COMPUNEREA
Înlingvistică, termenul „compunere” denumește unprocedeu intern de îmbogățire a
lexicului, care constă în formarea decuvintenoidin două sau mai multe cuvinte
existente independent, dintr-un cuvânt și dintr-un element de cuvânt care nu există
independent, sau din două asemenea elemente. Uneori componentele își păstrează
sensul, alteori și-l pierd parțial sau total în favoarea unuia nou[1][2][3][4][5][6].
in punctul de vedere al situației în care a avut loc compunerea, unele cuvinte
D
compuse au fost formate în cadrulpropoziției, fiindla originesintagmeformate din
cuvinte care erau în mod frecvent alături în propoziție, totdeauna cu aceeași funcție
în aceasta, sau din cuvinte care nu formau o sintagmă, dar erau frecvent folosite
alăturat. În ambele situații au dobândit împreună un sens diferit de cel al fiecăruia în
parte, sudându-se treptat[6]. Altele au fost formateîn mod conștient în afara
propoziției, pe baza unor modele deja existente în limbă saucalchiatedupă modele
din alte limbi, procedeu care este și actual[7].
În privința productivității compunerii există diferențe mai mult sau mai puțin mari între
limbi. În ordinea descrescătoare a acestei productivități se pot amintigermana,
engleza,spaniola,franceza,latina[2]. Întok pisin,olimbă creolă, compunerea este
extrem de productivă[8]. În maghiară este unul dinprocedeele cele mai productive,
alături de derivare[6]. Înlimba românănu este unprocedeu preferențial în comparație
cu germana, de exemplu, nefiind specifică nici latinei, nici celorlaltelimbi romanice[1].
ompunerea are loc, în general, după anumite regulimorfologice,sintacticeși
C
semanticespecifice limbii în cauză, iar în cadrulunei limbi sunt mai multe procedee
de compunere, dintre care unele sunt mai productive decât altele[1][6].