Precizarile facute de Gregory Dix sunt remarcabile, chiar daca
unele dintre ele aveau sa fie infirmate de cercetarile liturgice ulterioare",
si pun intr-o lumina noua traditionala teorie a existentei unui
singur arhetip liturgie, facand din ea un nou punct de plecare fi de referinta
în cautarea originilor anaforalei euharistice^.
J . Paul Audet, intr-un referat tinut la Congresul international biblic
de la Oxford din 1957^', vede originea textului euharistic în forma
sau genul literar al binecuvantarii iudaice*". El distinge doua feluri de
binecuvantari:
1 - una scurta, spontana, alcatuita din formula de binecuvantare,
care incepe cu verbul „barak" (a binecuvanta) fi din motivul
binecuvantarii,
2 - iar alta, lunga, cea „cultica", care cuprinde trei parti:
2.1 - binecuvantarea propriu-zisa, intotdeauna scurta, o chemare la lauda
lui Dumnezeu;
2.2 - un element central numit „anamneza a minunilor
facute de Dumnezeu", o mentionare a motivelor pentru care •Cel Atotputernic este
binecuvantat;
2.3 - o revenire la binecuvantarea initiala sub forma unei doxologii conclusive. Aceasta ar fi
schema generala a „genului literar" care a dat nastere anaforalei euharistice •crestine".
Pentru a evidentia modul în care genul literar al binecuvantarii
ludaice a dat nastere euharistiei crestine, Audet gaseste sugestiva
echivalenta a trei verbe grecesti cu verbul barak, ca apartinand aceluiasi gen cultic, de lauda
si anamneza si proclamare a minunilor lui Dumnezeu. Liturghia crestina
primara ar fi adoptat intru totul acest gen cultic, pe care l-a transpus
în termenii noii credinte". -,
Intregul proces de evolutie al anaforalei euharistice, surprins
dintr-o perspectiva noua, „teologic-liturgica" incearca sa il redea
Louis Bouyer'', care analizeaza mult mai în profunzime decat a facut-o
Dix folosirea binecuvantarii in cadrul cultului iudaic, luand in considerare
nu doar rugaciunile de binecuvantare rostite la cina, ci si alte formulare ale serviciului
sinagogal.
Ca si Dix, el afirma ca structura rugaciunii ludaice era deja fixata In secolul
1 d.H.^, iar binecuvantarea dupa cina, avea o
structura tripartita bine definita:
1 - prima parte fiind binecuvantarea pentru creatie,,
2 - a doua parte cuprinzand binecuvantarea
pentru pamantul fagaduintei, în mod general pentru intreaga
iconomie a mantuirii,
3 - a treia parte, cererea pentru implinirea eshatologica a poporului lui Dumnezeu".
Bouyer compara structura tripartita a acestui formular cu cea asemanatoare pe care el o
remarca a exista fi In cultul
Sinagogal. Prima este o binecuvantare
pentru creatie, iar a doua o binecuvantare pentru daruirea Legii, pentru
istoria mantuirii, dupa care urmeaza rugaciunea celor 18
cereri, In care Implinirea eshatologica a poporului lui Israel
este tema centrala.
Teoria lui Bouyer are avantajul de a oferi o explicalie
plauzibila pentru toate modificarile survenite In cursul evolutiei
anaforalei. AStfel reuseste sa explice cum a aparut inserari In textul
euharistic intr-un moment In care influenta iudaica incetase.
Bouyer a fost criticat ceva mai tarziu de catre Louis Ligier pentru a fi
acordat mai multa atentie similaritatilor decat diferentelor intre cultul
crestin si cel iudaic si pentru a fi analizat textele mai mult teologie, decat
literal si liturgic. Constient de dificultatea stabilirii originii textului euharistic,
Ligier isi propune doar sa explice prezenta cuvintelor de instituire în
intregul ansamblu al anaforalei. Ele au fost inserate, se pare, in anafora
acolo unde textul iudaic, preluat de crestini putea avea un sens
narativ festal. Astfel el compara pozitia cuvintelor de instituire
din anaforaua crestina cu cea a textului narativ de instituire a sarbatorii Yom
Kippur'*. Constient de faptul ca analogiile stabilite nu se refera decat
la un anume tip de anafora si nu pot explica structura generala a textului
euharistic, e isi extinde cercetarea asupra binecuvantarii dupa
cina)''. Concluzia la care ajunge este ca locul uzual este în sectiunea a doua, cea
de multumire, cea care va deveni mai tarziu marea rugaciune teologica
din cadrul anaforalei crestine, dar el poate fi inserat si în partea de cerere,
dipticele de mai tarziu, ceea ce justifica si pozitiile diferite pe care
le poate avea naratiunea de instituire în rugaciunile euharistice cunoscute
astazi. Prima sectiune, dedicata temei
creatiei, a fost absorbita în uzanta crestina, în cea de a doua sectiune,
cea de multumire, data fiind centralitatea temei „euharistice", de
multumire în noul cult crestin. Cuvintele de instituire, impreuna cu
anamneza, au fost inserate în textul celei de a
doua sectiuni, dupa modelul iudaic'". Cu trecerea timpului
au mai fost adaugate si alte elemente în textul anaforalei precum
sanctusul, dipticele, care vorbesc despre o influenta iudaica asupra
formularului crestin, dar Ligier nu crede a fi posibil de a
oferi o explicatie clara a aparitiei lor"'.
Cercetarile liturgice ale ultimilor trei decenii s-au concentrat intr-
un mod mai accentuat asupra acestei probleme a evolutiei anaforalei.
Analizand datele cercetarilor anterioare, in opinia sa Euharistia crestina nu deriva direct din
genul literar al binecuvantarii, dupa cum afirmase Audet, ci mai curand din
acele texte cultice ludaice ce sunt centrate pe tema jertfei de lauda
„ . . . nu, berakah nu este
acelasi lucru cu eucharisteia, di speram ca studiile urmatoare sa ne
ajute sa Intelegem intelesul di consecintele acestui"".
Bryan D. Spinksin in articolul: Beware the Liturgical Horses An English Interjection on
Anaphoral Evolution, publicat in revista Worship 59 (1985), p. 211—
219, se intreaba în primul rand presupunerea ca anaforaua
euharistica deriva in mod necesar din rugaciunea de multumire birkat ha-mazon. Daca
Mantuitorul
a folosit aceasta la Cina de taina, nu se poate afirma
cu siguranta, caci unele grupari ludaice aveau în uz si alte binecuvantari, ce erau pronuntate
dupa cina. In acelasi sens, este foarte probabil ca Domnul lisus sa fi schimbat rugaciunile
si binecuvantarile, folosind propriile cuvinte pentru un continut
si un sens nou. Spinks evidentiaza faptul ca în
epoca primara a existat o anumita libertate a episcopului de a-si compune
anaforaua proprie, iar diversitatea de grupuri etnice din care se
constituia Biserica poate duce la presupunerea ca în primele secole
modelele de urmat in celebrarea euharistica au fost variate si diverse.
Meritul mare al lui Spinks este acela de a fi aratat cat de mica este
evidenta pe care se construiesc ipotezele privitoare la originea si evolutia
anaforalei euharistice si ca, un pericol deosebit il reprezinta faptul
de a incerca o aranjare si grupare a anaforalelor dupa modele
prestabilite, creand astfel „serii genealogice" artificiale. Textele
trebuiesc tratate ca individualitati si incadrate contextului spiritual,
cultic si istoric in care au aparut".
Geoffrey Cuming, urmand sugestiilor facute
de Ligier, afirma ca în spatele textului anaforalelor aflate în prezent
în uz, s-ar afla indicii ale unor rugaciuni mai vechi, foarte scurte si
simple In continut, nefiind In esenta nimic altceva decat o expresie a
laudei creatiei si a Creatorului. Aceste tipuri simple de rugaciune ar
fi evoluat apoi prin adaugarea la acest nucleu originar si a altor elemente,
dand nastere anaforalelor complexe de mai tarziu.
Acesta continuan, arata ca nici o anafora nu reproduce exact structura tripartita pe care
o are birkat ha-mazon: unele au doua sectiuni de multumire si una de
cerere; altele au avut o singura sectiune de multumire, divizata mai
tarziu prin introducerea Sanctusului, cum este cazul anaforalei Sf. Apostoli
Addai si Mari. In orice caz, nicicum nu poate fi vorba de o identitate verbala Intre formularul
iudaic si cel crestin''.
Oarecum In ton cu ipotezele prezentate de Cuming se pronunta
fi alti doi mari liturghisti ai ultimilor ani ai secolului XX: Paul Bradshaw
f i Robert Taft.
In lucrarea sa: The Search for the Origins of
Christian Worship, publicata la New York f i Oxford in 1992, Bradshaw incearca o sinteza a
tuturor tendintelor si a ipotezelor expuse de predecesorii
sai, care au abordat acest subiect al evolutiei anaforalei euharistice.
Documentatul studiu incepe prin reconsiderarea cercetarilor privind
raportul dintre cultul crestin si cel iudaic. Pe baza lucrarilor publicate
de Ismar Elbogen' si Joseph Heinemann", Bradshaw arata ca
nu a existat niciodata un singur „original", al vreunei rugaciuni
folosite în cultul iudaic, ci ca au existat dintru inceputuri o varietate
de traditii orale, care mai tarziu au fost supuse standardizarii treptate
de catre autoritatea rabinica. Procesul acesta de uniformizare si de
stabilizare va fi luat sfarsit abia în secolul IV al erei crestine, cand a
fost fixat în scris continutul textelor. O astfel de fluiditate
trebuie sa fi caracterizat si cultul crestin al primelor veacuri, transmis
si pastrat în mod esential prin intermediul traditiei orale'*.
In opinia sa, anaforaua Bisericii primare a cunoscut un proces de evolutie de la
diversitate spre unitate, în sens invers decat cel conceput de Probst.
Procesul de omogenizare a inceput odata cu luptele antieretice ale secolului
IV si a exprimat dorinta de coeziune si de unitate dogmatica si
liturgica a Bisericii. Astfel, anaforaua metropolei se impune, numeroasele
traditii locale sunt inlocuite de altele partial sau total si au supravietuit
doar cele mai cunoscute si cele impuse de uzanta metropolei".
Acelasi punct de vedere il impartafefte si Robert Taft'*, care se
ocupa Insa mai mult de evolutia anaforalei în epoca bizantina.
El distinge patru etape în procesul dezvoltarii Liturghiei euharistice:
1. Intr-o prima etapa, „Cina Domnului" s-a separat de agapa, fiind
prefatata de ceea ce mai tarziu se va numi „Liturghia Cuvantului".
2. A doua etapa este cea a Randuielilor bisericesti (Church orders)],
în care apar formulare liturgice fixate deja în scris. Toate diferite
intre ele, indicand faptul ca nici una nu este „Liturghia apostolica",
Sursa originara" din care ar fi derivat toate anaforalele de mai tarziu.
3. Dupa Edictul de la Milan din 313, cultul crestin a devenit cultul
oficial public si astfel dezvoltarea formularelor se accentueaza.
Acum diferitele rituri euharistice se unifica, variantele textelor
anaforice mai putin folosite sau mai putin cunoscute sunt înlăturate.
Bisericile locale se grupeaza în „federatii" în jurul scaunelor patriarhale,
proces care a stimulat si o unificare si o standardizare corespunzatoare
a practicii liturgice. Prin urmare, procesul formarii riturilor nu
este unul de diversificare, ci de unificare, si ceea ce poate fi gasit la
textele ramase pana astazi, nu sunt sinteza a ceea ce a fost
mai Inainte, ci mai curand rezultatul unei evolutii selective, in care au
supravietuit acele formulare mai cunoscute si mai folosite, iar nu In
mod necesar cele mai bune.
4. Intr-o ultima etapa, familiile liturgice au continuat sa se dezvolte,
dar acum ca entitati deja formate si distincte Intre ele.
Astfel, printr-o formulare noua si aprofundata a metodei liturghiei
comparate, initiate de Anton Baumstark, subliniind similaritatile dar si
diferentele intre diferitele rituri liturgice, analizate fiecare In contextul
lor geografic, temporal si ecclesial, Taft traseaza cu multa siguranta liniile generale ale
evolutiei textului euharistic, evidentiind inca odata
actualitatea teoriei dezvoltarii riturilor.
Ca o concluzie a analizei incercate asupra stadiului cercetarilor
privind originea f i evolutia anaforalei euharistice, poate fi remarcat:
A - Cele doua tendinte de explicare a evolutiei textului euharistic,
cea a dezvoltarii de la unitate fi uniformitate spre diversitate
(Probst, Bickell, Duchesne, Branifte) si cea a evolutiei de la
diversitate spre omogenitate (Baumstark, Taft, Bradshaw, Spinks), par
sa se excluda reciproc. O incercare de sinteza a celor doua opinii a
Incercat Dix sa o faca, postuland o distinctie fundamentala intre structuri
generale a ritului euharistic, si continutul concret al textului, ceea ce i-a permis sa admita
existenta dintru inceput a mai
multor formulare euharistice, diferite intre ele, insa structurate toate
pe schema generala a derularii unei sinaxe in Biserica primara.
B - Exista un consens general al cercetatorilor, care considera
birkat ha-mazon, ca fiind originea sau modelul dupa care textul anaforalei
euharistice s-a configurat. Desigur, aceasta presupunere, intampina
si o serie de dificultati, dat fiind faptul ca în primul secol al erei
crestine formulare fixate în scris nu au existat nici în cultul
iudaic si nici în cel crestin. Prin urmare, este greu de a stabili un
text model dupa care s-au configurat toate textele euharistice de mai
tarziu.
C - Probleme majore ridica si tendinta unor liturgisti de ordonare
„dupa modele" a anaforalelor si trasarea unei unilaterale si singure
directii posibile de evolutie a textului euharistic. Astfel, un document
precum Didahia a fost incadrat in multe din constituitele scheme de
evolutie, dar daca nu a corespuns acesteia, a fost catalogat ca „neeuharistic"
si lipsit de importanta. De asemenea, s-a obisnuit a se determina
„formularul tip", din care ar deriva toate celelalte anaforale,
fara a se putea insa explica diversitatea mare de texte euharistice cunoscute
pana astazi.