SIGMUND FREUD

Sigmund Freud, născut la 6 mai 1856 și decedat la 23 septembrie 1939, a fost un neurolog
austriac și fondator al psihanalizei. Psihanaliza este o teorie despre psihicul uman, o terapie a
suferințelor sale, dar și o interpretare a culturii și societății. Opera sa a fost criticată atât în timpul
vieții sale, dar și postmortem.
Tatăl lui Freud, Jakob, pare să fi fost o figură destul de distantă și autoritară, în timp ce
mama sa, Amalia, probabil a jucat rolul părintelui mai grijuliu și mai iubitor. Cea mai apropiată
relație cu un membru al familiei a avut-o cu nepotul său, Johann, însă relația a fost ambivalentă –
Johann fiind un prieten intim dar și un rival pentru Freud.
Sigmund a absolvit Sperl Gymnasium în 1873 și fiind inspirat de o lucrare a lui Goethe, a
ales să urmeze o carieră medicală la Universitatea din Viena. În 1885 a fost numit lector în
neuropatologie datorită unor importante studii despre bulbul rahidian și a început totodată să fie
interesat despre efectele terapeutice ale cocainei, însă rezultatul cercetărilor a fost per total
dezastruos. Spre exemplu, Freud i-a recomandat unui prieten suferind apropiat terapia cu cocaină,
însă acest lucru i-a provocat o dependență, care s-a dovedit a fi fatală. Acest incident i-a afectat
reputația lui Freud și a demonstrat, într-o oarecare măsură, dorința sa de a trata suferințele omenești
cu ajutorul remediilor mai îndraznețe.
El și-a continuat studiile în neuropatologie la Paris sub îndrumarea lui Jean Martin Charcot
și lucrul cu pacienții clasificați drept isterici i-a arătat că există o posibilitate ca dereglările
psihologice să aibă originea în minte, nu neapărat în creier. Charcot demonstrase că există o legătură
între unele simptome de isterie (de exemplu, paralizia unui membru) și inducerea hipnozei sugera
intervenţia stărilor mintale, nu a nervilor, în etiologia bolii. Deşi Freud avea să renunţe curând la
credinţa în hipnoză, în februarie 1886 el s-a întors la Viena având în minte germenii metodei sale
revoluţionare de practicare a psihologiei.
Freud se căsătorește cu Martha Bernays, urmând să aibă împreună 6 copii - dintre care o
fiică, Anna Freud, a devenit ea însăşi o importantă psihanalistă. La scurt timp după căsătorie, Freud
l-a cunoscut pe cel care avea să-i devină cel mai bun prieten, medicul berlinez Wilhelm Fliess. Pe
parcursul celor 15 ani de strânsă camaraderie, Fliess s-a dovedit un interlocutor inegalabil pentru
Freud, care i-a împărtăşit ideile sale cele mai îndrăzneţe.
În 1886, Freud și-a deschis un cabinet privat de psihiatrie la Viena, dedicat tratării
tulburărilor cerebrale și nervoase. Totuși, utilizarea metodelor și ideilor lui Charcot, considerate
neconvenționale de comunitatea medicală vieneză, i-a atras numeroase critici și dificultăți în relațiile
cu colegii săi. Acest context explică și reticența cu care teoriile sale despre nevroze au fost acceptate
ulterior.
În 1938, Freud a fugit din Viena pentru a scăpa de persecuția nazistă, stabilindu-se la Londra,
unde și-a petrecut ultimul an de viață. Casa sa a rămas în posesia familiei până la moartea Annei
Freud în 1982. Pe finalul vieții, Freud s-a confruntat cu un cancer la maxilar, agravat de fumatul
excesiv – obicei ce ajunsese la 20 de trabucuri pe zi. Deși a suferit numeroase intervenții
chirurgicale, boala a progresat. În cele din urmă, Freud a optat pentru sinuciderea asistată -
eutanasiere, primind o doză letală de morfină administrată de un medic.
1. COMPLEXUL LUI OEDIP
Complexul lui Oedip este un concept teoretic de mare importanță în psihanaliză. Complexul lui
Oedip este atribuit copiilor între vârsta de trei și cinci ani. Freud a teoretizat evoluția acestuia în trei
faze. Prima, faza falică, prezintă frustrarea pe care o simte copilul când începe să intuiască existența
unor relații sexuale între părinți, un complot din care este exclus. Aceste sentimente de supărare duc
la reacții tipice, dezvoltand o rivalitate față de tată, încercând să îi separe pe cei doi părinți. A doua
fază, teama de castrare, este dată de transformarea tatălui, în viziunea copilului, într-o figură
autoritară, care îl poate pedepsi. Această “castrare” este percepută în două moduri: ca o pedeapsă din
partea figurii paterne, în situație de conflict - complex Oedip “pozitiv” - sau ca o dorință de a-și
seduce tatăl, prin identificarea copilului cu mama - complex Oedip “inversat”. Din cauza faptului că
impulsurile sexuale sunt respinse în această fază, există posibilitatea generării traumelor psihice sau
a stărilor nevrotice. A treia și ultima fază este faza de identificare. Refularea impulsurilor continuă
până în adolescență, moment în care tânărul își caută parteneri sexuali în afara cadrului parental,
separându-se de complex și conturându-și o proprie personalitate, cu elemente atât de la părinți, cât
și personale.
2. COMPLEXUL ELECTRA
Complexul “invers” celui lui Oedip - când fetele se “îndrăgostesc de tații lor” - poate fi găsit sub
numele de “Complexul Electra”. Psihanalistul consideră hrănirea la sân de către mamă un prim
impuls ce stă la baza complexului, acest gest cauzând întâia “senzație elementară de plăcere” (așa
numita “faza orală” a vieții sexuale de către Freud).

3. INTERPRETAREA VISELOR
Lumea medicală privea cu scepticism aceasta lucrare, așa că Freud și-a continuat studiile singur,
izolat de restul cercetătorilor. A devenit celebră expresia lui Freud: “visul este via regia [calea
regală] spre inconştient”. Analiza visului evidențiază sentimentele de vinovăție ale lui Freud față de
Irma, una dintre tinerele sale paciente, al cărei tratament nu a oferit rezultatele dorite. Pentru a se
apăra de aceste emoții negative, Freud transferă responsabilitatea fie asupra pacientei, pe care o
consideră lipsită de docilitate și cooperare, fie asupra unui coleg, dr. Otto, acuzat de neglijență
medicală prin utilizarea unei seringi contaminate pentru o injecție.
Freud precizează că "visul este realizarea (deghizată) a unei dorinţe (înăbuşite, refulate)".
Această definiție subliniază două elemente fundamentale ale teoriei visului: 1. visul reprezintă o
împlinire deghizată a unei dorințe și 2. această dorință este refulată. Se poate concluziona că
deghizarea dorinței este o consecință directă a procesului de reprimare. Acesta este și motivul pentru
care cercetătorii visului anteriori lui Freud nu au reușit să identifice aceste aspecte: ei s-au
concentrat exclusiv asupra conținutului manifest al visului, adică forma pe care o ia acesta la trezire
– „fațada” visului – ignorând ideile latente care stau la baza formării sale. Aceste idei pot fi accesate
prin metoda asociațiilor, dezvoltată de Freud.
4. „AMINTIRI ECRAN”
La început, Freud a fost însă nesigur cu privire la statutul exact al
componentei sexuale în această concepție dinamică a psihicului. Pacienții săi
păreau să își amintească experiențe reale de seducție timpurie, adesea de
natură incestuoasă. Inițial, Freud a fost înclinat să accepte aceste relatări ca
fiind reale. Cu toate acestea, așa cum a dezvăluit într-o scrisoare faimoasă
adresată lui Fliess, datată 2 septembrie 1897, a ajuns la concluzia că, mai
degrabă decât să fie amintiri ale unor evenimente reale, aceste relatări șocante
erau reziduuri ale unor impulsuri și dorințe infantile de a fi seduse de un adult.
Ceea ce era amintit nu era o memorie autentică, ci ceea ce el avea să
numească mai târziu o „memorie ecran” sau fantezie, care ascundea o dorință
primitivă. Cu alte cuvinte, în loc să pună accent pe inițiativa corupătoare a
adulților în etiologia nevrozelor, Freud a concluzionat că fanteziile și dorințele
copilului se aflau la rădăcina conflictelor ulterioare.

5. TEORIA PSIHANALITICA
În termeni simpli, teoria lui Freud sugerează că comportamentul uman este influențat de
amintiri, gânduri și impulsuri inconștiente. Această teorie propune, de asemenea, că psihicul este
alcătuit din trei componente: id, ego și supraego. Id-ul este complet inconștient, în timp ce ego-ul
operează în mintea conștientă. Supraego-ul funcționează atât la nivel inconștient, cât și conștient.
Una dintre cele mai mari contribuții ale lui Freud aduse psihologiei a fost terapia prin vorbire,
ideea că simpla discutare a problemelor poate contribui la ameliorarea lor. Prin asocierea cu
prietenul și colegul său apropiat, Josef Breuer, Freud a aflat despre o femeie cunoscută în istoria
cazurilor sub numele de Anna O. Numele real al tinerei era Bertha Pappenheim. Ea a devenit
pacienta lui Breuer după ce a suferit un episod de ceea ce era cunoscut pe atunci sub denumirea de
isterie. Simptomele includeau vedere încețoșată, halucinații și paralizie parțială. Breuer a observat
că discutarea experiențelor sale îi oferea un anumit grad de ușurare a simptomelor. Pappenheim
însăși a fost cea care a început să se refere la acest tratament ca fiind „terapia prin vorbire”.
Freud a ajuns la concluzia că isteria ei era rezultatul abuzului sexual din copilărie, o perspectivă
care a dus, în cele din urmă, la o ruptură în relația profesională și personală dintre Freud și Breuer.
Deși Anna O. nu a fost, de fapt, pacienta lui Freud, cazul ei a influențat în mare măsură munca
acestuia și teoriile ulterioare despre terapie și psihanaliză.

6. TEORIA PERSONALITĂȚII
 Conform teoriei lui Freud, personalitatea este influențată de mai mulți factori, printre care
cathexis și anticathexis, alături de instinctele de viață și de moarte.

 Cathexis și Anticathexis
Freud a sugerat că stările noastre mentale sunt influențate de două forțe opuse: cathexis și
anticathexis.
Cathexis reprezintă investirea energiei mentale într-o persoană, idee sau obiect.
Anticathexis implică efortul ego-ului de a bloca nevoile social inacceptabile ale id-ului.
Reprimarea dorințelor și a impulsurilor este o formă comună de anticathexis, dar aceasta necesită o
investiție semnificativă de energie.
De exemplu, dacă îți este foame, poți crea o imagine mentală a unei mese delicioase pe care ți-o
dorești. În alte situații, ego-ul poate redirecționa energia din id (mintea primitivă) către activități
legate de dorință pentru a dispersa excesul de energie. Dacă nu poți obține imediat mâncare, ai
putea, în schimb, să răsfoiești o carte de rețete sau să cauți pe un blog culinar preferat.
 Instinctele de viață și de moarte
Freud credea, de asemenea, că o mare parte din comportamentul uman este motivată de două
instincte fundamentale: instinctele de viață și instinctele de moarte.
Instinctele de viață (Eros): Acestea sunt legate de nevoile de bază pentru supraviețuire,
reproducere și plăcere, incluzând lucruri precum nevoia de hrană, adăpost, dragoste și sex.
Instinctele de moarte (Thanatos): Acestea reflectă o dorință inconștientă de moarte, despre care
Freud credea că este prezentă la toți oamenii. Comportamentele autodistructive sunt o expresie a
acestei tendințe, însă Freud considera că aceste instincte de moarte sunt, în mare parte, temperate de
instinctele de viață.
Această teorie complexă a contribuit semnificativ la înțelegerea modului în care Freud a văzut
dinamica psihicului uman.

În concluzie, nu suntem de acord cu multe dintre teoriile lui Sigmund Freud . Multe dintre
acestea și convingerile sale par mai degrabă o încercare de universalizare a unor experiențe
traumatizante proprii, decât demersuri științifice și psihologice. Totuși, o mare parte din munca lui
Freud este considerată relevantă și în prezent, posibil și datorită teoriilor care au apărut în încercarea
de a le demonta pe cele freudiene.
BIBLIOGRAFIE
1. [Link]
2. [Link]
lumea-stiintifica-ce-ascund-visele-si-sexualitatea-reprimata-video?uord=Ns
%3D0KHYhiWsjOm5lVU1zhVUzYwTp9oNkkjYxPdC2W-TxtWr9/
C3uJ22KnmDrMRYURpYBsm4COe5LNocHp0DTP4quJU0mvYNDZDXpQoMbkzY
%3DZLG1I-IkiGfqPFC1K/o0ib9SODD-
3. [Link]
psihoterapie-literatura-universala/163-sigmund-freud
4. [Link]
5. [Link]
6. [Link]