2.2.
ABORDĂRILE MULTIDIMENSIONALE
Trăsăturile de personalitate şi tipuri de personalitate
Aşa cum am arătat şi în prima parte a acestui capitol, unii
teoreticieni ai personalităţii au clasificat indivizii în funcţie de tipul
lor distinct de personalitate. Ne-am referit deja la Hyppocrate şi patru
temperamente stabilite de el, determinate de predominanţa unuia
dintre fluidele corpului. Alte teorii s-au concentrat asupra posibilelor
legături între temperament şi fizicul organismului, aşa cum este teoria
lui William Sheldon (1942). Astfel de teorii au un suport intuitiv, ca
şi tendinţa populară care consideră că oamenii graşi sunt veseli, iar cei
slabi sunt sensibili. Totuşi, se pot identifica şi date empirice care
susţin legăturile dintre tipul de organism şi temperament.
Inscriindu-se în acelaşi tip de abordare, alte teorii clasifică indivizii în
categorii psihologice pure. De exemplu, Jung (1923), teoretician
Personalitatea 61
psihanalitic (vezi capitolul 3), susţine că oamenii sunt predominant
„introvertiţi" sau „extravertiţi"; introvertiţii sunt timizi şi orientaţi
către sine, în timp ce extravertiţii sunt deschişi şi încrezători.
Noţiunea de tip de personalitate prezintă avantaje datorită
simplităţii ei. Dar, cercetările sugerează că oamenii diferă mult în
funcţie de gradul în care manifestă o caracteristică particulară sau o
anumită dimensiune a comportamentului lor. Hampson (1988)
argumenta că diferenţele interindividuale nu pot fi surprinse adecvat
prin plasarea rigidă a indivizilor în câteva categorii. Studiile mai
recente asupra personalităţii se centrează pe conceptul de trăsături.
Deşi există multe definiţii ale acestui concept, care diferă ca
detalii, trăsăturile sunt considerate, în general ca fiind „acele
caracteristici generale, relativ stabile şi de durată care permit
explicarea şi evaluarea comportamentului" . (Hirshberg, 1978, p.45).
Astfel, personalitatea unui individ poate releva trăsături dominante
precum altruism şi comunicativitate sau timiditate şi sensibilitate.
Teoriile multidimensionale urmăresc alcătuirea unui tablou al
personalităţii în ansamblu. Obiectivul lor este să identifice acele
trăsături caracteristice personalităţii umane şi să elaboreze teste care
să indice diferenţele dintre indivizi în funcţie de aceste trăsături.
Aceste teorii pornesc de la ideea că indivizii au o structură primară de
personalitate, care este comună, dar diferă între ei în funcţie de
manifestarea trăsăturilor particulare.
Cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai abordării multidimensionale
sunt Eysenck (1947) şi Cattell (1965), ale căror teorii le vom analiza
în continuare. Testele de personalitate elaborate de aceşti doi
psihologi sunt larg folosite astăzi; de aceea, considerăm utilă
înţelegerea teoriilor care le stau la bază. Pentru început, prezentăm, în
figura 2.1, câteva dintre asemănările şi deosebirile dintre cei doi
psihologi amintiţi.
1. Ambii au studiat în Anglia şi au practicat psihologia, Eysenck în
domeniul clinic, iar Cattell în educaţie.
2. Ambii au fost influenţaţi de studiile lui Spearman şi Burt asupra
inteligenţei (v.§ 1.1).
3. Ambii au utilizat analiza factorială (descrisă în capitolul 1) pentru a
stabili dimensiunile majore de personalităţi umane, similar cu modul în care
62 Diferenţe interindividuale
Spearman şi Burt au identificat structura inteligenţei. Reamintim că analiza
factorială este o tehnică statistică, folosită pentru a reduce un număr mare de
date la câteva caracteristici generale sau factori. Eysenck şi Cattell au
analizat scorurile obţinute de subiecţi la chestionarele de personalitate şi la
testele obiective, completate cu observaţii directe ale comportamentului
(cititorul poate să revadă figura 1.1 cu privire al analiza factorială).
4. Deoarece au utilizat variante diferite ale analizei factoriale Eysenck
şi Cattell au ajuns la reprezentări diferite ale personalităţii. în timp ce Eysenck
s-a oprit la metodele ortogonale ale analizei factoriale, Cattell a folosit
metodele oblice.
Fig.2.1. O comparaţie între Eysenck şi Cattell.
Prin metodele ortogonale, factorii obţinuţi sunt puţini,
necorelaţi şi independenţi unul faţă de celălalt; aceasta înseamnă că
scorul obţinut de un subiect la un anumit factor nu dă nici un fel de
indicaţii asupra dimensiunilor altui factor.
Metodele oblice determină obţinerea unui număr mare de
factori, corelaţi şi interdependenţi. Coeficienţii de corelaţie calculaţi
prin metode oblice pot fi folosite ca date primare ale unei a doua
analize factoriale, rezultând factori secundari. Aceştia reprezintă
reformulări ale factorilor primari (originali). în general, factorii
primari conturează trăsăturile de personalitate, iar cei secundari, tipul
de personalitate.
Datorită preferinţei pentru analiza factorilor primari, rezultaţi
prin metode oblice, teoria lui Cartel se înscrie printre abordările
tăsăturilor de personalitate, în timp ce teoria lui Eydenck se înscrie
printre abordările tipului de personalitate, deoarece are la bază un
număr mic de factori secundari, necorelaţi (numiţi de Cattell „trăsături
de suprafaţă"), obţinuţi printr-o analiză ortogonală. Trebuie remarcat
faptul că Eysenck a preferat termenul de „dimensiune" în locul celui
de „tip" de personalitate. Conceptul de dimensiune sugerează că
personalitatea unui individ poate fi plasată într-un anumit punct al
unui continuum (în loc să fie catalogată strict, ca în cazul conceptului
de tip de personalitate).
Personalitatea 63
Teoria lui Eysenck
Eysenck (1947) a analizat, prin tehnica factorială, rezultatele
obţinute, la teste şi chestionare, de către un lot de subiecţi, format din
700 de foşti soldaţi, diagnosticaţi ca nevrotici. In urma studiului, el a
concluzionat că personalitatea poate fi descrisă prin două dimensiuni
majore: introversie-extraversie şi nevrotism-stabilitate. Cele două
dimensiuni au o distribuţie normală la nivelul populaţiei, majoritatea
persoanelor plasându-se în zona centrală a curbei de distribuţie şi doar
câteva la ambele extreme. Prezentăm, mai jos, câteva dintre
caracteristicile pe care Eysenck le-a asociat poziţiilor extreme ale
acestor dimensiuni:
\. Introversiune-Extraversiune (E). Introvertiţii tipici sunt
serioşi şi rezervaţi, preferând solitudinea şi activităţile individuale.
Sunt precauţi, ordonaţi şi cumpătaţi.
Extravertiţii tipici sunt sociabili, permanent în căutare de
companie; sunt atraşi de activităţile excitante şi sunt gata să-şi asume
riscuri. Sunt impulsivi, permanent în activitate, optimişti, dar nu
întotdeauna demni de încredere.
2. Nevrotism-Stabilitate (N). Indivizii cu nevrotism ridicat sunt
înclinaţi spre anxietate şi iritabilitate. Se plâng, în general, de dureri
de cap şi suferă de tulburări de alimentaţie şi somn.
Indivizii stabili au răspunsuri emoţionale de un nivel scăzut;
sunt, în general, calmi, temperaţi şi controlaţi.
Reamintim că aceste descrieri se aplică doar extremelor
dimensiunilor personalităţii, astfel încât majoritatea oamenilor se
plasează într-o poziţie centrală a contimuumului delimitat de aceste
extreme.
Studiile ulterioare, bazate pe analiza factorială, i-au permis lui
Eysenck să identifice o a treia dimensiune-psihotismul (P), care nu se
relationează cu dimensiunea E sau cu dimensiunea N. Persoanele cu
scoruri înalte pe scala psihotismului au tendinţe către singurătate şi
64' Diferenţe interindividuale
sunt lipsite de sentimente pentru cel din jur. Sunt insensibile, agresive şi
ostile. Spre deosebire de celelalte două dimensiuni, P nu se distribuie
normal la nivelul populaţiei. Majoritatea indivizilor obţin scoruri scăzute
pentru această dimensiune (Eysenck şi Eysenck, 1976); scoruri ridicate
se întâlnesc la criminali şi schizofrenici (Hampson, 1988).