CARACTERELE GENERALE ALE INSECTELOR

Dăunătorii din agricultură fac parte din lumea animală care, cuprinde
aproximativ 2.000.000 de specii din care peste 1.200.000 sunt specii de insecte. În
ordine sistematică dăunătorii animali din agricultură aparţin la patru încrengături
zoologice: Nematoda, Mollusca, Arthropoda şi Vertebrata.
Încrengătura Arthropoda cuprinde clasele: Crustacea, Arachnida, Myriapoda
şi Insecta.
Clasa Insecta fiind cel mai mare şi mai diversificat grup de animale
dăunătoare va fi prezentată mai amănunţit. Numele de insectă îşi are originea de la
cuvântul latin “insectum” = segmentat. Insectele sunt animale cu corpul format din
segmente care pot fi homonome (ca la larve) sau heteronome (ca la adulţi). Prezintă
în general dimensiuni foarte variabile, de la forme milimetrice (0,1 – 0,2 mm) până
la forme mari (33 cm).
Insectele, pe lângă caracterele generale de artropod (corp segmentat, picioare
articulate etc.) au şi însuşiri particulare, proprii şi anume alcătuirea corpului din trei
părţi bine evidenţiate: cap, torace şi abdomen (fig. 1). Embrionul este format din 21
de somite sau metamere, care în viaţa postembrionară se repartizează astfel:
6 somite vor forma capul, 3 somite toracele şi 12 somite abdomenul.
La cap, insectele prezintă o pereche de antene, piesele aparatului bucal şi
organele vizuale (ochi compuşi şi ochi simpli).
Toracele este alcătuit din 3 segmente bine distincte: protorace, mezotorace şi
metatorace. Pe fiecare segment toracal, ventral sunt inserate câte o pereche de
picioare articulate, deci în total 6 picioare, de unde şi denumirea clasei Insecta de
Hexapoda. Pe mezo şi metatorace, dorsal şi lateral sunt inserate una sau două
perechi de aripi. La unele grupe de insecte acestea lipsesc.
Abdomenul este format dintr-un număr variabil de segmente (10 – 11
segmente la insectele inferioare şi 5 – 6 la cele superioare) şi prezintă o serie de

5
orificii: orificiul anal, orificiul genital şi câte o pereche de orificii situate lateral pe
majoritatea segmentelor abdominale, de regulă 8 perechi, numite stigme, având rol
în respiraţie.

Fig. 1 - Insecta văzută lateral:

an - anus; ant - antenă; ce - cerc; cl - clypeus; cx - coxă; epm - epimerit;
eps - episternit; fe - femur; ge - genă; gh - gheară; md - mandibulă; msn - mezonot;
mtn - metanot; oc - oceli; ov - ovipozitor; pge - postgenă; pn - pronot;
[Link]. - placă subgenitală; tr - trochanter; stg - stigme; ti - tibia; ts – tars
(după Keller).

Corpul insectelor este acoperit de un tegument format din: cuticulă,

hipodermă şi membrană bazală (fig. 2).

6
 Fig. 2 – Secţiune transversală prin tegumentul unei insecte:
Epi - epicuticula; Exo - exocuticula; End - endocuticula; Hip - hipoderma;
Mb - membrană bazală; P - păr; Sp - spin; Ctr - celula trichogenă (după W e b e r).

Tegumentul insectelor, spre deosebire de al celorlalte artropode, conţine

numai chitină (polizaharid azotat), nu şi carbonat de calciu. Pornind de la teoria lui
I. I. Mecinicov (1845 – 1961) conform căreia “nevertebratele sunt nişte vertebrate
întoarse pe dos”, tegumentul la insecte reprezintă scheletul extern al acestora şi
asigură locul de inserţie al muşchilor pe interior. De asemenea, el protejează insecta
împotriva factorilor nocivi externi şi permite eliminarea unor substanţe în exterior.
Cuticula reprezintă învelişul corpului şi al apendicilor, conţine substanţe
proteice şi chitină. Este un înveliş mort, elastic şi dur, format din 3 straturi:
epicuticulă, exocuticulă şi endocuticulă.
Epicuticula este un strat de natură grasă, nechitinizat, cu rolul de a menţine
în corp o umiditate constantă.
Exocuticula este stratul cel mai dur, formată din lamele de chitină dispuse
perpendicular pe suprafaţa tegumentului, asigurând duritatea.

7
 Endocuticula este stratul cel mai îngroşat, formată din lamele de chitină,
dispuse paralel cu suprafaţa tegumentului, asigurând elasticitatea.
Hipoderma este formată din celule vii de formă cilindrică sau cubică, cu
nuclei mari şi are rolul de a secreta cuticula.
Membrana bazală se prezintă ca o palisadă, formată din celule stelate ale
căror interstiţii sunt pline cu substanţă intercelulară omogenă. Este stratul cel mai
subţire, adesea greu de pus în evidenţă cu ajutorul coloranţilor şi are rolul de a
prelua substanţele hrănitoare din hemolimfă şi a le duce la hipodermă.
Cuticula nu este aproape niciodată netedă, ci ea prezintă o sculptură
caracteristică (creste, negi, solzi, ţepi, peri simpli, ramificaţii). Totalitatea perilor şi
dispunerea lor pe organele insectei se numeşte chetotaxie şi prezintă importanţă în
sistematică.
Coloraţia tegumentului la insecte
Tegumentul insectelor poate fi colorat în toate nuanţele (negru, verde, galben,
roşu, brun), ceea ce dă insectelor o înfăţişare de o rară frumuseţe. Aceste culori se
datorează fie pigmenţilor (culori pigmentare), fie structurii cuticulei (culori
metalice) sau rezultă prin combinarea celor două situaţii.
În general, insectele prezintă trei tipuri de coloraţie:
- coloraţia pigmentară (chimică), când substanţele chimice sunt dizolvate în
straturile tegumentului şi mai ales în cuticulă. Pigmenţii se formează imediat după
năpârlire şi se accentuează pe măsură ce cuticula se întăreşte. Această coloraţie este
permanentă şi nu dispare după moartea insectei.
- coloraţia de structură (fizică, optică) este dată de structurile tegumentului
care reflectă, refractă şi interferează lumina, apărând culori metalice. Şi acest tip de
coloraţie se păstrează după moartea insectei.
- coloraţia prin transparenţă, când tegumentul insectei este transparent, iar
conţinutul intern dă culoarea insectei. Ex. larvele gândacului din Colorado sunt de
culoare roşie-portocalie datorită coloraţiei hemolimfei, iar culoarea verde a unor
larve de lepidoptere este determinată de hrana ingerată.

8
 Caractere generale anatomice
Sistemul circulator
Circulaţia la insecte este deschisă şi lacunară. Inima este situată dorsal şi are
rol de pompare. Sângele se numeşte hemolimfă, nu are globule roşii şi deci, nu
transportă oxigen. Hemolimfa circulă prin vasul dorsal (inimă şi aortă) de la partea
posterioară spre partea anterioară dorsal şi prin diafragme (dorsală şi ventrală).
Sistemul nervos este ganglionar şi scalariform, dispus ventral. Sunt câte doi
ganglioni pe fiecare segment legaţi prin comisuri şi conective. În capsula cefalică
ganglionii se concentrează şi formează creierul la insecte.
Sistemul respirator
Respiraţia la insecte este traheeană, completată uneori prin cea cutanee.
Traheele se deschid la exteriorul corpului prin orificii numite stigme. Fiecare stigmă
prezintă iniţial o cameră atrială prevăzută cu numeroşi spini ce au rolul de a filtra
aerul. Din camera atrială porneşte o trahee scurtă, se ramifică în trei ramuri (una
pentru partea dorsală, alta pentru partea ventrală şi ultima pentru partea viscerală).
Apoi fiecare se divide dicotomic, ducând aerul până la ultima celulă din organism
prin traheole. Expiraţia la insecte este activă, iar inspiraţia este pasivă.
Sistemul excretor
Excreţia se face prin tuburile lui Malpighi, organe sub forma unor tuburi
lungi şi subţiri, goale, ce se deschid la tubul digestiv. Prin osmoză, metaboliţii (uraţi,
acizi, săruri) trec în tubul digestiv şi sunt eliminaţi prin orificiul anal.
Numărul lor este de 2 – 150. Funcţii de excreţie, ca rinichi de acumulare, mai
îndeplinesc corpul gras şi celulele pericardiale (nefrocite).

Sistemul digestiv
Este format din tub digestiv şi diferite glande. Tubul digestiv cuprinde:
intestinul anterior, intestinul mediu şi intestinul posterior.

9
 Intestinul anterior se deschide cu orificiul bucal şi cavitatea bucală în care se
află glandele salivare, apoi se continuă cu faringele, esofagul şi proventricul.
Intestinul mediu prezintă o serie de excrescenţe numite cecumuri gastrice,
care ajută la digestie.
Intestinul posterior se deschide cu orificiul anal.
Sistemul secretor
Este format din glande exocrine şi endocrine. Glandele exocrine secretă ceară
(glande ceriere), fire de mătase (glande sericipare), substanţe urticante cu rol de
apărare (glande repulsive), substanţe atractante (glande producătoare de feromoni)
etc. Glandele endocrine secretă hormoni, având rol în metamorfoză şi diapauză.
Sistemul muscular
Musculatura la insecte este alcătuită din muşchi scheletici sau striaţi şi
muşchi viscerali sau netezi.
Muşchii scheletici se prind pe partea internă a tegumentului şi servesc la
mişcarea corpului, organelor de locomoţie, pieselor bucale (muşchi mandibulari).
Muşchii netezi sunt circulari sau longitudinali şi alcătuiesc muşchii inimii, ai
gonadelor şi intestinului.
Sistemul reproducător
Sexele la insecte sunt separate, rareori întâlnim cazuri de hermafroditism.
Sistemul reproducător este situat în abdomen, iar orificiile canalelor genitale
se deschid pe partea ventrală pe segmentele 8 şi 9 abdominale.
Sistemul reproducător mascul este format dintr-o pereche de gonade
(testicule), două canale deferente, canal spermatic, glande anexe şi organ copulator
numit aedeagus.
Sistemul reproducător femel este format dintr-o pereche de gonade (ovare),
două conducte genitale (oviducte), un canal comun (vagin), glande anexe, receptacul
seminal şi bursa copulatoare.
Reproducerea la majoritatea insectelor este gamogenetică, însă unele insecte
se reproduc şi parthenogenetic (Homoptera – Aphididae).

10
 CAPUL ŞI APENDICELE SALE

Capul la insecte, denumit şi “capsulă cefalică” sau epicraniu, este format din
6 segmente, puternic chitinizate şi intim sudate între ele (primul segment poartă
numele de acron, al doilea antenal, al treilea intercalar, al patrulea mandibular, al
cincilea maxilar şi al şaselea labial). Acesta poate avea diferite mărimi şi forme:
rotunjit (adulţii de termite), oval (proture), alungit (unele heteroptere sau unele
coleoptere). Există o corelaţie între forma capului şi modul de viaţă al insectelor. La
cele sedentare, capul este mic faţă de restul corpului, iar cele răpitoare au capul
mare.
La capul unei insecte deosebim mai multe regiuni, delimitate prin suturi fine.
Astfel, între antene şi anterior lor se află fruntea (frons). Anterior frunţii se află o
placă intermediară pe care se prind părţi ale aparatului bucal, numită clipeu
(clypeus). Clipeul, în unele cazuri poate fi împărţit printr-o sutură transversală
într-un sclerit superior numit postclipeu (postclypeus) şi unul inferior anteclipeu
(anteclypeus). La clipeu se articulează buza superioară (labrum). Posterior frunţii se
află creştetul (vertex), cuprins între ochii compuşi şi partea posterioară a
epicraniului. Lateral frunţii, sub ochii compuşi şi înapoia lor se află obrajii (genae).
Aceştia se prelungesc posterior prin tâmple (tempora). Posterior vertexului se află
occipitul (occiput). În partea ventrală a capsulei cefalice se găsesc buza inferioară
(labium) şi gula, partea cuprinsă între gât (collum) şi piesele bucale.
Capul este legat de torace printr-o membrană care formează gâtul la insecte
(collum), iar orificiul care face legătura între cap şi restul corpului (prin care trec
tubul digestiv, nervii, traheea) se numeşte orificiu occipital (foramen occipitale)
(fig. 3).
Faţă de corp, capul poate avea trei poziţii, deosebindu-se trei tipuri.
- Cap prognat, situat în planul orizontal al corpului, formând cu acesta un
unghi de 180o. Orificiul bucal este îndreptat înainte. Se întâlneşte la urechelniţă
(Forficulidae), termite (Isoptera).

11
 - Cap ortognat, orientat în jos, pe o direcţie perpendiculară cu axul
longitudinal al corpului (unghi de 90o). Se întâlneşte la lăcuste (Acrididae).
- Cap hipognat, orientat în jos şi îndreptat posterior, formând un unghi
ascuţit cu axul longitudinal al corpului. Este caracteristic insectelor cu aparat bucal
de înţepat şi supt. Se întâlneşte la tripşi (Thysanoptera), cicade (Cicadoidea),
ploşniţe (Heteroptera).

Fig. 3 – Scleritele capului la Blatta orientalis:

v - vertex; s - sutura epicranială; fr - frons; cl - clypeus; lbr - labrum; o - ochi;
ant - antenă; ge - genă; md - mandibulă; [Link] - palp maxilar; p. lb - palp labial;
gl - glose; sm - submentum; lb - labium; f.o - foramen occipital; t - tâmpla;
oc - ocel; g - gropiţa antenală; mx - maxila; m - mentum (după H a n d s c h i n).

După cum s-a arătat, capul la insecte poartă organele vizuale, antenele şi
piesele aparatului bucal.
Organele vizuale.
Organele vizuale la insecte sunt reprezentate prin ochi compuşi (faţetaţi) şi
printr-un număr variabil de ochi simpli (oceli şi stemmate).
Ochii compuşi sau faţetaţi sunt în număr de o pereche, situaţi pe părţile
laterale ale capului şi au diferite forme: ovali, circulari, reniformi (coleoptere,
diptere, hymenoptere). La insectele care trăiesc în peşteri sau în alte locuri

12
întunecoase (furnicare), ochii compuşi pot fi reduşi sau pot lipsi. Alteori aceştia pot
fi mari încât se pot atinge pe marginea superioară (odonate).
Ochii compuşi sunt alcătuiţi dintr-un număr variabil de unităţi
morfofuncţionale, numite ommatidii, care pot ajunge până la 28.000 (odonate) sau
30.000 (necroforii). La suprafaţa ochilor compuşi tegumentul se subţiază, devine
transparent şi formează cornea. În dreptul fiecărei ommatidii, cornea formează câte
un contur hexagonal, circular sau oval, astfel încât ochii apar faţetaţi.
Ochii compuşi se întâlnesc la adulţi, precum şi la larvele insectelor cu
dezvoltare incompletă (hemimetabolă).
Insectele sunt mioape (văd de aproape), iar vederea la insecte este mozaicată,
reală, mai mică şi răsturnată; unirea imaginii făcându-se la nivelul sistemului nervos.
Ochii simpli sunt de două feluri: dorsali şi laterali.
Ochii simpli dorsali se numesc oceli (ocelli dorsales) şi se întâlnesc la
adulţii şi larvele insectelor cu dezvoltare incompletă (hemimetabolă). Aceştia sunt în
număr de 1 – 3, situaţi pe vertex sau frunte. Cu ajutorul lor se asigură verticalitatea
în timpul zborului şi insecta păstrează un tonus nervos ridicat.
Ochii simpli laterali sunt cunoscuţi sub denumirea de stemmate şi se
întâlnesc la larvele insectelor cu dezvoltare completă (holometabolă). Ei sunt în
număr de 8 – 12 pe fiecare parte a capului, dispuşi în coroană.
Antenele
Antenele sunt apendice perechi şi simetrice, inserate pe frunte, în poziţii
diferite (sub ochi, anterior ochilor etc.). Ele sunt formate din articole şi pot varia ca
formă, număr de articole componente (până la 40) de la specie la specie, cât şi la
sexe.
O antenă tipică este compusă dintr-un articol bazal sau scapus care se inseră
pe capsula cefalică; al doilea articol este pedicelul (pedicellus), urmat de funicul sau
flagel (flagellum) format dintr-un număr variabil de articole şi lipsit de musculatură
proprie (fig. 4).

13
 Fig. 4 - Părţile componente ale antenei:
sc - scapul; ped - pedicel; fl - flagel; cla - clavus (după H a n s c h i n).

Antenele variază ca formă şi mărime şi au o valoare deosebită în sistematică.

Astfel, ele pot fi drepte, când articolele sunt înşirate unul după altul în linie dreaptă
şi genunchiate, când scapul formează cu restul articolelor un unghi. De asemenea,
ele pot fi: regulate (antennae aequales), când sunt formate din articole mai mult sau
mai puţin egale între ele şi neregulate (antennae inaequales), formate din articole
de diferite mărimi. În cadrul acestor două grupe de antene sunt cuprinse mai multe
tipuri.
I. Antene regulate (antennae aequales)
Antene filiforme, formate din articole de aceeaşi grosime şi homonome
(Acrididae, Catantopidae, Carabidae, majoritatea familiilor de Chrysomeloidea).
Antene setiforme (setacee), la care articolele flagelului se subţiază treptat
spre vârf (Blatta orientalis).
Antene seriforme (serate), cu articolele flagelului prevăzute cu expansiuni
de forma unor dinţi de fierăstrău (unele specii de Elateridae şi Buprestidae).
Antene moniliforme, formate din articole rotunjite şi bine diferenţiate între
ele, având forma unor mărgele (Tenebrio molitor).

14
 Antene pectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi (apofize),
de forma unui pieptene (unele specii de Tenthredinidae).
Antene bipectinate. Articolele flagelului prezintă expansiuni lungi bilaterale
(unele specii de lepidoptere).
Antene penate, formate din articole care prezintă peri lungi asezaţi sub
formă de pană (masculi de Noctuidae, Lymantriidae, Culicidae).
II. Antene neregulate (antennae inaequales)
Antene clavate, la care articolele antenale sunt îngroşate treptat spre vârf
(Pieris brassicae, Popilio machaon).
Antene măciucate, la care articolele terminale sunt puternic îngroşate,
formând o măciucă bine diferenţiată. Măciuca antenală poate fi: compactă, când
articolele sunt strâns unite între ele (Coleoptera – Paussidae); lamelată, când
articolele ce formează măciuca sunt puternic dezvoltate lateral, având forma unor
lamele şi sunt mobile (Melolontha melolontha, Polyphylla fullo, Anomala solida);
pectinată, când articolele măciucii sunt imobile şi dezvoltate unilateral sub forma
unor dinţi de pieptene (Lucanidae).
Antene aristate, formate dintr-un număr mic de articole mult modificate,
prezentând pe ultimul articol lateral sau apical, o setă (Diptera – Muscidae, cicade).
Rolul principal al antenelor este cel senzorial, pe articolele lor găsindu-se
formaţiuni (senzori) cu forme variabile (plăci membranoase, bastonaşe, peri
speciali) ce servesc ca organe olfactive sau tactile. Din punct de vedere al olfacţiei,
antenele de la masculi sunt mai evoluate decât la femele. La unele insecte ele au şi
funcţii mecanice, servind drept cârmă în timpul zborului (unele hymenoptere), ca
organe prehensoare în timpul copulaţiei (Pediculidae), la luarea aerului (Hydrous).
De asemenea, pentru unele specii de insecte, antenele reprezintă un caracter al
dimorfismului sexual.

15
 APARATUL BUCAL LA INSECTE

La insecte piesele bucale se găsesc aşezate în partea anterioară şi ventrală a

capului. Ele îşi au originea în apendicele din stadiul embrionar ale segmentelor
cefalice 4, 5 şi 6, cu excepţia buzei superioare care este de origine tegumentară.
Acestea au rolul de prinderea, sfarâmarea alimentelor şi introducerea în tubul
digestiv.
După modul de hrană a insectelor aparatul bucal este diferit conformat,
deosebindu-se următoarele tipuri principale: pentru rupt şi masticat, pentru rupt, supt
şi lins, pentru supt, pentru înţepat şi supt, pentru lins şi supt, fiecare cu
particularităţile sale de structură şi funcţiune.
Aparatul bucal pentru rupt şi masticat
Este considerat cel mai primitiv, din el derivând celelalte tipuri. Acest aparat
bucal este format din următoarele piese: buza superioară (labrum), falca superioară
formată din două mandibule, falca inferioară formată din două maxile şi buza
inferioară (labium) (fig. 5).
Labrum sau buza superioară este o placă chitinoasă, de formă variabilă,
articulată posterior cu clipeul. Pe partea ventrală a labrului se găseşte adesea o cută
mediană ce formează epifarinxul (epipharynx), organ cu funcţii gustative.
Mandibulele (mandibulae) formează falca superioară a aparatului bucal şi
sunt piese perechi, simetrice situate sub buza superioară. Ele pot avea diferite forme;
cel mai adesea au forma unui con încovoiat ascuţit spre vârf, cu marginea internă
dinţată şi cu muşchi puternici ce vin de la gene.
La insectele prădătoare, mandibulele au dinţi foarte puternici pentru a sparge
chitina. Rolul lor este de a apuca, rupe, roade şi tritura alimentele.
Maxilele (maxillae) formează falca inferioară a aparatului bucal şi sunt piese
perechi, simetrice situate sub mandibule. O maxilă este compusă din mai multe
articole: cardo, articulat la capsula cefalică, stipes, care formează corpul principal al

16
maxilei şi la care se articulează lateral palpul maxilar (palpus maxilaris), alcătuit din
1-7 articole şi prevăzut cu numeroase organe de simţ, iar distal se prind doi lobi,
unul extern cu aspect foliaceu (galea) şi unul intern, ascuţit (lacinia). Maxilele au
rolul de a reţine, mastica şi împinge hrana către esofag.
Labium sau buza inferioară se prezintă ca un sclerit impar, provenit din
fuzionarea a două maxile posterioare. Este compus din: submentum, sudat posterior
cu gula şi mentum, la care se articulează doi palpi labiali (palpus labialis) formaţi
din 1-3 articole şi două perechi de lobi, cei mediani numiţi glose (glossae) şi laterali,
paraglose (paraglossae).
La unele insecte pe partea internă a labiului se găseşte o piesă proeminentă
numită hipofarinx la baza acestuia deschizându-se glandele salivare.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la majoritatea insectelor (Coleoptera,
Orthoptera, Blattodea, larve de lepidoptere) şi se mai numeşte “aparat bucal de tip
rozător sau masticator”.

Fig. 5 - Aparatul bucal pentru rupt şi masticat (Blatta orientalis):

c - cardo; g - galea; gl - glosse; l - lacinia; lbr - labrum; m - mentum;
md - mandibule; mx - maxile; [Link] - palp labial; [Link] - palp maxilar;
pgl - paraglosse; st - stipes; sbm – submentum (după Manolache şi Boguleanu).

17
 Aparatul bucal pentru rupt, supt şi lins
Este foarte apropiat ca structură de cel pentru rupt şi masticat. Astfel,
mandibulele sunt bine dezvoltate, servind la ruperea şi roaderea hranei solide
(polen). Glosele sunt alungite şi fuzionate formând limba (ligula), iar pe linia lor
mediană ventrală se află un şanţ prevăzut cu peri pe care se scurg lichidele aspirate.
De asemenea, s-au alungit palpii labiali şi lobii externi ai maxilelor (galea), care
împreună cu ligula formează un tub de sugere a substanţelor lichide. Celelalte piese,
lobii interni, paraglosele şi palpii maxilari s-au redus.
Acest tip de aparat bucal se întâlneşte la unele hymenoptere (Apis mellifica -
albina, Bombus terrestris - bondar) (fig. 6).

Fig. 6 - Aparatul bucal adaptat pentru rupt, supt şi lins (Apis mellifica L.):
c - cardo; gal - galea; gl - glosse; l - lacinia; lbr - labrum; lor - lorum; m - mentum;
md - mandibule; pgl - paraglosse; plb - palp labial; pmx - palp maxilar; st – stipes
(după Manolache şi Boguleanu).

18
 Aparatul bucal pentru supt
Este un aparat bucal de tip maxilar, singura piesă dezvoltată fiind trompa, ce
provine din alungirea lobilor externi ai maxilelor (galea). Mandibulele lipsesc,
palpii maxilari sunt reduşi, iar cei labiali sunt puţin dezvoltaţi. În stare de repaus,
trompa stă răsucită în spirală sub cap şi de aceea se numeşte spiritrompă (fig. 7).
Acest aparat bucal este tipic lepidopterelor (fluturilor), care se hrănesc cu
nectarul diferitelor flori.

Fig. 7 - Aparatul bucal pentru supt la lepidoptere:

ant - antene; [Link] - labium; lbr - labrum; o - ochi compuşi;
plb - palpi labiali; tr - trompa (galea) (după Weber).

Aparatul bucal pentru înţepat şi supt

Se întâlneşte la insectele care se hrănesc cu seva plantelor (Heteroptera,
Homoptera) sau cu sângele animalelor (Culex, Anopheles etc.). Piesele bucale sunt
lungi, flexibile, aciculare şi uneori dinţate în vârf. Buza inferioară s-a alungit şi
formează un jgheab care poate fi segmentat (insecte fitofage) sau nesegmentat

19
(Culicidae - ţânţari). În acest jgheab se găsesc mandibulele şi maxilele, iar buza
superioară acoperă dorsal jgheabul. Cu mandibulele şi maxilele perforează
ţesuturile, iar buza inferioară rămâne la suprafaţa tensionată şi ajută la scoaterea
pieselor bucale. La heteroptere şi homoptere între cele două maxile se formează
două canale, unul alimentar şi altul salivar, aspiraţia fiind maxilară. Hipofarinxul în
acest caz este scurt (fig. 8 A).
La culicide (dintre diptere) aspiraţia este labială, efectuându-se printr-un
canal alimentar format de buza superioară tubuliformă, închisă de un hipofarinx lung
străbătut de canalul salivar (fig. 8 B).
În repaus piesele bucale stau sub cap şi torace.
Acest aparat bucal se întâlneşte şi la insectele din ordinul Thysanoptera, însă
cu unele modificări.

Fig. 8 - Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:

A - la ploşniţă; 1 - aspect general; 2 - secţiune transversală;
B - la ţânţar; 1" - aspect general; 2" - trompa în poziţie funcţională;
a - antene; ca - canal alimentar; cl - clypeus; cs - canal salivar; hyp - hipofarinx;
lb - labium; lbr - labrum; md - mandibula; mx - maxile; pmx - palp maxilar
(după Weber).

20
 Aparatul bucal pentru lins şi supt
Este caracteristic numai unor diptere (Anthomyidae). Buza inferioară
(labium) este mult dezvoltată şi transformată într-o trompă tubulară, nearticulată şi
cărnoasă. În partea inferioară a labiului se găsesc două labele sau perniţe (labellum),
provenite din modificarea palpilor labiali. Labelele sunt străbătute de numeroase
canale capilare (pseudotrahee), cu care ling şi aspiră hrana pe care, în prealabil, o
dizolvă. Celelalte piese sunt reduse cu excepţia palpilor maxilari (fig. 9).

Fig. 9 - Aparatul bucal pentru lins şi supt (Musca domestica L.):

cs - canal salivar; fc - fulcrum; l - labellum; lb - labele; lbr - labrum;
hyp - hipofarinx; mx - maxile; pmx - palpi maxilari.

Secundar, aparatul bucal se poate reduce şi dispare la unele grupe de insecte,

la care adulţii nu se hrănesc (Ephemeridae, masculii păduchilor testoşi - Coccidae,
unele specii de muşte etc.) şi se cunosc sub denumirea de insecte agnathe.
Studiul aparatelor bucale prezintă un interes deosebit în sistematica
insectelor, precum şi în aplicarea măsurilor chimice de combatere a insectelor
dăunătoare.

21
 TORACELE ŞI APENDICELE SALE

Toracele reprezintă a doua regiune a corpului insectelor şi este alcătuit din

trei segmente bine diferenţiate: protorace (prothorax), mezotorace (mesothorax) şi
metatorace (metathorax).
Pe torace se găsesc organele de locomoţie (picioarele şi aripile). Segmentele
toracice sunt prevăzute cu o musculatura puternică, mai ales la insectele bune
zburătoare.
Fiecare segment toracic este alcătuit dintr-o serie de plăci sau sclerite. Astfel,
scleritul dorsal se numeşte not (notum) sau tergit (tergum), cel ventral sternit
(sternum), unite între ele prin piese laterale numite pleure (pleura).
Corespunzător celor trei segmente toracice, scleritele dorsale poartă
următoarele denumiri: pronotum, mesonotum şi metanotum, cele ventrale:
prosternum, mesosternum şi metasternum, iar piesele laterale: propleura,
mesopleura şi metapleura.
Scleritele toracelui pot prezenta şi diviziuni secundare. Astfel, notul (notum)
este divizat în trei sclerite: prescut, scut şi scutel (scutellum). Dintre aceste diviziuni
apare mai vizibil numai scutelul mezotoracelui şi este folosit în sistematică drept
criteriu de clasificare (la Heteroptera - Pentatomidae, Scutelleridae, la Coleoptera,
la unele diptere).
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de
articulaţie, numite conjunctive, care dau posibilitatea toracelui să-şi mărească sau
să-şi micşoreze volumul în timpul respiraţiei, circulaţiei etc. Pleura este alcătuită
dintr-un sclerit anterior numit epistern (episternum) şi unul posterior epimer
(epimerum), separate între ele printr-o sutură pleurală (fig. 10).
Dezvoltarea segmentelor toracice este în directă legătură cu locomoţia.
Astfel, la insectele alergătoare (Carabidae, Cincidelidae), înotătoare (Dytiscidae),
săritoare (Halticinae, Psyllidae), săpătoare (Gryllotalpidae), protoracele este
puternic dezvoltat şi mobil. La insectele zburătoare protoracele este mai slab

22
dezvoltat, iar celelalte două segmente sunt bine dezvoltate, mai ales mezotoracele
(Hymenoptera, Diptera, Odonata) şi în majoritatea cazurilor sunt contopite între ele.
La cele slab zburătoare (efemerele), metatoracele este mult redus în raport cu
gradul de reducere al aripilor.

a b
Fig. 10 – Segmentul toracal la insecte:
a – secţiune transversală (după S n o d g r a s s); b – arcul dorsal (notum)
(după W e b e r); Tg – tergit; Pl – pleure; St – sternit; Ar – aripi;
Pc – picioare; Ps – prescut; Sc – scut; St – scutel.

Picioarele
La torace se articulează trei perechi de picioare, câte o pereche pe fiecare
segment, pe partea ventrală a cavităţii coxale, între pleure şi sternit. Un picior este
alcătuit din următoarele articole: coxa, trochanter, femur, tibie şi tars (fig. 11).

23
 Fig. 11 - Picior de insectă (Blatta orientalis):
Cx - coxă; Tr - trochanter; Fm - femur Ti - tibia; Ts - tars;
Gh - gheare; Ar - arolium (după I m m s).

Coxa se articulează prin doi condili de pleură, fiind variabilă ca mărime şi

formă după grupa de insecte. Acest articol este uneori subdivizat în subcoxa şi coxa
(Blatta orientalis).
Trochanterul este un articol scurt, ce face legătura între coxă şi femur. El
poate fi mobil când este sudat lateral cu femurul.
Femurul este articolul cel mai dezvoltat. La insectele săritoare el este mult
alungit şi îngroşat (Orthoptera, Coleoptera - Halticinae).
Tibia este, de asemenea, dezvoltată ca şi femurul şi prevăzută adesea cu spini
sau peri caracteristici, ce au un mare rol în determinarea unor specii de insecte.
Tarsul este format din 1-5 articole, primul articol având denumirea de
metatars, iar ultimul pretars.
Tarsul primitiv este format dintr-un singur articol, fixat mobil cu tibia
(Protura, Thysanura).

24
 La majoritatea insectelor pretarsul este prevăzut cu 1-2 gheare, care pot fi:
simple, despicate etc.
Între gheare se găsesc adesea formaţiuni adezive sau de fixare ca: empodium
(prelungire mediană sub formă de păr), arolium (prelungire în formă de lob),
pulvillus (prelungire bilobată) (fig. 12). De exemplu la Musca domestica pretarsul
prezintă empodium şi pulvillus, ceea ce permite deplasarea pe suprafeţe netede.

Fig. 12 - Tipuri de pretarse:

a, b - Periplaneta americana; c - Asilidae; Pr - pretars; Gh - gheare;
Ar - arolium; Pv - pulvillus; Emp - empodium (după W e b e r).

În general, funcţia de bază a picioarelor este locomoţia, ele fiind acţionate de

musculatura toracelui, cât şi de o musculatură proprie.
În raport cu funcţiile pe care le îndeplinesc picioarele, diferitele articole
componente au suferit modificări, astfel că se pot deosebi mai multe tipuri de
picioare.
Picioare pentru alergat şi mers la care părţile componente sunt dezvoltate
aproape uniform în lungime şi grosime (Carabidae, Blattidae).
Picioare pentru sărit la care femurele posterioare sunt puternic dezvoltate,
îngroşate şi musculoase, iar tibiile sunt lungi şi subţiri (Acrididae, Tettigoniidae,
Halticinae) sau coxa şi trochanterul sunt dezvoltate (Cicadoidea, Psylloidea).

25
 Picioare pentru săpat la care tibiile anterioare sunt lăţite şi prevăzute pe
marginea externă cu dinţi. Se întâlnesc mai ales la insectele care trăiesc în sol
(Gryllotalpa gryllotalpa, unele Scarabaeidae).
Picioare pentru apucat (prehensoare) se întâlnesc la insectele răpitoare
(Mantis religiosa) care au coxa picioarelor anterioare lungă, femurul şi tibiile
anterioare sunt dezvoltate şi prevăzute pe partea internă, cu spini puternici, iar
femurul prezintă un jgheab în care tibia se retrage ca într-o teacă.
Picioare pentru înot se întâlnesc la insectele acvatice (Dytiscus marginalis,
Gyrinus), la care tarsele picioarelor mediane şi posterioare sunt lăţite şi prevăzute cu
numeroşi perişori, având forma unei vâsle.
Picioare fixatoare (aderente) la care primele articole tarsale sunt late având
forma unui disc, prevăzut pe partea internă cu numeroase ventuze. Cu ajutorul
acestora masculul se fixează de femelă în timpul copulaţiei (Dytiscus, Gyrinus).
Picioare de colectat, la care tibiile posterioare prezintă pe partea externă o
scobitură înconjurată de peri (coşuleţ) unde se adună polenul. Intern, pe metatarse
sunt şiruri de peri alcătuind periuţa (scopa), servind la strângerea grăunţelor de polen
şi la luarea solzilor de ceară de pe abdomen. Se întâlneşte la Apis mellifica.
Picioare de toaletă la care metatarsele anterioare prezintă o scobitură adâncă
cu pieptene, care este acoperit de un pinten al tibiei. Albina îşi trece prin această
scobitură antenele începând de la bază spre vârf .
Aripile
În general insectele au două perechi de aripi inserate pe mezotorace şi
metatorace, între tergit şi pleure. Prezenţa lor constituie o caracteristică de bază la
această clasă din Încrengătura Arthropoda. La Odonata aripile sunt prinse dorsal în
regiunea mediană.
Aripile sunt considerate evaginaţiuni (expansiuni) dorsale tegumentare
paranotale ce se articulează pe marginea latero-externă şi dorsală a toracelui. La
insectele care posedă o singură pereche de aripi acestea sunt situate pe mezotorace
(Carabus, Othiorrhynchus, Lethrus).

26
 La diptere aripile posterioare sunt reduse şi se numesc balansiere, care
îndeplinesc funcţia de asigurare a echilibrului, precum şi reglarea musculaturii
picioarelor. În alte cazuri (masculii strepsipterelor) aripile anterioare sunt reduse la
nişte formaţiuni măciucate, numite haltere (fig. 13).

Fig. 13 - Aripile la diptere:

A - aripa anterioară la un brachicer; B - halteră: a - nervură anală; al - alulă;
m - măciucă; s - organe senzoriale; sc - scamă; t - tija halterei
(B mult mai mărit decât A).

O aripă este formată din două membrane (superioară şi inferioară) suprapuse

şi intim sudate între ele pe margini. Pe suprafaţa aripilor apar în dreptul nervilor şi
traheelor unele îngroşări numite nervuri. Acestea pot fi longitudinale şi transversale,
totalitatea lor alcătuind nervaţia aripilor. Prin unirea nervurilor longitudinale cu
cele transversale se formează celule, care pot fi închise complet (cellula clausa) sau
parţial (cellula aperta), purtând denumirea nervurilor înconjurătoare. Forma aripii,
mărimea şi dispoziţia nervurilor sunt variabile şi au o mare însemnatate în
sistematica insectelor.
La o aripă se deosebesc următoarele regiuni: partea de aripă din imediata
apropiere a toracelui formează baza (basis), partea opusă acesteia sau regiunea

27
distală formează vârful aripii (apex), marginea anterioară sau costală, situată înainte
în timpul zborului se numeşte costa; marginea posterioară sau inferioară se numeşte
dorsum, iar cea opusă bazei formează marginea exterioară sau termen.
Schema nervaţiei ipotetice primare de la marginea anterioară spre cea
posterioară a aripii este următoarea:
- nervurile anterioare cuprind nervura costală (vena costalis), nervura
subcostală (vena subcostalis), adesea cu două ramuri (superioară şi inferioară) şi
nervura radială (vena radialis), obişnuit cu 5 ramuri (R1, R2, R3, R4, R5);
- nervurile intermediare cuprind nervura medială (vena medialis) cu patru
ramuri (M1, M2, M3, M4);
- nervurile posterioare cuprind nervura cubitală (vena cubitalis), frecvent cu
două ramuri (Cu1, Cu2) şi nervura anala (vena analis) cu trei ramuri (A1, A2, A3).
Nervurile transversale iau întodeauna denumirea nervurilor longitudinale pe
care le unesc (nervura medială - cubitală, radială - medială etc.) (fig. 14).

Fig. 14 - Schema nervaţiei unei aripi:

Co - costală; Sb - subcostală; Ra - radială; Me - medială; Cu - cubitală;
An - anală; Ju - jugală; rm - radială-medială; mcu - medială-cubitală (după W e b e r).

După structura şi consistenţa aripilor, insectele se pot împărţi în următoarele

categorii.

28
 I. Insecte cu aripile anterioare şi posterioare aproape de aceeaşi consistenţă
(membranoase), deosebindu-se următoarele tipuri:
- aripi membranoase propriu-zise, care sunt transparente şi se întâlnesc la
libelule (Odonata), viespi, albine (Hymenoptera);
- aripi membranoase cu peri, care au pe toată suprafaţa lor perişori, întâlnite
la insectele din ordinul Trichoptera;
- aripi membranoase cu solzi, întâlnite la fluturi (Lepidoptera).
II. Insecte cu aripile anterioare şi posterioare de consistenţă diferită:
- tegmine, când prima pereche de aripi sunt uşor chitinizate, având
consistenţă pieloasă, iar a doua pereche sunt membranoase (Dermaptera,
Orthoptera, Blattodea);
- elitre, când prima pereche de aripi sunt puternic chitinizate, iar a doua
pereche sunt membranoase (Coleoptera);
- hemielitre, când prima pereche de aripi au porţiunea bazală chitinizată şi
partea apicală membranoasă, iar a doua pereche de aripi sunt membranoase
(Heteroptera).
Insectele sunt aripate sau aptere. Cele fără aripi sunt fie primar aptere
(Protura, Diplura, Thysanura, Collembola) sau secundar aptere (Cimicidae,
Anoplura, Siphonaptera), când aripile s-au redus până la dispariţie datorită vieţii
parazitare. Pe lângă aripile propriu-zise, la unele insecte există câte o pereche sau
două perechi de apendice dorsale, cunoscute sub denumirea de patagia (la
lepidoptere) sau tegulae (la trichoptere, unele hymenoptere).
Aripile la insecte servesc ca organe de zbor. Zborul se efectuează prin
mişcarea fiecărei perechi de aripi în parte sau prin mişcarea simultană a ambelor
perechi de aripi. În acest caz aripile anterioare se prind de cele posterioare cu
ajutorul unor dispozitive speciale ca: excrescenţe, cârlige, tufe de peri etc. Astfel, la
hymenoptere aripile posterioare sunt prinse de cele anterioare printr-un număr de
cârlige denumite hamuli, la lepidopterele cu zbor nocturn şi crepuscular acest
dispozitiv este format dintr-un fel de peri rigizi, care se prind într-o cută a aripii

29
posterioare numit frenulum. La alte lepidoptere (Hepialus humuli) se întâlneşte o
formaţiune specială de prindere a aripilor denumită jugum.
În stare de repaus aripile pot lua diferite poziţii şi anume: orizontal pe corp
(Plecoptera, lepidoptere nocturne), în formă de acoperiş (trichoptere, unele
Cicadidae, Psyllidae etc.), îndreptate vertical sau oblic în sus (Pieridae), desfăcute
sau îndreptate de-a lungul corpului (Odonata).
La unele specii de insecte aripile sunt deosebite la cele două sexe,
determinând dimorfism sexual.
În general, la fluturi masculul prezintă aripi mai viu colorate, iar la unele
specii (Lepidoptera - Geometridae, Homoptera - Coccoidea), femelele sunt
nearipate, iar masculii sunt aripaţi.

30
 ABDOMENUL SI APENDICELE SALE

Abdomenul este ultima parte componentă a corpului insectelor, în care se

găsesc organele de digestie şi reproducere. El este alcătuit la origine din 12 somite
sau metamere. Postembrionar, numărul de segmente (uromere) ce formează
abdomenul este de 10 -11 la insectele inferioare (apterygote, odonate) şi 5-6 la
majoritatea insectelor, datorită reducerii sau transformării lor în organe accesorii.
Primul segment (uromer) în majoritatea cazurilor este redus. La unele insecte
(hymenoptere) acesta este contopit cu metatoracele şi se cunoaşte sub numele de
propodeum (epinotum). Ultimul segment (uromer) este denumit telson sau coadă.
Segmentele abdominale sunt formate ca şi cele toracice din nişte plăci sau
sclerite. Astfel, arcul dorsal se numeşte uronot (urotergit), cel ventral urosternit,
fiind unite între ele prin uropleure.
Segmentele abdominale pot fi: bombate sau turtite, mult chitinizate şi rigide
sau slab chitinizate şi flexibile. Pleurele în general sunt moi şi flexibile, fiind mai
uşor supuse acţiunilor mecanice sau chimice. Pe ele se găsesc orficiile respiratorii
numite stigme.
Pentru apărarea uropleurelor părţile chitinoase ale segmentelor abdominale
suferă unele modificări. Astfel, la unele insecte urosternitele sunt mai dezvoltate şi
urotergitele reduse, iar uropleurele sunt împinse spre partea dorsală, fiind acoperite
de elitre (coleoptere). La alte insecte (unele viespi, albine, libelule) urotergitele sunt
mai dezvoltate şi urosternitele reduse, iar uropleurele sunt împinse spre partea
ventrală a abdomenului. La heteroptere (Pentatomidae, Lygaeidae) uropleurele sunt
foarte reduse sau lipsesc (fig. 15).

31
 Fig. 15 – Modificări ale plăcilor abdominale (secţiune transversală):
Tergitele sunt în negru; sternitele haşurate; pleurele albe (după E i d m a n n):
A – tipul general; B – la coleoptere; C – la heteroptere; D – la hymenoptere;
E – la diptere.

La unele insecte, mai ales la cele care depun ouăle în ţesuturile plantelor
(Cecidomyidae, Trypetidae), segmentele distale ale abdomenului se micşorează, se
subţiază şi iau forma de telescop.
Ultimul uronot (urotergit) se numeşte placă anală sau pigidiu, iar ultimul
urosternit apare sub forma unei plăci perechi, cunoscute sub numele de placă
genitală sau subgenitală. Forma, culoarea şi ornamentaţia pigidiului joacă un rol
important în determinarea unor specii de cărăbuşi (Melolonthidae), gărgăriţe
(Bruchidae) şi altor insecte. Pigidiul poate fi acoperit de elitre sau nu, poate prezenta
diferite ornamentaţii, iar în ceea ce priveşte forma la unele insecte poate fi rotunjit
(Anoxia villosa) sau prelungit, având o formă conică, cu vârful ascuţit (Melolontha
melolontha).
La păduchii de frunze (Aphidoidea) abdomenul se îngustează şi se termină
printr-o coadă scurtă ce poate avea forme variate, iar la unele specii de tripşi
(Tubulifera) ultimul segment abdominal este alungit sub forma unui tub sau fus.
Ca şi toracele, abdomenul prezintă o musculatură proprie, compusă din
muşchi longitudinali, dorsali, ventrali şi dorso-ventrali.
Forma abdomenului este diferită după insecte. Astfel, el poate fi: cilindric,
oval, rotund, lăţit spre partea posterioară, turtit lateral sau dorso-ventral etc.

32
 După modul de prindere al abdomenului la torace există mai multe tipuri de
abdomen:
- abdomen sesil (aşezat), când este legat direct (intim) cu metatoracele,
printr-o bază largă (Coleoptera, Diptera);
- abdomenul suspendat (atârnat, agăţat), când primul segment este contopit cu
metatoracele (şi se numeşte propodeum), iar al doilea este puternic îngustat anterior,
formând un fel de gâtuitură (Hymenoptera - Vespidae);
- abdomen peţiolat (pedunculat), când primul segment este contopit cu
metatoracele (propodeum), iar segmentele 2 şi 3 sunt mult îngustate formând un
peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).
Majoritatea insectelor au abdomenul lipsit de apendice. Rudimente
abdominale sub formă de apendice perechi apar la insecte numai în stadiul
embrionar. Totuşi, la o serie de insecte inferioare (Apterygota) şi chiar la unele
specii superioare (Pterygota) există unele apendice adevărate cum sunt: cercii
(cercus) şi stilii (stylus).
Cercii sunt apendice perechi articulaţi sau nearticulaţi, mobili situaţi la cele
mai multe insecte pe segmentul 11 abdominal (Thysanura, Orthoptera,
Ephemeridae, Perlidae). Sunt considerate antene caudale cu funcţii olfactive. La
unele insecte, în afară de cerci se găseşte un al treilea apendice numit paracerc,
situat deasupra orificiului anal. La Dermaptera întâlnim doi cleşti, care au rol de
apărare.
Stilii sunt apendice abdominali ce se găsesc pe urosternitele unor insecte
inferioare (thysanure, diplure). Aceştia sunt mobili şi servesc în locomoţie la
îndepărtarea abdomenului de substrat (reduc suprafaţa de frecare). De asemenea, au
rol în respiraţie, prin ridicarea lor uşurează funcţionarea veziculelor respiratorii
(fig. 16).

33
 Fig. 16 - Apendice abdominal:
a – cerci la Forficula auricularia (după C o m s t o c k)
b – abdomen la Machilis sp.; s – stili; c – cerci; fm. – filament median
(după C o m s t o c k).

La unele colembole (apterygote mici) pe primul segment abdominal, ventral

se află un organ scurt, tubular, cilindric numit tub ventral (colofor), cu rol adeziv
sau de absorbţie a apei. Pe segmentul 3 se află o pereche de apendice minuscule care
alcătuiesc retinaculum, iar pe segmentul 4 se găseşte un organ caracteristic mai
mult sau mai puţin dezvoltat, numit furcă. Furca, împreună cu retinaculum
formează aparatul de sărit.
În jurul orificiului genital există resturi de segmente care s-au redus, resturi
de apendice care formează gonapofizele şi paramerele, situate pe partea ventrală a
segmentelor 8 - 9. Acestea fac parte din armătura genitală a insectelor adulte şi se
prezintă sub forma unor plăcuţe cu rol în suprapunerea perfectă a organelor genitale
în timpul copulaţiei. La unele insecte gonapofizele se alungesc formând un tub prin
care femela depune ouă în diferite substraturi. Acest tub se numeşte ovipozitor,
oviscap sau terebră (fig. 17).

34
 Fig. 17 – Forme de ovipozitoare la ortoptere:
a – la Tettigoniidae; b – la Acrididae; c – secţiune transversală prin ovipozitorul
de Tettigonia veridissima; Tg – tergum; St – sternul; Ce – cerci; Gn – gonapofize;
Ga – gonapofize anterioare; Gm – gonapofize mediane; Gl – gonapofize laterale
(după W e b e r).

La insectele superioare ovipozitorul este format din trei perechi de valve, care
formează un organ tubuliform, mai mult sau mai puţin ascuţit la vârf: primele două
perechi de valve fiind active în timp ce a treia protejează partea activă.
Ovipozitorul la unele specii (albine, viespi) s-a transformat în ac cu venin. În
stare de repaus el se găseşte ascuns în al 6-lea segment abdominal, între arcul dorsal
şi placa abdominală. În ac se deschide rezervorul a două glande acide şi al unei
glande alcaline. Glandele acide conţin: acid formic, apitoxina, cu acţiune convulsivă
şi stupefiantă şi histamina cu acţiune tumefiantă. Glanda alcalină lubrifiază acul şi
diminuează aciditatea veninului.
La înţepare acul se smulge din corpul insectei împreună cu părţi de abdomen
datorită prezenţei unor dinţi aşezaţi cu vârful înapoi (spre corp) care se fixează în
piele şi continuă să injecteze venin. Acest mecanism este interpretat ca o adaptare a

35
întregii familii pentru supravieţuirea speciei cu preţul pieirii indivizilor izolaţi. Acest
fenomen se produce numai în cazul înţepării unor vieţuitoare cu tegumentul elastic.
În cazul înţepării unui tegument rigid acul se poate retrage (fig. 18).

Fig. 18 – Acul la Apis mellifica (după I m m s):

b – bulbul acului; ptr – placă triunghiulară; jg – jgheabul (valve unite);
ga – glanda acidă; galc – glanda alcalină; po – placa ablongă; placa
stigmatică (VIII); [Link] – placa pătrată (IX); s – valvele;
pp – procesul palpiform (valvele 3).

La furnici (Formicinae), acul s-a redus şi ele se apară stropind acid formic.
La păduchii de frunze (Homoptera - Aphididae), dorsal pe al 5-lea segment
abdominal se întâlnesc două piese scurte tubulare, numite cornicule (sifoane).

36
Acestea pot fi: scurte, abia vizibile sau lungi şi cilindrice, conice, umflate sau turtite,
orientate înapoi şi lateral. Rolul lor încă nu este cunoscut.
Aparatul genital extern masculin prezintă o mare variaţie şi are o deosebită
însemnătate taxonomică. Pe baza studierii scleritelor genitale se pot trasa limite între
unităţile sistematice şi se pot înţelege relaţiile filogenetice ale insectelor.
Organul copulator la insecte se numeşte edeag (aedeagus). Acesta prezintă o
musculatură proprie, este sclerificat şi poartă orificiul genital.

37
 METAMORFOZA LA INSECTE

Majoritatea insectelor se reproduc sexuat (amfigonic); în urma împerecherii

are loc depunerea oului. Depunerea ouălor de insectă se numeşte pontă şi tot acest
termen se foloseşte şi pentru numărul de ouă depuse la un loc.
Dimensiunile oului variază între 0,1 – 5 mm. Forma şi culoarea lor variază
după gen şi specie; pot fi ovale (coleoptere, lepidoptere), mult alungite (acridide,
diptere), hemisferice (agrotine, lepidoptere), ca o butelie (lepidoptere diurne),
pedunculate (psyllide, cynipide, chrysopa), în formă de butoiaş (unele heteroptere)
(fig. 19). În ceea ce priveşte culoarea lor, ele pot fi: verzi (unele lepidoptere,
heteroptere), galbene (unele Chrysomelidae), brune (unele Pentatomidae) etc.

Fig. 19 – Forme de ouă la insecte:

a – Apis mellifica; b – Melolontha melolontha; c – Tortrix sp. d – Pieris brassicae;
e – Cimex lectularius; f – Sarcophaga sp.; g – Anopheles macullipenis;
h – Chrysopa sp.; i – Pediculus capitis; j – Leptinotarsa decemlineata;
k – Tabanus sp.; l – Malacosoma neustria (după Scharp).

38
 În general, insectele depun ouă în mediul extern, izolate sau în grupe, pe
diferite suprafeţe (substanţe hrănitoare vegetale sau animale) sau în diferite
substanţe (în sol, în diferite organe ale plantelor: tulpini, frunze, fructe etc.). Unele
insecte depun ouăle la suprafaţa substratului, pe frunze (fluturele alb al verzei), pe
scoarţă (fluturele zig-zag); altele le depun în sol, liber (Anisoplia) sau în formaţiuni
speciale numite ooteci (Acrididae), iar altele le depun în frunze (viespea cu
fierăstrău a rapiţei), în fructe (Rhynchites) sau în boboci florali (Anthonomus) etc.
Insectele entomofage depun ouăle în corpul larvelor altor insecte cu conţinutul
cărora se hrănesc. În general, insectele depun ouă acolo unde progenitura lor poate
găsi condiţii favorabile de dezvoltare.
Numărul de ouă depus de insecte este diferit, depinzând de specie şi de
condiţiile de mediu.
După o anumită perioadă, cunoscută sub numele de incubaţie (care este
variabilă în raport cu specia şi condiţiile ecologice), din ou apare larva.

Larva. Tipuri de larve

De la ecloziune şi până la transformarea în adult, insectele suferă o serie de
transformări cunoscute sub numele de metamorfoză. În funcţie de transformările
care au loc, la insecte deosebim două mari tipuri de metamorfoză: incompletă şi
completă.
Metamorfoza incompletă (hemimetabolă) este caracteristică insectelor care
în cursul dezvoltării lor, trec prin trei stadii: ou, larvă şi adult. Se întâlneşte la
insectele inferioare (Apterygota) şi la insectele superioare din diviziunea
Exopterygota (Orthoptera, Blattaria, Dermaptera, Isoptera, Thysanoptera,
Heteroptera, Homoptera). Larvele acestor specii sunt asemănătoare cu adulţii,
prezentând însă trei diferenţe: sunt mai mici, nu au aripi şi nu se pot înmulţi
(fig. 20).

39
 Fig. 20 – Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Eurydema)
(după B o n n e m a i s o n).

Metamorfoza completă (holometabolă) este caracteristică insectelor care în

cursul dezvoltării lor, trec prin patru stadii: ou, larvă, pupă şi adult. Se întâlneşte la
insectele superioare din diviziunea Endopterygota (Coleoptera, Hymenoptera,
Lepidoptera, Diptera). Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi atât
prin structura internă, cât şi prin forma externă, având în general un aspect
viermiform (fig. 21).

40
 Fig. 21 – Dezvoltarea unei insecte holometabole (Pieris)
(după B o n n e m a i s o n).

Larva este un stadiu mobil, în care insecta se hrăneşte intens şi creşte.

Creşterea este limitată de învelişul extern al tegumentului (cuticula), care ajunge la
un moment dat să împiedice creşterea. Atunci are loc năpârlirea (ecdysis), fenomen
controlat de glandele endocrine ale sistemului secretor. Larva ieşită din ou se
numeşte larvă neonată, iar perioada dintre două năpârliri poartă denumirea de
vârstă şi este egală cu numărul năpârlirilor plus 1. Cuticula pe care insecta o
dezbracă la năpârlire se numeşte exuvie.
După aspectul morfologic larvele la insecte au fost grupate în mai multe
tipuri.

41
 Larve postoligopode. Sunt larve asemănătoare cu adulţii, deosebindu-se de
aceştia prin dimensiuni mai mici ale corpului, aripi nedezvoltate, ascunse în teci
cuticulare şi nu se pot înmulţi. În această grupă sunt cuprinse toate larvele insectelor
cu dezvoltare incompletă (hemimetabolă).
Larve oligopode. Sunt larve cu corpul viermiform, au capul bine diferenţiat,
cu aparatul bucal conformat pentru rupt şi masticat, prezintă trei perechi de picioare
adevărate (situate pe torace) bine dezvoltate şi sunt lipsite de picioare abdominale.
Ultimul inel abdominal este prevăzut adesea cu un apendice locomotor numit
pygopodium. În această categorie sunt cuprinse larvele de la numeroase specii de
insecte (majoritatea coleopterelor, trichopterelor etc.). Deosebim mai multe
subtipuri:
- campodeiforme, la care corpul este lăţit, îngustat posterior şi terminat cu
2 cerci. Cuprinde specii prădătoare prin excelenţă, cu picioare, aparat bucal şi
organe senzoriale bine dezvoltate (la familii de Caraboidea);
- elateriforme, la care corpul este lung, cilindric, iar tegumentul este gros şi
puternic chitinizat; popular acestea sunt denumite “viermi sârmă” (Elateridae);
- scarabeiforme, caracterizate prin corp cilindric, voluminos, curbat ca o
potcoavă sau de forma literea “C” şi pigidiul ca un fund de sac; larvele sunt
denumite popular “viermi albi” (Scarabaeoidea).
Larve polipode sau eruciforme. Sunt larve acvatice sau terestre, care au în
general corpul viermiform. Larvele terestre au capsula cefalică dezvoltată, iar
piesele bucale sunt conformate pentru rupt şi masticat. Prezintă trei perechi de
picioare toracice, bine dezvoltate şi un număr variabil de picioare false (situate pe
abdomen), care sunt de fapt nişte evaginări tegumentare, denumite pedespurii.
Corpul lor poate fi nud sau acoperit cu peri. Sunt cunoscute popular sub denumirea
de omizi. Se împart în două subtipuri:
- eruciforme adevărate, când numărul de pseudopode nu depăşeşte
5 perechi (Lepidoptera);

42
 - eruciforme false, când numărul pseudopodelor depăşeşte 5 perechi
(Hymenoptera – Tenthredinidae).
Larve apode. Sunt larve lipsite de picioare sau cel mult prezintă nişte
rudimente. Au aspect tipic de vierme. După structura capului se împart în:
- larve apode eucefale, sunt larve cu capsula cefalică aparentă şi au aparat
bucal pentru ros (larvele miniere de la lepidoptere, hymenoptere – Siricidae;
coleoptere – Curculionidae, Buprestidae, Bruchidae);
- larve apode hemicefale, larve care au capsula cefalică invaginată (ascunsă)
şi aparat bucal pentru supt (unele specii de diptere – Rhagoletis cerasi);
- larve apode acefale. Au capul complet invaginat, neaparent (larve de
diptere – Brachycera).
Larve protopode. Sunt larve care au numai mandibulele dezvoltate, în timp
ce apendicele cefalice şi picioarele sunt rudimentare. Ele trăiesc ca parazite în corpul
altor insecte (hymenoptere – Chalcididae, Braconidae, Ichneumonidae).
Larva în ultimul stadiu, adică cu dezvoltarea încheiată, încetează să se mai
hrănească, îşi goleşte tubul digestiv, iar după ultima năpârlire se transformă în adult
la insectele hemimetabole sau în pupă la insectele holometabole. Transformarea
larvelor în pupe se face de obicei în locuri mai adăpostite, iar unele larve
(hymenoptere, diptere) înainte de împupare îşi confecţionează din mătase, sol sau
resturi vegetale, un înveliş protector denumit cocon (păpuşă sau gogoaşă). Larvele
dipterelor se împupează chiar în ultima exuvie larvară, numită puparium sau cocon
fals.
Pupa este un stadiu imobil şi în care au loc transformări importante pentru
insectele cu dezvoltare completă. Astfel, organele larvare de care insecta nu mai are
nevoie se autodistrug prin histoliză, iar prin histogeneză se formează organe noi
specifice adultului. La insectele cu dezvoltare incompletă procesele de histoliză şi
histogeneză nu constituie două faze separate (se desfăşoară concomitent).

43
 Tipuri de pupe
La insecte, din punct de vedere morfologic (forma, sculptura, mărimea,
culoarea, coconul) se deosebesc trei tipuri de pupe.
Pupa liberă (pupae liberae), la care apendicele corpului (antene, aripi şi
picioare) sunt libere şi pot executa mişcări (coleoptere, hymenoptere, unele diptere).
Pupa este oarecum asemănătoare cu adultul.
Pupa obtectă (pupae obtectae), care are apendicele lipite de corp cu un
lichid exuvial şi acoperite cu o membrană subţire, mai mult sau mai puţin
transparentă, pupa având aspectul de mumie (crisalidele la lepidoptere, pupele unor
coleoptere -–Coccinellidae).
Pupa coarctată (pupae coarctatae) este o pupă liberă închisă într-o
formaţiune provenită din exuvia ultimei năpârliri, numită puparium. Puparium este
un înveliş opac, de forma unui butoiaş şi se întâlneşte la majoritatea dipterelor.
Pupele prezintă adesea pe suprafaţa lor excrescenţe sub formă de spini, dinţi,
creste şi alte ornamentaţii. Pupele lepidopterelor pot prezenta pe ultimul segment
diferite formaţiuni: cârlige, spini etc. Culorile de bază ale pupelor sunt
galben-cenuşii.
Odată încheiate procesele de histoliză şi histogeneză, din pupă, printr-o
ultimă năpârlire în viaţa insectei apare adultul (imago). Adultul, la apariţie are
corpul slab colorat, moale, aripile faldurate (strânse) şi organele genitale nematurate.
După o perioadă de timp, aripile se întind, cuticula se chitinizează, iar sub acţiunea
căldurii şi a luminii corpul se colorează definitiv. Insectele adulte nu cresc şi nici nu
năpârlesc, însă suferă o serie de transformări progresive (maturaţie sexuală) şi
regresive (bătrâneţe), care se încheie cu moartea fiziologică a adultului.

44
 TIPURI DE DAUNARE

I. DĂUNARI PRODUSE DE INSECTE

Insectele au, în general, un regim de hrană fitofag şi produc pagube

considerabile în urma hrănirii lor cu organele plantelor atacate.
Pe lângă formele fitofage insectele pot fi zoofage prădătoare sau parazite
(carabidele, unele coccinellide, ichneumonidele, braconidele). Alte insecte sunt
pantofage, consumă atât hrana vegetală cât şi animală (unele furnici).
În relaţiile lor cu plantele ca mijloc de hrană, deosebim insecte care atacă
numai părţile aeriene ale plantei (gândacul bălos al ovăzului - Lema melanopus,
specii de omizi defoliatoare), insecte care atacă numai părţile subterane (larvele
speciilor de Agriotes) şi altele care atacă atât părţile subterane cât şi cele aeriene
(cărăbuşul de mai - Melolontha melolontha, unele specii de afide).
Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a dăunătorului în
procesul de hrănire sau în urma altor activităţi cum sunt:
- construirea adăposturilor pentru hibernare (fluturele cu vârful abdomenului
auriu - Euproctis chrysorrhoea);
- formarea cuiburilor pentru depunerea ouălor (Byctiscus betulae);
- săparea unor galerii (incizii) în ţesuturile plantelor pentru pontă (unele
lăcuste, cicade);
- executarea unor galerii de trecere (coropişniţa - Gryllotalpa gryllotalpa,
retează tot ce întâlneşte în drumul ei);
- acoperirea ţesuturilor cu excrementele lor (specii de Psyllidae).
Atacul produs poate avea un aspect deschis sau închis, după cum insecta se
hrăneşte la suprafaţa sau în interiorul diferitelor organe ale plantei.
Vătămările produse sunt în directă legătură cu conformaţia aparatului bucal al
insectei, ceea ce permite de multe ori recunoaşterea speciei de dăunător după atacul

45
produs. Astfel, dăunările cauzate de insecte sugătoare sunt mai puţin vizibile ca cele
cauzate de insecte rozătoare.
În general, insectele dăunătoare culturilor agricole prezintă aparat bucal
adaptat pentru rupt şi masticat sau aparat bucal de înţepat şi supt, atacând astfel:
- insectele rozătoare (lăcuste, gândaci, omizi) prin hrănire rup adesea părţi
mari din diferite ţesuturi ale plantei, procesele fiziologice sunt reduse şi în cele din
urmă acestea pier;
- insectele sugătoare (tripşi, ploşniţe, afide) produc în locul unde înţeapă şi
sug pete albe, palide care cu timpul se brunifică sau se înroşesc, cantitatea de
clorofilă şi amidon scade, iar plantele pier;
- în urma înţepării şi sugerii hranei apar uneori hipertrofieri ale ţesutului
cunoscute sub numele de gale sau cecidii (Phylloxera vastatrix f. galicolă);
-alteori apar deformări şi răsuciri ale frunzelor (pseudocecidii) ca rezultat al
opririi creşterii ţesuturilor atacate prin înţepat şi supt (specii de afide);
- alte insecte sugătoare odată cu înţeparea şi luarea hranei introduc şi o
cantitate de salivă ce conţine substanţe toxice, determinând necroza ţesuturilor
(păduchele ţestos al prunului - Parthenolecanium corni);
- ploşniţele cerealelor (Eurygaster spp.) introduc în boabele de cereale
substanţe toxice care degradează glutenul, iar făina obţinută din astfel de boabe nu
mai panifică normal.
După organele plantelor atacate, cele mai importante tipuri de vătămări
produse de insecte sunt:
A. Vătămări la frunze
1. Roaderea neregulată sau totală a limbului (Leptinotarsa decemlineata,
Locusta migratoria, Melolontha melolontha).
2. Scheletuire, când este ros limbul foliar printre nervuri (larve tinere de
Aporia crataegi, Lytta vesicatoria).
3. Roaderea frunzelor marginal sub formă de figuri (Sitona lineatus, unele
specii de Otiorrhynchus).

46
 4. Perforaţii, când limbul prezintă orificii de diferite mărimi şi forme
(Mamestra brassicae).
5. Ciuruiri, când limbul foliar prezintă orificii numeroase şi mici (Phyllotreta
atra, P. nemorum).
6. Înţepături, când limbul foliar prezintă mici rozături (Anthonomus
pomorum, Rhynchites spp.).
7. Răsuciri sau deformări ale frunzelor (pseudocecidii) (Myzodes persicae,
Myzus cerasi, Aphis fabae).
8. Minarea frunzelor (mine), când parenchimul este ros sub formă de galerii,
lasând intacte cele două epiderme (Plutella xylostella, Liriomyza trifolii, Phytomyza
nigra).
9. Hipertrofieri ale ţesutului în urma cărora se formează gale (cecidii)
(Phylloxera vastatrix) (fig. 22).
B. Vătămări la muguri (foliari şi florali) şi la flori
1. Roaderea mugurilor sau bobocilor florali (Anthonomus spp, Rhynchites
spp.).
2. Roaderea organelor florale (Meligethes aeneus, Epicometis hirta).
3. Înţeparea şi sugerea sevei din muguri şi flori (Thysanoptera, Aphidoidea,
Psylloidea).
4. Transformarea organelor florale în gale (Contarinia medicaginis).
C. Vătămări la fructe
1. Rozături externe sub formă de orificii (Rhynchites bacchus).
2. Galerii în interiorul fructelor sau seminţelor (Cydia pomonella, Bruchus
pisorum).
3. Deformări şi decolorări ale fructelor şi seminţelor produse în urma
înţepăturilor (Quadraspidiotus perniciosus).

47
 Fig. 22 - Tipuri de vătămări la frunze:
a – roaderea totală a limbului foliar (Leptinotarsa decemlineata); b – scheletuire
(Gastroidea viridula); c – roaderi sub formă de figuri (Sitona spp.); d – pseudocecidii
(Aphis fabae); e – perforaţii (Mamestra brassicae); f – ciuruire (Phyllotreta spp.);
g – mine (Pegomyia betae); h – gale (Tetraneura ulmi) (după diferiţi autori).

D. Vătămări la tulpini şi ramuri

1. Rozături externe (orificii) care se continuă în scoarţă şi lemn sub formă de
galerii (Ruguloscolytus rugulosus, Anisandrus dispar).
2. Galerii interne de diferite forme (Zeuzera pyrina, Cossus cossus).
3. Deformări cu aspect canceros (Eriosoma lanigerum, Epidiaspis betulae).
4. Roaderea la colet a bazei tulpinii (Scotia segetum).
E. Vătămări la rădăcini şi alte organe subterane
1. Rozături externe de diferite forme (Gryllotalpa gryllotalpa, larve de
Melolontha melolontha, larve de Polyphylla fullo).

48
 2. Galerii superficiale sau interne (larve de Agriotes spp., Capnodis
tenebrionis).
3. Deformaţiuni sub formă de gale (Ceuthorrhynchus pleurostigma) (fig. 23).

Fig. 23 - Tipuri de vătămări la diferite organe ale plantelor:

a – la muguri (Anthonomus pomorum); b – la seminţe (Cydia nigricana); c – la fructe
(Cydia pomonella); d – la tulpini (Cossus cossus); e – la rădăcini – rozături
(Melolontha melolontha); f – la rădăcini – gale (Ceuthorrhynchus pleurostigma);
g – la tuberculi (Agriotes spp.); h – la bulbi (Delia antiqua) (după diferiţi autori).

49
 II. DĂUNĂRI PRODUSE DE NEMATOZI
(VIERMI PARAZIŢI LA PLANTE)
1. Decolorarea frunzelor din vârf (Ditylenchus dipsaci, Globodera
rostochiensis).
2. Talie redusă (piticire), înfrăţire puternică şi dezvoltarea mugurilor laterali
(Anguina tritici, Ditylenchus dipsaci).
3. Desprinderea rădăcinilor de la baza tulpinei (Ditylenchus dipsaci).
4. Transformarea boabelor în gale (Anguina tritici).
5. Formarea galelor pe rădăcini (Meloidogyne spp.).

III. DĂUNĂRI PRODUSE DE ACARIENI

1. Decolorarea organelor, mai frecvent a frunzelor în jurul locului unde a fost
înţepat.
2. Albirea sau înroşirea ţesuturilor înţepate, urmate de curbarea frunzelor
(Tetranychidae).
3. Formarea unor gale cu aspect pâslos pe partea inferioară a frunzelor şi
umflături cu aspect roşcat pe partea superioară a frunzelor (Colomerus vitis).
4. Galerii în bulbi sau tuberculi, în care apoi se dezvoltă ciuperci sau bacterii
(acarianul bulbilor - Rhizoglyphus echinopus).

50
 COLECTAREA, CONSERVAREA ŞI PREPARAREA INSECTELOR

Cunoaşterea modului de colectare, preparare şi conservare a insectelor este

necesară pentru întocmirea în bune condiţii a insectarului. Adunarea, conservarea
precum şi prepararea insectelor în vederea alcătuirii colecţiilor, a studiilor de
morfologie externă sau a altor obiective ştiinţifice reprezintă o muncă de primă
importanţă pentru cercetătorul din laborator, dar şi pentru cadrele tehnice.
Colectarea insectelor se face în urma unor ieşiri în teren. Pentru captarea lor
din diferite medii (sol, culturi, apă) se folosesc diferite instrumente şi sisteme de
colectat.

I. DESCRIEREA INSTRUMENTARULUI FOLOSIT

Fileul entomologic este cel mai simplu instrument de prindere a insectelor

bune zburătoare. Se poate confecţiona din tifon, pânză sau mătase. Are o formă
conică, cu diametrul bazei de 25 – 35 cm şi adâncimea de două ori cât diametrul. Se
fixează pe un inel metalic de 4 – 5 mm grosime, lateral inelul prezentând un
dispozitiv de fixare a unui mâner, cu ajutorul căruia se manipulează.
Colectarea cu fileul se face prin cosiri duble la nivelul culturii, în vederea
observării speciilor din cultură (colectare calitativă) şi nu interesează numărul de
cosiri, sau se face în vederea stabilirii procentajului de specii de insecte (colectare
cantitativă). În acest caz se fac un număr fix de cosiri duble la nivelul culturii de
către aceeaşi persoană; 30 de cosiri duble reprezentând 10 m2, iar insectele colectate
formează o probă.
Pentru colectarea fluturilor se recomandă folosirea unei pânze de culoare
albastră sau verzuie la confecţionarea fileului (culoarea albă sperie fluturii).
Ciorpacul se foloseşte pentru colectarea insectelor acvatice. Se
confecţionează dintr-un inel metalic cu diametrul de 15 cm de care este prinsă o

51
pânză de griz-gaz sau pânză obişnuită. Cu ajutorul lui se colectează adulţii sau
larvele de coleoptere, diptere etc., care populează apele.
Pense de diferite forme şi mărimi. Se folosesc pentru colectarea unor
insecte din gale sau din galerii săpate în scoarţa copacilor (carii lemnului, unele
larve de lepidoptere). Pense mai fine se folosesc în laborator şi pentru studiul
morfologic al insectelor. Pensele curbate se folosesc pentru aşezarea insectelor pe
ace în colecţii.
Exhaustorul este folosit pentru colectarea insectelor mici care trăiesc pe sol
(colembole) pe plante (purici de pământ), pe pereţii peşterilor. Acesta este
confecţionat dintr-un cilindru de sticlă lung de 10 – 15 cm şi 2 – 3 cm în diametru,
închis la capete cu dopuri de plută străbătute de către un tub de sticlă cu diametrul de
5 – 8 mm. La capătul extern al unuia dintre tuburile de sticlă se fixează un tub de
cauciuc, iar deschiderea internă a tubului este prevăzută cu o sită fină de tifon,
mătase sau metalică. Prin aspirare insectele sunt antrenate de curentul de aer în
cilindru şi nu pot trece mai departe din cauza sitei. După colectarea materialului se
scoate dopul de la unul din capetele tubului şi se trece materialul într-un borcan cu
alcool sau alt conservant.
Cuţitul finlandez este un cuţit cu lamă lată, folosit la desprinderea scoarţei
de pe copaci, la săparea pământului, tăierea tulpinilor tari sau a altor organe în care
se adăpostesc insectele.
Sita entomologică este confecţionată din două inele de metal; cel superior
este prevăzut cu o sită de alamă cu diametrul ochiurilor între 3 – 5 mm. Inelul
inferior nu este prevăzut cu sită. Ambele sunt unite cu un sac de postav care se
termină sub inelul inferior cu un con legat cu o sfoară. Pe sită se pun: frunze căzute
(frunzar), pământ, scuturături de paie, mulm din scorburi etc., apoi se agită sita.
Insectele mici cad în partea inferioară a sacului, iar pe sită rămân numai insectele
care nu trec prin ochiurile sitei şi se strâng cu penseta. Din partea inferioară a
sacului, prin dezlegarea conului se colectează materialul astfel triat pe o foaie de
hârtie albă. Cu ajutorul unei pensete se colectează insectele şi se pun într-un borcan

52
cu alcool. La această sită se pot ataşa mai multe site cu ochiuri de diferite
dimensiuni.
Brâiele capcană se pregătesc din legături de paie, carton gofrat, cârpe vechi
sau alte materiale care se leagă în jurul trunchiului sau a ramurilor mai groase. La
adăpostul lor se retrag pentru hibernare sau se adăpostesc în timpul verii diferite
specii de insecte (adulţi de Anthonomus, larve de Cydia sau Hyphantria). Prin
desfacerea lor se colectează insectele capturate.
Scuturarea pomilor constituie o metodă de prindere a insectelor dăunătoare
la pomi (Anthonomus pomorum, Rhynchites spp., Melolontha melolontha) în
perioada apariţiei adulţilor. Se execută în cursul dimineţii când insectele sunt
amorţite.
Gropile capcană se folosesc pentru prinderea unor specii de insecte care se
deplasează pe sol (coleoptere), prin săparea lor la adâncimi de 0,3 m, cu pereţii
drepţi. Din aceste gropi, insectele se adună cu mâna sau cu pensa.
Capcanele luminoase sunt folosite pentru prinderea insectelor nocturne
(noctuide, tortricide). Sunt formate din surse de lumină (bec electric, lampă
Petromax, neon) sub care se instalează un vas cu apă, petrol sau formol.
Capcane alimentare. Sunt construite din tăvi pe care se pun momeli care
emană mirosuri atrăgătoare (melasă diluată în apă, 1:2 – 3, la care se adaugă puţină
drojdie de bere). Sunt folosite pentru capturarea fluturilor (Agrotis segetum,
Mamestra brassicae, Cydia spp.) care sunt atraşi de mirosul melasei în fermentaţie.
În timpul hrănirii acestea se lipesc de momeală şi pot fi colectaţi.
Capcanele feromonale pot fi folosite pentru captarea unor specii de
lepidoptere. Sunt construite din două plăci cu un clei care nu se usucă şi o sursă de
feromon sintetic. Datorită sensibilităţii olfactive ridicate a fluturilor (masculilor),
aceştia sunt atraşi de la distanţe mari, se prind pe plăcile cu clei şi apoi sunt
colectaţi.

53
 Insectele foarte mici care se găsesc în frunzarul pădurilor, muşchi de sol etc.,
se recoltează împreună cu materialul vegetal şi se transportă în laborator în cutii cu
sistem de aerisire (sită fină), urmând să fie prelucrate.
Omizile pentru a fi prelucrate şi studiate se recoltează cu plantele pe care se
hrănesc şi se transportă vii în cutii de aluminiu, lungi, cu uşiţă, numite botaniere.
După ce materialul a fost colectat prin diferitele sisteme arătate se trece la
imobilizarea sau omorârea lui. Insectele care au fost prinse cu fileul sunt omorâte cu
substanţe narcotice (anestezici): cloroform, eter etilic, eter acetic, eter de petrol,
cianură de potasiu sau de sodiu etc.
Majoritatea insectelor colectate sunt omorâte folosind borcanul pentru omorât
insecte şi borcanul pentru omorât fluturi.
Borcanul pentru omorât insecte este un borcan cu gură largă, prevăzut cu
un dop de plută prin care trece un ac cu un tampon de vată îmbibat în eter sau
cloroform. Tamponul de vată trebuie umectat destul de des cu anestezicul respectiv,
deoarece se evaporă repede.
Fluturii care sunt sensibili (scutură aripile), pentru păstrarea aripilor intacte
sunt omorâţi folosind borcanul pentru omorât fluturi.
Borcanul pentru omorât fluturi este un borcan cu dop rodat sau cu unul de
plută care se închide etanş. Pe fundul borcanului se pune un strat uniform de
rumeguş gros de 5 – 7 mm şi se presează bine. Pe acesta se pun câteva cristale de
cianură de potasiu şi se acoperă cu un strat de rumeguş. După această operaţie se
pune un carton circular de diametrul borcanului pe care îl perforăm cu un ac.
Cianura de potasiu se combină cu apa din rumeguş şi degajă acidul cianhidric care
omoară instantaneu fluturii (KCN + H2O = HCN + KOH). Un asemenea borcan se
poate folosi 5 – 6 luni.
Pentru omorârea unor coleoptere, heteroptere, thysanoptere, afide etc., se pot
folosi tuburi cu alcool de 70 %. De asemenea, pentru unele specii de coleoptere se
poate folosi în lipsa alcoolului soluţie formol 4 % în apă, însă se are în vedere că

54
unele specii de insecte îşi pierd culoarea sau se întăresc, ceea ce creează dificultăţi în
determinarea lor.

II. ÎMPACHETAREA MATERIALULUI RECOLTAT PENTRU

TRANSPORTUL ÎN LABORATOR

După ce insectele au fost omorâte sunt transportate în laborator în diverse

cutii sau borcane. Acestea pot fi conservate şi transportate în două modalităţi:
- conservare uscată, când insectele sunt colectate în borcane cu gură largă şi
dop de plută, care au în interior talaj de lemn sau fâşii de hârtie făcută armonică. În
borcan se adaugă o etichetă în care se notează: data, localitatea, staţia, cultura
(eventual şi cultura premergătoare), datele meteo (însorit, nor) şi Leg. (numele celui
care a făcut recoltarea). Fluturii mari se pun câte unul în pliculeţ, iar cei mici mai
mulţi la un loc. Lăcustele şi coleopterele mai mari se pot transporta în cornete de
hârtie groasă cu picioarele şi antenele aşezate de-a lungul corpului.
- conservare umedă, când insectele sunt puse în soluţii conservante: alcool
etilic 70 % sau formol 4 % în apă.
La speciile dăunătoare se pot recolta plante sau părţi de plante atacate, care
sunt transportate în cutii de ierborizat. Acestea sunt folosite la întocmirea ierbarului
entomologic.
III. PREPARAREA MATERIALULUI

Insectele de talie foarte mică, vii, care au fost transportate în laborator

împreună cu substratul vor fi prelucrate cu ajutorul aparatului Tullgren. Acesta
este format dintr-o cutie de tablă în formă de pătrat sau cilindrică de diferite
dimensiuni. Cutia este prelungită în partea inferioară cu o pâlnie piramidală cu
vârful în jos, terminată cu un tub deschis. Capacul cutiei este prevăzut cu un bec
electric de 40 – 60 waţi, montat în interiorul cutiei. În interiorul cutiei există o sită
dreptunghiulară sau circulară, după forma aparatului, cu ochiuri de diferite

55
dimensiuni. Aparatul se foloseşte astfel: probele aduse în laborator în săculeţe de
pânză se pun pe sită, se închide cu capacul şi se aprinde becul. Insectele fug de
lumina şi căldura becului în partea de jos a sitei, trec prin ochiurile ei şi cad prin
pâlnia aparatului într-un borcan cu alcool, urmând să fie preparate.
Pentru prepararea insectelor conservate uscat, acestea mai întâi se înmoaie în
cutii de vată pregătite astfel: pe fundul cutiei se aşează un strat de nisip care se
umectează cu apă şi se adaugă câteva picături de acid fenic (rol antiseptic), apoi se
pune o hârtie de filtru. Insectele moarte se lasă în cutie de la câteva ore până la
câteva zile, până când articulaţiile devin mobile. După înmuiere se trec pe ace
entomologice (din oţel alb sau oxidat) de diferite lungimi şi grosimi (000, 00, 1, 2, 3,
4, 5) în funcţie de mărimea insectei. Trecerea insectelor pe ace entomologice se face
diferit, în funcţie de ordin, pe baza tradiţiei. Astfel, coleopterele se înţeapă în
treimea anterioară a elitrei drepte; heteropterele şi unele homoptere se înţeapă în
scutel (porţiune de mezonot, în formă de triunghi situată între prima pereche de
aripi); lepidopterele, hymenopterele şi dipterele se înţeapă în mezotorace; odonatele
(libelula) primesc un ac în torace şi un ac în abdomen longitudinal etc. Insectele
mici (unele coleoptere, hymenoptere, heteroptere) se lipesc pe cartonaşe
triunghiulare sau dreptunghiulare şi acestea primesc acul entomologic.
Insectele foarte mici care sunt destinate colecţiilor ştiinţifice se înţeapă cu ace
fine (minuţii) fără gămălie şi se înfig pe paralelipipede de măduvă de soc, care apoi
se fixează în acul entomologic.
Insectele care prezintă abdomen voluminos (unele orthoptere) se prepară în
modul următor: se face o tăietură longitudinală pe marginea abdomenului se scoate
conţinutul şi apoi se umple cu vată îmbibată cu un dezinfectant (formol, fenol).
Unele insecte (lepidoptere, hymenoptere, odonate, orthoptere) se aşează în
cutii insectare cu aripile şi picioarele intinse. Acestea după ce au fost înmuiate şi
înţepate corespunzător se întind cu ajutorul măsuţei pentru întins fluturi sau etaloar,
confecţionată obişnuit din lemn de tei. Aceasta este formată din două platine
(scânduri) late de 5 – 10 cm dispuse uşor înclinat. Pe fundul şanţului între cele două

56
platine se aşează plută în care se înfige acul cu insecta ce necesită a fi preparată. Pot
fi fixe sau mobile, iar cu ajutorul unor fâşii de hârtie se fixează aripile şi se întind
picioarele.
După ce insectele au fost întinse se trec în cutii insectar care sunt
confecţionate din lemn uşor şi au pe fund plută sau o placă de polistiren expandat
(permit înfigerea celor mai subţiri ace entomologice).
Cutiile insectar au dimensiuni standard şi sunt de două tipuri: cutii pentru
colecţii ştiinţifice (au capac opac) şi cutii didactice (au capac din sticlă). Odată cu
trecerea în cutiile insectar, insectele primesc şi o etichetă şi se notează: datele de la
colectare, denumirea ştiinţifică a insectei şi Det. (numele celui care a făcut
determinarea). Aranjarea insectelor în cutii se face pe ordine sau pe alte considerente
tematice (locul de provenienţă al insectelor). Cutiile astfel pregătite sunt depozitate
în dulapuri entomologice.
Există şi insecte care în laborator, nu pot fi studiate decât la microscop.
Pentru acestea se execută preparate fixe microscopice, cu insecte întregi
(thysanoptere, unele heteroptere mici, unele homoptere) sau numai o parte din
insectă (aparat bucal, antene, aparat copulator etc.). Preparatele se fixează în acid
lactic, gelatină glicerinată, balsam de Canada, lichid Faure-Berlese, sau alte lichide
fixatoare.
Omizile transportate în laborator împreună cu substratul pe care se hrănesc
sunt omorâte în cutii de vată cu substanţe narcotice (cloroform). Acestea nu trebuie
să atingă tegumentul larvei deoarece produc decolorări. Apoi, cu ajutorul unui
bisturiu se lărgeşte anusul şi ţinând-o de cap se ediscerează (goleşte) prin presarea
progresivă cu ajutorul unei baghete de sticlă începând de la capătul posterior. La
acest capăt se fixează apoi un pai de orez prin care deasupra unei surse de căldură se
suflă aer în corpul larvei, pentru a-l menţine umflat. După uscare, paiul se scurtează
şi acesta primeşte acul entomologic. Omizile astfel preparate sunt aranjate în cutii
insectar.

57
 Larvele, pupele şi ouăle pot fi conservate în soluţie de alcool 30 % şi se
păstrează în borcane închise etanş.
Periodic, se verifică cu atenţie fiecare cutie, pentru a depista eventualele
atacuri ce pot distruge colecţia.

58
 CONTROLUL FITOSANITAR

Depistarea dăunătorilor din culturi, sol, produse vegetale depozitate, produse

ce se importă sau exportă se face prin efectuarea unor sondaje.
Metoda efectuării sondajelor este în raport cu specia de dăunător, planta sau
produsul vegetal cercetat, urmărindu-se stabilirea densităţii dăunătorului, frecvenţa
şi intensitatea atacului.
Controlul trebuie făcut astfel încât să prezinte imaginea reală pe întreaga
suprafaţă, pentru o specie dată. În acest scop se foloseşte metoda probelor luate în
formă de şah, zig-zag, pe o diagonală sau pe două diagonale. La speciile de insecte
de talie mare (lăcuste, gândaci, larve), densitatea se stabileşte prin numărarea directă
la unitatea de suprafaţă sau pe plante izolate. La insectele mici, care trăiesc în
colonii (păduchi de frunze, purici meliferi), densitatea acestora se stabileşte după
numărul de colonii la o plantă.
Efectuarea sondajelor în culturile joase şi mijlocii (păioase, lucernă,
trifoi), neprăşitoare
Pentru aceste culturi densitatea dăunătorilor se stabileşte la unitatea de
suprafaţă. Se iau mai multe probe (peste 10 probe), se numără şi se determină
speciile de dăunători pentru fiecare probă şi apoi se stabileşte densitatea medie.
Astfel, pentru determinarea densităţii speciilor de Eurygaster din cultura de grâu se
fac 25 rame metrice. Rama metrică are dimensiunile de 0,5m/0,5 m.
Stabilirea densităţii insectelor care se dezvoltă în interiorul tulpinilor
plantelor (viespea paiului, musca suedeză) se face în laborator. Pentru aceasta se iau
50 – 100 plante din diferite locuri, care se secţionează dinspre vârf spre bază şi se
numără larvele găsite. Se face totalul exemplarelor găsite şi se împarte la numărul de
plante analizate, stabilindu-se astfel densitatea şi frecvenţa plantelor atacate.
Efectuarea sondajelor la plantele izolate (porumb, pomi fructiferi,
viţă de vie)

59
 La porumb se cercetează între 25 – 100 plante de pe 5 – 10 rânduri (în raport
cu suprafaţa culturii), în diagonală sau în zig-zag. Se face totalul exemplarelor găsite
şi apoi se împarte la numărul de plante examinate. Rezultatul obţinut indică cifra
medie a insectelor la o plantă.
La pomii fructiferi şi viţa de vie se stabileşte densitatea dăunătorilor pe
organele atacate (ramuri, lăstari etc.).
Efectuarea sondajelor la sol
Se execută pentru depistarea insectelor care se dezvoltă în sol (ponte de
lăcuste, viermi albi, viermi sârmă, gărgăriţa sfeclei). Acestea se fac în general
toamna sau primăvara, la adâncimi ce variază între 5 – 50 cm, în raport cu specia de
dăunător, temperatura şi umiditatea solului. Probele se iau în suprafaţă de 0,25 m2,
se scoate solul la suprafaţă, se numără insectele găsite, se face media la m2 şi se
raportează la întreaga suprafaţă. În general, de pe un hectar se iau 4 probe; la 1 – 10
ha se iau 8 probe; între 10 – 50 ha se iau 12 probe; între 50 – 100 ha se iau 16 probe.
Efectuarea sondajelor în serele legumicole şi floricole
Se execută începând din luna februarie şi până la terminarea ciclului de
producţie. Ultimul control trebuie făcut cu cel mult 2 – 3 săptămâni înainte de
scoaterea plantelor din seră. Sondajele constau în detaşarea frunzelor de pe plantă şi
examinarea lor în laborator sub lupa binocular. Numărul de frunze detaşate este în
funcţie de specia cultivată şi dăunătorul pentru care se face sondarea. În general,
mărimea unei probe este de 3 frunze la cultura de castraveţi, 8 frunze pentru cultura
de tomate şi 10 frunze pentru cultura de ardei. Ridicarea probelor se va face pe cele
două diagonale.
Pentru depistarea nematozilor se examinează 1 – 4 % plante pe cele două
diagonale, prin smulgerea lor şi observarea prezenţei galelor pe rădăcini.

60
 Efectuarea sondajelor în depozite
Pentru cerealele depozitate se iau mostre parţiale care vor forma mostra
generală, din care se formează o probă de 1 kg ce este supusă analizei. La sămânţa
ambalată în saci mostrele parţiale se iau cu sonda din sac, din trei locuri diferite ale
fiecărui sac (gură, mijloc, bază).
Efectuarea sondajelor se face pentru a stabili densitatea dăunătorului,
frecvenţa atacului şi intensitatea atacului. În funcţie de aceşti parametrii se vor
aplica sau nu măsurile de combatere.
Densitatea dăunătorului reprezintă numărul mediu de exemplare (ouă,
larve, pupe sau adulţi) raportat la unitatea de suprafaţă (m2), de lungime (cm, m) sau
la plantă.
Pentru estimarea densităţii numerice a dăunătorului se foloseşte scara de
estimare cu 4 clase:
1. Atacul lipseşte – 0 indivizi/m2, nu există risc;
2. Atac slab – număr redus de indivizi/m2, risc tolerabil, nu se planifică
aplicarea tratamentelor de combatere;
3. Atac mijlociu – număr mijlociu de indivizi/m2, risc intolerabil, se planifică
tratamente de combatere;
4. Atac puternic – număr mare şi foarte mare de indivizi/m2, riscul este mare,
se impune aplicarea tratamentelor.
Frecvenţa atacului (F %) reprezintă numărul de plante sau organe ale
plantei atacate, exprimat în procente faţă de numărul total de plante sau organe
analizate. Se exprimă în general, prin note de la 1 – 4, folosindu-se scara de estimare
cu 4 clase:
Nota 1 reprezentând 1 – 25 % plante atacate (atac slab);
Nota 2 reprezentând 26 – 50 % plante atacate (atac mijlociu);
Nota 3 reprezentând 51 – 75 % plante atacate (atac puternic);
Nota 4 reprezentând 76 – 100 % plante atacate (atac foarte puternic).

61
 n .100
F%= ,în care:
N
n = numărul de plante sau organe ale plantei atacate;
N = numărul total de plante sau organe analizate.
Intensitatea atacului (I %) reprezintă procentul în care este atacată o plantă
sau un organ al plantei sau pierderea de recoltă înregistrată de o plantă sau de o
cultură pe unitatea de suprafaţă.

I%=
a −b
.100 sau I % =
 (i . f ) , în care:
a n
a = producţia plantei sau a culturii neatacate;
b = producţia plantei sau a culturii atacate;
i = procentul atacului pe plantă sau organ;
f = numărul plantelor sau organelor respective cu procentul de atac respectiv;
n = numărul total de plante sau organe atacate.
Intensitatea atacului se exprimă prin note, în scări de notare de la
0 – 4 sau 0 – 6.
Scara de notare cu 6 clase:
Nota 1 atac în proporţie de 1 – 3 %;
Nota 2 atac în proporţie de 4 – 10 %;
Nota 3 atac în proporţie de 11 – 25%;
Nota 4 atac în proporţie de 26 – 50 %;
Nota 5 atac în proporţie de 51 – 75 %;
Nota 6 atac în proporţie de 76 – 100 %.
Gradul de atac (Ga) reprezintă gradul de îmbolnăvire sau de suferinţă,
exprimat procentual în funcţie de frecvenţa şi intensitatea atacului.

F %. I %
Ga % =
100

62
 APLICAŢII

- Pentru depistarea viermilor albi pe o suprafaţă de 30 ha, în toamnă se

execută sondaje la sol în suprafaţă de 0,25 m2. S-au înregistrat 5 sondări cu 4 larve
fiecare, 2 sondări cu 3 larve fiecare, 3 sondări cu 2 larve fiecare şi 2 sondări cu câte
o larvă fiecare. Care este media larvelor la m2? Ştiind că întreaga suprafaţă urmează
să fie plantată cu viţă de vie, iar PED înainte de plantare este de 0,2 larve/m 2 se
poate planta sau nu?
- Într-o cultură de cartof atacată de Leptinotarsa decemlineata în urma
sondajelor efectuate s-au înregistrat:
115 cazuri cu un procent de atac de 3 %;
20 cazuri cu un procent de atac de 10 %;
18 cazuri cu un procent de atac de 25 %;
5 cazuri cu un procent de atac de 50 %;
2 cazuri cu un procent de atac de 75 %;
2 cazuri cu un procent de atac de 100 %.
Care este intensitatea atacului?

63
 APLICAREA TRATAMENTELOR CHIMICE ÎN COMBATEREA
DĂUNĂTORILOR

Protecţia plantelor cultivate, a pădurilor şi a produselor agricole depozitate se

realizează în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare la data fabricării,
comercializării sau utilizării produselor de uz fitosanitar. Sub denumirea de produse
de uz fitosanitar sunt cuprinse toate produsele de natură chimică, biologică sau
biotehnică destinate prevenirii pagubelor produse de agenţi patogeni, dăunători,
buruieni sau alte organisme dăunătoare plantelor cultivate şi produselor vegetale
depozitate.
Substanţele chimice destinate combaterii dăunătorilor animali din agricultură
poartă denumiri specifice grupei respective:
- insecticide, cele destinate combaterii insectelor;
- acaricide, cele destinate combaterii acarienilor;
- nematocide, cele destinate combaterii nematozilor;
- rodenticide, cele destinate combaterii rozătoarelor;
- repelenţi, cele care au efect de îndepărtare a animalelor dăunătoare de locul
de atac;
- feromoni, cele destinate capturării în masă a masculilor la unele specii de
insecte;
- insectofungicide, cele destinate combaterii unor specii de insecte şi agenţi
patogeni.
Produsele chimice permise pentru a fi fabricate, comercializate sau folosite
pe teritoriul ţării noastre sunt înscrise în “CODEXUL produselor de uz fitosanitar
omologate pentru a fi utilizate în România”.
Fiecare produs chimic prezintă o serie de caracteristici:
- denumirea produsului comercial;
- denumirea substanţei active;
- forma de condiţionare;

64
 - grupa de toxicitate în care se încadrează;
- timpul de pauză.
De asemenea, sunt specificate:
- firma producătoare;
- dăunătorul pentru care a fost avizat (denumirile ştiinţifică şi populară);
- doza sau concentraţia de utilizare;
- cultura pentru care s-a omologat (vezi Codex).
Forma de condiţionare
Pentru a asigura o distribuţie cât mai uniformă a substanţei active,
miscibilitatea cu apa, aderenţa pe suprafaţa plantelor, produsul tehnic aşa cum
rezultă din sinteză nu se foloseşte ca atare. Acesta se condiţionează cu diferiţi
ingredienţi: diluanţi, muianţi, stabilizatori, coloranţi etc. În urma formulării,
produsele comerciale pot prezenta următoarele forme de condiţionare (tab. 1).
Tabelul 1
Forme de condiţionare a produselor de uz fitosanitar

Prescurtări Denumirea formei de condiţionare

CA Concentrat pentru aplicare sub formă de aerosoli
CE Concentrat emulsionabil
CM Concentrat pentru momeli
CS Concentrat solubil în apă
DP Pulbere umectabilă
DS Pulbere pentru tratarea uscată a seminţelor
DT Tablete pentru aplicare directă
EC Concentrat emulsionabil
EO Emulsie, apă în ulei
ES Emulsie pentru tratamentul seminţelor
EW Emulsie, ulei în apă

65
 FS Suspensie pentru tratamentul seminţei
G Granule
GA Gaz sub presiune
GD Granule dispersabile în apă
GR Granule
GS Granule solubile în apă
LS Soluţie pentru tratamentul seminţelor
LV Lichid cu acţiune toxică prin volatilizare
M Momeală
OL Lichid miscibil cu ulei
PA Pastă
PP Pulbere de prăfuit
PS Pulbere solubilă în apă
PTS Pulbere pentru tratarea uscată a seminţelor
PU Pulbere muiabilă
PUS Pulbere muiabilă pentru tratarea seminţelor
SC Suspensie concentrată (flowable concentrate)
SE Suspoemulsie
SG Granule solubile în apă
SL Concentrat solubil
SP Pulbere solubilă în apă
SS Pulbere solubilă în apă pentru tratamentul seminţelor
SV Produs solid dub formă de pulberi sau tablete cu acţiune toxică
prin volatilizarea s.a.
SVR Suspensie pentru aplicare cu volum redus
SVUR Suspensie pentru aplicare cu volum ultraredus
TB Tablete
ULV Suspensie pentru aplicare cu volum ultraredus

66
 UL Lichid omogen pentru aplicare cu volum ultraredus
VR Lichid pentru aplicare cu volum redus
VUR Lichid pentru aplicare cu volum ultraredus
WG Granule dispersabile în apă
WP Pulbere muiabilă
WS Pulbere dispersabilă în apă pentru tratamentul umed al
seminţelor

Timpul de pauză reprezintă numărul de zile de la executarea ultimului

tratament şi până la valorificarea produsului tratat.
Concentraţia de utilizare (%) reprezintă cantitatea de substanţă activă sau
produs condiţionat, exprimată în kg, care se adaugă la 100 l apă (sau g/100 ml).

67