Plumb

Simbolismul, începutul timid al direcției moderniste a fost un

curent literar apărut la sfârșit de secol XIX, în Franța, ca reacție
împotriva romantismului prea retoric si sentimental, dar și a
parnasianismului prea rece și impersonal. Acesta propune o estetica
nouă, bazată pe sugestii și simboluri, corespondențe și sinestezii,
cromatică efasată, în nuanțe si „muzica înainte de toate”(Verlaine).Teme
si motive ce conturează stări confuze, neclare orchestrează discursurile
simboliste, pornind de la angoasă, spleen, nevroză, pana la alunecarea
în neant și fanatic. Eul intra in dezacord cu lumea, dar și cu sine, acest
fapt ind evidențiat prin construcția voit greșită „Eu este un altul”. În
spațiul romanesc, simbolismul a apărut sincron cu fenomenul european,
dar a circulat „ab initio” subteran, ne ind acceptat, întrucât o cialitățile
literare ale timpului l-au exclus din câmpul artei, asociindu-l cu
decadentismul. De abia în 1916, odată cu publicarea volumului „Plumb”
a fost pe deplin înțeles si a devenit curentul dominant, îmbrățișat de
mari poeți, precum: Ion Minulescu, Dimitrie Anghel, Alexandru
Macedonski, George Bacovia.
„Am fost si rămân un poet al decadenței”, a rma scriitorul
băcăuan, considerat de către Nicolae Manolescu „singurul nostru poet
cu adânci rădăcini în lirica decadenței, întâiul nostru antipoet în sensul
modern”. Deși o parte din exegeză l-a considerat un antisimbolist prin
faptul ca operele sale cultiva motivul strigătului, de factura
expresionistă, iar cromatica este stridentă, in spiritul aceluiași curent,
majoritatea criticilor au opinat ca adevaratul nume ce s-ar putea da
liricii poetului roman este acela de bacoviansim, o estetică originală, în
care se împletesc in uențe simboliste, decadentiste și expresioniste.
Două trăsături ce justi că apartenența acestei poezii la curentul
simbolist sunt muzicalitatea și prezența corespondentelor, adică a
legăturii dintre planul exterior si cel interior. Oprindu-ne la muzicalitatea
discursului liric, remarcăm faptul ca „Plumb” este o creație de o tehnică
perfectă, eufonia conferită de asonanțele închise, dar si de aliterații:
„Dormea întors amorul meu de plumb” crescând direct din starea eului
liric, cuprins de amărăciune și deziluzie. Ritmul iambic orchestrează
opera pe aceeași tonalitate sumbră, gravă, potențând sentimentul de
apăsare su etească, sugerat și în plan metagra c, prin punctele de
suspensie si liniile de pauză. Se remarcă relația dintre atmosfera
funerară conturată prin câmpul semantic fanatic si agonia eului liric,
între cele două planuri stabilindu-se o corespondență tipic simbolistă.
Aceste particularități se observă chiar de la debut, volumul „Plumb”
deschizându-se cu poezia ce poartă același titlu, ind o „ars poetică”,
fi
fl
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fi
 necanonică, în viziunea unor critici literari. Raportandu-ne la tematică,
se evidențiază condiția poetului într-o societate lipsită de profunzime si
de aspirații, dar și dezacordul eului liric cu sine și cu lumea.
Poezia își trage seva dintr-o experiență personală trăită de autor,
având așadar un substrat antropologic, prin participarea acestuia la
înmormântarea unei rude, impresionat ind de cavoul Sturzeștilor, cu
numeroase ornamente. Discursul liric surprinde astfel o atmosferă
funerară. Chiar si titlul, ca prim element compozițional, ne deschide
aceeași perspectivă sumbră, atât prin sonoritatea lexenului „plumb”, cât
și prin semni cațiile acestuia. Cele trei consoane bilabiale „p”, „b”, „m”,
precum si vocala închisă „u”, creează o muzicalitate grea, sumbră, în
acord cu semantismul plumbului, un metal cu densitate mare, maleabil,
de culoare cenușie, toxic, comun, folosit în confecționarea sigiliilor.
Toate aceste caracteristici au corespondent in plan interior, trădând
apăsarea su etească, dezechilibrul, monotonia, claustrarea, tanaticul.
Forma nearticulată a substantivului accentuează faptul că aceste trăiri
copleșitoare sunt generalizate, plumbul devenind atributul unic al lumii;
de altfel, unică funcție sintactică pe care o deține cuvântul „plumb”
certi că aceasta aserțiune: „aripi de plumb” , „sicriele de plumb” etc.
Reiterat de șase ori de-a lungul discursului poetic, devine laitmotiv,
impregnând acest corpus literar in culoarea deznădejdii, galbenul: „În
plumb eu văd culoarea galbenă. Galbenul e culoarea su etului meu”.
(Bacovia)
Compozițional, cele două catrene sunt organizate simetric si sunt
formate aproape numai din propoziții principale, transmițând idei și stări
de egală măsură. O unică subordonată adună în substanța sa
încercarea disperată a eului liric de a se salva din universul claustrant.
Se conturează totodată si două planuri: interior și exterior între care
există corespondențe, căci agonia este sugerată de atmosfera funerară.
Incipitul poeziei, un alt element compozițional, „dormeau”,
ilustrând atât prin semni cație, cât si prin timpul folosit o stare de
pasivitate, de îndepărtare de realitate, sub semnul continuității.
Universul descris este monocromatic și monocord, întreaga lume ind
dominată de un sunet dizarmonic: „scârțâitul coroanelor de plumb” si
de o culoare ce sugerează monotonie și deznădejde. Printr-un fenomen
al naturii „era vânt” se reliefează dezechilibrul interior, precum si o stare
angoasantă ce se adâncește cu ecare clipă. Spațiul acesta abiotic
devine o proiecție a trairilor copleșitoare încercate de către vocea
textuală, eul liric resimțind acut sentimentul claustrării in acest univers
cavou. Sugestiv pentru tema poeziei este motivul singurătății, accentuat
prin repetiție „stam singur” xează o stare permanentă din care nu se
poate smulge o însingurare ce marchează o viață interioară in plin
fi
fl
fi
fi
fi
fi
fi
fl
fi
 proces de dezorganizare. Eul liric repetă experiența or că, pătrunzând
in Infern pentru a-și salva iubirea; din păcate se trezește chiar el captiv
în ținutul umbrelor, sugerându-se astfel ruperea cu orice sursă afectivă,
mineralizarea Erosului. Plumbuirea amorului reprezintă asceza
desăvârșită, neputința izbăvirii prin dragoste, iar „somnul întors” trimite
la întoarcerea cu fața la apus, tanaticul, dar si la îndepărtarea de la
realitate.
O altă imagine foarte expresivă ce xează tema operei este aceea
din ultimul vers: „Și-i atârnau aripile de plumb”, ce amintește de eșecul
lui Icar, prăbușirea lui din înalt ind o sugestie a anulării oricărei șanse
de a se salva din captivitatea proprie a lumi. Aripile sunt astfel frânte, iar
zborul imposibil, căci nimeni si nimic nu ar mai putea smulge acest
su et pierdut din prăpastia neantului. Strigătul vocii poetice se
conturează așadar ca o ultimă încercare de a depăși criza existențială,
un țipăt care adună un cumul de sentimente negative, de la frică, pană
la angoasă si disperare. Prin acest motiv de factură expresionistă,
poezia depășește curentul simbolist, ca de altfel și prin viziunea
sumbră, speci că decadentismului.
Concluzionând, fără pretenția tratării exhaustive a acestei poezii
cu resurse interpretative inepuizabile, mă raportez la a rmația
exegetică a lui Nicolae Manolescu potrivit căruia: „Dintre poeții romani,
Bacovia e singurul care a coborât in Infernul trăirilor lipsite de lumina
călăuzitoare a spiritului”.
fl
fi
fi
fi
fi
fi