Lirica populara

Lirica populară este genul cel mai accesibil noului, este expresia
directă a sentimentelor şi trăirilor omului din popor, reflectând stări sufleteşti
de adâncă intimitate, manifestându-se unitar pe întreg teritoriul românesc.
„Forma ei de artă se întemeiază – pretutindeni la poporul român
– pe anumite constante tradiţionale străvechi: versul de 5-6 şi 7-8 silabe, rimele
în asonanţă, fluenţa asocierilor de idei, sentimente şi imagini care diminuează
până aproape de inexistenţă apelul la închegări strofice riguroase. În schimb,
impune folosirea unor procedee stilistice, care facilitează expresia: marcarea
începutului şi a pauzelor interioare prin versuri cu «frunză verde», seriile de
imagini tipice – un fel de piese prefabricate – întemeiate îndeosebi pe
paralelismul natură – om, precum cele ale peisajului alpin simbolizând
dorul ......” se remarcă în Istoria literaturii române, vol.I, Editura Academiei,
Bucureşti, 1964, p. 136-137 ([Link].).
Poezia populară este apreciată, încă de romantici, ca expresie a
specificului naţional, oglindă a sufletului popular şi document istoric, fiind
apreciată ca operă artistică şi izvor nesecat de inspiraţie pentru literatura cultă.
Opera populară este rezultatul unei abstractizări din nenumăratele variante
cunoscute, este o operă deschisă; procesul de creaţie în folclor este durativ,
corespunde cu procesul de circulaţie, este o operă anonimă, a unei colectivităţi
creatoare de folclor, este orală, fiind transmisă prin viu grai.
Doina este „cântecul specific al poporului român, exprimând
melancolia nici prea grea, nici prea uşoară a unui suflet care suie şi coboară pe
un plan ondulat indefinit, tot mai departe, iarăşi şi iarăşi...” (Lucian Blaga), „de
o vechime imemorabilă ” (B.P. Hasdeu).
În doină se reflectă „dorul unui suflet care vrea să treacă Dealul sorţii
şi care totdeauna va mai avea de trecut încă un deal”(Lucian Blaga), „în doină
se exprimă duioşia unui suflet care circulă sub zodiile unui destin dulce-amar
ce-şi are suişul şi coborâşul, înălţările sau cufundările de nivel, în ritm legănat,
monoton şi fără sfârşit ”(idem).
Doina exprimă o melancolie adâncă, ea are mai multe denumiri
regionale: doiniţă, cântec de codru, cântec de frunză, cântec lung, horie, cântec
trist.
Vasile Alecsandri foloseşte pentru prima dată termenul de „doină”, denumind
prin el toate creaţiile populare lirice. Doina există de la Marea Mediterană până
la Marea Baltică, ea a fost legată de viaţa pastorală, a fost generată de anumite
instrumente muzicale (fluierul, cimpoiul, tilinca).
Doinele se clasifică, după criteriul tematic, în:
-doine de dragoste şi de dor
-doine de ciobănie
-doine de înstrăinare
-doine de cătănie
-doine de revoltă socială (de haiducie)
-doine de singurătate.
Cântecul de leagăn are un conţinut limitat ca tematică, exprimat în
forme simple, de o forţă emotivă impresionantă, exprimând aşteptările şi
speranţele mamei legate de viitorul copilului. Prin tematică şi prin trăsăturile
muzicale se apropie de folclorul copiilor: „Cântecul de leagăn a luat naştere din
necesitatea practică de a crea o atmosferă de calm, de monotonie, necesară
adormirii copilului mic. Procedeele şi mijloacele de expresie poetico-muzicale,
caracterizate prin simplitate şi muzicalitate, cu bogate valori afective, dovedesc
experienţa de veacuri a poporului, care a observat efectul liniştitor al ritmurilor
kinestetice (legănatului) şi muzicale.” (Istoria literaturii române, Editura
Academiei, Bucureşti, 1964, p.174).
Dragostea profundă a mamei este exprimată cu o deosebită duioşie şi
gingăşie:
„Nani, nani, copiliţă,
Draga mamii garofiţă,
Că mama te-a legăna
Şi pe faţă te-a spăla
Cu apă de la izvoare
Ca să fii ruptă din soare.”
 Versurile, fiind cântate în ritmul legănatului, conţin diminutive
(„copiliţă”, „garofiţă”), rime interioare („nani, nani... – draga mamii...”),
repetări de cuvinte melodioase, invocaţii şi exclamaţii pline de duioşie. Prin
cântecul de leagăn copilul pătrunde în universul fermecat al sunetului şi al
cântecului, de multe ori dragostea ocrotitoare a mamei fiind exprimată figurat,
cu elemente preluate din lumea basmului:
„Nu te teme tu de zmei
I-o goni mama pe ei,
Nu te teme de moroaie,
Cârtiţoi şi cârtiţoaie,
Că le dă mama bătaie.”
Colinde
Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sarbatorile de Craciun
cuprinde si colinde inspirate din legenda nasterii lui Iisus, precum: Cantecele de
stea si Florile dalbe. Colinda este o specie folclorica de poezie cantata, uneori
recitata, inspirata de obiceiurile calendaristice de iarna. Ea apartine celor trei
genuri literare: genului liric prin caracterul de urare, celui epic prin naratiune si
celui dramatic prin faptul ca se concretizeaza in adevarate spectacole. Functiile
principale ale colindei apartin atat vremilor stravechi (magico-ritualice), cat si
timpurilor actuale (cele de urare si felicitare). Textul colindei cuprinde
elemente crestine, incantatii magice similare descantecului, imagini sonore
ritualice.
Din punctul de vedere al compozitiei, epicul se desfasoara in
colinda in doua planuri, alternand intre real si fantastic. Colinda apeleaza in
introducere si incheiere la formule stereotipe aducand in prim-plan personaje
fabuloase.
Sculati, sculati, boieri mari,
Florile dalbe,
Sculati voi Romani plugari,
Florile dalbe,
Ca va vin colindatori,
Florile dalbe,
Noaptea pe la cantatori,
Florile dalbe,
Si v-aduc un Dumnezeu,
Florile dalbe,
Sa va mantuie de rau,
Florile dalbe.
Un Dumnezeu nou nascut,
Florile dalbe,
Cu flori de crin in vascut,
Florile dalbe.

Proverbe, zicatori, ghicitori

Literatura aforistica si enigmistica este alcatuita din proverbe si
ghicitori. Ele constau in mesaje de dimensiuni reduse, cu o informatie morala
concentrata.
Proverbul (numit si „paremie”, „pilda”, „vorba aluia”, „vorbe din
batrani”) are o expresie impersonala, de mare vechime, inzestrata cu autoritate
si intelepciune. Mici opere literare incadrate in orizontul vietii umane, ele
descopera defectele morale ale omului: minciuna, prostia, ingamfarea, lenea
etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic din punctul de vedere al expresiei
artistice. In orice forma, fie de enunt propriu-zis, fie metafora expresiva,
proverbul ofera o lectie de intelepciune aplicata la contexte particulare. Ele
reflecta lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvalui o
semnificatie mai larga, o insusire sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iata cateva exemple: „Dupa fapta si rasplata”, „Ce tie nu-ti place
altuia nu-i face”, „Cum iti asterni asa dormi”, „Treci raul pana nu vine unda”,
„Laptele, pana nu-l bati, smantana nu faci” s.a.

Creaţii folclorice folosite în jocurile copiilor

 Cântecele-formulă, aparţinând fondului ancestral românesc, exprimă relaţia
omului cu natura, având forţă magică, fiind însoţite de anumite practici sau
ritualuri. Modalitatea artistică este invocarea (soarelui, a lunii, a ploii, a unor
plante şi animale), arătând dorinţa copilului de a influenţa
apariţia/desfăşurarea unor evenimente din natură.
Exemple
Sunt frecvent întâlnite invocările adresate astrelor:

„Ieşi, soare, din`nchisoare „Lună, lună, nouă,

Că te-aşteaptă-o fată mare Taie pâinea-n două
Cu cercei de ghiocei Şi ne dă şi nouă
Cu salbă de nouă lei; Ţie jumătate
Ieşi, soare, din’nchisoare Mie sănătate.”
Căci te tai
C-un mai,
C-un pai,
Cu sabia lui Mihai.”

Unul dintre cele mai cunoscute cântece-formulă este adresat melcului:

„Melc, melc, Şi bea apă caldă:
Codobelc, Şi te du la Dunăre
Scoate coarne boureşti Şi bea apă tulbure...”
Şi te du la baltă
Ritul de provocare a ploii este însoţit de jocul paparudelor, ţinut la date
fixe (a treia joi după Paşti, de Sângeorge, de Rusalii, la solstiţiul de vară) sau
când sunt ani secetoşi, fetele, dansând, invocă ploaia:
„Paparudă, rudă, Unde-or da cu plugul,
Ogoarele udă, Să taie ca untul;
Ploile să curgă, Unde-or da cu sapa,
Fără de măsură, Să tâşnească apa,
Cu găleata, leata, Să crească spicul
Peste toată gloata; Nalt cât plopul,
De joi până joi Bobul de grână
Să dea nouă ploi, Cât un fus de lână
Ploi de ale mari, Şi s-aveţi parte
Pentru mari plugari, Numai de bucate.”

Recitativele-numărători sunt alcătuite din grupuri de versuri, într-o

ritmică precisă, rostite cu scopul de a se alege, prin eliminare, copilul care va
avea un anume rol în joc. Recitarea este însoţită de o gesticulaţie specifică.
Sunt surprinse imagini realiste din mediul şcolar, familial, social, se
trece de la ironie şi umor până la satiră, obţinându-se efecte stilistice originale
prin:
-asocierea versurilor constituite din silabe fără sens cu versuri logice;
-adăugarea sau eliminarea unor părţi ale cuvintelor, păstrându-se sau nu sensul
acestora, accentul punându-se pe mişcarea ritmică, repetată.
Prin aspectul lor ludic, prin umor şi prin muzicalitatea versurilor,
recitativele-numărători sunt atractive, contribuind la dezvoltarea auzului
fonematic al copiilor şi la înlăturarea defectelor de vorbire.
„Unichi, „Uniele, dodiele,
Dunichi, Caraili, caracaş,
Tri, Taie popa iepuraş,
Patrichi, După moara Hâncului
Azna, După podu turcului,
Pazna, Ranţuş, panţuş....”
Doina,
Epârchi,
Cioc,
Boc,
Treci la loc!”
Cântecele care însoţesc jocurile copiilor au, în general, o formă dialogată,
unele jocuri amintesc diferite aspecte ale muncii (Zidul, Ţăranul e pe câmp, De-
a pânza, Podul de piatră), altele imită aspecte din viaţa animalelor.
Versurile sunt legate de joc, marcând fie desfăşurarea acestuia, fie doar
momentul de început:

„Cuibu, cuiburele, sau „Ca la măr, ca la păr,

Toate păsărele Dinte, dintelaş,
Schimb!” Ieşi afară, copilaş!”