TESTAMENT

Perioada interbelică este marcată de efervescența culturală, numărul mare al autorilor

transformând perioada în cea mai important epocă literară. Operă influentă a literaturii
perioadei interbelice, „Testament” este creația care deschide volumul de debut al lui Arghezi
din 1927, „Cuvinte potrivite”, încadrându-se în modernismul poetic românesc, mișcare
culturală apărută în secolul al XX-lea, când artiștii s-au revoltat împotriva tradițiilor
academice și istorice impuse și considerate standard ale secolelor anterioare.
O primă trăsătură a curentului este reprezentată de caracterul său de artă poetică.
Arghezi își exprimă concepția despre rolul poetului și al poeziei, considerând că orice cuvânt
capătă valențe poetice dacă este bine „potrivit”. Rolul poetului este acela de a munci pentru a
obține frumosul artistic, arta reprezentând pentru acesta rezultatul amestecului dintre talent și
efort. Arta este de asemenea un bun pe care cei neîndreptățiți îl aduc la lumină prin creația
poetului, întocmai cum „ramura obscură” își face loc pentru a ajunge la lumină.
O altă trăsătură a modernismului prezentă în text este reprezentată de adeziunea
poetului la estetica urâtului. Introdus prima oară de Charles Baudelaire, conceptul de estetica
urâtului în poezia argheziană constă în transformarea categoriilor periferice ale vocabularului
- registrul arhaic, regional, argoul, jargonul - în material liric. Pentru Arghezi, orice obiect al
universului exterior are drept de existență poetică. Inesteticul trece printr-un fenomen de
transformare, urâtul și dezgustătorul fiind folosite pentru forța lor de sugestie. Poezia e
catharsis: purificare prin cuvânt - “din bube, mucegaiuri și noroi, iscat-am frumuseți și pețuri
noi”.
Tema textului este creația literară văzută în ipostaza de inspirație și meșteșug pe care
poetul o lasă moștenire unui fiu spiritual.
O primă idee poetică remarcată vizează metafora „cărții”, simbolul cărții fiind
element recurent în structura poemului. Cartea este obiectul moștenirii spirituale, laitmotiv
care capătă diferite valențe de-a lungul operei. Cartea joacă rolul de treaptă inițiatică, făcând
posibil accesul la cunoaștere. Devine instrument justițiar, iar poetul mesagerul suferinței
străbunilor. În finalul textului, poezia este redată prin „domnița” care simbolizează muza,
aceasta fiind depășită de meșteșug pentru că poezia modernă este o expresie a efortului
creativ, nu o sursă a inspirației – „Întinsă leneșă pe canapea,/Domnița suferă în cartea mea”.
Metafora ,,slova de foc” sugerează această inspirație fulgerătoare, în timp ce ,,slova făurită”
exprimă truda poetică.
O a doua idee poetică relevantă este reprezentată de procesul creației. Creația
elaborată cu trudă de poet, este numită „hrisovul vostru cel dintâi”, cartea de căpătâi a
urmașilor. Procesul creației constă în transformarea poeziei într-o lume obiectuală. Astfel
„sapa”, unealtă folosită pentru a lucra pământul, devine „condei”, unealtă de scris, iar
„brazda” devine „călimară”, munca poetului diferențiindu-se numai din punctul de vedere al
materialului întrebuințat de cea a înaintașilor lui țărani, asupra cuvintelor aplicând aceeași
trudă transformatoare prin care plugarii supuneau pământul.
Titlul reprezintă un prim element de structură relevant pentru operă, subliniind,
conotativ și denotativ, ideea centrală a textului. Testamentul arghezian cuprinde atât
descrierea moștenirii poetului, cât și instrucțiuni pentru ca genericul ”fiu” căruia i se
adresează să o poată folosi. Moștenirea -numele său- este adunată într-o carte. Articolul
nehotărât ”o” din ”o carte” sugerează imaginea de ansamblu a unei ample moșteniri culturale
din care creația poetului constituie doar o parte. Pentru a fi relevantă și semnificativă, poezia
sa trebuie să devină cea mai înaltă și mai rezistentă oglindire a vieții și a spiritualității
colective. În plus, titlul face trimitere și la Biblie prin referirea la Vechiul și Noul Testament,
astfel că poezia argheziană este un simbol prin care creatorul lasă moștenire urmașilor o
valoare spirituală.
Un alt element semnificativ la nivelul structurii este ilustrat de relațiile de simetrie
și opoziție care sunt redate prin metafore și sintagme poetice dispuse în serii opuse. Arta este
pentru Arghezi „Dumnezeu de piatră”, două noţiuni aflate în antiteză: Dumnezeu, pentru că
arta este absolutul, idealul, și piatra pentru că este eternă, e unică; arta este reprezentantul
harului și are tăria pietrei de a rezista în timp. Arta are „două lumi pe poale”: cea fizică și cea
abstractă, lumile îi vizează atât pe cei asupriţi, cât și pe asupritori. Astfel, urâtul se convertește
în frumos, în manieră baudelairiană: ,,Zdrențele” devin ,,muguri și coroane”, ,,veninul” se
preschimbă în ,,miere”.
În concluzie, în viziunea lui Arghezi, poetul este un reprezentat al poporului său,
cartea este o treaptă între înaintaşi şi urmaşi, iar poezia e rezultatul inspiraţiei și al
meşteşugului. Prin toate acestea „Testament” de Tudor Arghezi este o artă poetică de sinteză
pentru orientările poeziei interbelice, cu elemente tradiţionale și moderne.