POLITICA EXTERNA SI DIPLOMATIE

BORC ION ANDREI

R.I.S.E. AN III
 INTRODUCERE

Constructivismul s-a conturat în ultimii ani ca una dintre cele mai

noi,inovatoare şi des invocate curente teoretice uzitate pentru a înţelege Relatiile
Internationale şi a progresa în cercetarea lor. Constructivismul în Relatiile
Internationale este cel mai frecvent asociat cu numele lui Alexander Wentd,
autorul care a publicat cîteva articole de răsunet în anii ’90, printre care celebrul
“Anarchy is what States Make of it: The Social Construction of Power
Politics”(1992).
Popularitatea Constructivismului în creştere se datorează însă unor
elementecontemporane precum sfîrşitul Războiului Rece, probleme de identitate
formulate pregnant în Relatiile Internationale după 1989, dezamăgirea multor
teoreticieni, confruntanţi cu noile realităţi, faţă de ideea importanţei primordiale
a factorilor materiali, a realităţii dure şi a chestiunilor de tip hard security pe
plan internaţional.
Retrospectiv,aspecte ale Constructivismului pot fi detectate în scrierile din
anii ’50 ale lui Karl Deutch şi Ernst Haas, în cartea lui Peter Berger şi Thomas
Luckman “ The Social Construction of Reality”, toţi aceşti autori împărtăşesc
anumite premise metodologice constructiviste, fără sa fi fost etichetaţi drept
constructivişti şi grupaţi în aceeaşi şcoală de gîndire.
Pentru Constructivism, lumea interacţiunilor dintre actorii internaţionali
este eminamente un spaţiu social. Spatiul international este o creaţie socială în
ansamblul său, la fel cum componentele sale definitorii- mai exact, procesele,
actorii şi structurile interneţionale- sunt produse sociale. Potrivit adepţilor
constructivismului, lumea socială se constituie din înţelesuri intersubiective,
cunoaşterea subiectivă (deţinută de fiecare actor) şi obiecte materiale, a căror
existenţă fizică este incontestabilă.
O contribuţie majoră a Constructivismului este (re)descoperirea
caracterului de “produs social” al lumii internaţionale. Constructivismul nu vine
să afirme că lumea este mai bună, mai rea sau fundamental diferită decat o
descriu marxiştii, realiştii sau idealiş[Link] susţine că resorturile înţelegerii lumii
internaţionale sunt altele decat cele propuse de paradigmele anterioare, ceea ce
se reflectă în modalităţile prin care poate fi cunoscută, comunicată şi
transformată ceea ce considerăm îndeobşte a fi “realitatea” internaţională. Este
cu siguranţă o teorie socială a realităţii internaţionale care deschide cu
generozitate, calea spre transformarea Relatiilor Internationale prin reconstruirea
conceptuală a actorilor, intereselor, identităţilor, structurilor şi sensurilor
interacţiunii dintre ele.
Constructivismul
 Constructivismul este o teorie epistemologica ce afirma ca orice tip de
cunoastere este construita, in cele din urma, cunoasterea este determinata de
perceptii, conventii si de experiente sociale intersubiective. Constructivismul ca
teorie a Relatiilor Internationale reprezinta aplicarea la domeniul Relatiilor
Internationale a constructivismului epistemologic.
În studiul Relatiilor Internationale, constructivismul a aparut la sfarsitul
anilor '80, pe fundalul sfarsitului Razboiului Rece, cand se intrevedea
posibilitatea schimbarii relatiilor internationale. Afirmarea sa s-a facut in cadrul
unui proces de evaluare critica a celor doua abordari teoretice dominante la acea
vreme – neorealismul si neoliberalismul. Cele doua viziuni teoretice au in
comun o ontologie realista (statele exista intr-un sistem international anarhic in
care actorii sunt interesati prioritar de ei insisi) si o epistemologie obiectivista
(lumea trebuie observata in mod rational, obiectivitatea reprezentand elementul
cheie pentru descoperirea modului in care se comporta statele). Dincolo de aceste
doua puncte comune, neorealismul si neoliberalismul se deosebesc fundamental prin
modul in care concep probleme precum motivatia statelor, ierarhia scopurilor unui
stat, importanta relativa acordata intentiilor si capacitatilor statului sau impactul
institutiilor internationale.
Teoria a pornit de la un articol publicat de Alexander Wendt în
revista International Organization în primăvara lui 1992: “Anarchy is What
States Make of It” unde toate aceste teme „sunt discutate intr-un cadru
conceptual inchis care ridica probleme cruciale privind relatiile dintre agenti (state)
si structurile internationale”.
Constructivismul este o teorie relativ nouă în relațiile internaționale. Face
parte din grupa teoriilor reflectiviste.
Constructivismul pornește de la o critică la adresa teoriei dominante în
relațiile internaționale (neorealism) și are ca teză fundamentală ideea potrivit
căreia anarhia și instituția de auto-ajutor nu sunt cauzate de al
treilea nivel (sistemul sau structura relațiilor internționale) ci de nivelul unu și
doi (politicianul și statul) întrucât instituțiile (sinteze de identități și interese)
sunt o variabilă dependentă de practica și interacțiunile între subiecții relațiilor
internaționale (de obicei state), variabila independentă. Astfel anarhia și auto-
ajutorul nu sunt imuabile, ci depind de modul în care actorii se percep pe sine și
pe ceilalți, care la rândul lor depind de modul în care actorii interacționează.
Anarhia și auto-ajutorul pot sa existe sau nu în funcție de
acești [Link] este o încercare de a crea o punte între teoriile
raționaliste (realismul în relații internationale/neorealism și liberalismul în relații
internationale/neoliberalismul în relații internationale) și cele reflectiviste (teoria
normativă, teoria critică, feminismul, postmodernismul).
 Nicholas Onuf a fost creditat cu inventarea termenului de constructivism
pentru a descrie teoriile care subliniază caracterul construit social al relațiilor
internaț[Link] la sfârșitul anilor 1980 și începutul anilor 1990, constructivismul a
devenit una dintre școlile majore de gândire în relațiile internaționale.
Cele mai timpurii lucrări constructiviste s-au concentrat pe stabilirea faptului
că normele contează în politica internațională.Volumul editat de Peter J. Katzenstein,
„Cultura securității naționale”, a compilat lucrări ale numeroșilor constructiviști
proeminenți și emergenti, arătând că perspectivele constructiviste erau importante în
domeniul studiilor de securitate, un domeniu al relațiilor internaționale în care
realiștii fuseseră dominanti.
După ce s-a stabilit că normele au contat în politica internațională, filele
ulterioare ale constructivismului s-au concentrat pe explicarea circumstanțelor în
care unele norme au contat și altele [Link]ări constructiviste s-au concentrat
asupra antreprenorilor de norme: organizații internaționale și drept: comunități
epistemice; vorbire, argumentare și persuasiune; și configurația structurală ca
mecanisme și procese de construcție socială.
Realistii, care au abordat teorii structurale sau sistemice inspirate din teoria
politicii internationale a lui Kenneth Waltz, au fost principala tinta a scolii
constructiviste. Constructivistii ii acuzau pe realisti ca pierd din vedere un factor
determinant, anume impartasirea intersubiectiva a ideilor care genereaza
comportamentul actorilor, prin constituirea identitatilor si intereselor lor.
Pornind de la teoria constructivismului social Wendt propune o teorie
alternativă a relaţiilor internaţionale care se constituie într-una dintre cele mai
importante contribuţii la acest domeniu din ultimii ani. Wendt critică teoriile
curente ale relaţiilor internaţionale ca fiind fundamentate tacit pe o ontologie
materialistă în care puterea și interesul, categorii esenţiale în teoriile relaţiilor
internaţionale, sunt înţelese ca modelând direct politica internaţională. Totuși,
argumentează Wendt, acest lucru nu este exact. Puterea și interesul sunt realităţi
construite la nivelul ideilor iar cultura are un rol determinant în construirea
acestora. Astfel, politica internaţională poate fi înţeleasă înţelegând felul în care
sistemul internaţional este construit de către actorii internaţionali (în special
statele) și felul în care este distribuită cultura la nivelul acestui sistem. Abia
apoi, în planul doi, efortul de cunoaștere și înţelegere al cercetătorilor ar trebui
să se îndrepte către felul în care puterea și interesul sunt construite cultural la
nivelul „societăţii internaţionale”. Așadar, cheia înţelegerii politicii
internaţionale este, în viziunea lui Wendt, mai întâi la nivelul structurii
sistemului internaţional și mai apoi la nivelul construirii puterii și intersului de
către actorii individuali care sunt statele.
Potrivit lui Wendt, care in lucrarea „Teoria sociala si politica
internationala” (Social Theory and International Politics, 1999), a sintetizat
critica abordarii realiste, constructivismul este o teorie structurala a sistemului
international care afirma urmatoarele:
1. Statele sunt principalele unitati de analiza pentru teoria politicii internationale.
2. Structurile cheie din sistemul statelor sunt mai curand intersubiective decat materiale.
3. Identitatile si interesele de stat sunt in mare parte construite mai degraba de aceste
structuri sociale decat date exogen sistemului de natura umana sau de politicile
interne.
Orice proces de gândire este în esenţă și un act reflexiv spune Wendt, iar
statele sunt și ele actori individuali (din perspectiva generală a individualismului
metodologic) și sunt capabile de procese de gândire proprii la rândul lor
reflexive. Acest proces reflexiv al statelor a dus la perceperea unui sistem
internaţional în care statele interacţionează unele cu altele făcând apel la
„raţiunea publică”. Acest sistem internaţional este de fapt o „sferă publică”
globală (emergentă) în care statele acţionează pe baza unor reguli percepute de
către ele însele ca fiind ale sistemului. Ansamblul statelor la nivel global
formează astfel mai mult decât suma elementelor sale iar înţelegerea acestui
ansamblu este esenţială pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale. Viziunea lui
Wendt este holistă, spre deosebire de viziunea neorealistă pe care o critică și pe
care o consideră individualistă. Viziunea propusă de Wendt este cea a
constructivismului structural în care statele au internalizat (sau sunt pe cale să
internalizeze) cultura unui sistem global de interacţiune în care puterea și
interesul sunt definite tocmai prin această cultură. Pe cale de consecinţă, relaţiile
internaţionale pot fi înţelese nu prin mecanismele prin care puterea și interesele
se manifestă ca atare ci prin felul în care acestea sunt gândite, construite și
înţelese de către actorii-state prin intermediul acestui sistem global și a culturii
acestuia pe care statele au interiorizat-o.
Un alt sustinator al constructivismului, John Ruggie, afirma ca aceasta teorie
„se refera la constiinta umana si la rolul ei in viata internationala”. Ambele
perspective, atat cea lui Wendt, cat si cea a lui Ruggie, contureaza ceea ce constituie
teza esentiala a constructivismului, anume faptul ca politica internationala este
modelata de catre idei, valori colective, cultura si identitati sociale. Prin contrast,
realismul pleaca de la premisa ca statele sunt actori egoisti aflati in competitie pentru
a-si maximiza puterea si securitatea, iar liberalismul afirma ca dobandirea si
mentinerea pacii se poate face doar prin raspandirea democratiei, prin intarirea
legaturilor economice globale si prin activitatea organizatiilor internationale.
Fiecare dintre cele trei teorii are alta viziune cu privire la cine sunt actorii
relevanti pe scena relatiilor internationale,considera altul ca fiind instrumentul cel
mai eficient ce poate fi folosit de un actor si, nu in ultimul rand, are un anumit punct
slab, in sensul ca in cadrele sale teoretice nu pot fi formulate raspunsuri cu privire
la anumite probleme. In ceea ce priveste actorii relevanti, constructivismul
considera ca retelele transnationale de activisti si organizatiile nonguvemamentale
sunt promotorii ideilor noi. Realismul vede ca actori principali statele, care,
indiferent de tipul de guvernamant, se comporta la fel, iar liberalismul, statele si
institutiile internationale. In ceea ce priveste instrumentele de care dispun actorii
pentru indeplinirea scopurilor lor, constructivismul sustine ca acestea ar fi idei si
valori, liberalismul - institutiile internationale si comertul global, iar realismul -
puterea militara si diplomatia. Cat priveste punctele slabe ale celor trei terorii, in care
acestea pot fi atacate, realismul nu da seama de schimbare si progres in relatiile
internationale, liberalismul ignora faptul ca regimurile democratice supravietuiesc
doar daca isi asigura puterea militara si propria securitate, iar constructivismul nu
explica ce structuri anume de putere sau conditii sociale fac posibila schimbarea
valorilor.
La fel ca in cazul altor abordari, constructivismul nu poate fi privit ca un
ansamblu monolitic de idei si conceptii si asta din cauza faptului ca numerosi
teoreticieni care se identifica pe sine drept constructivisti adopta pozitii diferite cu
privire la diverse probleme. Unii cred ca variabilele explicative esentiale ale
constructivismului sunt normele si contextul social, altii acorda un rol mai
important institutionalizarii si intersubiectivitatii, in timp ce altii cred ca
preocuparea centrala a constructivismului este limbajul. Ceea ce au insa in comun
toate aceste perspecive este o anumita ontologie, un anumit mod de a vedea lumea:
constructivismul nu priveste lumea ca ceva ce este, ci mai degraba ca ceva ce devine,
ceva ce se afla intr-un permanent proces de constituire.
Pe măsură ce constructiviștii resping concluziile neorealismului cu privire
la efectul determinant al anarhiei asupra comportamentului actorilor
internaționali și se îndepărtează de materialismul subiacent al neorealismului, ei
creează spațiul necesar pentru ca identitățile și interesele actorilor internaționali
să ocupe un loc central în teoretizarea relațiilor internaționale. Acum că actorii
nu sunt doar guvernați de imperativele unui sistem de auto-ajutorare, identitățile
și interesele lor devin importante în analizarea modului în care se comportă. La
fel ca natura sistemului internațional, constructiviștii văd astfel de identități și
interese ca neîntemeiate în mod obiectiv pe forțe materiale (cum ar fi dictatele
naturii umane care stau la baza realismului clasic), ci rezultatul ideilor și al
construcției sociale a unor astfel de idei. Cu alte cuvinte, semnificațiile ideilor,
obiectelor și actorilor sunt toate date de interacțiunea socială. Oamenii dau
obiectelor semnificațiile lor și pot atasa diferite semnificații unor lucruri diferite.

Martha Finnemore a fost influentă în examinarea modului în care

organizațiile internaționale sunt implicate în aceste procese de construcție
socială a percepțiilor actorilor asupra intereselor lor.În National Interests In
International Society, Finnemore încearcă să „dezvolte o abordare sistemică a
înțelegerii intereselor statului și a comportamentului statului prin investigarea
unei structuri internaționale, nu de putere, ci de sens și valoare socială”.
„Interesele”, explică ea, „nu sunt doar „acolo” care așteaptă să fie descoperite;
ele sunt construite prin interacțiunea socială”.Finnemore furnizează trei studii de
caz despre o astfel de construcție – crearea Birocrațiilor Științifice în state
datorită influenței UNESCO, rolul Crucii Roșii în Convențiile de la Geneva și
influența Băncii Mondiale asupra atitudinilor față de sărăcie.
Studiile unor astfel de procese sunt exemple ale atitudinii constructiviste
față de interesele și identitățile statului. Astfel de interese și identități sunt
determinanți centrali ai comportamentului statului, ca atare studierea naturii și
formarea lor este parte integrantă în metodologia constructivistă pentru
explicarea sistemului internațional. Dar este important de remarcat că, în ciuda
acestei reorientări asupra identităților și intereselor – proprietățile statelor –
constructiviștii nu sunt neapărat căsătoriți să-și concentreze analiza la nivelul de
unitate al politicii internaționale: statul. Constructiviști precum Finnemore și
Wendt subliniază ambii că, în timp ce ideile și procesele tind să explice
construcția socială a identităților și intereselor, astfel de idei și procese formează
o structură proprie care are impact asupra actorilor internaționali. Diferența lor
centrală față de neorealiști este aceea de a vedea structura politicii internaționale
în termeni mai degrabă ideatici, decât materiale.
Principalele postulate ale constructivismului sunt urmatoarele:
1. Politicile globale sunt rezultatul impartasirii intersubiective a ideilor normelor
si valorilor la nivelul actorilor;
2. Structura ideationala nu are doar un efect regulativ, ci si unul constitutiv asupra
actorilor;
3. Intre structurile ideationale si actori (agenti) exista o dubla interactiune –
determinare si constituire: structurile constituie actorii in termenii intereselor si
identitatilor lor, iar structurile sunt, la randul lor, produse, reproduse sau alterate de
practicile discursive ale agentilor.
Inspirandu-se din sociologie, constructivismul „afirma ca viata internationala
este sociala: relatiile internationale se construiesc atunci cand oamenii vorbesc, respecta
reguli si norme, cand indeplinesc ritualuri sau cand se implica in diverse practici
sociale”. Ceea ce caracterizeaza, asadar, actiunea umana, este dimensiunea sa
inevitabil intersubiectiva. Constructivistii se bazeaza tocmai pe aceasta dimensiune,
respectiv pe capacitatea si vointa oamenilor de a lua o atitudine constienta fata de
lume si de a-i atribui semnificatii acesteia. Aceasta capacitate este cea care da
nastere faptelor sociale, intelegand prin asta acele fapte a caror existenta este strict
conditionata de acceptarea lor de catre indivizi.. Legand teoria cunoasterii de teoria
actiunii, constructivismul sustine ca exista doua nivele de interpretare a actiunii: una a
actorului ce o realizeaza, si una a interpretului acesteia, codificata prin limbaj.
Conform acestei perspective – denumita de Anthony Giddens „dubla hermeneutica”
si preluata de Stefano Guzzini – atunci cand interpretam o actiune, operam in fapt o
dubla interpretare, interpretand o realitate interpretata deja de actor.
Intrucat socialul este cel care da sens lucrurilor, multe concepte cheie ale
Relatiilor Internationale (anarhie, putere, interes national, dilema securitatii) sunt
vazute ca fiind construite social, nu ca efecte ale structurilor sistemice. Dupa cum
sublinia Alexander Wendt intr-un articol de rasunet, „anarhia este ceea ce fac statele
din ea”. Anarhia, ca structura, si politica de putere, intemeiata pe principiul
autoajutorarii, ca proces, exista in si prin practicile care le instituie si le dau continut,
nu in afara lor. Concepand politica de putere si autoajutorarea ca institutii ale
anarhiei si nu parti definitorii, determinate exogen de catre aceasta, se deschide
posibilitatea teoretica si practic-actionala a schimbarii acestor institutii. Intrucat
interesele si identitatile - de exemplu cele de „aliati” si „dusmani” - sunt si ele
construite social, fiind produse ale actiunii agentilor umani si mai putin determinate
structural, calea cea mai fertila de schimbare pe care o sugereaza Wendt este schimbarea
identitatii – a identitatii de sine si a identitatii atribuite celorlati actori .
Constructivismul pune la indoiala accentul pus de realism pe conceptul de
putere si incearca sa arate ca, mai mult decat puterea, normele si valorile sunt cele
care determina comportamentul majoritatii statelor. Statele pot detine in continuare
putere militara, dar folosirea sa nu e influentata exclusiv de interesul statelor
pentru securitate si autoaparare. Mai degraba, in cadrul elaborat de constructivism,
puterea este restransa si interesele remodelate prin intermediul structurilor normative
internationale create prin interactiunile multiple ale actorilor statali si nonstatali.
Astfel, nu doar distributia puterii e importanta, ci si distributia cunoasterii. Cu alte
cuvinte, prescriptia constructivista ar fi ca pentru a intelegere comportamentul
statelor si distributia de putere la nivel global trebuie sa acordam prioritate
reprezentarilor dominante in Relatiile Internationale. Contributia esentiala a
constructivismului la teoretizarea domeniului Relatiilor Internationale o reprezinta
evidentierea caracterului de „produs social” al vietii internationale si deschiderea sa
teoretica si practic-actionala catre schimbare. Constructivismul porneste de la ideea
ca actorii internationali sunt modelati de mediul social in care acestia fiinteaza,
contribuind la constituirea lor si la modul in care acestia se autodefinesc. Prin
urmare, spre deosebire de alte abordari teoretice, constructivismul nu considera
identitatile si interesele ca fiind date, intelegerea cauzelor si a proceselor ce genereaza
schimbarea fiind o parte esentiala a demersului constructivist. Ciriticile la adresa
constructivismului vizeaza eclectismul, diversitatea metodologica si predispozitia sa
metateoretica excesiva, precum si faptul ca desi surprinde determinantii normelor si
ideilor, el nu reuseste sa descrie si conditiile materiale si institutionale necesare
ajungerii la un consens cu privire la noi valori si idei.
BIBLIOGRAFIE
[Link]
%C8%9Bionale
Teoria constructivista a relatiilor internationale Giumali, Beinur-
Bucharest Vol. 19, Iss. 10, (Oct 2011): 115-116,118.
Alexander Wendt, Teoria socială a politicii internaţionale Traducere de Mihai Cristian
Brașoveanu (Iași: Polirom, 2011)
Berger, Peter L., and Thomas Luckmann, The Social Construction of Reality: A Treatise in
the Sociology of Knowledge (Garden City, NY: Anchor Books, 1966).
Wendt, Alexander, Social Theory of International Politics (Cambridge, UK: Cambridge
University Press, 1999). ---,
Teoria socială a politicii internaţionale, traducere de Mihai Cristian Brașoveanu (Iași:
Polirom, 2011).
[Link]
[Link]
origsite=gscholar&cbl=1036371