrică a integralei și de faptul că 𝑥(𝑡) este continuă, obținem că 𝑥 2 (𝑡) = 0, și astfel
𝑥(𝑡) = 0, pentru orice 𝑡 ∈ [𝑎, 𝑏].

9
Reciproc, dacă 𝑥(𝑡) = 0, pentru orice 𝑡 ∈ [𝑎, 𝑏], atunci evident (𝑥, 𝑥) = 0.
Definiția 12.3: Modulul (norma) unui vector 𝑥 într-un spațiu euclidian real este prin definiție
numărul real pozitiv |𝑥| = √(𝑥; 𝑥).
Din axioma 4) (din definiția produsului scalar) rezultă că pentru orice vector 𝑥 dintr-un spațiu
euclidian real există o lungime; pentru orice vector 𝑥 ≠ 0 lungimea este pozitivă și vectorul nul are
lungimea egală cu zero.
Definiția 12.4: Fie L un spațiu euclidian și 𝑥, 𝑦 doi vectori nenuli din L. Se numește unghi dintre
vectorii 𝑥 și 𝑦 numărul 𝜑 ∈ [0, 𝜋] dat de relația:
(𝑥∙𝑦)
𝑐𝑜𝑠 𝜑 = |𝑥|∙|𝑦|.
Teorema (Cauchy-Buniakowski-Schwarz): Dacă L este un spațiu euclidian cu produsul scalar
(𝑥, 𝑦), atunci
(𝑥, 𝑦)2 ≤ |𝑥|2 ∙ |𝑦|2 (1)
pentru orice 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿.
Demonstrație: Fie 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿 și 𝛼 ∈ 𝑹.
Dacă 𝑥 = 0, atunci (𝑥, 𝑦) = 0, |𝑥| = 0, deci în relația (1) avem egalitate.
Putem presupune deci că 𝑥 ≠ 0, adică |𝑥| > 0. Din proprietățile produsului scalar rezultă că (𝛼𝑥 +
𝑦, 𝛼𝑥 + 𝑦) ≥ 0. Pe de altă parte, folosind axiomele produsului scalar, avem
(𝛼𝑥 + 𝑦, 𝛼𝑥 + 𝑦) = 𝛼 2 (𝑥, 𝑥) + 𝛼(𝑥, 𝑦) + 𝛼(𝑦, 𝑥) + (𝑦, 𝑦) = 𝛼 2 (𝑥, 𝑥) + 2𝛼(𝑥, 𝑦) + (𝑦, 𝑦).
Astfel obținem
𝛼 2 (𝑥, 𝑥) + 2𝛼(𝑥, 𝑦) + (𝑦, 𝑦) ≥ 0. (2)
Polinomul de gradul doi în raport cu 𝛼, din membrul stâng al inegalității (2) are coeficientul termenului
superior (𝑥, 𝑥) > 0, deci discriminantul Δ ≤ 0, adică 4(𝑥, 𝑦)2 − 4(𝑥, 𝑥)(𝑦, 𝑦) ≤ 0, de unde rezultă
2
4(𝑥, 𝑦)2 ≤ 4(𝑥, 𝑥)(𝑦, 𝑦) ⇔ (𝑥, 𝑦)2 ≤ |𝑥|2 ∙ |𝑦|2, unde |𝑥|2 = (√(𝑥, 𝑥)) = (𝑥, 𝑥) și |𝑦|2 = (𝑦, 𝑦).
Teorema este demonstrată.
Observație: Fie L un spațiu euclidian. Pentru orice pereche ordonată de vectori 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿/{0}
(𝑥∙𝑦)
inegalitatea Cauchy - Schwarz - Buniakowski poate fi scrisă în forma: |𝑥|∙|𝑦| ≤ 1.
Consecința 12.1. Inegalitatea Cauchy-Buniakowski-Schwarz: Pentru orice numere reale
𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 , 𝑦1 , 𝑦2 , . . . , 𝑦𝑛 are loc inegalitatea
(𝑥1 𝑦1 + 𝑥2 𝑦2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑦𝑛 )2 ≤ (𝑥12 + 𝑥22 + ⋯ + 𝑥𝑛2 )(𝑦12 + 𝑦22 +. . . , +𝑦𝑛2 ). (3)
Expresia din partea stângă a inegalității (3) este de fapt pătratul produsului scalar din spațiul vectorial
real 𝑹𝒏 , iar expresiile din parantezele din membru dreapt al inegalității (3) sunt egale cu |𝑥|2 , respectiv
|𝑦|2 în spațiul vectorial real 𝑹𝒏 .
Consecința 12.2. Inegalitatea Buniakowski: În spațiul funcțiilor reale continue definite pe
intervalul [𝑎, 𝑏] cu valori reale, are loc inegalitatea:
𝑏 2 𝑏 𝑏
[∫𝑎 𝑥(𝑡)𝑦(𝑡)𝑑𝑡] ≤ ∫𝑎 [𝑥(𝑡)]2 𝑑𝑡 ∙ ∫𝑎 [𝑦(𝑡)]2 𝑑𝑡. (4)
Consecința 12.3. Inegalitatea triunghiului: Pentru orice vectori 𝑥, 𝑦 din spațiu liniar real L are loc
inegalitatea: |𝑥 + 𝑦| ≤ |𝑥| + |𝑦|. (5)
Demostrație: Utilizând definiția modulului și axiomele produsului scalar vom avea:
|𝑥 + 𝑦|2 = (𝑥 + 𝑦, 𝑥 + 𝑦) = (𝑥, 𝑥) + (𝑥, 𝑦) + (𝑦, 𝑥) + (𝑦, 𝑦) = (𝑥, 𝑥) + 2(𝑥, 𝑦) + (𝑦, 𝑦) = |𝑥|2 +
2(𝑥, 𝑦) + |𝑦|2 ≤ |𝑥|2 + 2|𝑥||𝑦| + |𝑦|2 = (|𝑥| + |𝑦|)2 .
Am obinut |𝑥 + 𝑦|2 ≤ (|𝑥| + |𝑦|)2 , deci |𝑥 + 𝑦| ≤ |𝑥| + |𝑦| c.c.t.d.

10
 Tema 13. Baze ortonormate
Definiția 13.1: Fie L un spațiu euclidian. Doi vectori 𝑥 și 𝑦 din L se numesc ortogonali dacă (𝑥, 𝑦) =
0. În acest caz notăm 𝑥 ⊥ 𝑦.
Vectorul nul este ortogonal pe orice vector al unui spațiu euclidian.
În plan sau în spațiu noțiunea de vectori ortogonali coincide cu cea de vectori perpendiculari.

Definiția 13.2: Un sistem de vectori 𝑆𝑛 = {𝑒1 , 𝑒2 , … , 𝑒𝑛 } dintr-un spațiu euclidian se numește

ortogonal dacă vectorii 𝑒𝑖 , 𝑖 = 1,2. . , 𝑛 sunt ortogonali doi câte doi și ortonormat dacă este ortogonal
și, în plus, toți vectorii au norma (modulul) egală cu 1.

Dacă un sistem de vectori 𝑆𝑛 = {𝑒1 , 𝑒2 , … , 𝑒𝑛 } dintr-un spațiu euclidian este ortonormat atunci
0, 𝑑𝑎𝑐ă 𝑖 ≠ 𝑗
(𝑒𝑖 , 𝑒𝑗 ) = 𝛿𝑖𝑗 = { ,
1, 𝑑𝑎𝑐ă 𝑖 = 𝑗
unde 𝛿𝑖𝑗 este simbolul lui Kronecker.

Propoziția 13.1: Dacă L este un spațiu euclidian, iar 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 sunt 𝑛 vectori nenuli din L,
ortogonali doi câte doi, atunci 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 sunt liniar independenți.
Demonstrație: Vectorii 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 fiind ortogonali doi câte doi înseamnă că (𝑥𝑖 , 𝑥𝑗 ) = 0, pentru
orice 𝑖 ≠ 𝑗.
Fie 𝛼1 , 𝛼2 , . . . , 𝛼𝑛 ∈ 𝑹 astfel încât 𝛼1 𝑥1 + 𝛼2 𝑥2 + . . . +𝛼𝑛 𝑥𝑛 = 0𝐿 . Fixăm un indice 1 ≤ 𝑘 ≤ 𝑛
arbitrar și înmulțim scalar cu 𝑥𝑘 relația anetrioară: (𝛼1 𝑥1 + 𝛼2 𝑥2 + . . . +𝛼𝑛 𝑥𝑛 , 𝑥𝑘 ) = (0𝐿 , 𝑥𝑘 ) =0, de
unde obținem că 𝛼1 (𝑥1 , 𝑥𝑘 ) + 𝛼2 (𝑥2 , 𝑥𝑘 ) + ⋯ + 𝛼𝑘 (𝑥𝑘 , 𝑥𝑘 ) + ⋯ + 𝛼𝑛 (𝑥𝑛 , 𝑥𝑘 ) = 0 ⇔ 𝛼𝑘 (𝑥𝑘 , 𝑥𝑘 ) = 0.
Din ultima egalitate, având în vedere că 𝑥𝑘 ≠ 0𝐿 , rezultă 𝛼𝑘 = 0. Cum indicele 𝑘 a fost ales arbitrar,
putem conchide că 𝛼𝑖 = 0, pentru orice 1 ≤ 𝑖 ≤ 𝑛, deci vectorii 𝑥1 , 𝑥2 , . . . , 𝑥𝑛 sunt liniar independenți.
Ca o consecință a propoziției anterioare avem următorul rezultat.
Propoziția 13.2: Un sistem de 𝑛 vectori ortogonali dintr-un spațiu euclidian n-dimensional este o
bază în acest spațiu, numită bază ortogonală. Dacă în plus toți vectorii din această bază au norma
(modulul) egală cu 1 atunci baza se numește ortonormată.
Exemple:
1)În spațiul vectorilor liberidin plan 𝑉2 sistemul format din versorii axelor de coordonate {𝑖⃗, 𝑗⃗ } este
bază ortonormată.
2) În spațiul vectorilor liberi 𝑉3 sistemul format din versorii axelor de coordonate {𝑖⃗, 𝑗⃗, 𝑘 ⃗⃗ } este bază
ortonormată.
3) În spațiul vectorial real 𝑹𝒏 baza canonică 𝐵 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, unde
𝑒1 = (1,0,0, . . . ,0,0), 𝑒2 = (0,1,0, . . . ,0,0) , . . . , 𝑒𝑛 = (0,0,0, . . . ,0,1)
este bază ortonormată.

Teoremă: În orice spațiu euclidian finit dimensional există o bază ortonormată.

Demonstrație: Fie L un spațiu euclidian finit dimensional. Atunci L are o bază finită, 𝐵 =
{𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }. Găsirea unei baze ortonormate a lui L se face în două etape: se determină mai întâi,
pornind de la baza B, o bază B' ortogonală; apoi, cu ajutorul bazei intermediare B' se construiește baza
finală 𝐵̅ ortonormată.
Etapa I: Vom construi inductiv baza 𝐵 ′ = {𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ } ortogonală. Definim:
− 𝑒1′ = 𝑒1 ;

11
 − 𝑒2′ = 𝑒2 + 𝛼1 𝑒1′, cu 𝛼1 ∈ 𝑹. Scalarul 𝛼1 se determină din condiția de ortogonalitate 𝑒2′ ⊥ 𝑒1′ , adică
(𝑒2′ , 𝑒1′ ) = 0. Ținând cont de forma considerată pentru 𝑒2′ , obținem (𝑒2 + 𝛼1 𝑒1′ , 𝑒1′ ) = 0, de unde
(𝑒 ,𝑒 ′ )
(𝑒2 , 𝑒1′ ) + 𝛼1 (𝑒1′ , 𝑒1′ ) = 0. Astfel rezultă că 𝛼1 = − 2′ 1′ .
(𝑒 ,𝑒 ) 1 1
− 𝑒3′ = 𝑒3 + 𝛽1 𝑒1′ + 𝛽2 𝑒2′ , cu 𝛽1, 𝛽2 ∈ 𝑹. Determinăm 𝛽1 și 𝛽2 din condițiile 𝑒3′ ⊥ 𝑒1′ și 𝑒3′ ⊥ 𝑒2′ . Din
prima relație de ortogonalitate obinem că (𝑒3′ , 𝑒1′ ) = 0, (𝑒3 + 𝛽1 𝑒1′ + 𝛽2 𝑒2′ , 𝑒1′ ) = 0 sau, echivalent,
(𝑒 ,𝑒 ′ )
(𝑒3 , 𝑒1′ ) + 𝛽1 (𝑒1′ , 𝑒1′ ) + 𝛽2 (𝑒2′ , 𝑒1′ ) = 0. Deoarece (𝑒2′ , 𝑒1′ ) = 0, obținem 𝛽1 = − 3′ 1′ . Similar, din
(𝑒 ,𝑒 ) 1 1
(𝑒3 ,𝑒2′ )
𝑒3′ ⊥ 𝑒2′ găsim 𝛽2 = − (𝑒 ′ ,𝑒 ′ ).
2 2
− Presupunem că s-au construit vectorii 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑘′ ∈ 𝐿 , ortogonali doi câte doi. Definim
′
𝑒𝑘+1 = 𝑒𝑘+1 + 𝜆1 𝑒1′ + 𝜆2 𝑒2′ + . . . 𝜆𝑘 𝑒𝑘′ , cu 𝜆𝑖 ∈ 𝑹, astfel încât 𝑒𝑘+1′
⊥ 𝑒𝑖′ pentru orice 1 ≤ 𝑖 ≤ 𝑘.
(𝑒𝑘+1 ,𝑒𝑖′ )
′
Din condiția (𝑒𝑘+1 , 𝑒𝑖′ ) = 0, obținem 𝜆𝑖 = − (𝑒𝑖′ ,𝑒𝑖′ )
pentru orice 1 ≤ 𝑖 ≤ 𝑘.
Astfel se construiesc vectorii nenuli 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ , ortogonali doi câte doi. Din propoziia 13.1 rezultă că
𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ sunt liniar independenți. Deoarece 𝑑𝑖𝑚(𝐿) = 𝑛 putem conchide, că 𝐵′ = {𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ }
este o bază ortogonală a lui L.
𝑒′ 𝑒′ 𝑒′
̅=
𝑒𝑛 = 𝑛′ . Se verifică fără dificultate că ℬ
Etapa II: Considerăm: 𝑒̅1 = 1′ , 𝑒̅2 = 2′ , . . . , ̅̅̅
|𝑒1 | |𝑒2 | |𝑒𝑛 |
{𝑒̅1 , 𝑒̅2 , . . . , ̅̅̅}
𝑒𝑛 este o bază ortonormată a lui L. c.c.t.d.
Observații:
1. Metoda pentru determinarea unei baze ortogonale, prezentată în etapa I a demonstrației
prcedente este cunoscută sub numele de procedeu Gram-Schmidt sau procedeu de ortogonalizare.
2. Pentru rezolvarea exercițiilor în care se cere determinarea unei baze ortonormate într-un
spațiu euclidian, pornind de la o bază dată, se procedează ca în demonstrația Teoremei de mai sus.
3) Dacă raportăm un spațiu euclidian la o bază ortonormată expresiile produsului scalar, a
normei euclidiene au aceeași formă cu cele similare obținute în cazul produsului scalar uzual din 𝑹𝒏 .
Fie 𝐵 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 } o bază ortonormată a spațiului euclidian L și 𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿, 𝑥 = ∑𝑛𝑖=1 𝑥𝑖 𝑒𝑖 , 𝑦 =
∑𝑛𝑗=1 𝑦𝑗 𝑒𝑗 , atunci produsul scalar este
𝑛 𝑛 𝑛 𝑛

(𝑥, 𝑦) = ∑ ∑ 𝑥𝑖 𝑦𝑗 (𝑒𝑖 , 𝑒𝑗 ) = ∑ ∑ 𝑥𝑖 𝑦𝑗 = 𝑥1 𝑦1 + 𝑥2 𝑦2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑦𝑛
𝑖=1 𝑖=1 𝑖=1 𝑖=1
și norma |𝑥| = √(𝑥, 𝑥) = √𝑥12 + 𝑥22 +⋯+ 𝑥𝑛2 .

Exercițiu 13.1: Să se găsească o bază ortonormată a lui 𝑹𝟑 , pornind de la baza 𝐵 = {𝑣1 =

(1,2,2), 𝑣2 = (2, −2,1), 𝑣3 = (−2,1,2)}.
Soluție: Etapa I: Determinăm, cu ajutorul procedeului Gram-Schmidt, baza 𝐵 ′ = {𝑣1′ , 𝑣2′ , 𝑣3′ }
ortogonală.
- 𝑣1′ = 𝑣1 = (1,2,2);
- 𝑣2′ = 𝑣2 + 𝛼1 𝑣1′ , cu 𝛼1 ∈ 𝑹 astfel încât 𝑣1′ ⊥ 𝑣2′ . Din această condiție de
(𝑣 ,𝑣 ′ ) 2∙1+(−2)∙2+1∙2 0
ortogonalitate rezultă că 𝛼1 = − (𝑣2′ ,𝑣1′ ) = − = − 9 = 0. Astfel obținem 𝑣2′ = 𝑣2 =
1 1 1+22 +22
(2, −2,1) .
- 𝑣3′ = 𝑣3 + 𝛽1 𝑣1′ + 𝛽2 𝑣2′ , cu 𝛽1 , 𝛽2 ∈ 𝑹 astfel încât 𝑣3′ ⊥ 𝑣1′ și 𝑣3′ ⊥ 𝑣2′ .
Procedând ca pe parcursul demonstrației teoremei obținem:
(𝑣 ,𝑣 ′ ) −2+2+4 4 (𝑣 ,𝑣 ′ ) −4−2+2 −4 4
𝛽1 = − (𝑣3′ ,𝑣1′ ) = − = − 9 ; 𝛽2 = − (𝑣3′ ,𝑣2′ ) = − =− = 9.
1 1 9 2 2 4+4+1 9

12
 4 4 14 7 14
Înlocuind 𝛽1 , 𝛽2 în expresia lui 𝑣3′ găsim 𝑣3′ = (−2,1,2) − 9 (1,2,2) + 9 (2, −2,1) = (− 9 , − 9 , 9 )
Așadar la finalul primei etape s-a obținut baza ortogonală: 𝐵′ = {𝑣1′ = (1,2,2), 𝑣2′ = (2, −2,1), 𝑣3′ =
14 7 14
(− 9 , − 9 , 9 )}.
Etapa II: Calculăm mai întâi normele (modulele) vectorilor din baza 𝐵′:
|𝑣1′ | = √1 + 4 + 4 = √9 = 3; |𝑣2′ | = √4 + 4 + 1 = √9 = 3;
196 49 196 441 21 7
|𝑣3′ | = √ + + =√ = = .
81 81 81 81 9 3
𝑣′ 1 1 2 2 𝑣′ 1 2 2 1
Definim baza ortonorată: ̅̅̅
𝑣1 = |𝑣1′ | = 3 (1,2,2) = (3 , 3 , 3) , ̅̅̅
𝑣2 = |𝑣2′ | = 3 (2, −2,1) = (3 , − 3 , 3) , ̅̅̅
𝑣3 =
1 2
𝑣3′ 3 14 7 14 2 1 2
|𝑣3′ |
= 7 (− , − 9 , 9 ) = (− 3 , − 3 , 3).
9
1 2 2 2 2 1 2 1 2
̅ = {𝑣
Răspuns: ℬ ̅̅̅1 = ( , , ) , ̅̅̅
𝑣2 = ( , − , ) , ̅̅̅
𝑣3 = (− , − , )}
3 3 3 3 3 3 3 3 3

Bibliografie
1. A. Pletea, [Link], L. Dăuș, și alții, Algebra liniară, geometrie analitică, geometrie
diferenţială şi elemente de algebră tensorială. Vol. 1 Algebră liniară,editura StudIS, Iași, 2013.
2. D. Fetcu, Elemente de algebră liniară, geometrie analitică și geometrie diferențială, Casa
Editorială Demiurg, Iași 2009, 340 pp.
3. E. Cojuhari, A. Costaș și alții, Elemente de algebră liniară și geometrie analitică, Editura
Tehnica-UTM, Chișinău, 2023.
4. L.Dăuș, Algebră liniară și geometrie analitică, București , 2009.

13
 [Link]ări liniare și operații asupra lor
Tema 14. Aplicații liniare (operatori liniari)
Fie 𝑹𝒏 și 𝑹𝒎 două spații liniare.
Definiția 1: O aplicație 𝑓: 𝑹𝒏 → 𝑹𝒎 se numește aplicație liniară dacă satisface următoarele două
condiții:
1) 𝑓(𝑥 + 𝑦) = 𝑓(𝑥) + 𝑓(𝑦), ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝑹𝒏
2) 𝑓(𝛼𝑥) = 𝛼𝑓(𝑥), ∀𝛼 ∈ 𝑹, ∀𝑥 ∈ 𝑹𝒏

Observație. Condiția 1) se numește condiția de aditivitate a aplicației 𝑓, iar condiția 2) este condiția de
omogenitate a aplicației 𝑓.
Aceste două condiții se pot înlocui cu una singură:
3) 𝑓(𝛼𝑥 + 𝛽𝑦) = 𝛼𝑓(𝑥) + 𝛽𝑓(𝑦), ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹 ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝑹𝒏 .
Condiția (3) reprezintă condiția de liniaritate a aplicației 𝑓.
Observație: Dacă 𝑓 ∶ 𝐿1 → 𝐿2 este o aplicație liniară atunci 𝑓(0𝐿1 ) = 0𝐿2 și 𝑓(−𝑥) = −𝑓(𝑥) pentru
orice 𝑥 ∈ 𝐿1 .
Observație. În cazul când 𝑚 = 𝑛 și 𝑓 este o aplicație liniară a spațiului liniar 𝑹𝒏 în el însuși 𝑓 se mai
numește și transformare liniară. De asemenea, dacă 𝑓: 𝑹𝒏 → 𝑹 este o aplicație liniară în 𝑹, ea se numește
formă liniară.
Printre transformările liniare următoarele transformări simple joacă un rol special:
Transformarea identică 𝜀 care pune în corespondență fiecărui vector 𝑥, vectorul 𝑥: 𝜀𝑥 = 𝑥.
Transformarea nulă Ο pune în corespondență fiecărui vector 𝑥, vectorul nul: Ο𝑥 = 0.

Exemplul 1: Aplicațiile 𝑓1 , 𝑓2 ∶ 𝑹𝟐 → 𝑹𝟐 , 𝑓1 (𝑥, 𝑦) = (𝑥, −𝑦) ș𝑖 𝑓2 (𝑥, 𝑦) = (𝑦, 𝑥) reprezintă

transformări liniare ale lui 𝑹𝟐 , provenind din domeniul geometriei analitice (𝑓1 reprezintă simetria față de axa
𝑂𝑥, iar 𝑓2 este simetria în raport cu prima bisectoare a reperului cartezian 𝑥𝑂𝑦).
Exemplul 2: Se consideră un plan care trece prin orige în spațiul 𝑹𝟑 . Punem în corespondență
fiecărui vector 𝑥 proiecția sa 𝑥 ′ = 𝑓(𝑥) pe acest plan. Condițiile 1), 2) din definiție se verifică ușor. De
exemplu, condiția 1) ne spune că proiecția sumei este egală cu suma proiecțiilor.
Exemplul 3: Stabiliți dacă aplicația este transformare liniară: 𝑓: 𝑹𝟐 → 𝑹𝟐 , 𝑓(𝑥, 𝑦) = (𝑥 + 𝑦, 𝑥 − 𝑦).
Soluție: Fie (𝑥1 , 𝑦1 ), (𝑥2 , 𝑦2 ) ∈ 𝑹𝟐 și 𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹. Atunci
𝑓(𝛼(𝑥1 , 𝑦1 ) + 𝛽(𝑥2 , 𝑦2 )) = 𝑓((𝛼𝑥1 , 𝛼𝑦1 ) + (𝛽𝑥2 , 𝛽𝑦2 )) = 𝑓(𝛼𝑥1 + 𝛽𝑥2 , 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑦2 ) =
(𝛼𝑥1 + 𝛽𝑥2 + 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑦2 , 𝛼𝑥1 + 𝛽𝑥2 − (𝛼𝑦1 + 𝛽𝑦2 )) = (𝛼𝑥1 + 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑥2 + 𝛽𝑦2 , 𝛼𝑥1 − 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑥2 −
𝛽𝑦2 )).
Pe de altă parte 𝛼𝑓(𝑥1 , 𝑦1 ) + 𝛽𝑓(𝑥2 , 𝑦2 ) = 𝛼(𝑥1 + 𝑦1 , 𝑥1 − 𝑦1 ) + 𝛽(𝑥2 + 𝑦2 , 𝑥2 − 𝑦2 ) =
(𝛼𝑥1 + 𝛼𝑦1 , 𝛼𝑥1 − 𝛼𝑦1 ) + (𝛽𝑥2 + 𝛽𝑦2 , 𝛽𝑥2 − 𝛽𝑦2 ) = (𝛼𝑥1 + 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑥2 + 𝛽𝑦2 , 𝛼𝑥1 − 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑥2 −
𝛽𝑦2 ). Deci 𝑓 este transformare liniară.
Definiția 2: Fie 𝑓 ∶ 𝐿1 → 𝐿2 o aplicație liniară, unde 𝐿1 și 𝐿2 sunt două spații liniare. Numim nucleul
aplicației liniare 𝒇 mulțimea 𝐾𝑒𝑟(𝑓) = {𝑥 ∈ 𝐿1 , 𝑓(𝑥) = 0𝐿2 }.
Se numește imaginea aplicației 𝑓 mulțimea 𝐼𝑚(𝑓) = {𝑦 ∈ 𝐿2 , ∃ 𝑥 ∈ 𝐿1 , 𝑓 (𝑥) = 𝑦}.
Propoziția 1: Dacă 𝑓 ∶ 𝐿1 → 𝐿2 este o aplicație liniară, atunci nucleul 𝐾𝑒𝑟(𝑓) este un subspațiu
vectorial al lui 𝐿1 , iar imaginea 𝐼𝑚(𝑓) este un subspațiu vectorial al lui 𝐿2 .
Exemplul 4: Se consideră aplicația liniară 𝑓: 𝑹𝟑 → 𝑹𝟐 , 𝑓(𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 ) = (𝑥1 − 3𝑥2 ; 𝑥2 + 𝑥3 ). Să se
determine nucleul aplicației liniare 𝑓.
Soluție: Din definiția nucleului avem 𝐾𝑒𝑟(𝑓) = {𝑥 ∈ 𝑹𝟑 |𝑓(𝑥) = 0}. Cu alte cuvinte, dacă 𝑥 =
(𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 ) ∈ 𝐾𝑒𝑟(𝑓), atunci 𝑓(𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 ) = (0, 0), adică (𝑥1 − 3𝑥2 , 𝑥2 + 𝑥3 ) = (0, 0). Obținem astfel sistemul
𝑥 − 3𝑥2 = 0,
{ 1 Acesta este un sistem omogen simplu nedeterminat cu soluția 𝑥1 = −3𝛼, 𝑥2 = −𝛼, 𝑥3 =
𝑥2 + 𝑥3 = 0.
𝛼, unde 𝛼 ∈ 𝑹. Deci 𝐾𝑒𝑟(𝑓) = {(−3𝛼, −𝛼, 𝛼)|𝛼 ∈ 𝑹}.

1
 Exercițiu: Se consideră aplicația liniară 𝑓: 𝑹𝟑 → 𝑹𝟐 , 𝑓(𝑥, 𝑦, 𝑧) = (𝑥 − 3𝑦, 𝑦 + 𝑧). Să se determine
nucleul și imaginea aplicației 𝑓.

Matricea asociată aplicației liniare 𝒇

Fie 𝑓: 𝑹𝒏 → 𝑹𝒎 o aplicație liniară, și 𝐵 = {𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 }, respectiv 𝐵 ′ = {𝑒1′ , 𝑒2′ , … , 𝑒𝑚
′
} baze de
𝒏 𝒎 𝒎
vectori fixate în 𝑹 și respectiv 𝑹 . Deoarece 𝑓(𝑒𝑖 ) este un vector din 𝑹 , pentru orice 𝑖 ∈ {1, . . . , 𝑛}, el se
poate exprima în raport cu baza 𝐵 ′ : 𝑓(𝑒𝑖 ) = 𝑎1𝑖 𝑒1′ + 𝑎2𝑖 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚𝑖 𝑒𝑚 ′
, adică
′ ′ ′
𝑓(𝑒1 ) = 𝑎11 𝑒1 + 𝑎21 𝑒2 + ⋯ + 𝑎𝑚1 𝑒𝑚
𝑓(𝑒2 ) = 𝑎12 𝑒1′ + 𝑎22 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚2 𝑒𝑚 ′
{ , (1)
………………………………………..
𝑓(𝑒𝑛 ) = 𝑎1𝑛 𝑒1′ + 𝑎2𝑛 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚𝑛 𝑒𝑚 ′

unde coeficienții 𝑎𝑖𝑗 , i= ̅̅̅̅̅

1, 𝑛, 𝑗 = ̅̅̅̅̅̅
1, 𝑚, sunt numere reale.
Definiția 3: Matricea 𝐴 care se obține considerând transpusa matricei coeficienților sistemului de
relații (1) se numește matricea asociată aplicației liniare 𝑓 în bazele 𝐵 și 𝐵 ’ . Notăm:
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛
𝐴 = ( 21 ). (2)
… … … …
𝑎𝑚1 𝑎𝑚2 … 𝑎𝑚𝑛
Propoziția 2: Dacă 𝑥 = 𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 = ∑𝑛𝑖=1 𝑥𝑖 𝑒𝑖 este scrierea unui vector oarecare 𝑥
din 𝑹𝒏 în baza 𝐵 și 𝑦 = 𝑓(𝑥) = 𝑦1 𝑒1′ + 𝑦2 𝑒2′ + ⋯ + 𝑦𝑚 𝑒𝑚 ′
= ∑𝑚 𝒎
𝑗=1 𝑦𝑗 𝑒𝑗 este srierea imaginii sale în 𝑹 în
baza 𝐵 ′ , atunci între coordonatele 𝑦𝑗 , 𝑗 = ̅̅̅̅̅̅
1, 𝑚 și coordonatele 𝑥𝑖 , 𝑖 = ̅̅̅̅̅
1, 𝑛 avem relațiile:

𝑦𝑗 = ∑𝑛𝑖=1 𝑎𝑗𝑖 𝑥𝑖 , 𝑗 = ̅̅̅̅̅̅

1, 𝑚 . (3)

Într-adevăr, 𝑦 = 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 ) = 𝑓(𝑥1 𝑒1 ) + 𝑓(𝑥2 𝑒2 ) + ⋯ + 𝑓(𝑥𝑛 𝑒𝑛 ) =

= 𝑥1 𝑓(𝑒1 ) + 𝑥2 𝑓(𝑒2 ) + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑓(𝑒𝑛 ) = 𝑥1 (𝑎11 𝑒1′ + 𝑎21 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚1 𝑒𝑚
′ )
+
𝑥2 (𝑎12 𝑒1′ + 𝑎22 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚2 𝑒𝑚
′ )
+ ⋯ + 𝑥𝑛 (𝑎1𝑛 𝑒1′ + 𝑎2𝑛 𝑒2′ + ⋯ + 𝑎𝑚𝑛 𝑒𝑚
′ )
= (𝑥1 𝑎11 + 𝑥2 𝑎12 +
′ ′ ′
⋯ + 𝑥𝑛 𝑎1𝑛 )𝑒1 + (𝑥1 𝑎21 + 𝑥2 𝑎22 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑎2𝑛 )𝑒2 + ⋯ + (𝑥1 𝑎𝑚1 + 𝑥2 𝑎𝑚2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑎𝑚𝑛 )𝑒𝑚 =
𝑚 𝑛 ′
∑𝑗=1(∑𝑖=1 𝑎𝑗𝑖 𝑥𝑖 )𝑒𝑗 .

Ținând cont de unicitatea scrierii unui vector într-o bază dată, se oține că 𝑦𝑗 = ∑𝑛𝑖=1 𝑎𝑗𝑖 𝑥𝑖

Matricial, relația (3) se rescrie astfel:

𝑌 = 𝐴𝑋, (4)
𝑦1 𝑥1
𝑦
unde 𝑌 = ( …2 ) și 𝑋 = ( 𝑥…2 ).
𝑦𝑚 𝑥𝑛

Exemplul 5. Fie dată aplicația 𝑓: 𝑹𝟐 → 𝑹𝟑 definită prin 𝑓(𝑥1 , 𝑥2 ) = (2𝑥1 − 𝑥2 , 𝑥1 + 3𝑥2 , 4𝑥1 + 𝑥2 ).
Pentru această aplicație se verifică ușor proprietățile de aditivitate și omogenitate, astfel că 𝑓 este o aplicație
liniară. Ea poate fi descrisă și pe componente (coordonate în raport cu bazele canonice din 𝑹𝟐 ș𝑖 𝑹𝟑 ):
𝑦1 = 2𝑥1 − 𝑥2
{ 𝑦2 = 𝑥1 + 3𝑥2
𝑦3 = 4𝑥1 + 𝑥2
Matricea asociată aplicației liniare 𝑓 este atunci (elementele sale se pot citi din scrierea pe componente de
2 −1
mai sus): 𝐴 = (1 3 ).
4 2
2
 Vectori și valori proprii ale unei transformări liniare
Fie 𝑓: 𝑹𝒏 → 𝑹𝑛 o transformare liniară fixată, și fie de asemenea 𝜆 ∈ 𝑹 un număr real fixat.
Definiție. Spunem că 𝜆 este o valoare proprie a transformării liniare 𝑓 dacă există un vector nenul 𝑣
cu proprietatea că
𝑓(𝑣) = 𝜆𝑣. (1)
Un asemenea vector se numește vector propriu al transformării liniare 𝑓 asociat valorii proprii 𝜆.
Să presupunem că am fixat o bază în spațiul liniar 𝑹𝑛 și fie 𝐴 = (𝑎𝑖𝑗 ) ∈ 𝑀𝑛 (𝑹), respectiv 𝑋 = (𝑥𝑖 ) ∈
𝑀𝑛×1 , matricea transformării 𝑓, respectiv matricea-coloană a coordonatelor lui 𝑣 în raport cu această bază.
Atunci relația (1) devine
𝐴𝑋 = 𝜆𝑋. (2)
Observație. Când o matrice pătratică 𝐴, un număr 𝜆 și o matrice-coloană 𝑋 satisfac o relație de tipul
relației (2), atunci spunem că 𝜆 este o valoare proprie a matricii 𝐴, iar ”vectorul” nenul 𝑋 este un vector
propriu al matricii 𝐴 corespunzător valorii proprii 𝜆.
Relația (2) se mai poate scrie și în forma
(𝐴 − 𝜆𝐼𝑛 )𝑋 = 0. (3)
Ținând cont de această ultimă relație, putem deduce o condiție pentru ca un număr 𝜆 să fie valoare proprie
pentru o transformare liniară, respectiv o matrice. Dacă privim relația (3) ca pe o ecuație matricială cu
necunoscuta 𝑋, condiția ca 𝜆 să fie valoare proprie este ca sistemul de ecuații liniare asociat ecuației
matriciale
(𝑎11 − 𝜆)𝑥1 + 𝑎12 𝑥2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 𝑥𝑛 = 0
𝑎 𝑥 + (𝑎22 − 𝜆)𝑥2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 𝑥𝑛 = 0
{ 21 1 (4)
……………………………
𝑎𝑛1 𝑥1 + 𝑎𝑛2 𝑥2 + ⋯ + (𝑎𝑛𝑛 − 𝜆)𝑥𝑛 = 0
să permită și soluții nebanale. Acest lucru se întâmplă dacă determinantul matricii sistemului este nul. Astfel,
condiția ca numărul 𝜆 să fie valoare proprie a matricii A (și deci a transformării liniare 𝑓, reprezentate în
baza fixată cu ajutorul matricii A) este
𝑑𝑒𝑡(𝐴 − 𝜆𝐼𝑛 ) = 0. (5)
Polinomul 𝑃𝐴 (𝜆) = 𝑑𝑒𝑡(𝐴 − 𝜆𝐼𝑛 ) se numește polinomul caracteristic asociat matricii A, iar relația (5) este
ecuația caracteristică asociată matricii A.
Corolar. Un număr 𝜆 este valoare proprie a matricii A dacă și numai dacă este o soluție a ecuației
caracteristice (i.e. o rădăcină a polinomului caracteristic) asociate matricii.
Observație. Vectorii proprii asociați unei valori proprii 𝜆 pot fi găsiți rezolvând sistemul (compatibil
nedeterminat!)
4 4
Exemplul 6: Determinați valorile și vectorii proprii ai matriciilor următoare: 𝐴 = ( ), 𝐵 =
1 4
2 5
( ).
4 3
4−𝜆 4
Rezolvare: Scriem matricea 𝐴 − 𝜆𝐼2 = ( ) și determinăm polinomul caracteristic:
1 4−𝜆
𝑃𝐴 (𝜆) = 𝑑𝑒𝑡(𝐴 − 𝜆𝐼2 ) = (4 − 𝜆)2 − 4 = 𝜆2 − 8𝜆 + 12.
Rezolvând ecuația caracteristică 𝜆2 − 8𝜆 + 12 = 0 obținem valorile proprii ale matricii A: 𝜆1 = 2 și 𝜆2 = 6.
Pentru a determina vectorii proprii, avem de rezolvat două sisteme de ecuații liniare:
2𝑥 + 4𝑥2 = 0 −2𝑥1 + 4𝑥2 = 0
{ 1 și { .
𝑥1 + 2𝑥2 = 0 𝑥1 − 2𝑥2 = 0
Mulțimea vectorilor asociați valorii proprii 𝜆1 = 2 este dată de soluția primului sistem:
𝑣1 = (−2𝛼, 𝛼)𝑇 , 𝛼 ∈ 𝑹∗ , iar mulțimea vectorilor asociați valorii proprii 𝜆2 = 6 este 𝑣2 = (2𝛼, 𝛼)𝑇 , 𝛼 ∈
𝑹∗ .

3
 Tema 15. Forme liniare, biliniare și pătratice

Cea mai simplă funcție în spațiul liniar este funcția liniară. Fie 𝐿 un spațiu liniar real.
Definiție: Funcția 𝑓: 𝐿 → 𝑹 se numește funcție liniară (formă liniară) dacă:
4) 𝑓(𝑥 + 𝑦) = 𝑓(𝑥) + 𝑓(𝑦), ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿
5) 𝑓(𝛼𝑥) = 𝛼𝑓(𝑥), ∀𝛼 ∈ 𝑹, ∀𝑥 ∈ 𝐿.
Aceste două condiții pot fi scrise sun forma: 𝑓(𝛼𝑥 + 𝛽𝑦) = 𝛼𝑓(𝑥) + 𝛽𝑓(𝑦), ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, ∀𝑥, 𝑦 ∈ 𝐿
Pentru 𝛼 = 𝛽 = 1 se obține prima condiție, iar pentru 𝛽 = 0 se obține a doua condiție din definiție.

Exemplul 1: În spațiul 𝐹 = 𝐶[𝑎, 𝑏] al funcțiilor continue pe segmentul [𝑎, 𝑏] se consideră funcția

𝑏
𝑓: 𝐹 → 𝑹, 𝑓(𝜑) = ∫𝑎 𝜑(𝑡)𝑑𝑡, oricare ar fi 𝜑 ∈ 𝐹 și 𝛼 ∈ 𝑹. Această funcție este liniară (formă liniară),
deoarece pentru ∀𝜑1 , 𝜑2 ∈ 𝐹, ∀𝛼 ∈ 𝑹 au loc egalitățile:
𝑏 𝑏 𝑏
1) 𝑓(𝜑1 + 𝜑2 ) = ∫𝑎 [𝜑1 (𝑡) + 𝜑2 (𝑡)]𝑑𝑡 = ∫𝑎 𝜑1 (𝑡)𝑑𝑡 + ∫𝑎 𝜑2 (𝑡)𝑑𝑡 = 𝑓(𝜑1 ) + 𝑓(𝜑2 );
𝑏 𝑏
2) 𝑓(𝛼𝜑) = ∫𝑎 𝛼𝜑(𝑡)𝑑𝑡 = 𝛼 ∫𝑎 𝜑(𝑡)𝑑𝑡 = 𝛼𝑓(𝜑).

Fie 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 o bază a spațiului 𝑛-dimensional 𝐿, în care 𝑥 = 𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 un vector

arbitrar, iar 𝑓: 𝐿 → 𝑹 o funcție liniară. Avem: 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 ) = 𝑥1 𝑓(𝑒1 ) + 𝑥2 𝑓(𝑒2 ) +
⋯ + 𝑥𝑛 𝑓(𝑒𝑛 ). Notând 𝑓(𝑒1 ) = 𝑎1 , 𝑓(𝑒2 ) = 𝑎2 , … , 𝑓(𝑒𝑛 ) = 𝑎𝑛 , obținem:
𝑓(𝑥) = 𝑎1 𝑥1 + 𝑎2 𝑥2 + ⋯ + 𝑎𝑛 𝑥𝑛 . (1)
Expresia obținută pentru 𝑓(𝑥) se numește formă liniară. Evident, coeficienții 𝑎𝑖 nu depind de
vectorul 𝑥. Astfel, oricare funcție liniară este determinată de forma liniară (1).
Dacă 𝐿 este un spațiu euclidian, iar 𝑎 = (𝑎1 , 𝑎2 , … , 𝑎𝑛 ) un vector din acest spațiu, atunci 𝑓(𝑥) =
(𝑎, 𝑥) este o funcție liniară, deoarece:
1) 𝑓(𝑥 + 𝑦) = (𝑎, 𝑥 + 𝑦) = (𝑎, 𝑥) + (𝑎, 𝑦) = 𝑓(𝑥) + 𝑓(𝑦);
2) 𝑓(𝛼𝑥) = (𝑎, 𝛼𝑥) = 𝛼(𝑎, 𝑥) = 𝛼𝑓(𝑥).
Dacă baza 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 a spațiului eucliadian este normată, atunci pentru orice funcție liniară 𝑓
există un vector 𝑎 ∈ 𝐿, astfel încât 𝑓(𝑥) = (𝑎, 𝑥). În acest caz, oricare vector 𝑎 determină o funcție
liniară 𝑓(𝑥) = (𝑎, 𝑥), și invers, pentru orice funcție liniară 𝑓 există un vector 𝑎, astfel încât (𝑎, 𝑥) =
𝑓(𝑥).

Considerăm funcția 𝑔: 𝐿 × 𝐿 → 𝑹, unde prin 𝐿 × 𝐿 este notat produsul cartezian al spațiului 𝐿 pe el

însuși.
Definiție: Spunem că funcția 𝑓(𝑥, 𝑦) este o funcție biliniară (formă biliniară), dacă:
1) 𝑓(𝛼𝑥1 + 𝛽𝑥2 , 𝑦) = 𝛼𝑓(𝑥1 , 𝑦) + 𝛽𝑓(𝑥2 , 𝑦), ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, 𝑥1 , 𝑥2 , 𝑦 ∈ 𝐿 (proprietatea de liniaritate în
primul argument);
2) 𝑓(𝑥, 𝛼𝑦1 + 𝛽𝑦2 ) = 𝛼𝑓(𝑥, 𝑦1 ) + 𝛽𝑓(𝑥, 𝑦2 ), ∀𝛼, 𝛽 ∈ 𝑹, 𝑥, 𝑦1 , 𝑦2 ∈ 𝐿 (proprietatea de liniaritate în
al doilea argument).
Cu alte cuvinte condițiile 1), 2) pot fi interpretate asftel:
1) Pentru 𝑦 fixat 𝑓(𝑥, 𝑦) este o funcție liniară de 𝑥;
2) Pentru 𝑥 fixat 𝑓(𝑥, 𝑦) este o funcție liniară de 𝑦.

Exemplul 2: Produsul scalar a doi vectori într-un spațiu euclidian verifică cerințele unei forme
biliniare. Prin urmare, 𝑓(𝑥, 𝑦) = (𝑥, 𝑦) este o formă biliniară.
Exemplul 3: Fie 𝑥 = 𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + 𝑥3 𝑒3 și 𝑦 = 𝑦1 𝑒1 + 𝑦2 𝑒2 + 𝑦3 𝑒3 doi vectori din 𝑹𝟑 . Definim
funcția de două variabile astfel: 𝑓(𝑥, 𝑦) = 𝑥1 𝑦1 + 2𝑥2 𝑦2 + 3𝑥3 𝑦3 . Se poate arăta ușor că această funcție
este o formă biliniară. Într-adevăr, fixând 𝑦, funcția devine o funcție liniară de variabila 𝑥. Fixând 𝑥, funcția
devine o funcție liniară de variabila 𝑦 (formula (1)).
4
 Exemplul 4: Fie 𝑓: 𝑹𝒏 × 𝑹𝒏 → 𝑹, astfel încât pentru orice doi vectori 𝑥, 𝑦 ∈ 𝑹𝒏 ,
𝑥 = (𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ) și 𝑦 = (𝑦1 , 𝑦2 , … , 𝑦𝑛 ) definim:
𝑓(𝑥, 𝑦) = 𝑎11 𝑥1 𝑦1 + 𝑎12 𝑥1 𝑦2 + ⋯ + 𝑎1𝑛 𝑥1 𝑦𝑛 + 𝑎21 𝑥2 𝑦1 + 𝑎22 𝑥2 𝑦2 + ⋯ + 𝑎2𝑛 𝑥2 𝑦𝑛 +
⋯ . +𝑎𝑛1 𝑥𝑛 𝑦1 + 𝑎𝑛2 𝑥𝑛 𝑦2 + ⋯ + 𝑎𝑛𝑛 𝑥𝑛 𝑦𝑛 ,
unde 𝑎𝑖𝑗 sunt constante reale arbitrare. Funcția 𝑓(𝑥, 𝑦) astfel definită este o formă biliniară. Într-adevăr,
fixând 𝑦, adică considerând 𝑦1 , 𝑦2 , … , 𝑦𝑛 - constante, funcția 𝑓 devine o funcție liniară în raport cu variabila
(vectorul ) 𝑥. Analog, fixând 𝑥, se obține o funcție liniară în raport cu variabila 𝑦.

Matrice unei forme biliniare

Fie 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 o bază a spațiului 𝑛-dimensional 𝐿. Exprimăm forma biliniară 𝑓(𝑥, 𝑦) prin
coordonatele 𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 și 𝑦1 , 𝑦2 , … , 𝑦𝑛 ale vectorilor 𝑥 și 𝑦 în această bază. Obținem:
𝑓(𝑥, 𝑦) = 𝑓(𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 , 𝑦1 𝑒1 + 𝑦2 𝑒2 + ⋯ + 𝑦𝑛 𝑒𝑛 ) = 𝑥1 𝑦1 𝑓(𝑒1 , 𝑒1 ) + 𝑥1 𝑦2 𝑓(𝑒1 , 𝑒2 ) + ⋯ +
𝑥1 𝑦𝑛 𝑓(𝑒1, 𝑒𝑛 ) + 𝑥2 𝑦1 𝑓(𝑒2 , 𝑒1 ) + 𝑥2 𝑦2 𝑓(𝑒2 , 𝑒2 ) + ⋯ + 𝑥2 𝑦𝑛 𝑓(𝑒2 , 𝑒𝑛 ) + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑦1 𝑓(𝑒𝑛 , 𝑒1 ) +
𝑥𝑛 𝑦2 𝑓(𝑒𝑛 , 𝑒2 ) + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑦𝑛 𝑓(𝑒𝑛 , 𝑒𝑛 ) = ∑𝑛𝑖,𝑘=1 𝑓(𝑒𝑖 , 𝑒𝑘 )𝑥𝑖 𝑦𝑘 .

Factorii 𝑓(𝑒𝑖 , 𝑒𝑘 ) sunt numere reale, care depind doar de baza spațiului liniar și nu depind de vectorii 𝑥 și 𝑦.
Notând 𝑓(𝑒𝑖 , 𝑒𝑘 ) = 𝑎𝑖𝑘 , se obține:
𝑓(𝑥, 𝑦) = ∑𝑛𝑖,𝑘=1 𝑎𝑖𝑘 𝑥𝑖 𝑦𝑘 . (2)

Astfel, într-o bază dată 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 , orice formă biliniară dintr-un spațiu n-dimensional se poate scrie sub
forma (2). Matricea, formată din coeficienții 𝑎𝑖𝑘 , adică matricea
𝑎11 𝑎12 … 𝑎1𝑛
𝑎 𝑎22 … 𝑎2𝑛
𝐴 = (𝑎𝑖𝑘 ) = ( 21 )
… … … …
𝑎𝑛1 𝑎𝑛2 … 𝑎𝑛𝑛
Se numește matricea formei biliniare 𝑓(𝑥, 𝑦) în baza 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 . Prin urmare, în fiecare bază o formă
biliniară 𝑓(𝑥, 𝑦) este determinată de matricea ei, 𝐴 = ‖𝑎𝑖𝑘 ‖.
Forma biliniară se numește simetrică, dacă 𝑓(𝑥, 𝑦) = 𝑓(𝑦, 𝑥). În acest caz, 𝑎𝑖𝑘 = 𝑎𝑘𝑖 , deci matricea
formei biliniare este o matrice simetrică (adică coincide cu transpusa ei). Drept exemplu de formă biliniară
simetrică poate servi produsul scalar: 𝑓(𝑥, 𝑦) = (𝑥, 𝑦) = (𝑦, 𝑥) = 𝑓(𝑦, 𝑥) într-un spațiu euclidian.
Forma pătratică
Fie 𝑓(𝑥, 𝑦) o formă biliniară simetrică.
Definiție: Funcția 𝑓(𝑥, 𝑥), pe care o obținem din 𝑓(𝑥, 𝑦), dacă punem 𝑦 = 𝑥, se numește formă
pătratică.
𝑓(𝑥, 𝑦) se numește forma biliniară polară a formei pătratice 𝑓(𝑥, 𝑥).
Pentru a exprima forma pătratică prin coordonatele argumentului, fixăm o bază 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 a
spațiului liniar 𝐿. Fie 𝑥 = 𝑥1 𝑒1 + 𝑥2 𝑒2 + ⋯ + 𝑥𝑛 𝑒𝑛 un vector arbitrar din 𝐿. Orice formă biliniară se
exprimă cu ajutorul coordonatelor vectorilor 𝑥 și 𝑦, conform formulei (2). Astfel într-o bază dată, orice
formă pătratică 𝑓(𝑥, 𝑥) se exprimă prin formula 𝑓(𝑥, 𝑥) = ∑𝑛𝑖,𝑘=1 𝑎𝑖𝑘 𝑥𝑖 𝑥𝑘 , unde 𝑎𝑖𝑘 = 𝑎𝑘𝑖

Definiție: O formă pătratică 𝑓(𝑥, 𝑥) se numește pozitiv definită, dacă pentru orice vector 𝑥 ≠ 0:
𝑓(𝑥, 𝑥) > 0.
Exemplul 5: 𝑓(𝑥, 𝑥) = 𝑥12 + 𝑥22 + ⋯ + 𝑥𝑛2 este o formă pătratică pozitiv definită.
5
 Fie 𝑓(𝑥, 𝑥) o formă pătratică pozitiv definită și 𝑓(𝑥, 𝑦) forma ei polară. În baza definițiilor date mai
sus, aceasta înseamnă:
1) 𝑓(𝑥, 𝑦) = 𝑓(𝑦, 𝑥).
2) 𝑓(𝑥1 + 𝑥2 , 𝑦) = 𝑓(𝑥1 , 𝑦) + 𝑓(𝑥2 , 𝑦).
3) 𝑓(𝜆𝑥, 𝑦) = 𝜆𝑓(𝑥, 𝑦).
4) 𝑓(𝑥, 𝑥) ≥ 0 și 𝑓(𝑥, 𝑥) > 0 când 𝑥 ≠ 0.
Aceste condiții coincid cu axiomele produsului scalar. Prin urmare, produsul scalar este o formă biliniară,
corespunzătoare unei forme pătratice pozitiv definite și orice formă biliniară ce verifică 1)-4) poate fi
considerată un produs scalar.
Forma pătratică 𝑓(𝑥, 𝑥) = ∑𝑛𝑖,𝑘=1 𝑎𝑖𝑘 𝑥𝑖 𝑥𝑘 , este un polinom omogen de gradul doi de 𝑛 variabile
𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 . În continuare, vom nota mai simplu forma pătratică: 𝑓 = 𝑓(𝑥) = 𝑓(𝑥1 , 𝑥2 , … , 𝑥𝑛 ). Observăm
că coeficientul termenului 𝑥𝑖 𝑥𝑗 , 𝑖 ≠ 𝑗, va fi 2𝑎𝑖𝑗 , deoarece 𝑥𝑖 𝑥𝑗 = 𝑥𝑗 𝑥𝑖 și 𝑎𝑖𝑗 = 𝑎𝑗𝑖 . Forma pătratică este
determinată de o matrice simetrică (elementele matricei sunt situate simetric în raport cu diagonala
principală).
Exemplul 6: Forma pătratică 𝑓 = 𝑥12 + 4𝑥1 𝑥2 − 𝑥2 𝑥3 + 3𝑥22 este determinată de matricea:
1 2 0
1
𝐴 = (2 3 − 2).
1
0 −2 0

Forma pătratică se numește canonică sau diagonală, dacă ea conține doar pătratele coordonatele
vectorului 𝑥. Matricea asociată unei asemenea forme are formă diagonală, adică coeficienții nenului ai formei
pătratice se află pe diagonala principală, iar restul elementelor matricei sunt egale cu zero. De exemplu,
forma pătratică 𝑓(𝑥) = 3𝑥12 − 2𝑥22 + 5𝑥32 este o formă pătratică canonică cu matricea asociată: 𝐴 =
3 0 0
(0 −2 0).
0 0 5
Teoremă: (Gauus-Lagrange). Orice formă pătratică poate fi adusă la forma canonică cu ajutorul unor
transformări liniare.
Exemplul 7: Să se aducă la forma canonică forma pătratică 𝑓 = 𝑥12 + 2𝑥1 𝑥2 + 3𝑥22 + 4𝑥1 𝑥3 +
6𝑥2 𝑥3 + 5𝑥32 .
Soluție: Consecutiv obținem:
𝑓 = (𝑥12 + 2𝑥1 𝑥2 + 4𝑥1 𝑥3 ) + 3𝑥22 + 6𝑥2 𝑥3 + 5𝑥32 = [𝑥12 + 2𝑥1 (𝑥2 + 2𝑥3 )] + 3𝑥22 + 6𝑥2 𝑥3 + 5𝑥32 =
(𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 )2 − (𝑥2 + 2𝑥3 )2 + 3𝑥22 + 6𝑥2 𝑥3 + 5𝑥32 = (𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 )2 − 𝑥22 − 4𝑥2 𝑥3 − 4𝑥32 + 3𝑥22 +
6𝑥2 𝑥3 + 5𝑥32 = (𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 )2 + 2𝑥22 + 2𝑥2 𝑥3 + 𝑥32 = (𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 )2 + 𝑥22 + (𝑥22 + 2𝑥2 𝑥3 + 𝑥32 ) =
(𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 )2 + 𝑥22 + (𝑥2 + 𝑥3 )2 .
𝑥1 + 𝑥2 + 2𝑥3 = 𝑦1 ,
Punem { 𝑥2 = 𝑦2 , Din acest sistem se pot exprima variabilele 𝑥1 , 𝑥2 , 𝑥3 prin 𝑦1 , 𝑦2 , 𝑦3 :
𝑥2 + 𝑥3 = 𝑦3 .
𝑥1 = 𝑦1 + 𝑦2 − 2𝑦3 ,
{ 𝑥2 = 𝑦2 , Forma f are forma canonică: 𝑓 = 𝑦12 + 𝑦22 + 𝑦32 .
𝑥3 = −𝑦2 + 𝑦3 .
6
Remarcă: Inițial, forma pătratică f era dată într-o careva bază 𝑒1 , 𝑒2 , . . . , 𝑒𝑛 . Transformările liniare au condus
la o bază nouă 𝑒1′ , 𝑒2′ , . . . , 𝑒𝑛′ , în care f are forma canonică. Pentru exemplu de mai sus această bază este:
𝑒1′ = 𝑒1 + 𝑒2 − 2𝑒3 ,
{ 𝑒2′ = 𝑒2 ,
𝑒3′ = −𝑒2 + 𝑒3 .

Exemplul 8: Să se aducă la forma canonică forma pătratică 𝑓 = 𝑥1 𝑥2 + 2𝑥1 𝑥3 + 4𝑥2 𝑥3 .

Această formă nu conține nici un termen cu pătratul variabilei. Vom pune 𝑥1 = 𝑦1 + 𝑦2 , 𝑥2 = 𝑦1 − 𝑦2 , 𝑥3 =
𝑦3 . Se obține, consecutiv:
𝑓 = 𝑥1 𝑥2 + 2𝑥1 𝑥3 + 4𝑥2 𝑥3 = (𝑦1 + 𝑦2 )(𝑦1 − 𝑦2 ) + 2(𝑦1 + 𝑦2 )𝑦3 + 4(𝑦1 − 𝑦2 )𝑦3 = 𝑦12 − 𝑦22 + 2𝑦1 𝑦3 +
2𝑦2 𝑦3 + 4𝑦1 𝑦3 − 4𝑦2 𝑦3 = 𝑦12 − 𝑦22 + 6𝑦1 𝑦3 − 2𝑦2 𝑦3 = (𝑦12 + 6𝑦1 𝑦3 + 9𝑦32 ) − 9𝑦32 − 𝑦22 − 2𝑦2 𝑦3 =
(𝑦1 + 3𝑦3 )2 − 9𝑦32 − (𝑦22 + 2𝑦2 𝑦3 + 𝑦32 ) + 𝑦32 = (𝑦1 + 3𝑦3 )2 − (𝑦2 + 𝑦3 )2 − 8𝑦32 .
1 1
𝑧1 = 𝑦1 + 3𝑦3 = 2 𝑥1 + 2 𝑥2 + 3𝑥3 ,
𝑥1 = 𝑧1 + 𝑧2 − 4𝑧3 ,
Vom lua: { 𝑧 = 𝑦 + 𝑦 = 𝑥 − 𝑥 + 𝑥 , Astfel: {𝑥2 = 𝑧1 − 𝑧2 − 2𝑧3 ,
1 1
2 2 3 2 1 2 2 3
𝑥3 = 𝑧3 .
𝑧3 = 𝑦3 = 𝑥3 .
Forma f are forma canonică: 𝑓 = 𝑧12 − 𝑧22 − 8𝑧32 .
Remarcă: Forma canonică poate fi modificată astfel, încât coeficienții ei să aibă valorile 1 și -1:
2
𝑓 = 𝑧12 − 𝑧22 − 8𝑧32 = 𝑓 = 𝑧12 − 𝑧22 − (2√2𝑧3 ) = 𝑡12 − 𝑡22 − 𝑡32 , unde 𝑧1 = 𝑡1 , 𝑧2 = 𝑡2 , 2√2𝑧3 = 𝑡3 .

Exemplul 9: Să se stabilească ce suprafață determină ecuația 𝑧 = 𝑥𝑦 într-un sistem cartezian de coordonate.

Soluție: Partea dreaptă a ecuației reprezintă o formă pătratică cu 2 variabile. Notând 𝑥 = 𝑥1 + 𝑦1 , 𝑦 = 𝑥1 −
𝑦1 , se obține 𝑧 = 𝑥12 − 𝑦12 , care în sistemul 𝑂𝑥1 𝑦1 𝑧 reprezintă un paraboloid hiperbolic.
Exercițiu: Să se aducă la una dintre formele canonice forma pătratică:
a) 𝑓 = 𝑥12 + 2𝑥1 𝑥2 + 4𝑥1 𝑥3 + 9𝑥22 + 19𝑥32 ;
b) 𝑓 = 𝑥12 + 2𝑥1 𝑥2 + 4𝑥1 𝑥3 + 𝑥22 + 2𝑥2 𝑥3 + 4𝑥32 .