Prezentarea argumentelor pro și contra pentru utilizarea inter și

transdisciplinarității.

Organizarea învăţării pe criteriul disciplinelor formale clasice este insuficientă într-o lume
caracterizată de explozie informaţională şi de o dezvoltare puternică a tehnologiilor. O învăţare
dincolo de discipline, parcurgerea unui curriculum integrat poate fi mai aproape de nevoile
omului contemporan. Rezolvarea problemelor concrete din viaţa cotidiană, indiferent de gradul
de complexitate pe care îl au, implică apelul la cunoştinţe, deprinderi, competenţe ce nu pot fi
delimitate în sfera de cuprindere a unui obiect de studiu sau altul.

Confruntarea ştiinţelor cu aspectele complexe ale realităţii au determinat stabilirea de legături

între discipline, aşa cum există între fapte, oameni, culturi, religii, geosfere.

Satisfacerea nevoii de construire a unor punţi de legătură între diferite discipline s-a concretizat
prin apariţia în sec. al XX-lea a pluridisciplinarităţii, interdisciplinarităţii şi transdisciplinarităţii.
Cercetările ştiinţifice multi-, inter- şi transdisciplinare nu sunt antagoniste, ci complementare,
deoarece au ca obiectiv comun înţelegerea profundă a realităţii şi debordează limitele
disciplinelor. 1 Universitatea „Constantin Brâncuşi” din Târgu-Jiu 149

Pluridisciplinaritatea se referă la situaţia în care o temă aparţinând unui anumit domeniu este
supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din urmă menţinându-şi nealterată
strucura şi rămânând independente unele în raport cu celelalte.

Interdisciplinaritatea presupune o intersectare a diferitelor arii disciplinare.

Trandisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a curriculumului, mergînd

adesea până la fuziune.

2. ABORDAREA INTER- ŞI TRANSDISCIPLINARĂ

[Link] „Cel mai puternic argument pentru interdisciplinaritate este

chiar faptul că viaţa nu este împărţită pe discipline”J. MOFFETT

Promovarea interdisciplinarităţii constituie un element definitoriu al progresului cunoaşterii.

Interdisciplinaritatea apare ca o necesitate a depăşirii graniţelor artificiale între diferite domenii.
Este unanim acceptat că în viaţa de zi cu zi nu folosim cunoştinţe disparate acumulate la anumite
discipline şi nu valorificăm capacităţi specifice unei materii de studiu.

Perspectiva interdisciplinară facilitează "formarea unei imagini unitare asupra realităţii" şi

dezvoltarea unei "gândiri integratoare". Într-un document pregătitor al unei reuniuni UNESCO
asupra programelor şcolare problema interdisciplinarităţii este pusă în următorii termeni: „Există
numeroşi factori care subliniază că interdisciplinaritatea a devenit o necesitate şi apare ca o
consecinţă logică a integrării tuturor tipurilor de conţinuturi în perspectiva educaţiei permanente,
iar marile probleme ale lumii contemporane, problematica economică, morală sau estetică se
pretează în mod cu totul special la o tratare interdisciplinară.

Soluţia de aplicat nu este nici interdisciplinaritatea totală, nici învăţământul pe materii concepute
în maniera tradiţională, iar o combinare între aceste două formule, realizată atât în funcţie de
exigenţele ştiinţelor contemporane şi de diferite activităţi sociale, cât şi de exigenţele psihologice
ale diferitelor vârste pare mai realistă şi mai eficace”.

Interdisciplinaritatea este definită ca o interacţiune existentă între două sau mai multe discipline
şi poate să meargă de la simplă comunicare de idei până la integrarea conceptelor fundamentale
privind epistemologia, terminologia, metodologia, procedeele, datele şi orientarea cercetării.
Abordarea interdisciplinară presupune transferul metodelor dintr-o disciplină în altă, căutându-se
teme comune mai multor discipline, care pot conduce la realizarea obiectivelor de învăţare de
nivel înalt, a competenţelor transversale (luarea de decizii, rezolvarea de probleme, însuşirea
tehnicilor şi metodelor de învăţare eficientă), care, indiferent de disciplină, implică aceleaşi
principii prin utilizarea unor strategii de predare – învăţare bazate pe probleme. Abordarea
interdisciplinară porneşte de la ideea că nici o disciplină de învăţământ nu constituie un domeniu
închis şi se pot stabili legături între discipline. Prin interdisciplinaritate se realizează acţiunea
deschisă dintre competenţe sau conţinuturi interdependente din două sau mai multe discipline, ce
implică interpenetrarea disciplinelor, se dezvoltă competenţe integrate/transversale/cheie, apar
transferuri orizontale ale cunoştinţelor dintr-o disciplină în altă la nivel metodologic şi
conceptual.

Interdisciplinaritatea presupune abordarea conţinuturilor complexe având ca scop formarea unei

imagini unitare asupra unei anumite problematici. În sensul larg al termenului,
interdisciplinaritatea implică un anumit grad de integrare între diferite domenii ale cunoaşterii şi
între diferite abordări, utilizarea unui limbaj comun, permiţând schimbări de ordin conceptual şi
metodologic. Interdisciplinaritatea este o modalitate de a rezolva problemele şi de a răspunde la
întrebări care nu pot fi rezolvate prin metode sau abordări unice şi reprezintă o modalitate de 150
organizare a conţinuturilor învăţării cu implicaţii asupra întregii strategii de proiectare a
curriculumului, oferă o imagine unitară asupra fenomenelor şi proceselor studiate în cadrul
diferitelor discipline de învăţământ şi permite contextualizarea şi aplicarea cunoştinţelor
dobândite. Este o componentă a procesului de instruire prin care se asigură aspectul activ şi
formativ de dirijare efectivă a învăţării.

Activităţile cu caracter interdisciplinar au pronunţate valenţe formative favorizând cultivarea

aptitudinilor creative. Promovarea interdisciplinarităţii în activitatea didactică valorifică
informaţiile dobândite şi prin alte surse informaţionale, asigurând înţelegerea, selectarea şi
prelucrarea acestora în vederea integrării lor în structuri cognitive şi achiziţionarea noilor
capacităţi. Mijloacele extraşcolare (excursia, internetul, alte activităţi) lărgesc orizontul de
cunoaştere al elevilor, iar cunoştinţele astfel acumulate pot constitui suporturi temeinice pentru
însuşirea unor elemente de conţinut.

Acţiunea de promovare a interdisciplinarităţii trebuie să se integreze în contextul sistemului

educativ dat şi pentru a fi eficientă trebuie să se asocieze cu alte principii sau inovaţii specifice
unui învăţământ modern. Deşi interdisciplinaritatea este un principiu care derivă din cercetarea
ştiinţifică, putem identifica unele modalităţi de implementare a acesteia şi la nivelul curriculum-
ului şcolar. Acestea se pot realiza atât la nivelul macroeducaţional (cel al proiectării şi elaborării
curriculumului: planuri, programe, manuale şcolare), cât şi la nivelul microeducaţional (cel al
activităţilor de predare-învăţare-evaluare, desfăşurate într-un cadru formal sau nonformal). Un
conţinut şcolar proiectat, elaborat şi utilizat în manieră interdisciplinară corespunde mult mai bine
realităţii prezentate, conducând la o înţelegere cât mai bună şi unitară din partea elevilor.

Interdisciplinaritatea constituie un principiu ce trebuie aplicat, o modalitate de gândire şi acţiune,

ce decurge din evoluţia ştiinţei şi a vieţii economico-sociale.

Abordarea interdisciplinară a învăţării are o serie de avantaje:

--permite acumularea de informaţii despre obiecte procese, fenomene care vor fi aprofundate

 în anii următori ai şcolarităţii; clarifică mai bine o temă făcând apel la mai multe discipline;

 creează ocazii de a corela limbajele disciplinelor şcolare;

 permite aplicarea cunoştinţelor în diferite domenii;

 constituie o abordare economică din punct de vedere al raportului dintre cantitatea de

cunoştinţe şi volumul de învăţare.

Nu este recomandată utilizarea în exces sau fără o gestionare corespunzătoare a

interdisciplinarităţii, aceasta având limitele ei, putând duce la superficialitate sau la dispariţia
concretului dacă nu este corelată cu mono/pluridisciplinaritatea. Dezavantajul constă în acea lipsă
de viziune de ansamblu, din perspectiva multiplă a realităţii, care l-ar pune pe elev în situaţia de a
analiza, de a gândi critic, de a accepta sau nu, de a-şi dezvolta abilităţile decizionale. Exemplu: În
aria curriculară „Matematică şi ştiinţe”, interdisciplinaritatea este absolut obligatorie, având în
vedere aplicabilitatea directă în practică a chimiei, fizicii, biologiei şi matematicii.
Interdisciplinaritatea în cadrul acestei arii curriculare înseamnă studii şi acţiuni în planul
conţinuturilor şi al metodologiilor, care să ofere cunoaşterea fenomenelor în dinamică lor,
deschizând calea spre sinteze generalizatoare. Interdisciplinaritatea între chimie şi fizică, chimie
şi matematică, chimie şi biologie, fizică şi matematică, se realizează în special în planul
conţinuturilor, având matematica drept instrument de lucru, fiecare demers (observare,
experimentare, formulare de legi, teoretizare) fiind realizat în spirit matematic.
Chimia, fizică şi biologia au devenit mari consumatoare de instrumente matematice. 151 De cele
mai multe ori, matematica devansează teoretic celelalte ştiinţe, deschizând drumuri, construind
modele. Profesorul de chimie şi fizică priveşte matematica ca pe un instrument absolut
obligatoriu. El ştie clar că 'X'-ul de la matematică poate şi trebuie să fie o concentraţie, o masă de
substanţă, un coeficient, un indice, etc.

O ecuaţie matematică poate fi o lege în chimie sau fizică. Proporţiile, funcţiile trigonometrice, ca
şi alte abstractizări ale matematicii se întâlnesc în fizică şi chimie la orice pas pentru descifrarea
tainelor naturii. Un profesor talentat nu explică elevilor doar faptul că fără cunoştiinţe matematice
nu poate studia ştiinţele naturii, ci reuşeşte să-i conştientizeze în mod real, făcându-i să-şi impună
stiluri de lucru adecvate. Studiul chimiei, al fizicii şi al biologiei au afinităţi deosebite. Ele
studiază structura, transformările şi însuşirile materiei. Interdisciplinaritatea acestor obiecte
şcolare poate constitui un exemplu şi pentru celelalte.

Obiectivele lor, metodele de investigare a fenomenelor, aplicabilitatea lor imediată în practică,

metodele de predare, toate acestea conduc la realizarea unei interdisciplinarităşi bine pusă la
punct, dar perfectibilă. Fizica apelează de foarte multe ori la cunoştiintele dobândite la lecţiile de
chimie pentru explicarea fenomenelor caracteristice ei.

Electrizarea corpurilor se explică electronic apelându-se la structura atomilor. Conductoarele sau

izolatoarele au sau nu aceste proprietăţi datorită structurii lor chimice. Noţiunile de câmp aduc în
discuţie proprietăţi speciale ale materiei.

Studiul producerii curentului electric începe cu elementele galvanice, a căror funcţionare are
explicăţii chimice. Efectele curentului electric se explică tot pe baza proprietăţilor chimice şi au
aplicaţii în domeniul chimiei şi industriei chimice. Aproape că nu există lecţie de fizică unde să
nu utilizăm cunoştiintele dobândite la lecţiile de chimie şi invers.

Interdisciplinaritatea între fizică, matematică, biologie şi chimie se realizează şi în planul

strategiilor didactice, atât ca forme de organizare a lecţiei, ca metode folosite în transmiterea
cunoştiinţelor, cât şi ca metode de verificare şi evaluare. Se poate spune că fizica şi matematica
sunt instrumente pentru studiul chimiei şi invers.

[Link]

În Raportul Directoratului General pentru Educaţie şi Cultură, privind Implementarea planului de

acţiune Educaţie şi formare 2010-2030, se subliniază faptul că „un mediu educativ mai deschis
necesită o nouă arhitectură şcolară, inclusiv un curriculum transdisciplinar şi noi competenţe ale
cadrelor didactice”, inclusiv adaptarea la ritmul tehnologiilor.

Transdisciplinaritatea este privită ca o formă superioară a interdisciplinarităţii şi presupune

concepte, metodologie şi limbaj care tind să devină universale (teoria sistemelor, teoria
informaţiei, cibernetică, modelizarea, robotizarea etc.) Abordarea de tip transdisciplinar tinde
către o fuziune a cunoştinţelor specifice diferitelor discipline, la descoperirea unor noi câmpuri de
investigaţie, la conceperea unor noi programe de cercetare.

Abordarea transdisciplinară este centrată pe „viaţa reală” cu probleme importante. Considerându-

se că deschide calea către atingerea unui nivel al cunoaşterii superior, transdisciplinaritatea fost
numită şi prin sintagma „o nouă viziune asupra lumii”, fiind capabilă să conducă la înţelegerea,
soluţionarea multiplelor probleme complexe şi provocări ale lumii actuale. Învăţarea nu mai este
rezultatul exclusiv al demersurilor profesorului, este un proces cognitiv complex şi o activitate
socială intra şi interpersonală.

Momentul prielnic achiziţionării anumitor cunoştinţe nu mai poate fi prezis şi/sau impus, cel
mult, activitatea (lecţia), poate fi localizată în spaţiu şi timp în sala de clasă.

Transdisciplinaritatea permite “învăţarea în societatea cunoaşterii” şi asigură formarea la elevi a

competenţelor transferabile, dezvoltarea competenţelor de comunicare, 152 intercunoaştere,
autocunoaştere, asumarea rolurilor în echipă, formarea comportamentului prosocial, evaluarea
formativă. Abordarea transdisciplinară a situaţiilor de învăţare, complexă, globală, integratoare a
disciplinelor, permite realizarea unor situaţii de învăţare noi pentru dezvoltarea competenţelor
generale vizate de ariile curriculare şi a celor cheie, cu proiectarea rezultatelor învăţării în viaţa
reală în care elevii îşi vor desfăşura activitatea ca adulţi.

Integrarea transdisciplinară presupune o întrepătrundere a mai multor discipline şi poate genera

apariţia unor noi domenii de cunoaştere. Cercetarea transdisciplinară este radical distinctă de
cercetarea disciplinară, între acestea fiind o relaţie de complementaritate.

Profesorii care predau transdisciplinar necesită o pregătire psihopedagogică excelentă, un nivel

ridicat de inteligenţă şi spontaneitate, disponibilitatea de a concepe programe care să includă
teme cu caracter transdisciplinar. Abordarea transdisciplinară porneşte de la ideea că nici o
disciplină de învăţământ nu reprezintă un domeniu închis, prin urmare este necesară exploatarea
şi punerea în evidenţă a legăturilor dintre variatele discipline. O cunoaştere reală şi complexă,
însoţită de formarea unei viziuni integratoare despre viaţă şi lume este posibilă numai dacă elevii
pot să coreleze transdisciplinar informaţiile obţinute atât din lecţiile predate, cât şi din activităţile
de educaţie nonformală şi informală la care participă aceştia. Un profesor bun este capabil să-i
facă pe elevi să conştientizeze aceste conexiuni şi să înţeleagă semnificaţia, utilizând stiluri de
predare adecvate. Abordările transdisciplinare se pretează la toate nivelurile şi la toate tipurile de
clase având nevoie de oameni cu o gândire complexă care să facă corelaţii între noţiunile
teoretice şi realitatea de zi cu zi .

În urma învăţării transdisciplinare elevul va fi capabil să interpreteze, să analizeze, să formuleze,

să exprime opinii personale, să utilizeze informaţia în scopul rezolvării unei probleme date, să
identifice şi să soluţioneze probleme. Dacă prin abordarea „monodisciplinară” a învăţării se
formează în mod deosebit competenţe specifice nivelului cognitiv, prin abordarea
transdisciplinară se formează competenţe integratoare şi durabile prin însăşi transferabilitatea lor.
Conţinuturile organizate transdisciplinar se vor axa în procesul educaţional nu pe disciplină, ci pe
demersurile intelectuale, afective şi psihomotorii ale elevului.

Organizarea conţinuturilor în manieră transdisciplinară se bazează în procesul de predare –

învăţare – evaluare pe conduitele mentale ale elevului din perspectiva unei integrări efective,
realizată de-a lungul tuturor etapelor procesului educaţional (proiectare, desfăşurare, evaluare).
Temele transdisciplinare ajută elevul să înveţe în ritm propriu şi să fie evaluat în funcţie de ceea
ce ştie, stimulează cooperarea între elevi, minimalizându-se astfel competiţia, oferă elevilor
posibilitatea de a-şi crea strategii proprii de abordare a diverselor situaţii, asigurând o învăţare
activă.

Abordarea transdiciplinară a învăţării are o serie de avantaje:

- permite stabilirea unei relaţii biunivoce de învăţare între cei doi parteneri educabil – educator;

- se trece la tipul de învăţare conceptuală aprofundată şi utilă, pe tot parcursul anului şcolar;

- angajarea elevilor în procesul de învăţare prin probleme provocatoare, semnificative, adaptate

nivelului lor cognitiv;

- achiziţia şi aplicarea cunoştinţelor se realizează în situaţii noi şi complexe, pentru a favoriza

transferul şi generarea de noi cunoştinţe;

- procesul de învăţare se centrează pe investigaţie colaborativă, învăţare integrată, identificare şi

rezolvare de probleme;

- oferă elevilor cadrul formal adecvat pentru organizarea cunoştinţelor, oferind un cadru adecvat
de transfer al cunoştinţelor din viaţa de zi cu zi în practica şcolară, de la o disciplină la alta, pe
verticală şi orizontală;

- conţinutul, cât şi metodologia de abordare, este permanent rafinată, actualizată, ca urmare a feed
back-ului utilizatorului de educaţie.

Profesorii de fizică, chimie, biologie, geografie şi educaţie tehnologică pot colabora în alegerea
subiectelor ce le vor trata la extinderi astfel încât să vizeze, la discipline diferite teme legate de
dezvoltarea durabilă. Preocupările la nivelul Uniunii Europene în domeniul energiei şi al
dezvoltării durabile sunt susţinute, consecvente şi bine focalizate pentru obţinerea de rezultate.
Această temă vine în sprijinul ideii de transdisciplinaritate, energia fiind o temă extrem de amplă
şi complexă, ce nu poate fi subsumata unei singure discipline. O abordare monodisciplinară nu ar
asigura şansele de reuşită ale unui astfel de proiect. În realizarea acestei aplicaţii pot colabora
toate cadrele didactice din şcoală, profesorii de fizică, chimie şi tehnologii ar putea asigura
coordonarea, dar tema poate fi abordată de către toţi. Există discipline reale care nu pot fi studiate
temeinic decât transdisciplinar, de exemplu astronomia, care utilizează cunoştinţe temeinice de
matematică, fizică, chimie şi geografie.