Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.

Cristina Madolschi întinse scrisoarea despăturită, fluturând-o de un colț între degetele

uscate. Tudor Stoenescu-Stoian părăsi jilțul s-o ia în primire și se apropie de fereastră s-o descifreze în
lumina vânătă a crepusculului.
Supraviețuitoarea Movileștilor îi urmări privirea plimbată pe rânduri, cu ochii ei ficși și adânc
scufundați în orbitele osoase. Toată viața Cristinei Madolschi se concentrase în această așteptare.
Suflarea îi expirase pe buzele albe și subțiri. Cu mâinile cuminte așezate pe genunchi, Iordăchel Păun
o privea cu milă.
Se auzi, un răstimp, numai foșnetul ploii și vântul în ferestre.
Pentru Tudor Stoenescu-Stoian, scrisul din foaia învechită, cu cerneală palidă, nu avea nicio
însemnătate. Cel mult, îi putea satisface o curiozitate de grafolog, dacă ar fi voit să reconstituie, din
slova dezordonată, firea răposatului Pintea Căliman. Dar jucă până la sfârșit comedia caritabilă pe
care i-o ceruse Iordăchel Păun.
Cezar Petrescu, Oraș patriarhal

Comentează textul de mai jos, în minimum 50 de cuvinte, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice.

Ţii minte-ntâia ploaie cum cădea,

cu fulgere, cu stele lungi în ea?
Arborii stăteau drept, intonând
imnul vieţei şi-n zarea foşnind,

verde ca un codru lichid,

s-auzeau cerurile cum se-nchid, se deschid.

Şi noi stăteam ca pomii în picioare.

„Nimic nu moare, mi-ai şoptit, nu moare...”

Şi plantele creşteau, ne făceau semne,

ca nişte mâini, ca umbre neîmpăcate,
se străduiau spre viaţă să ne-ndemne
și iar cădeau în deznădejde toate.
Magda Isanos, Ţii minte-ntâia ploaie?
Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice.

Același freamăt trece-n crâng,

Aceleași ape-n văi se frâng,
Căzând din stâncă-n stâncă,

Același a rămas și-acum

Conacu-n margine de drum,
În liniște adâncă.

Deasupra lui pier stoluri-stol

Pribegii nori pe cerul gol,
Și-n nopțile cu lună

Ca ieri alături amândoi

Stam ascultând glas de cimpoi
Din munți în munți cum sună...
Ion Pillat, Același freamăt

Comentează, în minimum 50 de cuvinte, textul de mai jos, evidențiind relația dintre ideea poetică și
mijloacele artistice.

Caut, nu știu ce caut. Caut

un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată
e fruntea menită-nălțărilor altădată!

Caut, nu știu ce caut. Caut

aurore, ce-au fost, țâșnitoare, aprinse
fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.

Caut, nu știu ce [Link]

o oră mare rămasă în mine fără făptură
ca pe-un ulcior mort o urmă de gură.

Caut, nu știu ce caut.

Subt stele de ieri, subt trecutele, caut
lumina stinsă pe care-o tot laud.
Lucian Blaga, Lumina de ieri
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului, identificate în
fragmentul dat.

Dia strălucea pretutindeni, frumoasă în felul ei cam măreț, cu trăsăturile clasice ale feței
corectate de un nas perfect, însă ușor ridicat în sus, deschis pe nări cizelate, un nas obraznic într-un
chip sever, care dădea caracter figurii. La severitatea ansamblului, a ținutei cam rigide, a glasului
cam sever, a gestului puțin autoritar, nasul aducea un corectiv, o fantezie.

Cu guvernanta ei, Dia cutreierase străinătatea de la Ierusalim la Roma, din Grecia la

Copenhaga, adesea la Londra. Madò avea pretutindeni rude sau prieteni, care făceau locurile străine
a fi amicale; firește, cheltuiau bani mulți, pe care Baldovin nu-i refuza niciodată, înglodându-se în
datorii, mai ales că n-avea defel darul de a administra.

Lipsită acum de Madò, întoarsă în țară ca și definitiv, preocupată de a pune ordine în

cheltuieli, Dia își găsise o întrebuințare a sufletului și a inteligenței în susținerea ideilor politice ale lui
Deleanu, în a cărui carieră credea.

Hortensia Papadat-Bengescu, Rădăcini

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului, valorificând fragmentul de mai jos:

Actul I
George (umil și speriat): E într-adevăr ciudat și urât ce-am făcut, dar nu v-am auzit. Vă rog să mă
iertați. (Se ridică.) Bună seara, doamnă.
Lia (îl apucă de mânecă, speriată): De ce plecați? Nu așteptați tramvaiul?
George: Nu. Am să renunț.
Lia: Trebuie să vină dintr-un moment într-altul. Luați loc. (George se așază.) Un tramvai așteptat de
unul singur e un chin; așteptat în doi e o plăcere. Cine a spus asta?
George (intrigat): Cine?
Lia: Nu știu. Probabil că n-a spus-o nimeni. E pur și simplu o reflecție personală.
George (buimac, își strânge tâmplele în palme): Da, desigur…
Lia: Vă e rău?
George: Nu.
(Ion Băieșu, Iertarea)
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, perspectiva narativă din fragmentul de mai jos.
Ajunse lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele şi mânecile boţite, dar uitându-se
mereu uluit la sofaua pe care zăcea ea neclintită, cu capul spre dânsul, încât i se vedea numai
creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi rochia mototolită. Milioane de gânduri îi plouau
în minte şi se ciocneau în zgomote surde. Când, după un răstimp, i se mai potoli inima, observă că
singurul zgomot din lume îl făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blândă, moleşitoare; chiar
focul din cămin ardea acum atât de lin, parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era
sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile. Şi totuşi mai rău îl supăra tăcerea, însă, ca s-
o alunge, rosti:
- Madelaine!
Căutase să fie dulce şi se spăimânta de glasul care parcă era al unui străin duşmănos. Îşi
aminti că tot astfel îl mirase acelaşi glas adineauri când…Şi deodată se simţi copleşit de o ruşine mare
parcă s-ar fi pomenit în mijlocul unei mulţimi batjocoritoare. Îşi dădea sema că, deşi avea ochii
aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimic, de frică să nu trebuiască a înţelege prea
curând.
- Madelaine! murmură apoi din nou cu umilinţă, ca şi când ar fi încercat să ispăşească o
faptă printr-un cuvânt.
Câteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăieşte şi că e moartă, că a ucis-o şi că n-a
ucis-o, că nu s-a întâmplat nimic şi că s-a sfârşit totul.
(Liviu Rebreanu, Ciuleandra)

Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, rolul notațiilor autorului din următorul fragment:

ACTUL IV
Odaia lui Hagi-Tudose. Zidurile, alb-murdare, crăpate și cojite. Tavanul, cu grinzi de stejar
înnegrite de vechime. În fund, spre stânga, o fereastră cu ochiuri mici și cu fiare groase. În dreapta,
un pat de lemn. În colțul din stânga, o sobă cu vatra prelungită. Se văd nițică cenușe și câțiva cărbuni.
În mijlocul zidului din stânga, o ușe cu două șini în cruce și cu o clanță pe care ai putea sprijini întreg
podul palmei. Între sobă și ușe, o măsuță de tei. Lângă măsuță, o doniță* cu capac. Pe capac, o
bărdacă** smălțuită cu verde. O ladă de Brașov. O bardă pe capătul lăzii. Pe jos, podeală de cărămizi
tocite, mai ales de la ușe la pat. Hagi-Tudose bolește cu capul p-o pernă soioasă, învelit c-o pătură
albastră, mițoasă și ieșită. Uscat, cu ochii în niște orbite vinete, cu părul și barba în neorânduială. O
cumplită sărăcie în toate. E iarnă. Vântul se umflă, ca și cum ar arunca alice în geamuri.
SCENA I
Hagi-Tudose și Leana
Hagi-Tudose (sculându-se într-o rână): Băltoaca Profiroaicii... arde-o-ar focul... D-acolo mi se trage...
Și tu, și jupânu, să mă culc, să mă culc... d-atunci nu mai sunt bine... (Tușește.)
Leana: Să te odihnești, nene Tudose...
Hagi-Tudose: Ca un trântor... Dorm... somnul mătușii... Și prăvălia și mușteriii!... O! Îmi vine să mă
strâng de gât... Omul e de la Dumnezeu să muncească, să alerge, să răscolească, să strângă, să scoață,
la nevoie, și din piatră ceea ce e-al lui... Nu e decât o singură boală pe lume: lenea! (Se scoală din pat
și pornește împleticindu-se. Șade pe scaunul de lângă masă. Iar se scoală și s-așează pe ladă. E-
mbrăcat cu cămașe și pe dasupra cămășei cu vechea lui scurteică.)
Barbu Ștefănescu Delavrancea, Hagi-Tudose
* doniță – vas din lemn
**bărdacă - ulcică