”Plumb”

Simbolismul este un curent literar apărut în a doua jumătate a secolului al

XIX-lea în Franța, numele curentului fiind dat de celebrul articol-manifest al lui
Jean Moreas publicat în anul 1886 în revista „Le Figaro”. Poezia simbolistă este
nonmimetică, o poezie a sensibilității pure, iar obiectul acesteia îl constituie stările
vagi, confuzie, nedefinite transmise pe calea sugestiei. Temele și motivele
predilecte din lirica simbolistă au fost condiția poetului inadaptat, evadarea din
real, călătoria fără țintă, monotonia târgului de provincie, spleenul, solitudinea,
nevroza, toamna, ploaia.
Poezia „Plumb” deschide volumul cu același nume apărut în anul 1916 și
ilustrează estetica simbolistă prin dramatismul trăirilor eului liric, prin utilizarea
simbolului, a sugestiei a corespondenței, prin tema morții și motivul singurătății.
O primă trăsătură a simbolismului este prezența simbolului ca modalitate de
exprimare a gândurilor. Simbolul central al poeziei este „plumbul” prezent înca
din titlu și reluat obsesiv pentru a sugera apăsare, angoasă, greutatea sufletească,
cenușiul vieții, universul monoton, închiderea definitivă a spațiului existențial.
Poetul alătură simbolului „plumb” alte cuvinte pentru a crea imagini extrem de
sugestive. Metafora „flori de plumb” semnifică dualitatea viață-moarte, dispariția
vegetalului, a frumosului. Metafora „amor de plumb” sugerează sfârșitul iubirii,
corespondența dintre încremenirea lumii și disoluția eului, moartea sufletească, iar
„aripi de plumb” evidențiază imposibilitatea împlinirii idealului. Plumbul devine
în lirica bacoviană un laitmotiv poetic ce trimite la sentimentul golului existențial
și la senzația de claustrare. Un alt simbol este cuvântul-cheie „cavou”, care
exprimă simbolic spațiul închis, sufocant în care trăiește poetul.
O altă trăsătură a simbolismului este muzicalitatea versurilor, o muzicalitate
surdă, apăsătoare. Poeții simboliști caută să îndepărteze poezia de pictură și să o
apropie de muzică, Verlaire afirmând: „Muzica, înainte de toate”. Bacovia aderă
la acest principiu de creație, astfel încât repetiția simbolului central „plumb” și a
conjuncției coordonatoare „și” conferă o muzicalitate tristă și monotonă, asemeni
unui marș funebru, repetiția cuvântului „plumb” confirmă existența mohorâtă și
îndeplinește efectele unui laitmotiv monoton, obsedant, tipic poeziei simboliste. De
asemenea, repetiția sintagmei „Stam singur” accentuează motivul solitudinii,
specific liricii simboliste, muzicalitatea se realizează și prin elemente de prozodie,
prin paralelismul sintactic și prin tehnica repetiților. În ceea ce privește prozodia,
poezia este riguros construită sugerând prezența morții prin închiderea versurilor
cu rimă îmbrățișată și măsură fixă de zece silabe.
Tema este specific poeziilor simboliste, condiția poetului într-o lume
superficială, ostilă, stranie din care nu se poate evada. Textul este o confesiune pe
tema neputinței înfruntării destinului, a inadaptării artistului care nu și găsește
locul într-o lume rece ca unui sicriu. Universul bacovian este dominat de motive
lirice cu valorea de simbol ce aparțin câmpului semantic al morții: plumbul,
cimitirul, cavoul, sicriele, somnul, frigul, elemente ce configurează decorul funerar
al unui univers aflat într-o stare latentă de nesigurantă, moarte.
O primă idee poetică relevantă pentru tema morții se regăsește în primul
catren în care cadrul spațial cuprinde elemente macabre ce aparțin recuzitei
funerare prin metafore „sicriele de plumb”, „coroanele de plumb”, „flori de
plumb”, prin epitetul „funerar vestmânt”. Aceste elemente creează un tablou
sinistru dominat de o senzație de stagnare, de încremenire a materiei ce pare să
plaseze instanța poetică într-o stare de moarte latentă. Corespondențele devin
legături subtile între planul exterior și cel interior, astfel, singurul element dinamic
reprezentat de simbolul „vânt” corespunde senzației de gol sufletesc, provoacă
scârțâitul coroanelor de plumb și creează o imagine ce amplifică sentimentul de
spaimă. Laitmotivul „stam singur” pune în relație tabloul sumbru al cimitirului cu
cel sufletesc, plasând instanța poetică într-o ipostază de pustietate fatală.
Cea de-a doua idee poetică semnificativă pentru tema iubirii asociată cu
moartea reiese din a doua strofă care accentuează ideea stării de disperare, de
neputință a ființei. Această strofă stă sub semnul tragismului existențial provocat
de moartea afectivității, de pierderea credinței în posibilitatea iubirii absolute:
„Dormea întors amorul meu de plumb” și sugerează ideea că dragostea este o
desăvârșire neatinsă, o emoție melancolică, instanța lirică privește sentimentul ca
un spectator, imaginea tragică fiind trasmisă prin versul „Stam singur lângă
mort”. Singura reacție a eului liric, strigătul „Și-am început să-l strig” reprezintă
o încercare disperată de recuperare a sentimentului pierdut.
Titlul devine motivul central, este un simbol recurent și creează o
circularitate dramatică a discursului liric exprimând sentimentul de prăbușire
sufletească sub o greutate strivitoare. Trăsăturile specifice ale metalului se află în
relație de corespondență cu stările emoționale. Astfel, toxicitatea metalului indică
moartea, opacitatea trimite cu gândul la oboseală, maleabilitatea metalului
sugerează labilitatea, iar culoarea reflectă monotonia, cenușiul existențial. La nivel
fonetic, titlul este alcătuit din patru consoane și o vocală închisă ceea ce subliniază
încă o dată imposibilitatea evadării și presentimentul morții. Acest metal greu este
asociat în astrologie cu Saturn, planeta stagnării și a melancoliei în imaginarul
poetic bacovian desemnează o stare maladivă a materiei.
Incipitul surprinde ideea că totul pare a fi cuprins de somn, sugestie a morții.
Moartea ca un somn profund este evidențiată prin personificarea „Dormeau adânc
sicriele”, iar metafora „sicriele de plumb” marchează spațiul sufocant. Versul
incipit „Dormeau adânc sicriele de plumb” cuprinde două simboluri obsedante
ale liricii bacoviene, „sicrie” și „plumb” ce conduc la identificarea câmpului
lexical al morții, înfățișează lumea ca un imens cimitir. Verbul la imperfect
„dormeau” sugerează ideea de permanență, de continuitate și evidențiază absența
trăirilor interioare, încremenirea psihică. Verbul la imperfect este asociat
adverbului „adânc”, somnul fiind o stare incertă între existență și moarte, o rupere
de lumea reală, pentru Bacovia înseamnă anihilarea totală atât a trupului cât și a
spiritului.
Poezia „Plumb” ilustrează perfect raportul de continuitate, dar și de ruptură
al liricii bacoviene cu simbolismul. Prin atmosferă, muzicalitate, folosirea
simbolului, a sugestiei, a corespondentelor, poezia sugerează sentimentul
apăsărilor de singurătate, de vid sufletesc și deznădejde, trăsături specifice esteticii
simboliste.