Subiectul 2

PROCESUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT CA RELAŢIE ÎNTRE PREDARE-

ÎNVĂŢARE-EVALUARE. CARACTERUL FORMATIV-EDUCATIV AL
PROCESULUI DE ÎNVĂŢĂMÂNT. LECŢIA DE MUZICĂ –
SPECIFICITATEA ACESTEIA

A. Procesul de invatamant ca relatie predare- invatare- evaluare

1. Aspecte generale
 Predarea- invatarea si evaluarea sunt activitatile prin care se realizeaza procesul
de invatamant.
 Se afla intr-o relatie de interdependenta.
 Didactica traditionala separa actul predarii si invatarii de actul evaluarii.
 Didactica moderna integreaza evaluarea in procesul de invatamant/ evaluarea
formativa.
 Didactica traditionala punea accentul pe predare. Didactica moderna trece pe
primul loc invatarea elevului, in raport cu predarea cadrului didactic.

I. Predarea
 In didactica traditionala predarea insemna transmiterea de informatii;
 In acceptiunea moderna predarea include nu numai transmiterea de
cunostinte ci si intregul sistem de actiuni si operatii desfasurate de cadrul
didactic pentru a proiecta si desfasura lectia.
Profesorul:
 Nu mai este doar o sursa de informare pentru elevi;
 Este specialistul care stapaneste o stiinta;
 Stie sa trateze pedagogic informatia stiintifica;
 Stie s-o prelucreze/ pedagogizeze si s-o adapteze la sistemul de gandire al
elevilor;
 Asigura conditiile pentru ca sursele de informare sa functioneze optim;
 Ii invata pe elevi cum sa invete.
 Profesorul are in vedere:
 Stabilirea performantelor de atins;
 Gradarea progresiva a sarcinilor;
 Stimularea intereselor de cunoastere ale elevilor;
 Evaluarea rezultatelor;
 Sporesc functiile formative si educative, de mediere a invatarii.

Functiile predarii:
 Se extind dincolo de transmiterea de informatii;
 Activitati de elaborare si conducere ;
 Organizare si conducere a invatarii;
 Control
 Inovare a procesului de invatamant.

II. INVATAREA SCOLARA

1. Conceptul de invatare
 Invatarea presupune modificare si dobandire de cunostinte, conduite, atitudini etc
ceea ce contribuie la formarea unor insusiri psihice complexe in vederea adaptarii la situatii
noi de existenta.
 Invatarea este activitatea destinata achizitionarii unei experiente noi, formarii unor
capacitati si deprinderi care sa-i permita individului sa rezolve situatii problematice, sau sa-si
optimizeze relatiile cu lumea externa.
 Prin invatare se trece de la o foma mai simpla de echilibru cu mediul inconjurator
la una complexa, superioara.
 Invatarea este o inaintare progresiva, in spirala, pe calea cunoasterii.
 Invatarea nu este o simpla problema de asimilare, de situatii standard;
 Invatarea este un proces de cunoastere, de reflectare a realitatii si de transformare
personala permanenta;
 Este o elaborare si reelaborare de structuri cognitive operatorii.
2. Caracterizare psihologica generala a invatarii
 Omul este fiinta cu cea mai mare capacitate de invatare;
 La nastere omul poseda un minim de reactii si reflexe adaptative la actiunea
unor stimuli;
 Nou- nascutul nu este “tabula rasa”;
 Invatarea devine pentru el o necesitate obiectiva, o lege a dezvoltarii umane;
 Spre deosebire de unele insusiri sau predispozitii ereditare, invatarea este o
achizitie individuala;
 Invatarea nu este o acumulare pasiva, pur cantitativa de informatii sau tipuri
de reactii.
 Este un proces care presupune transformari calitative ale organizarii vietii
psihice a individului.
 Capacitatea de a invata este una din capacitatile generale ale omului;
 Capacitatea de a invata este inclusa in programul genetic al omului.
 Pentru ca aceasta proprietate latenta sa se transforme in realitate, este necesara
o activitate permanenta de invatare.
3. Formele invatarii
1. invatarea senzorio- motorie, care presupune:
 insusirea unui sistem inchegat de criterii si etaloane de diferentiere si identificare a
obiectelor;
 cunoasterea operatiilor motorii pentru folosirea acestor obiecte;
 invatarea sistemelor de semnale si semne conventionale ( alfabetul, scala culorilor,
scala notelor muzicale etc);
2. invatarea conceptelor, care presupune:
 asimilarea sistemelor de cunostinte elaborate in cadrul diferitelor discipline de
invatamant;
3. invatarea operatiilor si legilor:
 invatarea si folosirea relatiilor de ordine, de incluziune, de asociativitate, de
functionare, de cauzalitate etc;
4. invatarea comportamentelor sociale;
 insusirea regulilor si normelor de reglementare a relatiilor sociale;
 a reactiilor in diverse contexte etc.
 Forme ale invatarii
Invatarea la diferite perioade de varsta;
Invatarea spontana si invatarea dirijata;
Invatarea mecanica si constienta;
Involuntara si voluntara;
Individuala si de grup;
Prin constrangere si din convingere;
Ocazionala si permanenta.

4. INVATAREA IN FUNCTIE DE DIVERSI FACTORI/ CONDITII
Doua tipuri de conditii :
 Conditii interne- tin de individ;
 Cditii externe- deriva din specificul situatiei de invatare in care se afla elevul.

Conditiile interne:
 Factori biologici:
 Varsta, apartenenta la sexul M sau F
 Factori psihologici:
 Potential genetic intelectual
 Nivelul dezvoltarii structurilor cognitive si operatorii;
 Procesele psihice;
 Motivatia invatarii;
 Nivelul de cultura generala;
 Stapanirea unor tehnici de munca intelectuala
 Etc.

Conditii externe ale invatarii:

 Conduita intelectuala a elevului trebuie sa apropie actul invatarii de actul

cercetarii stiintifice;
 Elevul trebuie sa-si formeze un stil de a invata;
 Trebuie sa se puna accentul nu atat pe invatarea de mentinere, cat mai ales pe
invatarea inovatoare, anticipativa si participativa.

III. EVALUAREA SCOLARA

Evaluarea modernă

 este asociată grijii faţă de măsurarea şi aprecierea rezultatelor

 nu este un scop în sine, un simplu control, ci se realizează în vederea adoptării unor
decizii şi măsuri ameliorative
 pune accent pe problemele de valoare şi pe emiterea judecăţii de valoare;
 acordă preponderenţă funcţiei educative a evaluării;
 încearcă să devină o interogaţie globală, preocupată de promovarea aspectului uman
în general
 acoperă atât domeniile cognitive cât şi pe cele afective şi psihomotorii ale învăţării
şcolare
 se ocupă atât de rezultatele şcolare cât şi de procesele de predare şi învăţare pe care le
implică;
 se constituie parte integrantă a procesului didactic, nu mai este privită din exteriorul
acestuia;
 dezvoltă tot timpul o funcţie de feed-back pentru elev;
 tinde să informeze şi personalul didactic asupra punctelor tari şi punctelor slabe ale
eforturilor depuse, asupra eficienţei activităţii didactice;
 îşi asumă un rol activ, de transformare continuă a proceselor de predare şi de învăţare,
de intervenţie formativă;
 devine un proces continuu şi integrat organic procesului de instruire;
 evaluarea devine un mijloc de comunicare de informaţii asupra stadiului învăţării, în
vederea ameliorării sau reorganizării acesteia.
 evaluează elevii în raport cu o normă, cu criterii dinainte formulate (vezi
„Descriptorii de performanţă pentru învăţământul primar”);
  aceste criterii sunt cunoscute şi de evaluator şi de evaluat;
 solicită o diversificare a tehnicilor de evaluare, a metodelor şi creşterea gradului de
adecvare a acestora la situaţii didactice concrete;
 vizează deschiderea evaluării spre mai multe perspective ale spaţiului şcolar
(competenţerelaţionale, comunicare profesor-elev; disponibilităţi de integrare socială);
 centrează evaluarea pe rezultatele pozitive, fără a sancţiona în permanenţă pe cele
negative;
 elevul devine partener cu drepturi egale, într-o relaţie educaţională care are la bază „un
contract pedagogic” etc.
 oferă transparenţă şi rigoare metodologică;
 caută să aprecieze şi eficacitatea ansamblului de procese care trebuie să conducă la
învăţare etc.

B. Caracterul formative al procesului de învăţământ: lecţia de muzică –

specificitatea acesteia
Muzica a fost considerată întotdeauna un mijloc esenţial de cultivare spirituală a omului, de
edificare a unei personalităţi integre şi armonioase. Pornind de la cele mai banale observaţii şi
atingându-le pe cele mai pretenţioase, remarcăm existenţa unei permanente nevoi de muzică. În
mod paradoxal, zărim fenomenul chiar în acele zone unde conştiinţa colectivă nu sesizează nici cel
mai mic impuls muzical. Asemănător cu mediul continuu vibrant în care trăim fără a-l conştientiza,
ne ducem viaţa într-o permanentă dependenţă de muzică, deşi în majoritatea cazurilor nu o simţim
ca realitate.
Muzica nu este o simplă combinaţie de sunete, ci o artă care ne influenţează firesc viaţa, cu tot
ceea ce implică ea. Arta muzicală nu este doar un ţel chemat să îmbogăţească şi să armonizeze
conţinutul vieţii psihice umane. În susţinerea acestor afirmaţii stau numeroase argumente:

1. argumente de ordin fiziologic – muzica având efecte benefice asupra circulaţiei sangvine,
tensiunii arteriale, respiraţiei, digestiei, metabolismului, fiind utilizată şi ca mijloc terapeutic;
2. argumente de ordin psihologic – muzica influenţează întregul psihic uman, la nivel de:

- procese psihice afective, declanşând dispoziţii, emoţii, sentimente, pasiuni;

- funcţii şi procese psihice de cunoaştere – stimulează gândirea, memoria, atenţia,
imaginaţia, creativitatea deşi este lipsită de informaţii semantice directe;
- procese volitive – suţine şi mobilizează voinţa, perseverenţa, tenacitatea;
 - trăsături morale şi de caracter – cultivă responsabilitatea, perseverenţa, demnitatea,
armonia interioară, respectul, exigenţa, influenţând benefic comportarea, atitudinea.

3. argumente axiologice – arta muzicală reprezintă una din valorile culturale fundamentale ale
omenirii. Prin muzică se cultivă funcţiile de bază ale vieţii umane, cea de cunoaştere şi cea de
creaţie, din care derivă valorile etice supreme: binele şi frumosul. Prin urmare, nu se poate
concepe făurirea unei personalităţi cu identitate culturală proprie fără aportul educaţiei muzicale.
4. argumente de ordin social – capacitatea muzicii de a declanşa multiple resorturi ale
individualităţii o impune ca pe un important factor de socializare, de modelare a unei
personalităţi dinamice, flexibile, autonome, ce se va integra activ şi creator în viaţa societăţii.
5. argumente istorice – istoria învăţământului european, ca şi cea a învăţământului românesc,
atestă prezenţa educaţiei muzicale în cadrul tuturor formelor educaţionale, începând cu cele
empirice şi continuând cu cele organizate, instituţionalizate.
Didactica educaţiei muzicale sistematizează funcţia psihologică a muzicii astfel:

- „procese psihice afective declanşând dispoziţii, emoţii, sentimente, pasiuni;

- funcţii şi procese psihice de cunoaştere: muzica stimulează gândirea, memoria, atenţia,

imaginaţia, creativitatea;

- procese volitive, susţinând şi mobilizând voinţa, perseverenţa, tenacitatea;

- trăsături morale şi de caracter: cultivând responsabilitatea, perseverenţa, demnitatea,

armonia interioară, respectul, exigenţa, muzica influenţează în mod benefic
comportarea, atitudinea.

Funcţia cognitivă constă în bogata încărcătură de cunoaştere pe care o conţine adevărata

literatură muzicală şi care are specificul ei, reflectând îndeosebi trăirile sufleteşti care nu pot fi
surprinse în alte limbaje.

Muzica joacă un rol important în fiecare etapă a vârstelor umane, dar mai cu seamă în anii
copilăriei şi adolescenţei. Ea contribuie în mod esenţial la dezvoltarea:

 capacităţilor cognitive – utilizarea în interpretarea şi improvizaţia muzicală a unor

coduri, tehnici, elemente de limbaj specifice, prin:
- observarea şi analizarea creaţiilor muzicale;
- cunoaşterea şi identificarea elementelor de limbaj muzical;
- operarea cu criteriile de apreciere valorică;
  capacităţilor afective şi atitudinale, prin:
- exprimarea emoţiilor şi sentimentelor prin mijloacele proprii artei muzicale;
- receptarea afectivă a conţinutului de idei şi sentimente al muzicii;
- stimularea încrederii în capacităţile proprii;
- valorificarea efortului şi a muncii personale;

 capacităţilor cu caracter psihomotor, prin:

- utilizarea mişcării în exprimarea muzicală;
- dobândirea unor tehnici instrumentale;

 capacităţilor de relaţionare interpersonală, prin:

- comunicarea sentimentelor şi ideilor prin intermediul muzicii;
- colaborarea cu colegii în cadrul activităţilor muzicale;
- cultivarea sentimentelor de respect şi toleranţă faţa de opiniile altora;

 capacităţilor de integrare socială, prin:

- valorificarea ofertei artistice a societăţii;
- participarea la viaţa muzicală a societăţii.
B.1. Formarea şi dezvoltarea gândirii autonome şi critice prin receptarea şi interpretarea
creaţiilor muzicale
Dezvoltarea competenţelor de receptare şi interpretare a muzicii reprezintă principalele
obiective ale disciplinei. Receptarea muzicii presupune înţelegerea muzicii care nu trebuie privită ca
un proces pur cognitiv (ce antrenează gândirea), nici ca un proces exclusiv emoţional, ci ca o
activitate, ca un proces complex, în care în acelaşi timp îşi aduc aportul componenta senzorială,
raţională, volitivă şi emoţională.
Receptarea presupune, deci, comunicarea dintre compozitor şi auditor şi necesită o decodificare
a mesajului transmis prin intermediul creaţiei muzicale. Activitatea de decodificare presupune un
aspect senzorial propriu-zis şi o operaţie afectiv-intelectuală complexă prin care se dezvoltă
gândirea autonomă şi critică.
Receptarea nu se transformă însă în cunoaştere decât prin intermediul unor judecăţi şi criterii de
valorizare, care se obţin pornind de la perceperea unei lucrări muzicale.
O explicaţie concisă şi cuprinzătoare pentru faza percepţiei muzicii ne-o oferă compozitorul
Pascal Bentoiu - „Orice muzică este – obiectiv vorbind – un parcurs sonor alcătuit din diverse
suprafeţe şi pante pe care, în desfăşurarea audiţiei, conştiinţa ascultătorului este angajată în mod
obligatoriu. Înmagazinând în memorie – pe cât posibil – profilul caracteristic al parcursului sonor şi
colorând evenimentul cu aportul propriului fond perceptiv (timp subiectiv, asociaţii involuntare,
participare afectivă şi senzorială mai mare sau mai mică), conştiinţa ascultătorului a înregistrat un
mesaj pe care se apleacă să-l descifreze.
Percepţia muzicală nu se poate forma decât prin interpretarea, audierea, simţirea, aprecierea şi
înţelegerea unor cântece, a unor lucrări reprezentative ale literaturii muzicale româneşti şi
universale. Aceste acţiuni se cer susţinute de acte de voinţă, de atenţie şi posibilitate de concentrare
în timp. Pe o treaptă superioară se află perceperea semantică, descifrarea mesajului artistic care
antrenează procese psihice multiple cum ar fi: gândirea logică, memoria, imaginaţia artistică,
emotivitatea etc.
Un rol important în dezvoltarea capacităţilor de receptare îl joacă şi atenţia auditivă care
transformă copiii din ascultători pasivi, nepreocupaţi de înţelegerea a ceea ce ascultă în auditori
conştienţi, care urmăresc şi descoperă elemente noi de limbaj muzical, părţi componente ale
conţinutului general al lucrării audiate.

B.2. Formarea şi dezvoltarea gustului estetic, al atitudinii reflexive asupra valorilor artistice
în viaţa individului şi a societăţii

Principiul educării estetice prin valori autentice

Principiul educării estetice prin valori autentice recomandă profesorilor abordarea valorilor
validate de o anumită tradiţie culturală, naţională sau universală.
Procesul educaţiei muzicale presupune în primul rând dezvoltarea capacităţii de a deosebi
valorile muzicale de nonvalori. Numai în acest mod se formează gustul estetic care permite elevilor
să abordeze selectiv creaţiile muzicale ce urmează a fi interpretate şi în mod deosebit audiate.
Permanent există pericolul de a fi folosite în procesul educaţiei muzicale lucrări
nesemnificative, care să prejudicieze atât formarea gustului estetic muzical cât şi dezvoltarea
capacităţii creatoare a elevilor. Pentru aceasta este nevoie ca profesorii să dea dovadă de
discernământ şi competenţă.
Creaţiile integrate în lecţiile/activităţile de educaţie muzicală trebuie să răspundă prin selecţie
acestui principiu. Principiul nu trebuie însă să fie aplicat restrictiv, în sensul neintegrării în
lecţii/activităţi şi a unor creaţii de dată mai recentă.

Principiul receptării creatoare a operelor de artă şi a valorilor estetice, în general

Necesitatea unei perceperi de profunzime în artă se impune pentru ca înţelegerea acesteia să fie
de esenţă şi nu de suprafaţă.
 Receptarea valorilor artistice presupune un efort participativ din partea copiilor. Atitudinea
elevilor faţă de mesajul artistic trebuie să fie deschisă, exploratoare, iar receptarea trebuie să se
sprijine pe angajarea acestui spaţiu de libertăţi bazat pe interpretări personale, creatoare. Numai
acest mod de relaţionare faţă de opera de artă muzicală conduce la o receptare activă.
Formarea capacităţii de receptare creatoare a valorilor estetice cuprinse în opera de artă
muzicală presupune:

- cultivarea capacităţii de a asculta;

- descoperirea condiţiei de auditor;
- formarea capacităţii de concentrare a atenţiei;
- stimularea aptitudinilor creatoare în recepţia estetică;
- dezvoltarea imaginaţiei integratoare în raport cu opera de artă receptată;
- formarea capacităţii de a exprima, de a comunica trăirea estetică;
- dezvoltarea capacităţii de a surprinde, a aprecia şi a exprima cu mijloace artistice unele
aspecte ale naturii, ale existenţei cotidiene, etc.;
- stimularea creativităţii elevilor: inventivitate, imaginaţie creatoare;
- cultivarea spiritului de autocontrol, de exigenţă faţă de creaţia proprie.

B.3 Pregătirea psihologică a elevilor în vederea apariţiei în public

Aparitia in fata auditoriului constituie insasi ratiunea de existenta sociala a interpretului. Fiind
o verificare a calitatii muncii elevului, aparitia lui in public este in acelasi timp in aceeasi masura
verificarea muncii profesorului. Trebuie creat un climat psihologic propice pentru elev, este
important sa apara in auditii scolare deoarece ajuta foarte mult la acumularea de experienta.
Aparitia publica a elevului nu este decat o component a procesului pedagogic si nu reprezinta
scopul acestuia. Chiar in cadrul manifestarilor scolare, aparitiile publice prea frecvente sunt
daunatoare deoarece dezorganizeaza munca in clasa si pot influenta negativ sistemul nervos al
elevului.
Conditia de baza si indispensabila a aparitiei publice este stapanirea tehnica a piesei. Prima
aparitie in public pentru un elev este un moment de mare importanta si singura pentru care raspunde
integral numai profesorul. Piesa trebuie sa mearga impecabil, sa fie memorizata sa nu fie facuta in
graba deoarece defectele corectate in 2-3 zile pot aparea pe podium. In ceea ce priveste preg.
Psihologica : elevul trebuie sa fie familiarizat cu locul, ca prof. sa explice importanta executiilor
solistice purtarea profesorului inaintea aparitiei publice a elevului nu trb sa difere cu nimic fata de
cea obisnuită la clasă.
Acordarea perfecta a instrumentului/încălzirea vocilor este foarte important.
 Profesorul are sarcina de a combate cauzele si efectele tracului actionand spre influentarea
psiholigica a ratiunii elevului prin autosugestionarea elevului, deturnarea atentiei, încurajare,
atitudine pozitivă etc.