1.

Substantivul este o parte de vorbire flexibilă care denumește nume

de obiecte (ființe, lucruri, fenomene ale naturii, însușiri, sentimente,
stări sufletești, acțiuni, relații dintre oameni).

mașină, pădure, copil, telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorar mașină, pădure, copil,
telefon, carte, frate, mamă, ninsoare, iubire, ură, îngrijorare

Reguli de recunoaștere a substantivelor

Deoarece orice obiect poate avea o însușire, orice substantiv poate primi
un adjectiv. Aceasta este un mijloc de a distinge un substantiv de un
adjectiv, verb.

plecarea grabnică, roșul închis

Orice substantiv care indică obiecte numărabile poate primi un numeral. Prin
această metodă poate fi determinată valoarea de substantiv a unui cuvânt.

un pom – doi pomi, o casă – două case, un ceas – două ceasuri

Orice substantiv poate fi însoțit de un adjectiv pronominal, care nu arată

însușirea obiectelor: acest, această, aceștia, aceste; acel, acea, acei, acele. În
situația în care unui substantiv nu i se poate găsi un adjectiv propriu-zis, poate
fi folosită această metodă pentru a identifica un substantiv.

acest pom, foamea aceasta, untul acesta

acest

Clasificarea substantivelor
Substantivele sunt de două feluri: substantive comune și substantive proprii. La
rândul lor, ambele tipuri de substantiv pot fi: simple sau compuse.

 după formă substantivele pot fi substantive simple sau substantive compuse

 după conținut substantivele se împart în substantive comune, substantive
proprii
 un grup de două sau mai multe cuvinte pot forma locuțiuni substantivale
Genurile substantivelor
În limba română, după gen, substantivele se împart în: substantive la genul
masculin, substantive la genul feminin, substantive la genul neutru. În cele mai
multe situații, se poate constata potrivirea între genul natural și cel gramatical;
genul neutru corespunde lucrurilor neînsuflețite. În majoritatea cazurilor, genul
unui substantiv poate fi aflat prin numărarea respectivului substantiv.

masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;

feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri
masculin (un-doi): un băiat – doi băieți;
feminin (o – două): o fată – două fete;
neutru (un – două): un drum – două drumuri

În cazurile în care substantivele nu pot fi numărate, stabilirea genului se face

prin analizarea formei acestora Alexandru, Siret sau a articolului hotărât Ceahlăul, Bucegii.

Substantivele care denumesc ființe și care prezintă cuvinte diferite pentru a

indica cele două sexe se numesc substantive heteronime.

bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

bărbat – femeie, băiat – fată, bou – vacă, cocoș – găină

Substantivele care prezintă aceeași formă pentru a indica ambele sexe se

numesc substantive epicene și în general reprezintă nume de animale.

veveriță, elefant, fluture, dihor, rechin, bâtlan, privighetoare, papagal veveriță, elefant, fluture, dihor,
rechin, bâtlan, privighetoare, papagal

Există și câteva substantive epicene care nu numesc animale. De regulă

acestea denumesc nume de meserii.

pilot, chirurg

pilot, chirurSubstantivele
care formează femininul de la forma de masculin urs-
sau cele care formează masculinul de la forma de feminin vulpe-vulpoi se
ursoaică
numesc substantive mobile.

Numărul substantivelor
Substantivele, prin formele pe care le iau, arată numărul obiectelor – un singur
obiect sau mai multe obiecte. Se împart în substantive la numărul singular și
substantive la numărul plural. În mod normal substantivele au o formă pentru
singular, atunci când exprimă un singur obiect și o formă pentru plural, în cazul
în care arată mai multe obiecte.

frate (singular) – frați (plural)

masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)

frate (singular) – frați (plural)

masă (singular) – mese (plural)
vânt (singular) – vânturi (plural)Există
și substantive care nu au forme pentru ambele
numere, acestea se numesc substantive defective de număr.

Declinarea substantivului
Substantivul poate avea în propoziție diferite funcții
sintactice: subiect, atribut, complement, nume predicativ. Atunci când
îndeplinește aceste funcții sintactice, substantivul își schimbă forma casa, casei, al
 casa, casei, al casei, pe casă– primește în construcția sa un articol
casei, pe casă
hotărât, articolul al, a, ai, ale sau o prepoziție.

Toate aceste forme pe care le poate lua un substantiv, pentru a exprima în

propoziție diferite funcții sintactice, se numesc cazuri, iar formele acestor
cazuri poartă denumirea de forme cauzale. Toate formele și construcțiile
cauzale ale unui substantiv formează declinarea acelui substantiv.

Proveniența substantivului
Substantivele se pot forma de la adjective, numerale, verbe, forme de infinitiv
lung, adverbe, prin derivare, compunere, conversiune.

Pentru mai multe detalii, vezi

Schimbarea valorii gramaticale a substantivului

Prin derivare, compunere sau conversiune substantivele își pot schimba
valoarea gramaticală în: adverbe, adjective, verbe, interjecție, prepoziție.

Pentru mai multe detalii, vezi

Valorile stilistice ale substantivului

În limba română substantivul pot avea întrebuințări variate. Ele sunt folosite
pentru realizarea unor procedee stilistice (figuri de stil) precum: epitet,
metaforă, repetiție, comparație, personificare, antiteză, hiperbolă.
Articolul este o parte de vorbire flexibilă care însoțește de obicei
un substantiv și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut
vorbitorilor. Are un rol de instrument gramatical (unealtă gramaticală, morfem
sau cuvânt ajutător) pentru declinarea substantivului. Articolul nu are un
înțeles de sine stătător și nici funcție sintactică.

copilul, un copil, copilului, copila, o copilă, copilei

Articolele nu se folosesc niciodată singure, ci doar împreună cu

substantive, adjective, pronume sau

Un, o nişte stau înaintea unui substantiv uncâine, câine, o pisică,

pisică, niște animale animale sau înaintea unei părți de vorbire cu valoare de
substantiv un harnic harnic, un doi doi doi.

-l, -le, -a stau alături de un substantiv băiatubăiatul frate, frate, fratele, fat, fata,
adjectiv înaltul, inalta pronume altul, alta și numeral primul, prima.

Atunci când însoțesc un substantiv, articolele ajută substantivul să

individualizeze obiectul denumit, să particularizeze sau generalizeze obiectul
comunicării.
‒ Ai mâncat banană? (este vorba de banane în general)
‒ Am mâncat ‒ Am mâncat azi o banană.(nu mai e vorba de banane în general, ci de
una pe care a mâncat-o)
‒ Banana este bună.(este vorba de banana din propoziția anterioară, nu una
oarecare)

Clasificarea articolelor
Articolele pot fi împărțite după gradul de individualizare pe care-l exprimă și
după poziția pe care o au față de cuvântul articulat.

Articole după gradul de individualizare

După gradul în care ajută substantivul la individualizarea obiectului denumit,

articolul poate fi hotărât sau nehotărât.

Articolul hotărât

Articolul hotărât arată un obiect cunoscut vorbitorului și poate fi la rândul lui de

3 feluri:

 articol hotărât propriu-zis -l, -le, -a, -i, -lui, -lor-l, -le, -a, -i, -lui, -lor
 posesiv (genitival) al, ai, a, ale, alor
 demonstrativ (adjectival)cel, cea, cei, cele, celui, celei, celor
Articolul nehotărât
Atunci când arată obiectul individualizat, dar nu îl identifică exact pentru
vorbitori, articolul este nehotărât un, o, unui, unei, nişte, unor

După poziția față de cuvântul pe care-l articulează

În raport cu cuvântul pe care-l articulează, articolul poate sta înaintea acestuia,

după el sau poate avea poziții diverse.

Atunci când stă înaintea cuvântului (antepus), ca un cuvânt independent

un câine, o pisică, niște animale, articolul se numește proclitic. Articolele
nehotărâte sunt întotdeauna proclitice, precum și cele hotărâte propriu-zis cu
forma lui la G și D

Când articolul este adăugat la sfârșitul cuvântului (postpus) este numit enclitic
câinele, câinii, pisica, pisicile. Articolele enclitice sunt articolele propriu-zise, la
toate formele cu excepția formei lui

Atunci când are alte poziții, articolul este posesiv (genitival) sau demonstrativ
(adjectival).lui
Adjectivul este o parte de vorbire flexibilă care arată însușirea unui obiect,
însoțește și determină un substantiv. Adjectivul se acordă în gen, număr și caz
cu substantivul determinat. (om frumos frumos, oameni frumoşi frumoși; mașină
frumoasă frumoasă, mașini frumoase frumoase)

În general locul adjectivului este după substantivul pe care îl însoțește

(mașină frumoasăfrumoasă), dar poate sta și înaintea acestuia (frumoasa frumoasa
mașină). Poziționarea adjectivului înaintea substantivului determinat este
frecvent întâlnită în operele literare, atunci când este urmărită accentuarea
însușirilor unui anumit obiect (mândrul mândrul soare, dulce dulce grai).

Adjectivul nu se desparte prin virgulă de substantivul determinat, indiferent de

locul pe care îl ocupă față de substantiv. În cazurile în care un substantiv are
mai multe adjective, adjectivele se despart prin virgulă dacă nu au cuvinte de
legătură între ele sau sunt legate prin cuvintele dar, nici, însă.

Clasificarea adjectivelor
După numărul cuvintelor aflate în structura adjectivelor, acestea pot fi: simple
bun, rău, frumos, urât, harnic, leneș sau compuse. Adjectivele compuse sunt formate
prin contopirea mai multor cuvinte într-unul singur ( atotştiutor, cumsecade, atotputernic,
multimilenar) ori prin alăturarea unor cuvinte despărțite prin liniuță de unire social-
politic, instructiv-educativ, alb-argintiu

Alte adjective formate prin alăturarea elementelor componente:

 adjective compuse din numele unui punct cardinal și un adjectiv care

exprimă etnicitatea (nord-american, sud-american, nord-dunărean )
 adjective compuse formate din mai multe adjective care arată originea
etnică (franco-română, româno-bulgaro, franco-anglo-americanăexistă
câteva excepții în acest caz, atunci când adjectivul se referă la următoarele
dialecte (dacoromân, istroromân, macedoromân, meglenoromân
 adjective formate dintr-un adverb (înainte, așa), adjectiv (liber nou) sau verb
(înainte-mergător, liber-cugetător, nou-ales, propriu-zis, așa-zisă
După formele flexionare, adjectivele se împart în variabile bun, alb, negru,
greu, lung, cenușiu invariabilecumsecade, ferice, asemenea, atare, aşa

Două sau mai multe cuvinte, care împreună au valoarea unui adjectiv,
formează locuțiunile adjectivale (detalii Locuțiuni adjectivale).
Gradele de comparație ale adjectivului
Adjectivele pot avea trei grade de comparație: pozitiv (maremare), comparativ
(de superioritate – mai maremai mare, de egalitate –la fel la fel de mare, de
inferioritate – mai puţin mare mai puțin mare), superlativ (relativ de superioritate –
cel mai mare cel mai mare, relativ de inferioritate – cel mai puţin marecel mai puțin
mare, absolut –foarte mare foarte mare).

Există și o serie de adjective care nu prezintă grade de comparație, în general

cele care reprezintă însușiri care nu pot fi comparate ( etern, viu , mort,
rotundetern, viu, mort, rotundetern, viu, maort) sau cele care reprezintă în sine forme
de comparativ sau superlativ (superior, inferior, optim)

Funcțiile sintactice ale adjectivului

Adjectivul poate avea în propoziție funcțiile sintactice de atribut adjectival,
nume predicativ, complement circumstanțial de timp, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză.

Schimbarea valorii gramaticale a adjectivului

 prin conversiune: substantiv, adverb
 cu valoare de adjectiv: participiu, gerunziu, adverb
Valorile stilistice ale adjectivului
epitet, enumerație, inversiune, comparație, epitet cromatic, epitet metaforic,
epitet personificator, antiteză
Numeralul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă un număr (unu, doi,
treiunu, doi, trei), numărul obiectelor (trei copiii, câte doua pagini, amţndouă
paginitrei copii, câte zece pagini, amândouă cărțile, amandouă), ordinea obiectelor (al
doilea, al treileaal doilea, al treilea). În cele mai multe cazuri, numeralul
determină un substantiv și stă înaintea substantivului determinat.

Clasificarea numeralelor
Numeralele se împart în două categorii: cardinale – exprimă un număr abstract
sau numărul obiectelor (unu, doi treiunu, doi, trei) și ordinale – exprimă ordinea
numerică a obiectelor într-o înșiruire (întâiul, al doileaîntâiul, al doilea, al treilea).

Numeralele cardinale se împart în: numerale cardinale propriu-zise (unu doi,

patruzeciunu, doi, patruzeci), numerale colective(amândoi, tustrei, tuspatru), numerale
multiplicative (dublu, ândoit, întreitîndoit, întreit, dublu), numerale distributive
(câte unu, câte doicâte unul, câte doi), numerale adverbiale ( o data, de două orio
dată, de două ori), numerale fracționare (jumătate, sfertjumătate, sfert).

Valorile numeralului
valoare substantivală, valoare adjectivală, valoare adverbială

Funcțiile sintactice ale numeralului

subiect, nume predicativ, atribut substantival, atribut prepozițional, atribut
adjectival, complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de timp, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de loc

Schimbarea valorii gramaticale a numeralului

substantiv, adverb, interjecție, adjectiv
Pronumele este o parte de vorbire flexibilă care înlocuiește un substantiv și,
de regulă, își schimbă forma (flexionează) după gen, număr, caz și persoană.

Vasile, vrei tu să-i oferi Mariei cartea pe care ți-a cerut-o?

tu, ți tu, ți tu, ţi țin locul substantivului Vasile, -i ține locul substantivului Maria,
iar o ține locul substantivului cartea)

Clasificare
În funcție de schimbarea formei după persoană, pronumele se împart
în pronume cu forme personale și pronume fără forme personale.

Pronumele cu forme personale

Pronumele cu forme personale își schimbă forma după persoană. Atunci când
este analizat se menționează persoana acestuia. Se împart în:

pronume personal (propriu-zis) eu, tu, el, noi, ... mie, ție, ... etc

pronume personal de politețe dumneata, dumneavoastră, dumneasa, ... etc

pronume reflexivîmi, mă, îți, ne, vă, ... etc

pronume de întărire însumi, însuți, însuși, ... etc

pronume posesiv al meu, al tău, al său, al nostru, ... etc

Pronumele fără forme personale

Pronumele fără forme personale nu își schimbă forma după persoană. Atunci
când este analizat nu se precizează persoana acestuia. Se împart în:

pronume demonstrativ acesta, aceștia ... acela, aceia ...același, aceiași ... cestălalt, ceștilalți ... celălalt, ceilalți .

pronume nehotărât unul, alții, toți, toate, oricare, orice ..

pronume negativ nimeni, nimic, niciunul, niciuna

pronume interogativ care, cine, ce, cât, câți, câte ..

pronume relativ care, cine, cât, câți, câtă, câte..

Locuțiuni pronominale

Locuțiunile pronominale sunt un grup de două sau mai multe cuvinte, care au
valoarea unor pronume. Multe din locuțiuni sunt rezultate din pronume de
politețe (Domnia sa , Domniei sale )dar există și locuțiuni care nu sunt alcătuite
din pronume de politețe (Maiestatea sa, Înalt Preasfinţia sa, sau cine ştie, care
mai de care). [pentru mai multe detalii vezi locuțiunile pronominale]

Cazurile și funcțiile sintactice ale pronumelui

! Pronumele au aceleași cazuri și funcții sintactice ca substantivele pe care le
înlocuiesc.

În funcție de cazuri, pot avea următoarele funcții sintactice:

 nominativ: subiect, nume predicativ, atribut apozițional

 acuzativ: complement direct, complement indirect, complement de agent,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de mod, complement circumstanțial de cauză,
nume predicativ, atribut prepozițional
 genitiv: atribut genitival, atribut prepozițional, nume predicativ, complement
indirect, complement circumstanțial de cauză, complement circumstanțial
de timp, complement circumstanțial de loc
 dativ: complement indirect, nume predicativ, atribut pronominal,
complement circumstanțial de loc, complement circumstanțial de timp
Schimbarea valorii gramaticale a pronumelui
Valoarea gramaticală a pronumelui se poate schimba și devine:

 substantiv (nimic > nimicuri)

 adverb (ce > ce repede)
 adjectiv pronominal (același > același oraș)
 locuțiune adjectivală (nimic > lucruri de nimic)
Valorile stilistice ale pronumelui
Cu ajutorul pronumelor pot fi realizate următoarele figuri de stil: repetiție,
antiteză, enumerație.
Verbul este o parte de vorbire flexibilă care exprimă în general acțiuni ale
persoanelor/obiectelor (Ioan manancă. Maria citeşte). Celelalte verbe pot
indica: stări ale obiectelor (Maşina stă în garaj), posesia unui obiect de către alt
obiect (Vasile are o carte), necesitatea acțiunilor sau a obiectelor ( nânc. Trebuie
sa mănânc. Imi trebuie o carte), posibilitatea de face anumite acțiuni (Pot să
cânt la pian), voința sau dorința unei persoane de a face o acțiune (Vreau să merg la
film. , Doresc o prăjitură.).

Atunci când se dorește numirea unui verb se folosește forma verbală,

nepersonală a acelui verb, numită infinitiv. Prin urmare se spune verbul a fi, a
mânca, a fi, a vedea, a merge a fi, a mânca, a vedea etc.

Clasificarea verbelor
După capacitatea verbului de a forma singur predicatul, verbele se împart
în: verbe predicative – au înțeles de sine stătător și verbe nepredicative – nu au
înțeles de sine stătător. Verbele nepredicativ sunt de două feluri:verbe
auxiliare și verbe copulative.

În funcție de persoană verbele pot fi: verbe personale – prezintă forme pentru
toate persoanele și verbe impersonale – acțiunea nu poate fi atribuită unei
persoane.

După relația verb – complement direct, verbele pot fi: verbe tranzitive și verbe
intranzitive.

 Expresii verbale impersonale

Conjugările verbelor
În funcție de sunetul sau grupul de sunete care alcătuiesc terminația verbului
la infinitiv, verbele pot fi: de conjugarea I, conjugarea a II-a, conjugarea a III-a,
conjugarea a IV-a.

CONJUGAREA I CONJUGAREA A II-A CONJUGAREA A III-A CONJUGARE

-a a mânca -ea a tăcea -e a face -i, -î a
a lucra a ședea a crede a
a alerga a vedea a duce a
a cânta a plăcea a pune a
! ATENȚIE ! Următoarele verbe sunt de conjugarea I: a crea, a procrea, a
recrea, a agrea, a veghea, a îngenunchea
Flexiunea verbului
Verbul își schimbă forma în funcție de următoarele categorii gramaticale:
diateză, mod, timp, persoană și număr. Categoriile gramaticale specifice
verbului sunt: diateza, modul și timpul.

În limba română verbul are trei diateze: activă, reflexivă și pasivă.

Modurile verbului se împart în moduri personale (predicative)

și nepersonale (nepredicative). Cele personale își schimbă forma după
persoane și sunt patru la număr: modul indicativ, modul conjunctiv, modul
condițional-optativ, modul imperativ. Modurile impersonale nu-și schimbă
forma după persoane și sunt formate din: modul infinitiv, modul
participiu, modul gerunziu, modul supin.

Momentul în care se îndeplinește acțiunea este exprimat cu ajutorul timpurilor.

Atunci când acțiunea se petrece în momentul vorbirii verbul este la timpul
prezent. Când acțiunea se petrece înainte de momentul vorbirii, verbul este la
timpul trecut. Atunci când acțiunea se petrece după momentul vorbirii, verbul
este la timpul viitor.

Funcțiile sintactice ale verbelor

predicat, subiect, nume predicativ, atribut verbal, atribut adjectival,
complement direct, complement indirect, complement circumstanțial de timp,
complement circumstanțial de scop, complement circumstanțial de mod,
complement circumstanțial de cauză

Schimbarea valorii gramaticale a verbului

substantiv, valoare adjectivală, valoare substantivală, valoare adverbială,
adjectiv