Intemeierea Romei
Legenda întemeierii Romei după Titus Livius
Legenda spune că Enea, fiul troianului Anchise şi a zeiţei Venus, a debarcat în regiunea Latium în
fruntea celor ce supravieţuiseră distrugerii Troiei. După unele lupte cu băştinaşii, Enea s-a însurat cu
Lavinia, fiica regelui local Latinus şi a domnit în Latium. După moartea lui Enea, fiul său Iulus a
întemeiat cetatea Alba Longa, al cărei rege a devenit. Un urmaş al lui Iulus, Numitor, a fost detronat
de fratele său, Amulius. Fiica lui Numitor, Rhea Silvia, a năuscut doi gemeni, pe Romulus şi Remus,
care erau copiii zeului Marte. Amulius a silit-o pe Rhea Silvia să abandoneze pe gemeni pe râul Tibru.
Ei au fost salvaţi de o lupoaică şi apoi de un păstor care i-a crescut ca pe fiii săi. Ajunşi mari, Romulus
şi Remus au redat domnia cetăţii Alba Longa bunicului lor, apoi au întemeiat Roma. În timpul
construirii oraşului între gemeni a izbucnit o încăierare, în urma căreia Remus a fost ucis. Cetatea
construită a luat numele de Roma de la întemeietorul ei, iar Romulus a rămas singur la putere. Peste
ani, Roma va deveni un oraş puternic, stăpân al lumii, cu oameni războinici şi cutezători.
Primii locuitori ai Italiei antice au fost italicii, din care făceau parte latinii, sabinii, samniţii. La
începutul mileniului I î.Hr. din Orient au venit etruscii, iar în sudul peninsulei Italice se găseau elenii.
După tradiţie, Roma, cetatea celor şapte coline, a fost întemeiată în anul 753 î.Hr. pe colina
Palatin de lângă Tibru, în regiunea Latium.
Întemeietorul legendar al cetăţii a fost Romulus, în acelaşi timp şi întâiul rege. Conform
legendelor, Roma a fost condusă de şapte regi. Primii patru au fost latini şi sabini, iar ultimii trei
etrusci.
Societatea romană
unitatea de bază a societăţii romane în secolele de început a fost ginta (gens), alcătuită din oameni
care aveau acelaşi strămoş. De-a şungul istoriei Romei se cunosc câteva ginţi mari gens Iulia (din care
făcea parte Iulius Caesar);
zece ginţi formau o curie, iar mai multe curii un trib;
treptat importanţa ginţii a scăzut, rolul său fiind luat de familie. Şeful acesteia era tatăl (pater
familias);
membrii unei ginţi se numeau patricieni, pentru că descindeau din acelaşi strămoş, părintele
(pater) ginţii.
patricienii erau proprietari de pământ şi aveau drepturi politice depline (aristocraţia);
plebeii proveneau din rândul celor fără origine ori din străinii stabiliţi la Roma şi se ocupau cu
meşteşugurile şi comerţul;
deşi erau oameni liberi, nu beneficiau de drepturi politice, nu puteau stăpâni pământ şi nu aveau
ginţi proprii;
sclavii erau în număr redus.
prin reforma lui Servius Tullius, cetăţenii erau împărţiţi în funcţie de avere în clase de centurii. O
centurie era formată din 100 de oameni În fruntea statului se afla regele. El era comandant militar,
judecător supreme şi mare preot (pontifex maximus). Puterea regelui era limitată de Senat, format
din 300 de patricieni, conducători ai ginţilor. Adunarea poporului, întrunită pe triburi, curii sau
centurii (comiţii), avea ca principală atribuţie alegerea regelui. Nemulţumiţi de creşterea puterii
regale, patricienii au provocat o răscoală în 509 î.Hr., care a dus la înlăturarea regalităţii