UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU DIN BUCUREȘTI

FACULTATEA DE DREPT

DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂȚĂMÂNT LA DISTANȚĂ

TEORIA GENERALA A DREPTULUI

CADRU DIDACTIC,

[Link]. Mihail Niemesch

1
 Timp mediu estimat pentru studiu individual: 3 ore

© Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului.

Reproducerea ei integrală sau fragmentară este interzisă.

2
 CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE DESPRE DREPT
Secţiunea 1. Originea dreptului. Evoluţie istorică.

Originea dreptului se regăseşte în cele mai vechi timpuri ale apariţiei şi dezvoltării
colectivităţilor umane, atunci când practicile şi regulile se îmbinau cu tradiţia şi obişnuinţa, iar
acestea din urmă guvernau relaţiile de înţelegere sau de luptă dintre triburi. De aici, valabilitatea
foarte cunoscutului adagiu latin:

„ Ubi societas, ibi jus”

 Întrebarea care se pune este aceea de a şti dacă dreptul este indisolubil legat de
societate de la primele sale forme primitive de organizare sau, din potrivă, dacă dreptul
apare ca şi statul, doar la un anumit moment al evoluţiei istorice a omului. Răspunsul la
îtrebare este legat de modul în care este conceput dreptul: este el doar apanajul statului sau,
în general, orice grup social este capabil să formuleze reguli juridice? Există, pe de altă
parte, un drept natural, ideal, anterior fiecărei reguli pozitive şi care este neschimbat în
esenţa sa?

Străvechile norme de convieţuire socială erau inspirate din/şi guvernate de morală,

echitate, dreptate, dar apariţia acestora are la bază voinţa omului. Mai exact, voinţa
generală şi interesul comun al societăţii.
Normele de conduită ale epocii primitive nu pot fi considerate norme juridice în
sensul dreptului modern, ci doar norme obşteşti cu caracter obişnuielnic şi care
cuprindeau prescripţii comportamentale, morale, religioase şi sancţionatoare (cînd
era cazul).

3
 Dreptul s-a născut în Orientul antic şi tot acolo au apărut şi primele colecţii de norme
juridice. Egiptul antic şi Mesopotamia (Babilonul) reprezintă cel mai vechi centru al
civilizaţiei umane. în epoca Evului mediu timpuriu, din punctul de vedere al
dreptului, se distinge în primul în opera legislativă a împăratului Justinian cunoscută
sub numele Corpus iuris civilis şi care cuprindea 4 părţi, şi anume:

Codul
Digestele
Instituţiile şi
Novellele.

După cum profesorul Vladimir Hanga remarcă Justinian a fost „ omul marilor restituiri
politice, religioase şi legislative.”
Opera legislativă a lui Justinian a debutat într-un context social extrem de sensibil. Astfel, în
acea vreme legislaţia romană era aruncată într-un adevărat haos, actele normative erau adesea
contradictorii şi ele nu mai corespundeau cerinţelor sociale.

Secţiunea a 2-a. Importanţa şi necesitatea studierii dreptului.

Fenomenul dreptului este o creaţie a societăţii, aflată în slujba societăţii prin care se asigură
reguli de conduită, statuând drepturi şi obligaţii pentru subiecţii de drept.
Dreptul apără şi promovează valorile sociale în orice stat de drept ca o garanţie a respectării
drepturilor individului. Dreptul modern are un profund caracter normativ, el trebuie să fie dinamic
şi apt să răspundă la nevoia socială cu promptitudine. În acelaşi sens, într-un articol recent apărut se
reţine în mod just faptul că „ legea nu există şi nu se dezvoltă în mod abstract, ci se află într-o
legătură indisolubilă cu societatea care o influenţează în funcţie de propriile cerinţe”.
Omul, este o fiinţă socială ( zoon politikon), iar dreptul este făurit în strânsă legătură cu
această caracteristică umană. După cum subliniază profesorul Ioan Humă „cunoaşterea normelor de
drept şi, pe un plan mai cuprinzător, a fenomenului juridic este şi trebuie să fie mai mult decât
reflectarea ca atare a fenomenalităţii juridice în conştiinţa insului, aproprierea pur gnoseologică;
poţi astfel cunoaşte dreptul şi totuşi să înfăptuieşti non dreptul! Din perspectiva comportamentului
uman dezirabil, cunoaşterea autentică a dreptului este aceea care se continuă organic în acţiunea
pozitivă de realizare a normativităţii juridice”.

4
 Marele cărturar romîn de talie europeană Dimitrie Cantemir spunea legile sunt
matca şi mama noastră Prin acest adagiu se ilustrează foarte bine ideea că fiecare cetăţean
trebuie să studieze dreptul, trebuie să aibă noţiuni de bază cu privire la fenomenul juridic
pentru că numai aşa individul poate să fie un bun element social care înţelege şi respectă
valorile umane recunoscute şi apărate de societate.

Secţiunea a 3-a. Rolul ştiinţelor juridice în sistemul ştiinţelor sociale.

Prin ştiinţă se înţelege: ansamblul sistematic de cunoştinţe de scriere veridice despre

realitatea obiectivă şi subiectivă; un ansamblu de cunoştinţe dintre-un anumit domeniu al
cunoaşterii. După cum am arătat deja sistemul ştiinţelor înglobează şi sistemul ştiinţelor sociale care
conţin ca subsisteme:

Ştiinţele umane, de exemplu economia, sociologia, psihologia etc.;

Ştiinţele istorice avînd ca obiect reconstituirea şi interpretarea trecutului;
Ştiinţele juridice care vizează aspectele umane de tip normativ.

Cele două funcţii principale ale dreptului sunt:

funcţia practică prin care sunt stabilite faptele şi situaţiile de cercetat;
funcţia teoretică prin intermediul căreia sunt elaborate teoriile, principiile,
conceptele ce se cercetează.

Secţiunea a 4-a. Sistemul ştiinţelor juridice

Dreptul este o ştiinţă a valorilor, o ştiinţă a normelor şi o ştiinţă a realităţii. Dreptul nu este
un ambalaj exterior pentru deciziile autorităţii, ci un limbaj cu efecte de structură, un rezultat al
confruntării între interese şi valori.
Calitatea dreptului ca ştiinţă a fost pusă la îndoială, ridicând întrebarea dacă dreptul nu este

5
numai o artă, o tehnică. După cum arată Pierre Pescatore citat de profesor Sofia Popescu „ ...
dreptul este şi ştiinţă şi artă. Dreptul, ca sistem normativ, poate fi cunoscut şi studiat şi din acest
punct de vedere, putem vorbi despre ştiinţa dreptului, dar înainte de toate dreptul, ca sistem
normativ, trebuie transpus în practică, în viaţa socială şi din acest al doilea punct de vedere, dreptul
trebuie să intervină ca artă şi ca tehnică, constând în ştiinţa practică de a face ( savoir faire) a
acelora care sunt chemaţi să elaboreze legi, adică despre tehnica legislativă şi tehnica aplicării
dreptului, adică practica judecătorească şi administrativă”.

 În rândul ştiinţelor sociale dreptul ocupă un loc aparte şi de impact social. Sistemul
ştiinţelor dreptului ( a ştiinţelor juridice) este alcătuit din următoarele părţi:

Teoria generală a dreptului;

Ştiinţele juridice de ramură;
Ştiinţe juridice istorice;
Ştiinţele ajutătoare.

CAPITOLUL II
CONCEPTUL ŞI DEFINIŢIA DREPTULUI
Secţiunea 1. Conceptul de drept şi accepţiunile noţiunii.

Studiul dreptului impune analizarea noţiunii de drept. Cuvîntul drept este folosit în mai
multe accepţiuni; el şi are originea în cuvîntul latin directus evocînd sensul: direct, rectiliniu.
Corespondentul latin al cuvîntului drept este jus avînd sensurile: drept, lege etc.
Sensurile noţiunii de drept mai pot fi privite şi ca:
drept naţional, adică ansamblul de norme juridice şi instituţii ce compun
dreptul obiectiv şi pozitiv al unui stat ( dreptul romînesc, dreptul englez);
dreptul internaţional, adică totalitatea normelor juridice create de state pe
baza acordului lor de voinţă, exprimat în forme juridice specifice, pentru a
reglementa raporturile dintre ele privind pacea, securitatea şi cooperarea
internaţională, norme a căror aplicare este realizată prin respectarea de bună
voie, iar în caz de necesitate prin sancţiunea individuală sau colectivă a
statelor.

6
 Cuvântul drept mai este asociat ca adjectiv în aprecierea de natură morală ( de exemplu: om
drept, acţiune dreaptă, pedeapsă dreaptă etc.). În afara termenului de drept se întrebuinţează şi
termenul de juridic.

Secţiunea a 2-a. Definirea dreptului.

Încercarea de a defini dreptul datează din cele mai vechi timpuri. Astfel: în dreptul roman
era definit jus est ars boni et aequi ( dreptul este arta binelui şi a echităţii). Cicero, una dintre
figurile proeminente ale culturii romane, consideră că „ dreptul e stabilit prin lege, iar legea derivă
din natura noastră care se conduce după voinţa divină şi are în ea ceva nepieritor. Nu toate legile
sunt juste, criteriul de apreciere a justului fiind conştiinţa morală”.
Hugo Grotius, jurist de forţă al Evului mediu, lansează ideea dreptului raţional distinct de
religie în vreme ce şcoala istorică a dreptului lansează ideea că dreptul este un produs istoric.
În privinţa definirii dreptului propunem:
dreptul este ansamblul regulilor asigurate şi garantate de către stat care au ca
scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman în principalele
relaţii din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei
libertăţilor, apărării drepturilor esenţiale ale omului şi justiţiei sociale.
dreptul reprezintă totalitatea normelor juridice elaborate sau recunoscute de
puterea de stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului
subiectelor de drept în cadrul celor mai importante relaţii din societate,
conform valorilor sociale ale societăţii respective, stabilind drepturi şi
obligaţii juridice a căror respectare este asigurată, la nevoie, de forţa
coercitivă a statului.

Secţiunea a 3-a. Dimensiunea socială a dreptului.

Dreptul este un produs social, iar fenomenul juridic se regăseşte în activitatea noastră zilnică
din orice domeniu. Fără drept, cu normele şi instituţiile sale, statul modern nu se poate ridica la
dezideratul „ stat de drept” în cadrul căruia drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului sunt
protejate.

7
 Dreptul nu poate fi disociat de viaţa socială a omului. Realitatea juridică este o componentă
a realităţii sociale şi se intersectează cu realitatea economică, politică etc.

Secţiunea a 4-a. Tipologia dreptului şi sistemul de drept.

Fenomenul juridic este extrem de complex şi aflat într-o continuă evoluţie. Influenţele
principale vin din sectorul economic şi politic.
Dreptul ca ştiinţă socială nu este static. Normele juridice şi instituţiile de drept nu sunt
permanente. Istoria dreptului demonstrează existenţa unor tipuri de drept diverse atât din punct de
vedre istoric, dar şi geografic cu puternice influenţe socio-politice. Metoda tipologică de studierea a
dreptului vizează diferenţele dintre sistemele de drept, cât şi elementele comune.
Sistemele de drept aparţin de diverse culturi juridice care formează din punct de vedere al
dreptului comparat: „Familia de drept”. Familia de drept grupează, conţine sisteme juridice
naţionale ordonate din prisma trăsăturilor comune ale acestora.

Doctrina română clasifică familia de drept în:

Marele sistem de drept romano-germanic;
Marele sistem de drept anglo-saxon;
Sistemele juridice şi religioase tradiţionale.

Secţiunea a 6-a. Diviziunea dreptului în drept

public şi drept privat.

După cum s-a arătat dreptul roman a jucat un rol esenţial atât sub aspect normativ, cât şi sub
aspect instituţional în elaborarea şi evoluţia dreptului modern.

Profesorii Emil Molcuţ şi Dan Oancea arată că romanii au creat şi au cercetat

distinct dreptul privat de dreptul public. Potrivit acestei concepţii dreptul privat
cuprinde norme juridice care apără interesele indivizilor în opoziţie cu dreptul public
care apără interesele statului. Această concepţie a fost exprimată într-o formă clară

8
 abia către sfîrşitul epocii clasice, În textul prin care Ulpian precizează criteriile pe
baza cărora putem distinge domeniul dreptului public de cel al dreptului privat:
publicum jus este quod ad statum rei romanae spectat, privatum quod ad
singulorum utilitatem ( dreptul public este cel care se referă la organizarea statului
roman, iar dreptul privat - la interesele fiecăruia).

Din punctul de vedere al dreptului intern, dreptul public are ca obiect de reglementare
relaţiile sociale ce vizează raporturile dintre cetăţeni şi stat sau raporturile interstatale. Această
diviziune a dreptului cuprinde: drept constituţional, drept penal, drept administrativ, drept
internaţional public etc.
În privinţa dreptului privat precizăm că acesta reglementează relaţiile patrimoniale şi
nepatrimoniale ale particularilor. În această diviziune regăsim: drept civil, drept internaţional privat
etc.

Secţiunea a 7-a. Factorii de configurare a dreptului.

 Personalitatea dreptului este puternic influenţată de realitatea socială. Dreptul nu este

o creaţie spontană, el este un produs socio-istoric influenţat direct de numeroşi factori după
cum urmează:

 Mediul natural;
 Cadrul social-politic şi ideologic;
 Factorul uman;
 Religia, morala şi drepturile omului.

9
 CAPITOLUL III
PRINCIPALELE CARACTERISTICI ALE
DREPTULUI. METODE SPECIFICE DE
CERCETARE ALE DREPTULUI. FUNCŢIILE
DREPTULUI
Secţiunea 1. Principalele caracteristici ale dreptului

Dreptul este o creaţie a oamenilor în cadrul evoluţiei socio-istorice. Modul de formare are la
bază procesul de acumulare de norme juridice şi organizare statală, dar şi procesul creativ prin care
noi şi noi cunoştinţe juridice s-au acumulat. Astfel, ştiinţele juridice au suferit de-a lungul secolelor
un puternic proces evolutiv în strânsă legătură cu practica juridică şi cu dezvoltarea teoriilor
specifice.

 Caracteristicile dreptului:
ştiinţa dreptului are o istorie proprie care este integrată în istoria statului,
dreptul şi statul nu se pot separa, ci se găsesc într-o strănsă interdependenţă,
lucru valabil şi pentru ştiinţele despre drept şi despre stat;
ştiinţa dreptului are un puternic caracter normativ;
ştiinţa dreptului are un aparat conceptual propriu ce operează cu noţiuni şi
definiţii specifice cum ar fi: subiect de drept, raport juridic, act normativ, fapt
ilicit etc.;
dreptul foloseşte expresia lege într-un sens propriu spre deosebire de celelalte
ştiinţe ce folosesc termenul lege şi fundament al unui fenomen. Ştiinţa
dreptului înţelege prin lege - norma de drept;
ştiinţa dreptului are profunde conotaţii socio-umane.

10
 Secţiunea a 2-a. Metodele cercetării ştiinţifice a
dreptului.

Principalele metode de studiere a dreptului sunt:

Metoda generalizării şi abstractizării teoretice a fenomenului juridic. Toate ştiinţele

juridice folosesc această metodă de cercetare a dreptului.
Metoda logică se pliază foarte bine pe cercetarea ştiinţei dreptului întrucît ea este o
ştiinţă deductivă. Metoda istorică de cercetare a dreptului ajută la cunoașterea
dreptului pe baza evoluţiei sale istorice. Sensul evenimentelor dintr-o anumită
perioadă, valorile sociale din acea perioadă şi-au pus amprenta pe regulile de drept
şi pe instituţiile contemporane. Creaţia juridică este pînă la urmă o valoare socială
care trebuie luată în considerare atât de jurişti, căt şi de istorici. Nu în ultimul rând
pentru practicienii dreptului creaţia juridică poate deveni o sursă de inspiraţie.
Metoda comparativă are ca obiectiv compararea sistemelor de drept diferite, a
ramurilor şi instituţiilor, a normelor de drept. Metoda sociologică analizează
fenomenul juridic din perspectiva influenţei societăţii asupra fenomenului juridic în
general. Secţiunea a 3-a. Funcţiile dreptului.

Funcţiile dreptului din perspectiva teoriei generale a dreptului.

Sub acest aspect, funcţiile dreptului sunt analizate din punct de vedere normativ, al
conţinutului, creării şi evoluţiei dreptului prin raportare la împrejurările socio-istorice de
determinare.

Funcţia de instituţionalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice. Funcţia

de conservare, protejare şi garantare a valorilor sociale esenţiale. Rolul principal al
dreptului îl reprezintă ocrotirea valorilor sociale. Din acest motiv rezultă gradul ridicat de
implicare în viaţa socială a fenomenului juridic. Dreptul realizează activităţi specifice în
sensul de mai sus prin: stabilirea direcţiilor şi tiparelor de convieţuire socială, elaborarea

11
 unui sisteme de reguli juridice obligatorii erga omnes, sancţionarea oricărei încălcări a legii,
în limita şi spiritul actului normativ aplicabil în vederea restabilirii ordinii de drept, crearea
unui cadrul instituţional şi normativ în spiritul principiilor de drept în vederea asigurării
ordinii sociale.
Funcţia de conducere a societăţii.
Funcţia normativă a dreptului este considerată o adevărată funcţie de sinteză, în sensul că le
implică pe toate celelalte.

CAPITOLUL IV
DREPTUL ŞI STATUL
Secţiunea 1. Noţiunea de stat. Scurt istoric.

Cea mai importantă instituţie politică a unei societăţi este statul. Elementele de bază ale
organizării, funcţionării şi conducerii oricărei societăţi se înfăptuiesc cu şi prin instituţiile statale.
Statul a apărut cu circa 6.000 de ani în urmă în Orientul antic unde au apărut state precum
India, Babilon, Egipt.

Secţiunea a 2-a. Sensurile termenului „ stat” şi definiţia statului.

 Sensul istorico-geografic.
 Sensul politico-juridic.

Secţiunea a 3-a. Elementele statului.

 Teritoriul.
 Populaţia.
 Forţa publică.

12
 Secţiunea a 4-a. Puterea de stat. Exercitare şi trăsături
definitorii.

 1. Exercitarea puterii de stat. Separaţia puterilor.

Separaţia puterilor în stat este menită să asigure un echilibru sociale şi ea a apărut în Secolul
Luminilor ca o adevărată reacţie de împotrivire la adresa monarhiei absolute şi a celebrei formule a
regelui Ludovic al XIV-lea - „L’ état c’est moi” ( Statul sunt eu).
Asigurarea unui echilibru între cele trei puteri revine dreptului, prin fixarea cadrului legal de
funcţionare a fiecărei puteri, cadrul în care trebuie să se regleze şi raporturile fireşti de cooperare a
puterilor şi de integrare a acestora în sistemul social politic de organizare socială.

 2 .Trăsăturile puterii de stat

 Puterea statală reprezintă o formă de organizare de stat a puterii populare.

 Ea exprimă voinţa poporului. Voinţa poporului este voinţa generală şi obligatorie.
 Puterea de stat se exercită prin organele şi instituţiile puterii.
 Obiectul puterii de sta îl reprezintă guvernarea întregii societăţi.
 Puterea de stat se exercită în cadrul legal, iar în caz de nevoie este permisă folosirea forţei
coercitive a organelor şi instituţiilor specializate.

Secţiunea a 5-a. Organele statului.

Funcţiile statului se realizează prin mecanisme şi instituţii proprii având competenţe

specifice deferite de Constituţie sau alte acte normative.
Elementul de bază al mecanismului statului îl constituie organul de stat... acea parte
componentă a aparatului de stat, învestită cu competenţă şi putere şi care se caracterizează prin
aceea că cei care o compun au o calitate specifică - deputaţi, funcţionari de stat sau magistraţi.

13
 Fiind o expresie a celor trei puteri etatice, organele de stat se împart în:
 organele puterii legislative care au ca principală funcţie elaborarea de acte normative.
Denumirea acestor organe este variată, dar toate sunt învestite cu puterea de legiferare
( parlament, congres, adunare etc.)
 organele puterii executive au ca principale atribuţii aplicarea legii şi administrarea societăţii.
Organele puterii executive sunt centrale şi locale fiind conduse de miniştri sau de înalţi
funcţionari publici ( de exemplu, prefectul).
 Organele judecătoreşti îndeplinesc o funcţie jurisdicţională avînd ca finalitate asigurarea
respectării drepturilor omului şi a ordinii juridice în ansamblu său..

Secţiunea a 6-a. Consideraţii privind statul de drept. Trăsături.

Statul de drept reprezintă o mare victorie în evoluţia umanităţii pentru că elimină opresiunile
şi arbitrariul forţei publice. Scopul principal îl reprezintă transformarea statului într-un instrument
aflat în slujba cetăţeanului, sub domnia legii ( rule of law).

rule of law

 Trăsături ale statului de drept:

 Autonomia dreptului.
 Previzibilitatea şi predictibilitatea.

14
 CAPITOLUL V
PRINCIPIILE GENERALE ALE DREPTULUI
Secţiunea 1. Consideraţii introductive.

Prin expresia principiile generale ale dreptului se înţelege un ansamblu de idei

directoare care, fără a avea caracterul precis şi concret al normelor de drept pozitiv,
orientează aplicarea dreptului şi evoluţia lui.
Principiile generale ale dreptului sunt „acele elemente fundamentale, idei cu un grad ridicat
de generalitate, ce pot fi regăsite în orice sistem de drept şi care călăuzesc, pe o durată de timp
relativ îndelungată, atât elaborarea, evoluţia, interpretarea, cât şi aplicarea normelor de drept”.

 Trăsături esenţiale ale principiilor generale de drept:

 sunt idei de bază ale ştiinţei dreptului;
 au caracter general;
 se regăsesc în mai multe ramuri de drept;
 relaţionează cu ordinea juridică şi promovează valori juridice esenţiale;
 fie că izvorăsc din norma de drept, fie că e vorba de principii nescrise ale dreptului,
fac să predomine spiritul legii, faţă de litera legii;

Succint, pot fi reţinute următoarele trăsături specifice: maximum de generalitate,

valoarea lor juridică imperativă, caracterul lor interdependent şi unitar.

Pentru practică, cele mai folositoare sunt acele generalizări

care ar putea servi ca un fel de recomandări la rezolvarea problemelor
concrete. Se pot formula doar principii, norme orientative pentru
comportamentul optim în practică; ştiinţa administraţiei ( afirmaţia este
valabilă pentru toate ramurile dreptului - n.a.) nu poate formula reguli pe
baza cărora să se rezolve toate cazurile concrete, ci doar criterii, reguli şi
principii cu ajutorul cărora se poate acţiona raţional şi eficient.

15
 Secţiunea a 2-a. Clasificări ale principiilor dreptului.

Potrivit opiniei regretatului profesor Jery Wroblewski pot fi distinse cinci categorii
de principii, şi anume:
principiile pozitive ale dreptului, definite ca „ norme explicit formulate în textele de
drept pozitiv sau cel puţin, construite, plecând de la elementele conţinute în aceste
dispoziţii”;
principiile implicite ale dreptului, adică acele reguli tratate ca premise sau consecinţe
ale dispoziţiilor dreptului pozitiv, fără a fi expres enunţate;
principiile extrasistemice ale dreptului, adică acele reguli privite ca principii, dar
care nu pot fi încadrate în primele două categorii pentru că sunt exterioare dreptului
pozitiv;
principiile-nume, ca denumiri fără caracter normativ, ce caracterizează trăsăturile
esenţiale ale unei instituţii juridice;
principiile-construcţii ale dreptului, sunt instrumente conceptuale presupuse în
elaborarea dogmatică a dreptului sau în aplicarea şi interpretarea legii.

În Constituţia României sunt consacrate o serie de principii precum: principiul supremaţiei

legii (art. 16 alin. 2) principiul legalităţii pedepsei (art. 23 alin. 12 "nulla poena sine lege"),
principiul "bunei credinţe în exercitarea drepturilor şi a libertăţilor " (art. 57), principiul
neretroactivităţii legii (art. 15 alin.2).

Secţiunea a 3-a. Scurtă prezentare a unor principii

generale ale dreptului.

 Principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a statului

Acest principiu girează practic premisa existenţei statului de drept. După cum
arată profesorul N. Popa în statul de drept întinderea puterii trebuie să fie
compensată de scurtimea duratei sale ( a celor care o deţin), izvorul oricărei

16
 puteri politice sau civile trebuie să fie voinţa suverană a poporului, iar aceasta trebuie să-şi
găsească formule juridice potrivite de exprimare în aşa fel încât puterea poporului să poată
funcţiona în mod real ca o democraţie.

Guvernarea prin drept ( Rule of Law) în cadrul statului de drept se realizează în ansamblul
condiţiilor interne şi internaţionale într-o etapă dată, scopul fiind formarea unui climat propice
dezvoltării individului în cadrul unei societăţi democratice.

 Principiul separaţiei puterilor în stat

 statuează existenţa în stat a puterii legislative, executive şi judecătoreşti şi călăuzește

întregul proces de legiferare cu privire la activităţile organelor statului. Separaţia puterilor
trebuie înţeleasă ca un echilibru al lor şi garantarea faptului că puterea nu trebuie să se
concentreze în mâinile unei singure structuri, ci în ale mai multor organe de stat, în măsură
să se controleze unele pe altele.

CAPITOLUL VI
DREPTUL ÎN SISTEMUL REGLEMENTĂRILOR
SOCIALE

Orice societate este alcătuită dintr-un ansamblu de reguli care

guvernează relaţiile interumane.
Dinamica socială este animată de acţiunile şi interesele indivizilor, dar
această dinamică, înlăuntrul căreia se regăsesc toate raporturile
interumane, se desfăşoară în limitele impuse de juridic, cât şi de o serie de
alte reguli sociale. Mai mult decât atât, dreptul are caracter sistemic,
supunându-se ca atare regulilor Teoriei generale a sistemelor.
Activitatea umană se desfăşoară într-un cadru normativ prin care sunt
reglate conduite şi comportamentele umane.

17
 Secţiunea 1. Dreptul şi morala.

 Printre normele sociale care stau la baza organizării sociale se află şi morală. Aceasta
este un ansamblu de reguli de conduită cu ajutorul cărora oamenii pot stabili ce este
bine şi rău, just şi injust.
 În epoci înepărtate, morala se confunda cu dreptul şi cu religia, de cele mai multe ori
apreciindu-se că normele şi au originea în voinţa divină. Pitagora afirma că toate
normele de comportare vin de la zei, iar oamenii care nu le respectă jignesc
divinitatea şi sunt pedepsiţi de ea.
 Potrivit profesorului S. Popescu morala este formată din ideile comune despre bine
şi rău care se regăsesc în conştiinţele individuale şi formează, se poate spune,
conştiinţa unui popor, într-un moment al evoluţiei sale.
 Încercînd să evidenţieze însemnătatea pe care o are morala în interacţiunea cu
dreptul, Eugeniu Speranţia arată că: principala forţă, forţa fundamentală a dreptului
este valabilitatea sa logică şi obligativitatea sa morală.
 Tot în acelaşi sens, este demnă de reţinut şi opinia lui Guy Durand care afirmă că
morala a servit întotdeauna ca o proto-legislaţie socială.
 Legislaţia actuală foloseşte termenul de „bune moravuri”. Bunele moravuri sunt
regulile bunei cuviinţe şi arată subiectului de drept ceea ce trebuie să se facă şi ceea
ce este interzis.
 Întrucât dreptul şi morala au caracter normativ este evident că între acestea există
asemănări şi deosebiri.
Asemănări:
 atât regulile de drept, cât şi regulile morale vizează raporturile sociale dintre indivizi sau
dintre indivizi şi alte colectivităţi umane;
 atât dreptul, cât şi morala sunt logice şi raţionale;
 atât dreptul, cât şi morala protejează ideile de justeţe, libertate, egalitate;
 ambele prescriu un comportament de urmat.
Deosebiri:
 morala are la baza precepte religioase sau comandamente individuale sau colective, în
vreme ce dreptul este o creaţie etatică;

18
  scopul dreptului este organizarea socială, pe când scopul moralei este îmbunătăţirea
virtuţilor umane;
 obiectul de reglementare al moralei vizează faptele interne, în schimb dreptul reglementează
faptele materiale exterioare;
 cea mai mare distincție o găsim însă la regimul sancţionator, întrucât încălcările normelor de
drept se sancţionează potrivit legilor scrise, cu ajutorul forţei de constrângere a statului,
încălcările normelor morale se sancţionează prin intervenţia oprobriului public,
desconsiderarea, marginalizarea etc.
Dreptul şi morala interacţionează, deşi sunt sisteme normative distincte. În acest sens, cu
titlu de exemplu amintim câteva prevederi legale, constituţionale, civile şi penale:

art. 26 din Constituţie face referire la morală;

Prevederile art. 14 din Noul Cod civil reglementează buna-credinţă şi menţionează că

obligaţiile civile trebuie executate în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. Încercând
să arată legătura dintre drept şi morală, profesor M. Uliescu exemplifică prin art. 14 din
Noul Cod civil şi notează : fără îndoială că raportul dintre morală şi drept este evident.
Principiile etice şi normele morale regăsindu-se de cele mai multe ori în norme juridice,
precise şi riguroase, uneori chiar imperative.
 Art. 203 din Cod penal prin care se incriminează şi sancţionează fapta de lăsare fără ajutor a
unei persoane aflate în dificultate.

Secţiunea a 2-a. Uzanţele.

 Ca ansamblu de reguli sociale, ele sunt alcătuite din moravuri şi datini ce se referă la
anumite sfere ale relaţiilor sociale, având o anumită influenţă şi asupra fenomenului
juridic.
Potrivit profesorului S. Popescu, nu orice obicei, nu orice uzanţă se transformă însă în
normă de drept cutumiar. Pentru aceasta este necesar să fie îndeplinită două condiţii:

 a). Să fie practicate în mod regulat, constant, adică să constituie o obișnuință;

 b). Să fie considerate ca obligatorii, să fie respectate ca norme juridice, adică
sancţionate de autoritatea publică.

19
 Obiceiul se formează spontan ca urmare a unei conduite repetate şi prelungite până când
aceasta devine automatism. În esenţă, uzanţele reprezintă la rândul lor o categorie specială de norme
sociale. Dreptul pozitiv român, la art. 1 alin. 6 din Noul Cod civil, arată că prin uzanţe se înţelege
obiceiul ( cutuma şi uzurile profesionale).

Secţiunea a 3-a. Concluzii.

 activitatea umană reprezintă un cumul de comportamente, conduite supuse unui

sistem de reguli;
 atât dreptul, cât şi morala vizează raporturile dintre indivizi;
 uzanţele, obiceiurile se formează printr-o conduită repetată și prelungită.

Secţiunea a 4-a. Întrebări/subiecte.

1. Morala este:
(a) un ansamblu de reguli de conduită ce arată ce este just sau injust;
(b) un ansamblu de cutume şi tradiţii;
(c) o variantă a normei de drept.

2. Scopul moralei este:

(a) organizarea socială;
(b) o modalitate de tragere la răspundere a infractorilor;
(c) îmbunătăţirea virtuţilor umane.

3. Morala este factor de configurare a:

(a) infracţiunii;
(b) dreptului;
(c) stabilirii şi individualizării pedepsei.

20
 CAPITOLUL VII
NORMA JURIDICĂ

Definim norma juridică a fiind o regulă de conduită obligatorie, generală şi impersonală prin
care societatea impune subiectelor de drept o anumită conduită prin care să se asigure
ordinea socială, normă a cărei respectare este asigurată la nevoie de forţa de constrângere a
statului.

Secţiunea a 2-a. Caracterele normei juridice.

Caracter general
Caracterul impersonal
Norma juridică prescrie conduite sociale, ea reglementând relaţii sociale.
Norma juridică are un caracter tipic.
Norma juridică este obligatorie.

Secţiunea a 3-a. Structura normei juridice.

 Structura nomei juridice conţine:

 Structura internă ( ipoteză, dispoziţie, sancţiune),
 Structura externă ( tehnico-legislativă).

Structura externă a normei de drept

Reprezintă forma exterioară de exprimare a normei juridice, respectiv modul de
redactare a regulii de drept.

21
 Secţiunea a 4-a. Clasificarea normei juridice. Criterii de clasificare.

I. În funcţie de obiectul de reglementare juridic şi potrivit metodelor de reglementare.

Din acest punct de vedere normele pot fi de:
 drept constituţional,
 drept penal,
 drept administrativ
 drept civil, etc

II. După izvorul de drept din care provin normele juridice pot fi:
 legi,
 decrete,
 ordonanțe de guvern, etc.

Secţiunea a 5-a. Acţiunea normei juridice.

Neretroactivitatea legii reprezintă principiul fundamental al acţiunii normei

juridice. Acest principiu este un adevărat dat potrivit căruia legea acţionează numai pentru
viitor. Acest principiu este consacrat de prevederile art. 15 alin. 2 din Constituţia României
care statuează că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai favorabile.
Ieşirea din vigoare a normei juridice. Momentul ieşirii din vigoare a normei
juridice nu este precizat în lege întrucăt aceasta nu se adoptă pe o perioadă nedeterminată. O
excepţie o reprezintă însă normele juridice temporare care se aplică în cazuri speciale şi
pentru situaţii provizorii, cum ar fi calamităţile, starea de război etc. Odată cu încetarea
situaţiilor excepţionale încetează şi valabilitatea normei juridice aferente.
2. Acţiunea normei juridice în spaţiu
Aşadar, cercetarea normei juridice în spaţiu trebuie să se facă atât sub aspectul legii
naţionale, dar şi sub aspectul legii internaţionale.

22
 La umbra supremaţiei puterii de stat îşi produce efecte principiul teritorialităţii. Astfel, actele
normative elaborate şi emise de către un stat sunt obligatorii pe întreg teritoriul statului respectiv.
3. Acţiunea normei juridice asupra persoanei. Norma juridică este teritorială, dar şi
personală, deoarece regula de drept se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul unui stat.

Secţiunea a 7-a. Întrebări/subiecte.

1. Norma juridică este o regulă:

(a) obligatorie pentru toate subiectele de drept;
(b) impersonală, adresată doar persoanelor juridice;
(c) facultativă şi lipsită de sancţiune.

2. Norma juridică este impersonală întrucât:

(a) se adresează doar majorilor;
(b) se adresează tuturor categoriilor sociale;
(c) nu are un anumit destinatar în rândul subiectelor de drept.

3. Norma juridică prescrie:

(a) o acţiune;
(b) o inacţiune;
(c) o conduită.

4. Ipoteza normei juridice stabileşte:

(a) sancţiunea ce se aplică în cazul nerespectării acesteia;
(b) condiţiile în care intervine norma juridică;
(c) data intrării în vigoare a normei juridice.

5. În funcţie de izvorul de drept din care provin, normele juridice pot fi:
(a) norme de drept privat sau public;
(b) legi, decrete, ordonanţe de guvern;
(c) norme generale sau speciale.

23
6. Potrivit principiului neretroactivităţii legii, norma juridică acţionează:
(a) numai pentru viitor;
(b) doar pe teritoriul unui stat;
(c) selectiv şi pe etape de timp.

7. Norma juridică iese din vigoare:

(a) expres şi tacit;
(b) doar prin căderea în desuetudine;
(c) doar prin ajungerea la termen.

8. Norma juridică:
(a) se aplică şi apatrizilor;
(b) nu se aplică apatrizilor;
(c) se aplică apatrizilor doar în situaţii expres şi limitativ prevăzute de lege.

24
 CAPITOLUL VIII
IZVOARELE DREPTULUI
Secţiunea 1. Clasificarea izvoarelor formale ale dreptului.

 Etimologic, termenul de izvor sau izvoare în asociere cu termenul drept sugerează

ideea de sursă sau de origine a dreptului, ideea de factori care determină originea şi
existenţa dreptului, ideea de condiţii şi factori din care decurge dreptul.

Secţiunea a 2-a. Legea.

Legea a fost definită în moduri diferite, după cum urmează:

 formulă generală care enunţă o corelaţie între fenomene fizice, verificată prin
experienţă; în sens larg, principiu esenţial şi constant;
 formulă generală care enunţă o corelaţie între fenomene fizice şi organizarea
socială; în sens larg, regulă imperativă care exprimă un ideal, o normă, o
etică;
 regulă imperativă cu caracter general, care emană de la un deţinător al
autorităţii într-un grup social, impusă omului din exterior şi sancţionată prin
intermediul forţei publice.

Secţiunea a 3-a. Cutuma

Cutuma a fost definită ca regula de drept, în general nescrisă, care atribuie unei practici
constante şi repetate un caracter juridic coercitiv, recunoscut de către cei interesaţi.

condiţia obiectivă ( materială)

condiţia subiectivă ( psihologică)
Prima condiţie se referă la practica incontestabilă şi prelungită (longa inveterata
consuetudo).

25
 Secţiunea a 4-a. Jurisprudenţa.

Se spune că originea jurisprudenţei trebuie căutată mai înainte de naşterea legii.

Secţiunea a 5-a. Doctrina.

Doctrina reprezintă un studiu sistematic şi critic al diferitelor materii juridice. Ea este

constituită din opiniile cu autoritate emise de autori în lucrările lor. Doctrina înseamnă dreptul,
astfel cum este conceput de teorie, explicarea lui ştiinţifică, generalizarea şi sistematizarea lui.

Secţiunea a 6-a. „Dreptul autonom”.

 Spre deosebire de dreptul care emană de la stat, dreptul autonom provine de la

formaţiuni sociale, care au fie un caracter economic ( de exemplu, cooperativele,
corporaţii economice), fie caracter social (de exemplu, sindicate profesionale), fie un
caracter ştiinţific, cultural-sportiv (de exemplu, asociaţiile ştiinţifice, federaţiile
sportive).

Ca exemplu pot fi date: Centrocoop-Uniunea Naţională a Cooperaţiei de Consum, Asociaţia

Sportivă „ PHOENIX” Ceptura-Prahova, Sindicatul Naţional al Poliţiştilor şi Personalului
Contractual etc.

 Aceste formaţiuni se supun cât priveşte organizarea lor interioară şi modalitatea de înfiinţare
legislaţiei naţionale, normelor generale, de provenienţă statală, dar ele au competenţa de a
elabora o seamă de norme care reglementează ordinea lor interioară. Tocmai această
competenţă a lor de a elabora norme privind ordinea lor interioară le conferă o anumită
autonomie. De exemplu Statutul avocaţilor, publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 898
din 19 decembrie 2011, Statutul notarilor publici publicat în Monitorul Oficial, Partea I, nr.

26
 13 din 14 ianuarie 2000, Statutul Centrocoop aprobat prin Hotărărea nr. 3 din 23 februarie
2007 la Congresul Extraordinar de la Sovata şi autentificat notarial cu nr. 767/13.03.2007.
 Şi aceste norme specifice urmează procedura normală de aducere la cunoștința publicului.
Fiind aduse la cunoştinţa publicului, instanţele judecătoreşti pot să se pronunţe, în baza
acestor acte normative asupra litigiilor ivite.

Secţiunea a 9-a. Întrebări/subiecte.

1. Legea reprezintă:
(a) actul normativ cu forţă juridică superioară celorlalte izvoare de drept;
(b) o regulă socială a cărei respectare este facultativă;
(c) o normă cutumiară transmisă prin viu grai.

2. Legea este creaţia:

(a) practicii constante a cetăţenilor;
(b) autorităţii publice;
(c) opiniei specialiştilor în drept.

3. Cutuma reprezintă:
(a) un elaborat al Parlamentului European;
(b) o regulă de drept nescrisă bazată pe o practică juridică constantă şi repetată;
(c) ansamblul deciziilor judecătoreşti ale instanţei supreme.

4. Cutuma se aduce la cunoştinţa publică prin:

(a) publicare în Monitorul Oficial;
(b) transmitere prin viu grai;
(c) întocmirea de articole în presă.

5. Jurisprudenţa:
(a) reprezintă cu certitudine izvor de drept în sistemul anglo-saxon;
(b) reprezintă cu certitudine izvor de drept în sistemul romano-germanic;
(c) nu reprezintă izvor de drept.

27
 CAPITOLUL IX
REALIZAREA ŞI APLICAREA DREPTULUI
Secţiunea 1. Realizarea dreptului. Noţiune şi concept.

 În esenţă, putem definim realizarea dreptului ca fiind procesul social de

implementare a prescripţiilor normelor de drept prin care subiectele de drept respectă şi pun
în executare regulile normative, în vreme ce organele etatice aplică dreptul potrivit limitelor
şi competenţelor legale.

Secţiunea a 2-a. Modurile de realizare a dreptului.

1. Respectarea prescripţiilor normelor juridice

 Realizarea dreptului prin respectarea prescripţiilor juridice presupune următoarele atitudini
ale subiectelor de drept:
 îndeplinirea cerinţelor legale, imperative sau permisive;
 executarea normei juridice în vederea valorificării drepturilor subiective, dar cu respectarea
libertăţii celorlalţi.
2. Aplicarea normei juridice de către organele de stat competente.
Trăsăturile actelor de aplicare a dreptului şi diferenţele faţă de actele normative.
 au un caracter concret care se referă la o anumită situaţie de fapt, în schimb normele juridice
sunt generale şi impersonale;
 actul de aplicare a dreptului se naşte, modifică sau stinge un raport juridic, în schimb regula
de drept nu generează automat un raport de drept;
 în privinţa acţiunii în timp, observăm că actele de aplicare a dreptului sunt influenţate de
elaborarea şi comunicarea părţilor interesate, în vreme ce actul normativ este producător de
efecte juridice din momentul publicării sau la o dată ulterioară şi precizată. De remarcat
faptul că norma juridică încetează să-şi mai producă efectele prin ajungerea la termen sau
prin abrogare, în schimb efectul în timp al actelor de aplicare este influenţat de natura
acestora ( penale, civile etc.), de tipul de litigiu, de urgenţa măsurilor etc.
 actele de aplicare pot fi elaborate de toate cele trei puteri din stat ( legislativă, executivă,
judecătorească).

28
 Secţiunea a 3-a. Fazele de aplicare a dreptului.

 Stabilirea stării de fapt reprezintă prima fază a aplicării dreptului, dar şi cea mai importantă
întrucât de aceasta sunt legate următoarele faze.
 Alegerea normei juridice reprezintă a doua etapă a procesului de aplicare a dreptului. În
cadrul acestei etape, misiunea organului competent este de a stabili norma juridică aplicabilă
situaţiei de fapt corect reţinute. Operaţiunea respectivă se desfăşoară cu respectarea
principiului legalităţii. Activităţile specifice organului de aplicare constau în: desemnarea
regulii de drept incidente, constatarea valabilităţii normei juridice, corelaţia şi, eventual,
coroborarea cu alte norme de drept.
 Interpretarea dreptului
 Elaborarea şi emiterea actului de aplicare

Secţiunea a 5-a. Întrebări/subiecte.

1. Realizarea dreptului reprezintă:

(a) o acţiune specifică puterii executive;
(b) procesul social de implementare a prescripţiilor normelor de drept;
(c) o creaţie legislativă a parlamentului.

2. Libertatea individului:
(a) nu are limite;
(b) este limitată parţial;
(c) este limitată legal astfel încât să nu fie atinsă libertatea celorlalţi.

3. Aplicarea dreptului se realizează de către:

(a) doar executorii judecătoreşti;
(b) de fiecare individ în parte;
(c) de organele statului.

29
4. Actele de aplicare a dreptului au un caracter:
(a) general;
(b) facultativ, la alegerea organului de drept;
(c) concret ce se referă la o situaţie de fapt.

5. Stabilirea stării de fapt reprezintă:

(a) concluzia oricărei hotărâri judecătoreşti;
(b) lămurirea tuturor elementelor ce conduc la aflarea adevărului;
(c) sancţiunea ce se aplică faptelor ilicite.

CAPITOLUL X
INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE
Secţiunea 1. Noţiuni introductive. Considerentele şi scopurile
interpretării normei juridice.

 Operaţiunea de interpretare a regulii de drept conduce la explicarea unui text de lege.

Considerentele pentru care este necesară interpretarea normelor juridice sunt:

 în primul rând, norma juridică ce are un caracter general şi impersonal, nu poate, oricât de
perfectă ar fi formularea ei, să cuprindă situaţiile posibile care apar în viaţă. Or, ea trebuie aplicată
unor situaţii concrete;
 în al doilea rând, norma juridică, pentru a fi cunoscută şi corect aplicată, trebuie coroborată
cu celelalte norme, să fie înțeleasă ca parte componentă a unui sistem de reglementări. Astfel, o
normă juridică cuprinsă în partea specială a codului penal nu poate fi înţeleasă corespunzător decât
dacă este analizată în strânsă legătură cu normele juridice din partea generală a codului;
 în al treilea rând, interpretarea este impusă de modul de redactare a textelor normative.
Limbajul şi stilul, terminologia utilizată de legiuitor şi a modul concret de formulare a propoziţiilor
juridice, reclamă lămuriri şi explicaţii care necesită cunoştinţe de specialitate care să permită găsirea
sensului real al unor concepte, expresii, formulări etc.;
 în al patrulea rând, interpretarea este determinată şi de existenţa unor texte normative confuz
redactate, al căror limbaj şi stil sunt în neconcordanţă cu exigențele dreptului modern.

30
 După cum precizează profesor Sofia Popescu în practica aplicării dreptului prin
cuvântul „ interpretare” se desemnează ansamblul procedeelor intelectuale care
servesc la definirea şi precizarea într-o situaţie dată a normei juridice aplicabile. Luată în acest sens,
interpretarea trebuie înţeleasă în sensul că nu înseamnă numai clarificarea unui text obscur, ci şi
circumstanţierea unui text general, rectificarea imperfecţiunilor textului legii, rezolvarea
contradicţiilor din textul legii.

Secţiunea a 2-a. Formele interpretării normelor juridice.

A. Interpretarea oficială
B. Interpretarea neoficială ( doctrinară). Nu este obligatorie, ci facultativă.

Secţiunea a 4-a. Principiile de interpretare a normelor juridice.

Asigurarea efectului juridic al normei de drept

Lacunele legislative se vor interpreta în favoarea libertăţii de acţiune
Tot ce nu este interzis este permis
Asigurarea unei coerenţe şi permanenţe în procesul de interpretare
Interpretul trebuie să asigure o interpretare justă şi echitabilă.

31
 Secţiunea a 6-a. Întrebări/subiecte.

1. Interpretarea oficială este:

(a) obligatorie;
(b) facultativă;
(c) subordonată interpretării doctrinare.

2. Metoda gramaticală de interpretare a normei juridice urmăreşte:

(a) sensul sintactic şi morfologic al cuvintelor;
(b) spiritul actului normativ;
(c) condiţiile istorice ale apariţiei legii.

3. Interpretarea normei juridice trebuie să asigure:

(a) o interpretare justă şi echitabilă;
(b) o interpretare în favoarea părţii vătămate;
(c) o interpretare subiectivă.

CAPITOLUL XI
RAPORTUL JURIDIC
Secţiunea 1. Noţiunea de raport juridic. Premisele
raportului juridic.

Putem defini raportul juridic ca fiind relaţia socială reglementată de norma juridică,
impunând o anumită conduită subiecţilor de drept, conduită a cărei respectare poate fi obţinută pe
calea coerciţiei puterii statale.

32
 Secţiunea a 2-a. Trăsăturile raportului juridic.

 Raportul juridic este un raport social;

 Raportul juridic este un raport de suprastructură;
 Raportul juridic este un raport voliţional;
 Raportul juridic este un raport valoric;
 Raportul juridic reprezintă o categorie istorică.

Secţiunea a 3-a. Structura raportului juridic: subiectele,

conţinutul şi obiectul.

 1. Subiectele raportului juridic.

După cum s-a reţinut atunci când s-a analizat trăsătura raportului juridic de a fi un raport social,
subiectele raporturilor juridice nu pot fi decât oamenii.
 2. Conţinutul raportului juridic este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor de
drept.
 3. Obiectul raportului juridic îl reprezintă chiar conduita constând în acţiunile pe care
titularul dreptului le exercită sau le pretinde titularului obligaţiei pe parcursul desfăşurării
raportului juridic.

Secţiunea a 4-a. Faptul juridic.

 Faptul juridic reprezintă acele împrejurări care produc efecte juridice în temeiul unor norme
juridice, efecte juridice care constau în naşterea, modificarea sau stingerea unor raporturi
juridice.

33
 Secţiunea a 6-a. Întrebări/subiecte.

1. Raportul juridic:
(a) nu se diferenţiază de celelalte raporturi sociale;
(b) se diferenţiază de celelalte raporturi sociale, tocmai pentru că este reglementat de o normă
juridică, prestabilită;
(c) se diferenţiază de celelalte raporturi sociale numai dacă titularul său decide în acest sens.

2. Raportul juridic:
(a) reprezintă principala formă de realizare a dreptului;
(b) reprezintă o excepţie pe planul realizării dreptului;
(c) este întotdeauna echivalent cu raportul social.

3. Premisele raportului juridic sunt:

(a) existenţa conflictelor între subiectele de drept;
(b) existenţa doar a unor acte normative;
(c) norma juridică, subiectele de drept şi faptele juridice.

4. Trăsăturile raportului juridic sunt următoarele:

(a) unicitatea şi impersonalitatea sa;
(b) complexitatea şi repetitivitatea sa;
(c) un raport social, un raport de suprastructură, un raport voliţional, un raport valoric şi
reprezintă o categorie istorică.
5. Structura raportului juridic este compusă din:
(a) subiecte, conţinut şi obiectul raportului juridic;
(b) ipoteză, dispoziţie şi sancţiune;
(c) normă juridică şi raport social.

6. Conţinutul raportului juridic este format din:

(a) comportamentul impus subiectelor de drept;
(b) drepturile şi obligaţiile subiectelor de drept;
(c) norma juridică ce trebuie respectată.

34
7. După criteriul opozabilităţii lor, drepturile subiective pot fi:
(a) drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale;
(b) drepturi absolute şi drepturi relative;
(c) drepturi reale şi drepturi de creanţă.

8. Clasificarea în drepturi principale şi accesorii are la bază:

(a) criteriul corelaţiei dintre drepturi;
(b) criteriul gradului de certitudine oferit titularului dreptului;
(c) criteriul naturii conţinutului dreptului.

9. Obiectul raportului juridic:

(a) se confundă cu conţinutul raportului juridic;
(b) constă în conduita subiectului de drept;
(c) este format dintre drepturi şi obligaţii.

10. Faptele juridice:

(a) nu reprezintă o premisă a raportului juridic;
(b) nu produc efecte juridice;
(c) se pot clasifica în evenimente şi acţiuni, care la rândul lor pot fi acţiuni licite şi acţiuni
ilicite.

CAPITOLUL XII
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ
Secţiunea 1. Noţiunea.

 Respectarea normelor de drept reprezintă o obligaţie esenţială pentru orice cetăţean.

 Respectarea regulilor de drept se află în strânsă legătură cu principiul
responsabilităţii care se impune în plan moral, social, politic, sar mai ales juridic.

35
 Secţiunea a 2-a. Definiţia şi trăsăturile răspunderii juridice.

 Trăsăturile răspunderii juridice:

 răspunderea juridică reprezintă un raport juridic de constrângere;
 răspunderea juridică dă naştere dreptului statului de a aplica o sancţiune şi obligaţiei
persoanei vinovate de a se supune sancţiunii;
 sancţiunea aplicată se supune principiului legalităţii;
 sancţiunea se aplică numai prin organele statului.

Secţiunea a 3-a. Condiţiile răspunderii juridice.

 a). Conduita ilicită

 b). Vinovăţia
 c). Legătura de cauzalitate

Secţiunea a 4-a. Reguli care guvernează răspunderea

juridică.

 Sancţiunile se aplică numai pentru fapte ilicite;

 Sancţiunile se aplică în mod just şi potrivit gradului de vinovăţie şi pagubei produse;
 Sancţiunea pentru fapta antisocială se aplică o singură dată potrivit principiului „ non bis in
idem” ( nu de două ori pentru aceeași faptă);

36
 Secţiunea a 5-a. Subiectele răspunderii juridice.

 Subiectele răspunderii juridice sunt persoanele fizice sau persoanele juridice

Secţiunea a 7-a. Întrebări/subiecte.

1. Respectarea normelor de drept este obligatorie:

(a) pentru toţi cetăţenii;
(b) pentru toţi cetăţenii, cu excepţia minorilor;
(c) doar în anumite intervale orare.

2. Sancţiunea ce se aplică în caz de nerespectare a normei de drept poate fi dispusă:

(a) doar de autorităţile publice;
(b) de persoana vătămată;
(c) şi de autorităţile publice, şi de persoana vătămată.

3. Pentru antrenarea răspunderii juridice este necesară întrunirea concomitentă:

(a) a tuturor condiţiilor;
(b) a două condiţii;
(c) a minim o condiţie

CAPITOLUL XIII
INTRODUCERE ÎN DREPTUL UNIUNII EUROPENE
Secţiunea 1. Consideraţii introductive.

 Integrarea europeană este un proces prin care ţările membre ale Uniunii Europene înţeleg să-
şi transfere, în mod progresiv, de la nivel naţional la nivel supranaţional, o serie de
competenţe ce ţin de resortul suveranităţii naţionale, acceptând să le exercite în comun şi
cooperând în domeniile respective de activitate în scopul atingerii unor obiective de natură
politică, economică, socială şi culturală ce vizează progresul şi dezvoltarea acestor state.

37
 Secţiunea a 2-a. Obiectivele Uniunii Europene.

 Obiectivele fundamentale ale Uniunii Europene pot fi sintetizate după cum urmează:
 Promovarea unei dezvoltări armonioase, echilibrate şi durabile a activităţii economice în
ansamblul Uniunii
 Creşterea durabilă şi neinflaţionistă
 Promovarea unui grad înalt de competitivitate și de convergență a performanțelor economice
 Un nivel de folosire a forţei de muncă şi protecţie socială ridicat
 Creşterea nivelului de trai şi a calităţii vieţii
 Promovarea coeziunii economice şi sociale
 Promovarea solidarităţii între statele membre
 Egalitatea între bărbaţi şi femei
 Un nivel ridicat al protecţiei şi ameliorării mediului.

Mijloacele de realizare a acestor obiective sunt reprezentate de instituirea unei

pieţe comune şi a unei uniuni economice şi monetare şi de punerea în aplicare a
politicilor sau acţiunilor comune ale Uniunii Europene.

Secţiunea a 4-a. Instituţii ale Uniunii Europene.

 În esenţă, Uniunea Europeană apare ca o organizaţie internaţională

interguvernamentală cu caracter atipic ale cărei instituţii cu putere de decizie sunt:

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană

Secţiunea a 5-a. Definiţia dreptului Uniunii Europene.

38
  Încercând o definire a dreptului Uniunii Europene, profesorul Dumitru Mazilu arată că
acesta аoate fi definit ca fiind ansamblul normelor juridice prin care se consacră structurile,
rolul şi funcţiile instituţiilor europene, precum şi raportul acestora cu instituţiile naţionale în
îndeplinirea obiectivelor de progres şi dezvoltare ale popoarelor Continentului.

Secţiunea a 10-a. Întrebări/subiecte.

1. Libertăţile consacrate la nivelul Uniunii Europene:

(a) nu există asemenea libertăţi, ci numai drepturi şi privilegii;
(b) sunt libertatea de circulaţie a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalurilor;
(c) sunt libertatea de exprimare şi la asociere a cetăţenilor statelor membre.

2. Uniunea Europeană este:

(a) o confederaţie;
(b) o organizaţie internaţională de tip clasic;
(c) o organizaţie internaţională interguvernamentală, cu caracter atipic.

3. La nivelul Uniunii Europene, competenţele pot fi:

(a) doar competenţe exclusive;
(b) numai competenţe exclusive şi partajate;
(c) competenţe exclusive, partajate şi competenţe de a sprijini, coordona sau completa acţiunile
statelor membre.

4. Principiile Uniunii Europene:

(a) Sunt principiul atribuirii de competenţe, principiul subsidiarităţii şi principiul
proporționalității;
(b) nu există asemenea principii, ci numai linii directoare;
(c) există numai principiul participării egale a statelor membre la luarea deciziilor.

5. Membrii Parlamentului european:

(a) sunt numiţi de către statele membre;
(b) sunt aleşi prin vot şi reprezintă cetăţenii Uniunii Europene;
(c) participă exclusiv la activitatea executivă a Uniunii Europene;

39
6. Uniunea Europeană:
(a) nu are personalitatea juridică;
(b) are o personalitate juridică restrânsă, fiind supusă unor autorizări speciale din partea statelor
membre;
(c) are personalitate juridică.

7. Izvoarele primare ale dreptului Uniunii Europene cuprind:

(a) tratatele institutive, tratatele modificatoare şi tratatele de aderare ale statelor membre;
(b) doar tratatele institutive;
(c) Constituţia Europei.

8. Regulamentul, ca act juridic al Uniunii Europene, se adresează:

(a) numai statelor membre, cu condiţia ratificării lui de către parlamentul naţional;
(b) numai statelor nemembre;
(c) statelor membre, atât statului ca entitate juridică, cât şi celorlalte subiecte de drept, persoane
fizice şi juridice.

9. Recomandările şi avizele:
(a) au forţă obligatorie, dacă au fost publicate în Jurnalul Oficial;
(b) nu au forţă obligatorie;
(c) sunt obligatorii doar pentru statele membre.

10. Raportul dintre dreptul naţional al statului membru şi dreptul Uniunii Europene:
(a) se caracterizează prin prioritatea normei de drept intern;
(b) se caracterizează prin prioritatea normei de drept al Uniunii Europene faţă de norma de drept
intern contrară;
(c) nu se pune o asemenea problemă, deoarece domeniul de reglementare al normei de drept
intern este întotdeauna diferit de cel al normei de drept al Uniunii Europene.

40