Postmodernismul

în teoria literară
românească
robert cincu s‑a născut în 1987 la Târgu Jiu. A absolvit Facultatea de Litere UBB
Cluj‑Napoca în 2009, iar zece ani mai târziu a obținut doctoratul în cadrul aceleiași in‑
stituții. A publicat texte de critică, teorie și istorie literară în mai mule volume colective
sau reviste culturale (Tribuna, Vatra, Cultura ș.a.). Este membru al clubului de lectură
Nepotu’ lui Thoreau.

© Editura OMG, 2021 – pentru versiunea în limba română a ediției prezente.

Toate drepturile rezervate.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

CINCU, ROBERT
Postmodernismul în teoria literară românească / Robert
Cincu ; pref. de Ioana Bot. - Alba Iulia : Editura OMG, 2021
Conține bibliografie
ISBN 978-606-95103-9-1
I. Bot, Ioana (pref.)
[Link]

Adresa editurii: România, Jud. Alba, Mun. Alba Iulia,

Bd‑ul Transilvania, nr. 25, bl. 3CD, sc. 1, et. 4, ap. 16,
cod poștal 510037.

Editor: Alex Ciorogar

Redactor: Alex Goldiș
Tehnoredactor: Cătălin Furtună
Corector: Mihnea Bâlici
Designer: Sebastian Big

S.C. OHMYGODPUBLISHING SRL

[Link]
0757.392.387
omg@[Link]
Robert Cincu

Postmodernismul
în teoria literară
românească

Prefață de Ioana Bot

Cuprins

Prefață11
Introducere19

1974‑198526
Primul articol 26
O prefață 29
Poezia cotidianului și noul antropocentrism 32
„Caiete critice” 1983 37
1986 „Caiete critice” 45
Context45
Dificultățile conceptului 48
Postmodernism în afara literaturii 54
Eseuri postmoderne 58
Critică și istorie literară 64
Bibliografia occidentală 67
Contribuții majore 71
1987‑199585
La Porțile Orientului 85
O ipoteză 97
Seminarul de la Stuttgart 112
„Echinox” 1993  123
Competiția continuă 132
„Euresis” 1995 138
Volume de autor, retrospective 149
Primele volume 149
1996158
1998‑1999166
Postmodernismul românesc 180
Din dosarul unei bătălii culturale 190
Postmodernitate198
Sfârșitul dezbaterii 204
Concluzii210
Bibliografie219
Prefață

Cartea de față, inițial o teză de doctorat realizată în cadrul Școlii doctorale

de studii lingvistice și literare a Universității Babeș‑Bolyai, este o cercetare
inedită, cu numeroase perspective surprinzătoare, asupra unui capitol im‑
portant al istoriei ideilor literare românești. Subiectul ei este unul de istoria
ideilor literare, recitind și reconstituind, tocmai, dintr‑o perspectivă istorică,
o serie de dezbateri teoretice care au agitat orizontul literar românesc în
ultimele decenii ale secolului trecut. Ea se înscrie, astfel, în arealul tematic
de istorie a ideilor literare, definitoriu pentru școala clujeană, și unele din
numele de prestigiu din trecutul acestei școli constituie, chiar, prin scrierile
lor, obiecte de studiu ale studiului de față.
Lucrarea își propune să urmărească „cronologic evoluția reflecțiilor
teoretice românești despre postmodernism de la primele încercări de fami‑
liarizare cu conceptul până la studiile ample care clarifică teoretic cele mai
importante repere ale sale, stabilind astfel o imagine de ansamblu coerentă a
acestui fenomen literar”. Pe lângă inventarierea și contextualizarea studiilor
despre postmodernism din cultura română, autorul recurge, adesea, în chip
convingător, la o analiză retorică a scrierilor investigate, ceea ce reprezintă,
în sine, o soluție interesantă pentru a releva mișcările discrete ale sensurilor
conceptelor investigate. Demersul lui Robert Cincu îmbină, așadar, istoria
ideilor cu decupajul semiotic al unor „lecturi apropiate”, pentru că – așa
cum precizează – „această opțiune metodologică se datorează în primul
rând diversității stilistice a textelor”; totodată, o asemenea privire „la firul
ierbii” îi permite să sesizeze cu mai multă precizie derapajele conceptuale,
improprietățile terminologice sau, pur și simplu, neglijențele unei dezba‑
teri teoretice, care dau, ulterior, contururile ferme ale referințelor critice.
Nu lipsită de interes este – în acest context, al „nivelului stilistic” al
lecturii critice – problematica utilizării „limbii de lemn” în eseistica româ‑
nească pe teme postmoderne, autorul căutând să înțeleagă mecanismele
(presupus exterioare autorilor respectivi, chiar atunci când e vorba despre

11
Postmodernismul în teoria literară românească

autocenzură…) de impoziție ale fragmentelor conforme ideologiei Puterii

comuniste, în ansamblul unor dezbateri teoretice. Perspectiva sa stilistică
se încadrează însă, de la început, între gesturile istoricului ideilor, întrucât
intenția sa, anunțată explicit, este aceea de a păstra în vizorul analizei sale
istorice „interacțiunea dintre discursul teoretic propriu‑zis și contextul
în care acesta a fost creat”. Această poziție îi permite să atingă, în recon‑
stituirile circulației ideilor, aspecte care țin de ceea ce aș numi „maladiile
spiritului” epocii postcomuniste, care contaminează obiectul cercetării sale
(și nu numai): „pe măsură ce contextul socio‑cultural mai larg al României
se apropia de un anumit criteriu eventual relevant pentru paradigma post‑
modernă, teoreticienii români inventariau aceste (noi) realități sub masca
generală a postmodernismului, chiar dacă în unele cazuri încadrarea nu
era absolut corectă. Practic, vorbind despre postmodernism în general,
unii teoreticieni au sfârșit prin a vorbi, în fapt, despre un postmodernism
contextual, existent, probabil, doar în România acelor vremuri. Astfel de
contaminări contextuale ale discursului (consideră pe bună dreptate Robert
Cincu, n. I.B.) sunt extrem de relevante pentru că pot determina într‑o
anumită măsură specificul teoriei românești”.
Miza finală a unui asemenea demers este, deloc surprinzător, una de‑
constructivă: „Dincolo de reformulările unor idei preluate din bibliogra‑
fia occidentală, dincolo de speculații etimologice/terminologice legate de
postmodernism, deconstruind discursul teoretic putem identifica elemente
specifice registrului autohton care, până în prezent, au fost semnalate ex‑
clusiv în cazul literaturii primare”. Desigur, un asemenea punct de plecare
al cercetării atrage după sine și o reflecție asupra existenței unei literaturi
(teoretice) primare, consacrată postmodernismului, în spațiul românesc.
Repede spus: teoreticienii români ai postmodernismului au fost, întot‑
deauna, teoreticieni de ziua a doua? Este o întrebare pe care o formulez
nu din scrupule „protocronice”, ci pentru că reconstituirea unei „prime
zile, fondatoare” a teoriei mi se pare, din perspectiva istoricului literar, una
din cele mai mari provocări cu care ne putem confrunta, în orice epocă,
în orice „istorie secvențială”.
Situându‑se, de la început, pe asemenea premise, cartea de față își
propune să fie o istorie a teoriilor românești despre postmodernism, pri‑
vilegiind criteriul cronologic în ordonarea materialului analizat, cu un
gest – discret, din nou, dar esențial pentru acuratețea reconstituirii cro‑
nologiei vizate – atent la multiplele ocurențe editoriale ale acelorași scrieri

12
 Prefață

și încercând să stabilească o ordine de relevanță a acestora, nu numai o

cronologie implicită.
Structura cercetării este, inevitabil, una cronologică, unde Robert Cincu
urmărește o suită de „noduri” istorice, „puncte de cotitură” ale dezbaterii
românești despre postmodernism, începând de la „primul articol” (apro‑
ximația îi aparține autorului), semnat de Andrei Brezianu în „Secolul 20”
nr. 8 (163) din 1974. Este vorba despre un anglist român de renume care
prezenta, acolo, noua proză americană postmodernă, ce „renunță la ori‑
ce fel de pretenții universaliste, revendicându‑se de la un registru auto‑
suficient”, unde autorii „practică o formă de literatură care funcționează
după legi proprii în afara oricărei tradiții literare canonice” (exemplele erau
John Barth, Donald Barthelme sau Robert Coover). Este, am spune, „un
început”, în pași mici și prudenți (Robert Cincu citește aici, totodată, și
impozițiile cenzurii românești, într‑un soi de contra‑relief stilistic foarte
subtil al articolului lui Brezianu).
În această înșiruire cronologică, primele trei capitole delimitează perioa‑
de și momente semnificative ale dezbaterii (1974 – 1985, apoi 1986 – cazul
„nodal” reprezentat de numărul tematic al revistei „Caiete critice”, dedicat
postmodernismului, în sfârșit – 1987 – 1995). Este o reconstituire atentă
la detalii, dar care lasă, mereu, cititorului senzația de neterminare, de fo‑
tografie insuficient developată; ceea ce nu constituie un defect al cercetării
de față, ci o caracteristică, mai degrabă, a dezbaterii românești pe tema
postmodernismului în sine, reflecție a obiectului asupra studiului pe care îl
discutăm. În dezbaterea românească, rezultă din istoria astfel reconstituită
de Robert Cincu, referințele critice occidentale sunt incomplete (sau chiar
absente, atunci când ar fi, de fapt, esențiale în precizarea conceptelor), iar
pozițiile inovatoare nu sunt cele mai vizibile întrucât posturile excentrice
ale autorilor lor le asigură mai degrabă marginalitatea. De asemenea, se
vede cum multe din luările de cuvânt se fac cu nonșalanța frumoasă a artei
eseului, dar nu și cu substanța unei informații ample asupra subiectului
dezbătut. Cum spuneam, principalul merit al studiului lui Robert Cincu
este atenția la detalii, la cronologie, pasul prudent în lectură. Uneori, el
seamănă unui entomolog privind cu lupa forme de viață distante și străi‑
ne. Din această construcție se detașează, însă, mai degrabă un „portret de
grup” al criticii și teoriei literare românești a epocii vizate, și mai puțin o
teorie (niște teorii, la plural…?) românești asupra postmodernismului. În
grupul respectiv se regăsesc, desigur, și artiștii al căror talent compensează

13
Postmodernismul în teoria literară românească

sugestiv‑instinctiv lipsa de informație, și universitarii flămânzi după refe‑

rințele occidentale la care accesul lor era în cel mai bun caz dificil (și cu
care dialogul lor era imposibil), dar și creatorii de opinie cu aplecare spre
„părerologie”, intuind că este vorba, în dezbatere, de… prestigiul personal
pus în cauză, carele nu se poate să nu se exprime și pe această temă, pen‑
tru că nici o temă nu le este străină; există, în fine – diletanții de serviciu.
Al patrulea capitol se ocupă de volumele de autor consacrate (mai mult
sau mai puțin explicit) subiectului în discuție, dar și de retrospectivele
publicistice ale dezbaterii. Constatând că „în perioada 1998 – 2000 este
publicat un număr impresionant de cărți dedicate postmodernismului în
spațiul românesc”, Robert Cincu acordă locul privilegiat sintezei semnate
de Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc (din 1999). Sesizând
corect problemele de sincronizare istorică (de ex., faptul că alte sinteze
despre postmodernism, românești, sunt publicate în paralel cu volumului
lui Cărtărescu, deci aveau să fie absente din referințele sale, precum Poetica
postmodernismului, de Liviu Petrescu), autorul face o analiză sumară a sin‑
tezei cărtăresciene, în primul rând sub aspectul surselor și impactului său,
pentru a conchide că: „Proiectul lui Cărtărescu rămâne astfel singular în
cultura română, fiind primul și ultimul care propune o analiză de asemenea
amploare, făcând extrem de dificilă o continuare a dezbaterii românești
privind postmodernismul în anii următori”.
Toate aceste volume investigate completează – cu o expresie de‑acum
celebră – „dosarul unei bătălii culturale”, pentru care limitele și controlul
impuse de Putere dispăruseră de ceva ani, și care se confruntă, eventual,
cu alte limite, mai puțin evidente: marginalitatea geo‑politică a culturii
române, „est‑eticile” adiacente contextului istoric postcomunist etc. În
acest peisaj de după comunism, Robert Cincu practică axiologii discrete,
mai puțin evidente decât „cronologia”, decât voința de ordonare și de
construcție a unei narațiuni istorice despre postmodernismul românesc.
În final, autorul schițează o serie de „repere definitorii” pentru evo‑
luția dezbaterii românești despre postmodernism, iar ele sunt cel puțin
interesante. Nu pot să nu suscite interesul, la lectură, caracterizări precum
„tendința frecventă a teoreticienilor de a încerca să definească în negativ
postmodernismul”, discuții despre spectrul larg al atitudinii față de postmo‑
dernism a teoreticienilor români, „de la autorii care preferă să nu asocieze
literatura română cu postmodernismul până la autorii care văd adoptarea
termenului de postmodernism drept o necesitate și, nu în ultimul rând,

14
 Prefață

o urgență” (adică, de la precauțiile lui Alexandru Mușina, la chemările la

ordine ale lui Ion Bogdan Lefter, de pildă, ceea ce desenează de fapt un
întreg câmp literar în mișcare). Relevând „preferința pentru dimensiunea
strict estetică a fenomenului”, unde „dimensiunea socială a postmoder‑
nismului e adesea trecută pe un plan secund”, Robert Cincu reușește,
de fapt, să contureze reliefuri esențiale dintr‑o hartă complexă a ideilor
literare. Toate acestea converg spre o recitire a verdictului dat, cândva, de
Mircea Martin, acela al unui „postmodernism fără postmodernitate”, „un
postmodernism estetic autonom, un postmodernism care nu este o formă
de adaptare la cerințele unui nou tip de societate (un postmodernism pur
estetic, care nu are nevoie de suportul unei societăți postmoderne)”. În
perspectiva autorului, „în mediul românesc nu doar s‑a dezvoltat un even‑
tual postmodernism fără postmodernitate, dar a și fost teoretizat un astfel
de postmodernism, ca și cum postmodernitatea ar fi un criteriu auxiliar în
definirea conceptului de postmodernism”. Argumentând dificultatea de a
stabili un set stabil de criterii pentru clasificarea comentariilor românești
pe tema postmodernismului, Robert Cincu transformă acest „nod de ne‑
dezlegat” într‑o marcă a postmodernismului în sine, asumându‑și la nivel
metaforic „borgesianismul” soluției. La capătul acestei istorii locale – prea
puțin contextualizată global, într‑o structură de „world literature”, cum
șade bine cercetărilor actuale – aș spune că o nouă cercetare poate să în‑
ceapă din chiar acest unghi mort. Între „postmodernismul românesc – ca
la noi, la nimeni”, și „postmodernismul în teorie – niciodată la fel”, cartea
de față poate fi continuată cu succes… și cu postmodernă ironie.

Ioana Bot

15
Cartea de față are la bază teza mea de doctorat, susținută la Facultatea
de Litere a Universității „Babeș‑Bolyai” din Cluj‑Napoca în septembrie
2019. O parte dintre subcapitolele lucrării au fost prezentate independent
în cadrul unor conferințe și publicate (într‑o versiune preliminară) în di‑
ferite volume colective sau reviste literare („Caiete critice” ’86 sau patru
rețete compensatorii pentru o bibliografie săracă în „Annales Universitatis
Apulensis. Series Philologica”, nr. 16, tom 3, 2015, pp. 17‑24; Localizing
postmodernism in Mănăștur în „Dacoromania Litteraria”, vol. II, 2015, pp.
187‑194; Teoretizări ale postmodernismului între tradiția occidentală și cea
românească în Nicole Bocșan, Ioana Bican, Alexander Baumgarten (co‑
ord.), Provocări și răspunsuri, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca,
2015, pp. 21‑26; „Caiete critice” nr. 1‑2 1986: după 30 de ani în „Cultura”,
anul X, seria a III‑a, nr. 9 (553), decembrie 2016, pp. 13‑14; Gheorghe
Crăciun and the Vicious Face of Postmodernism în „Philobiblon”, vol. XXI,
nr. 1, 2016, pp. 113‑119; Ion Barbu and the Poetics of Postmodernism:
An Unacknowledged Book în „Studia UBB Philologia”, LXI, nr. 2, 2016,
pp. 31‑38; Generația ’80 în texte teoretice în „Vatra”, nr. 9‑10, 2016,
pp. 61‑63; Primele articole românești despre postmodernism în „Annales
Universitatis Apulensis. Series Philologica”, nr. 17, tom 3, 2016, pp. 21‑27;
Postmodernismul în teoria literară românească a anilor ’80. Studiu de caz:
Alexandru Mușina în Oana Băluică, Cristiana Nicola Teodorescu (coord.),
Noi perspective în cercetarea lingvistică și literară. Actele colocviului nați‑
onal al Școlii Doctorale „Alexandru Piru” Ediția I, Editura Universitaria
Craiova, Craiova, 2018, pp. 62‑68).

Autorul
Introducere

Subiectul lucrării de față nu vizează în primul rând postmodernismul în

sine, cât, mai ales, evoluția încercărilor autohtone de a defini acest concept.
Astfel, intenția mea este de a reconfigura o istorie a teoretizărilor post‑
modernismului în cultura română, stabilind cele mai importante repere și
direcții în acest sens.
Discursul teoretic despre postmodernism devine tot mai prezent în
cultura română începând cu a doua jumătate a anilor ’80, iar curentul
este perceput de teoreticieni drept unul de maximă noutate pentru spațiul
cultural românesc din acea vreme, în ciuda faptului că subiectul fusese dez‑
bătut în Occident de aproape două decenii. În mod previzibil, dezbaterile
privind postmodernismul se dezvoltă spre mai multe direcții, unele dintre
acestea fiind de‑a dreptul contradictorii, iar odată cu căderea regimului co‑
munist bibliografia occidentală (devenită acum disponibilă pentru publicul
românesc) alimentează și mai mult acest avânt de a clarifica unul dintre
curentele literare cu cea mai mare arie semantică.
Faptul că postmodernismul reprezenta curentul central al culturii oc‑
cidentale din anii ’80 oferea acestuia un statut privilegiat în teoria literară.
Practic, în cazul culturii române, clarificarea postmodernismului putea
corespunde, în mare măsură, unei adecvări la contextul mai larg al culturii
occidentale de atunci, iar problema unei astfel de sincronizări apare sem‑
nalată frecvent și în primele articole teoretice despre curent: „Cuvântul
postmodernism și derivatele sale au început să aibă circulație în presa cul‑
turală românească. […] faptul că se simte aici și acum nevoia unor discuții
asupra postmodernismului îi dovedește (măcar până la un punct) actualita‑
tea”1 (Ion Bogdan Lefter), „A fi contemporan înseamnă, la această oră, a

1. Ion Bogdan Lefter, Secvențe despre scrierea unui „roman de idei” în „Caiete
critice” nr. 1‑2, 1986, p. 140.

19
Postmodernismul în teoria literară românească

fi post‑modern”2 (Andrei Pleșu), „poezia va trebui să iasă din modernism.

Postmodernismul nu este, deci, pentru mine, un concept, ci o necesitate
reală”3 (Mircea Cărtărescu), „folosirea termenului se impune, deci, dar nu‑
mai cu accepțiunea pe care i‑o dau teoreticienii occidentali, […] literatura
noastră nu devine mai valoroasă sau mai «competitivă» pe plan universal
dacă «avem și noi postmoderniștii noștri»”4 (Alexandru Mușina).
Procesul de încetățenire a termenului de postmodernism în cultura
română avea să fie unul lung, un reper cronologic important în această
istorie fiind perioada 1999‑2000 când apar nu mai puțin de patru volu‑
me dedicate integral ideii de postmodernism. Dintre acestea, volumele
Postmodernismul românesc (Mircea Cărtărescu), respectiv Postmodernism.
Din dosarul unei „bătălii” culturale (Ion Bogdan Lefter) sunt considerate
până în ziua de azi drept contribuții majore ale criticii/teoriei românești
în domeniu. Putem admite că acești ani marchează un punct culminant
al reflecțiilor teoretice despre postmodernism, în anii următori interesul
pentru acest subiect scăzând drastic pentru a face loc unor noi termeni
care, de fapt, desemnează sub‑specii ale curentului postmodern sau care
încearcă să desemneze noi curente literare ce depășesc postmodernismul.

Studiul de față va urmări cronologic evoluția reflecțiilor teoretice ro‑

mânești despre postmodernism de la primele încercări de familiarizare cu
conceptul până la studiile ample care clarifică teoretic cele mai importante
repere ale sale, stabilind astfel o imagine de ansamblu coerentă a acestui
fenomen literar. Pe lângă inventarierea și contextualizarea studiilor despre
postmodernism din cultura română, voi apela (implicit) și la o analiză reto‑
rică a acestor texte, prin „retorică” înțelegând aici, deopotrivă, accepțiunile
stilistice (clasice), cât și structural(ist)e și poststructuraliste ale termenului.
Această opțiune metodologică se datorează în primul rând diversității stilis‑
tice a textelor pe care le voi analiza, intenția mea fiind de a aborda anumite
particularități ale discursului teoretic dintr‑o perspectivă cât mai adecvată.

2. Andrei Pleșu, Inevitabilul post‑modernism. Fragmente dintr‑un text (încă) im‑

posibil în „Caiete critice” nr. 1‑2, 1986, p. 47.
3. Mircea Cărtărescu, Cuvinte împotriva mașinii de scris în „Caiete critice”, nr.
1‑2, 1986, p. 132.
4. Alexandru Mușina, Postmodernismul o frumoasă poveste în „Astra”, nr. 4 (199),
anul XXIII, aprilie 1988, pp. 12‑13.

20
 Introducere

Mă refer aici, pe de o parte, la identificarea acelor particularități stilis‑

tice ale limbajului teoreticienilor care sugerează apartenența la un anumit
registru discursiv. De exemplu, unii teoreticieni apelează la un registru
discursiv academic, spre deosebire de alții care preferă abordări eseistice,
mai libere sub aspect stilistic. Asemenea distincții sunt importante deoa‑
rece un registru eseistic al discursului permite formularea unor observații
dintre cele mai diversificate, fără a avea neapărat un suport teoretic solid.
Pe de altă parte, un studiu de teorie literară caută să delimiteze cu (o mai
mare) exactitate anumite observații teoretice despre subiectul în cauză.
Tot aici poate fi menționată și utilizarea limbajului de lemn, la care unii
teoreticieni apelează din constrângeri politice. Este cazul multor articole
datând din perioada comunistă, un exemplu relevant din acest punct de
vedere fiind textul lui Andrei Brezianu, Post‑modernii americani. O tra‑
iectorie spre viitor publicat în revista Secolul 20 în 1974. După o analiză
entuziastă a unor prozatori americani postmoderni și după semnalarea mai
multor particularități inovatoare ale postmodernismului, criticul român își
încheie articolul cu un paragraf în care, practic, se debarasează de întrea‑
ga sa demonstrație de până în acel moment, spunând că experimentele
postmoderne (entuziast și admirativ ilustrate până la acel ultim paragraf
al lucrării) trebuie privite cu scepticism, fiind încercări (probabil) nesem‑
nificative din punct de vedere literar. Dacă urmărim însă stilistica la care
apelează Brezianu, putem observa cu ușurință faptul că acest ultim paragraf
se distinge de restul articolului prin folosirea așa‑numitului limbaj de lemn
specific publicisticii culturale din perioada comunismului. Avem astfel un
motiv (stilistic) suficient pentru a despărți articolul lui Brezianu în două
părți: o primă parte critică/teoretică foarte relevantă în contextul cultural
românesc de la acea vreme, respectiv un ultim paragraf „critic” destinat
mai mult cenzurii comuniste decât cititorului propriu‑zis5. Ignorarea aces‑
tei delimitări ar da articolului lui Brezianu un caracter paradoxal inutil.
Practic, acest paradox complicat (prin care autorul neagă ceea ce tocmai
demonstrase/afirmase) poate fi evitat printr‑o simplă observație care ține
de stilistica discursului, respectiv printr‑o contextualizare ccorespunzătoare
a articolului (România comunistă a anilor ’70). În fine, ceea ce vreau să
subliniez aici este faptul că anumite indicii, ce țin de stilistica discursului,
pot fi extrem de relevante pentru o bună clasificare a respectivului studiu.

5. O analiză amplă a acestor diferențe stilistice voi discuta în subcapitolul Primul

articol, dedicat lucrării respective.

21
Postmodernismul în teoria literară românească

Voi ține cont în analiza mea și de diferitele patternuri comune (legate

de logica demonstrației) ce pot fi identificare în studiile unui anumit autor
sau în cazul unui grup de autori. Să luăm, spre exemplu, articolul lui Andrei
Pleșu din numărul special Caiete critice din 1986, respectiv celebrul articol
Postmodernismul la Porțile Orientului al lui Alexandru Mușina. În ambele
cazuri, autorii pornesc de la premisa că în cultura română conceptul de
postmodernism este puțin cunoscut, bibliografia este minimală și, nu în
ultimul rând, a aborda un asemenea subiect la acea vreme (anii ’80) poate
fi o idee riscantă din punct de vedere teoretic. Cu toate acestea, ambii își
continuă articolele cu un discurs extrem de convingător, făcând trimiteri bi‑
bliografice precise atât la cultura română, cât și la cea occidentală. Aparent,
precauțiile de la începutul articolelor se dovedesc a fi, în ambele cazuri,
inutile. Putem presupune că acest discurs precaut din debutul articolelor
despre postmodernism este doar o strategie de detașare față de propriul
discurs (admițând că nu sunt specialiști ai postmodernismului, autorilor
li s‑ar putea îngădui derapaje teoretice). Pe de altă parte, putem, în egală
măsură, presupune faptul că acest debut al articolelor are un rol compen‑
satoriu, autorii admițând faptul că pe lângă referințele la care vor apela,
există o imensă bibliografie (occidentală) inaccesibilă în România comunistă.
Desigur, am discutat aici un caz izolat, însă ceea ce voiam să subliniez
este faptul că în discursul teoretic despre postmodernism pot fi identifi‑
cate mai multe patternuri comune între diferite texte sau diferiți autori.
Identificarea unor astfel de scheme logice/retorice pe baza cărora teore‑
ticienii își argumentează ideile sunt, de asemenea, extrem de relevante
pentru o bună clasificare a tipurilor de discurs teoretic și voi avea în vedere
asemenea exemple, în anumite cazuri.
Orice discurs este produs într‑un anumit context (politic, social, cul‑
tural, individual), iar, în acest sens, intenția mea este de a ține cont, pe cât
posibil, de interacțiunea dintre discursul teoretic propriu‑zis și contextul
în care acesta a fost creat. Exemplu cel mai simplu, în acest caz, este cel
al limitărilor impuse de către instituțiile Puterii în sfera literaturii. Practic,
până în anii ’90, existau limitări explicite (și implicite) cu privire la subiec‑
tele ce pot fi abordate de scriitori, astfel justificându‑se palierul restrâns
de opțiuni la care apelau aceștia6. După căderea comunismului avem însă

6. Pentru o prezentare a normelor impuse de cenzura comunistă în spațiul ro‑

mânesc vezi Ioana Macrea‑Toma, Privilighenția. Instituții literare în comunismul

22
 Introducere

cazuri de teoreticieni care încep să discute despre societatea „postmodernă”

românească încă din primii ani în care această societate începea să func‑
ționeze după criterii postmoderne (advertising masiv, internet, telefonie
mobilă, cultură de consum etc.). Cu alte cuvinte, pe măsură ce contextul
socio‑cultural mai larg al României se apropia de un anumit criteriu even‑
tual relevant pentru paradigma postmodernă, teoreticienii români inven‑
tariau aceste (noi) realități sub masca generală a postmodernismului, chiar
dacă în unele cazuri încadrarea nu era absolut corectă. Practic, vorbind
despre postmodernism în general, unii teoreticieni au sfârșit prin a vorbi,
în fapt, despre un postmodernism contextual, existent doar în România
acelor vremuri. Astfel de contaminări contextuale ale discursului sunt ex‑
trem de relevante pentru că pot determina într‑o anumită măsură speci‑
ficul teoriei românești. Dincolo de reformulările unor idei preluate din
bibliografia occidentală, dincolo de speculații etimologice/terminologice
legate de post‑modernism, deconstruind discursul teoretic putem identi‑
fica elemente specifice registrului autohton care, până în prezent, au fost
semnalate exclusiv în cazul literaturii primare.

Dat fiind faptul că lucrarea de față se dorește o istorie a teoriilor româ‑

nești despre postmodernism, criteriul cronologic este unul foarte impor‑
tant, astfel structura(rea) capitolelor va ține cont de succesiunea studiilor
românești analizate și de anumite repere istorice majore care pot fi iden‑
tificate ca atare.
În foarte multe cazuri, textele pe care le am în vedere au fost publicate
inițial ca articole în revistele literare, iar ulterior au fost reluate și în vo‑
lume colective sau volume de autor. În aceste cazuri, în mod evident, nu
voi analiza pe larg de două (sau de trei) ori același text. Voi încerca, mai
degrabă, să stabilesc care dintre multiplele publicări ale aceluiași text este

românesc, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2009: „tematic, notele cenzoriale

de la începutul deceniului șapte se concentrează asupra zugrăvirii în culori eroice a
mitologiei fondatoare a partidului […] cenzorii sunt ostili oricăror asocieri defavora‑
bile luptei revoluționare […] schematismul e o acuză frecventă […] ideea de critică
în sine este una vulnerabilă, determinând reacții oscilante, întrucât ea fie stă la baza
procesului legitim, din punct de vedere comunist, de auto‑corecție și perfecționare,
fie subsumează atitudini ostile, de condamnare neconstructivă […]” (pp. 234‑238).

23
Postmodernismul în teoria literară românească

cea mai relevantă, analizând impactul cultural produs de această publicare

(dezbateri declanșate, numeroase citări ulterioare etc.), rezumându‑mă, în
cazul celorlalte publicări ale articolului, doar la încadrarea lor istorică în
contextul mai larg al culturii române.
Un exemplu foarte concludent din acest punct de vedere este cel al
studiilor despre postmodernism ale lui Ion Bogdan Lefter. Teoreticianul
român s‑a impus, la noi, încă din anii ’80, drept un specialist al postmo‑
dernismului. Cu toate acestea, primul său volum dedicat conceptului apare
abia în anul 2000, fiind o culegere de texte mai vechi, apărute inițial în
periodice. Anumite articole ale sale, datând din anii ’80 sunt considerate
repere esențiale în teoria literară românească, iar pe acestea le voi analiza
pe larg în capitolele dedicate respectivilor ani. Pe de altă parte, volumul
din 2000, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, este con‑
siderat, de asemenea, una dintre referințele teoretice românești cele mai
importante. Nu voi relua, în analiza volumului pe larg, contribuțiile teo‑
retice pe care le‑au adus deja articolele lui Lefter din anii ’80, republicate
aici. Mai degrabă, voi încerca să determin în ce măsură această culegere
de texte teoretice, eseuri și interviuri aduce un plus față de precedentele
contribuții ale lui Lefter, respectiv, voi încadra acest volum în contextul
mai larg al studiilor românești despre postmodernism (care în anul 2000
era deja unul extrem de complex).
Cu alte cuvinte, urmărind cronologic evoluția teoriilor românești de‑
spre postmodernism și semnalând apariția articolelor importante în acest
sens, voi evita să analizez pe larg toate republicările aceluiași articol, op‑
tând pentru cazul cel mai relevant în contextul general al culturii române,
ținând cont, pe lângă criteriul cronologic, și de alte aspecte precum: rece‑
parea respectivului text, vizibilitatea revistei/ediției volumului, dezbaterile
declanșate etc.
Am vorbit la începutul acestei secțiuni și despre repere teoretice majore
care pot fi identificate ca atare. Un prim astfel de reper poate corespunde
apariției, în 1986, a numărului special din revista „Caiete critice” dedicat
integral postmodernismului. Această primă imagine de ansamblu asupra
conceptului de postmodernism în spațiul românesc este până la ora actuală
una dintre cele mai citate referințe teoretice în domeniu. Continuând pe
aceeași linie, putem stabili că, în mod similar, numărul special al revistei
„Euresis” din 1995, dedicat, de asemenea, exclusiv postmodernismului,
este un alt reper teoretic major. Spre deosebire de cazul „Caiete critice”,

24
 Introducere

în „Euresis”‑ul din 1995 dispăruseră rigorile regimului comunist, iar bi‑

bliografia occidentală era acum mult mai accesibilă.
Apariția volumelor de autor dedicate postmodernismului constituie, de
asemenea, un element important în istoria dezbaterilor românești privind
curentul. În 1994, spre exemplu, apare volumul lui Dan Grigorescu, Între
cucută și Coca‑Cola, un prim volum dedicat integral postmodernismului
(e drept, cu analiză axată în primul rând pe artele plastice), iar în 1996
apare cartea lui Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, o investigație
sistemică a curentului plecând de la teoriile unor autori precum Fredric
Jameson sau Jean‑François Lyotard.
Perioada 1999‑2000 marchează un alt moment important în istoria
dezbaterilor românești privind postmodernismul. În acești ani sunt publi‑
cate nu mai puțin de patru volume dedicate integral curentului, două din‑
tre acestea devenind ulterior canonice: Postmodernismul românesc (Mircea
Cărtărescu), respectiv Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale
(Ion Bogdan Lefter).
Desigur, am semnalat aici doar câteva repere majore, însă, urmărind
îndeaproape evoluția discursul teoretic românesc despre postmodernism,
vom putea identifica și alte puncte de cotitură, precum și cazuri de contri‑
buții teoretice foarte interesante mai puțin discutate de istoricii curentului.

25
1974‑1985

Primul articol
Unul dintre primele articole teoretice relevante despre postmodernism în
cultura română este articolul lui Andrei Brezianu, Post‑modernii americani.
O traiectorie spre viitor1, publicat în revista „Secolul 20” în 1974. De fapt,
e foarte probabil ca în acest caz să vorbim despre primul articol românesc
dedicat postmodernismului, în condițiile în care textul a fost publicat în
prima jumătate a anilor ’70, iar în 1986 mulți dintre teoreticienii români
încă vorbeau despre postmodernism ca despre un curent prea puțin cu‑
noscut (sau dezbătut) în spațiul românesc.
Articolul discută noua (la acea vreme) proză americană, catalogând‑o
drept postmodernă, iar una dintre principalele trăsături pe care autorul le
identifică la noua direcție este caracterul său izolat. Practic, în opinia lui
Brezianu, proza postmodernă renunță la orice fel de pretenții universaliste,
revendicându‑se de la un registru auto‑suficient; prozatorii, restrânși ca
număr și (aparent) nerecunoscuți la scară largă în lumea literară, practică
o formă de literatură care funcționează după legi proprii în afara oricărei
tradiții literare canonice:
Romancierii socotiți aici reprezentativi pentru discuție, nu Bellow, nici
Malamud, Roth sau Mailer ci, Barth, Coover, Barthelme, Gass și alți
câțiva, nu sunt vedete ale premiilor literare […] ei nu sunt nici ceea ce
se cheamă, «scriitori cu succes la public» […] proza («fiction») se citește
din ce în ce mai puțin în Statele Unite […] luând act de această stare de
fapt, cei mai lucizi dintre reprezentanții noii proze acceptă cu resemnare
perspectiva de a se adresa unui număr restrâns de cititori2.

1. Andrei Brezianu, Post‑modernii americani. O traiectorie spre viitor în „Secolul

20”, nr. 8 (163), 1974, pp. 36‑42.
2. Ibid., pp. 37‑38.

26
 1974‑1985

Articolul continuă cu o analiză sumară a unor proze semnate de John

Barth, Donald Barthelme sau Robert Coover, prilej cu care putem identi‑
fica și alte trăsături ale postmodernismului (pe lângă caracterul său izolat/
autosuficient):
ficțiunea post‑modernă (ca să reluăm formularea lui Barthelme) revine
la ceea ce, într‑un sens a precedat invenția romanului «lung» (fenomen
post‑renascentist): proză‑parabolă, roman comic, snoavă, povestire, o îm‑
pletire liberă de elemente istorice și fabuloase, fără ambiția exhaustivă de
a furniza replici «precizioniste» realității și vieții3.
Practic, nonconformismul postmodernilor este văzut ca o renunțare la
rigorile romanești ale ultimelor secole, iar această sfidare estetică plasea‑
ză prozele postmoderne în vecinătatea unor specii literare arhaice, mult
mai puțin rigide din punct de vedere formal. Restabilirea unei legături cu
formele arhaice de literatură este semnalată de Brezianu și în analiza sa la
titlurile prozelor lui John Barth:
Să reamintim oare recurența frecventă, aproape obsesivă, la Barth, a unor
titluri purtând, în sufixele lor, nostalgia îndepărtatelor origini ale genului
epic, făcând ecou Eneidei, Teseidei, Thebaidei și a altor vechi texte izvorâ‑
te, direct sau indirect, din oralitatea Iliadei? Ficțiunile lui se numesc, de
pildă, Bellerophoniada, Perseida, Menelaida4.
Astfel, noua sensibilitate postmodernă realizează, în opinia lui Brezianu,
nu doar o eliberare de rigorile canonice ale prozei ultimelor secole, dar și
o reactualizare a literaturii vechi prin forme de intertextualitate.
Un alt detaliu care merită semnalat aici este faptul că Brezianu intuiește
importanța majoră pe care o are pentru postmodernism dezvoltarea noilor
mijloace de comunicare (de altfel, și în teoriile occidentale, legătura strânsă
dintre postmodernism și cultura media sau așa‑zisa „cultură a maselor”
apare semnalată frecvent):
Condiția nouă a artei cuvântului într‑o eră dominată de mijloace noi (și
totuși foarte vechi) de diseminare a culturii impune desigur vervă, degajare
de piedici, flexibilitate și mobilitate în adaptarea la viitura curentului, ceea
ce, în termenii logosferei, câmpul ei privilegiat de penetrație și manifestare,
înseamnă, în primul rând, adaptarea la comunicare5.

3. Ibid., p. 40.
4. Ibid., p. 38
5. Ibid., p. 42.

27
Postmodernismul în teoria literară românească

În linii mari, analiza lui Brezianu se dovedește a fi un exercițiu critic

extrem de relevant în contextul cultural românesc al anilor ’70. Pe lângă
semnalarea unor trăsături ale postmodernismului (caracterul atipic al miș‑
cării, reactualizarea estetică a unor surse îndepărtate în timp, sensibilitatea
față de noile mijloace de comunicare etc.), articolul analizează mai multe
texte ale prozatorilor americani semnalând cu precizie direcțiile inovatoare
la care apelează aceștia. E foarte posibil ca datele despre postmodernism
pe care autorul le prezintă să fi fost discutate în cadrul unui seminar de‑
dicat postmodernismului ținut la Salzburg în 1973 – unul dintre primele
paragrafe ale articolului sună în felul următor:
La Salzburg, foarte aproape de inima geografică a Europei, Seminarul
estival de Studii Americane a propus spre discuție invitaților săi din bă‑
trânul continent, în 1973, tocmai câteva din trăsăturile distinctive ale
controversatei proze americane «post‑moderne», unde – pentru a porni
de la premisele obligatorii oricărui demers critic – unul dintre primele
lucruri ridicând dificultăți rămâne, evident, selecția de nume6.

Din acest punct de vedere, articolul arată parțial și ca un reportaj pri‑

vind principalele subiecte dezbătute la respectivul seminar unde putem
presupune că autorul a participat.
Există, însă, un ultim (scurt) paragraf al articolului care pare să se dis‑
tingă de restul demonstrației lui Brezianu. Practic, în acest ultim paragraf,
autorul se dezice de întreaga sa analiză, făcută cu entuziasm și admirație
pentru postmoderni, precizând că noua mișcare este, probabil, un simplu
experiment (deocamdată) irelevant literar. Dacă, la începutul articolului,
scriitorii postmoderni se resemnau să se adreseze unui public mic, datorită
unei crize a romanului, în acest ultim paragraf gestul lor de izolare este
văzut ca unul elitist. În numai câteva rânduri, Brezianu reușește să‑și nu‑
anțeze și să‑și relativizeze toate afirmațiile făcute până în acel punct:
datorită caracterului ei accentuat elitar, încercarea, în operele‑simptom
atinse aici în treacăt, se constituie însă socotim noi, în problemă nerezol‑
vată […] sunt proiecții în spațiul verbal a unor traiectorii posibile, aventuri
ale imaginației legate de un context istoric și social bine definit, față de
care, cu realism, ne luăm distanțele poruncite [s.m. R.C.] de prudență
și dreapta rațiune7.

6. Ibid., p. 36.
7. Ibid., p. 42.

28
 1974‑1985

Paragraful se distinge, însă, și stilistic de restul articolului: formulările

lui Brezianu amintesc aici, mai degrabă, de așa‑numitul limbaj de lemn
specific redacțiilor revistelor comuniste, iar ideile propuse par să cores‑
pundă aceluiași registru, inclusiv în materie de cuvinte‑cheie care erau pe
placul Puterii (anti‑elitism, realism, distanță față de experimentele literare
occidentale etc.). Este foarte probabil ca acest ultim paragraf să fie des‑
tinat mai mult cenzurii comuniste decât cititorului propriu‑zis, folosirea
termenului „poruncit” fiind aici foarte relevant. Practic, autorul motivează
distanțarea sa față de propriul discurs invocând adoptarea unei prudențe
poruncite. Putem specula, astfel, că sub semnul unei „porunci” (cel mai
probabil politice, dat fiind contextul dificil al acelor ani), Brezianu anexează
acest paragraf la demonstrația sa pentru a bifa o minimă adecvare politică,
fără de care publicarea articolului ar fi putut deveni problematică (mai ales
dacă ținem cont de faptul că subiectul lucrării vizează un concept, prin
excelență, occidental).
După cum am spus și la începutul acestui subcapitol, articolul lui
Brezianu este probabil primul din cultura română care abordează subiec‑
tul „postmodernismului”. Cu toate acestea, puțini dintre teoreticienii și
istoricii români din anii următori vor semnala această apariție8, cei mai
mulți plasând primele articole românești despre postmodernism abia la
începutul anilor ’80.

O prefață
În textul care deschide volumul Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii”
culturale, Ion Bogdan Lefter încearcă, la un moment dat, să stabilească
data primei utilizări a termenului de postmodernism în spațiul cultural
românesc:
întâile sale apariții românești trebuie probabil căutate în eseistica angliș‑
tilor, în prezentările de tipul prefețelor însoțitoare ale unor traduceri din
literatura americană. Conceptul de postmodernism a fost – de pildă – fo‑
losit (nu știu dacă în efectivă premieră națională) de profesorul, eseistul

8. Vezi, spre exemplu, Ioana Bot, Semne de carte, Limes, Cluj‑Napoca, 2004, p.
79: „[…] la numele lui Ștefan Stoenescu, anglistul la care Ion Bogdan Lefter identifică
o primă utilizare a termenului de postmodernism (într‑o prefață din 1980), trebuie
adăugat cel al lui Andrei Brezianu (cu un text din 1974, Câțiva americani «post‑mo‑
derni» și pasărea Phoenix a prozei, reluat în vol. Translații, din 1982)”.

29
Postmodernismul în teoria literară românească

și traducătorul anglist Ștefan Stoenescu în prefața (Poemul ca gest) la

culegerea de texte echivalate în românește de Frank O’Hara (Meditații
în imponderabil, Editura Univers, 1980)9.

Lefter prezintă, în continuare, mai multe citate ample din prefața lui
Stoenescu, concluzionând apoi că „postmodernism[ul] poetic era astfel in‑
trodus și la noi, definit cu bună precizie”10. De fapt, în prefața sa, Stoenescu
vorbește mai puțin despre postmodernism în general, observațiile sale
referindu‑se mai ales la o atitudine postmodernă prezentă în poezia lui
Frank O’Hara.
Există în acest text o idee în jurul căreia orbitează cele mai multe dintre
observațiile lui Stoenescu: „pentru poetul post‑modernist granița dintre
existențial și estetic tinde să se estompeze până la disoluție”11. Poezia în‑
cetează să mai fie privită ca un obiect strict estetic, ea fiind asociată mai
degrabă cu un act existențial. Mai mult decât atât, vorbim despre un act
existențial al autorului care este recunoscut ca atare și de cititor. Practic,
Stoenescu semnalează aici o schimbare de paradigmă, o schimbare de ati‑
tudine în raport cu arta în general (gestul poetic al autorului – poemul –
este recunoscut ca atare de către cititor). În acest sens, Stoenescu vorbește
despre „poem de acțiune”, „refuzul dogmatizării”, „pictura gestuală”12,
„rostirea ca meditație în imponderabil” sau „o veghe a eului capabilă să
asimileze experiența în procesualitatea sa”. Scrierea poemului este o expe‑
riență a autorului, în același fel în care citirea poemului este o experiență
pentru cititor, iar fiecare poem pare a funcționa după propriile‑i reguli:
Poemul în opinia lui O’Hara își dezvăluie propria poetică, valabilă numai
pentru poemul în cauză. Poemul se naște dintr‑un impuls, este gest ne‑
regizat retoric, către lumea din afară, către o altă persoană. […] Rațiunea

9. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,

Paralela 45, Pitești, 2000, p. 23.
10. Ibid.
11. Ștefan Stoenescu, Poemul ca gest, prefață la Frank O’Hara, Meditații în impon‑
derabil, Univers, București, 1980, pp. 9‑10.
12. Poate că una dintre cele interesante contribuții teoretice ale prefeței lui Ștefan
Stoenescu vizează comparațiile pe care acesta le face între poezia lui Frank O’Hara
și pictura gestuală din expresionismul abstract american. Subiectul era cu siguranță
unul de maximă noutate în România anilor ’80, iar observațiile criticului (bazate pe o
amplă bibliografie de specialitate) se dovedesc a fi extrem de relevante pentru o bună
încadrare a poeticii lui O’Hara.

30
 1974‑1985

de a fi a poemului este așadar comunicarea, puntea dintre două persoane,

traducerea ad litteram a gestului spontan13.

Perspectiva descrisă de Stoenescu este, într‑adevăr, una complicată, care

prezintă mari riscuri teoretice. Inclusiv autoreflexivitatea unui text postmo‑
dern este descrisă de critic în aceeași termeni: „poemul devine consemnarea
a însuși actului prin care existența se circumstanțiază în poem”14.
Această formă de autoreflexivitate a textelor lui O’Hara este pusă în
legătură cu o formă de biografism:
O’Hara este poemul! […] de fapt poemele lui Frank O’Hara sunt însem‑
nări de jurnal intim, un jurnal care este scris nu la capătul zilei, noapte
de noapte, ci fără acea obstinație, dar ceas de ceas și uneori clipă de clipă,
consemnat pe viu, din mers15.

Putem rezuma observațiile lui Ștefan Stoenescu ca făcând referire la un

tip de poezie autoreflexivă (poemul este despre el însuși), biografism (texte
ce țin de regimul diarist) și, implicit (mai ales în cazul lui O’Hara), un ima‑
ginar al cotidianului urban. Poetul, așadar, înregistrează din mers realitatea
cotidiană și, printr‑un act care evită excesul de retorică, el construiește un
poem autoreflexiv (un poem despre sine însuși).
În linii mari prefața lui Stoenescu reușește să explice specificul poeziei
lui Frank O’Hara, mai ales dacă ținem cont de faptul că textul reproduce
și comentează o serie de idei ale poetului. Însă, în ceea ce privește post‑
modernismul, definirea termenului nu este una tocmai precisă (așa cum
sugera Lefter). Chiar dacă biografismul, autoreflexivitatea textelor și chiar
imaginarul cotidian pot fi asociate fără mari dificultăți paradigmei post‑
moderne, aceste elemente pot fi recuperate mai ales la o lectură printre
rânduri a textului. Miza autorului este aceea de a încadra poezia lui Frank
O’Hara într‑un registru mai larg, așa încât definirea postmodernismului
rămâne, în permanență, într‑un plan secund.
Vorbim însă despre un text timpuriu (chiar daca nu primul) care abor‑
dează (și) subiectul „postmodernismului”, vorbim, de asemenea, despre
o prefață la volumul lui Frank O’Hara și nu despre un eseu teoretic. În
mod evident, observațiile lui Stoenescu sunt mai mult decât relevante în

13. Ibid., p. 6.
14. Ibid., p. 5.
15. Ibid., p. 10.

31
Postmodernismul în teoria literară românească

contextul acelor ani. Cu alte cuvinte, fără a puncta cu precizie anumite tră‑
sături ale postmodernismului și fără a‑și propune, de fapt, asta, Stoenescu
reușește totuși să traseze contururile unui nou tip de sensibilitate care, cel
puțin în cazul textelor lui Frank O’Hara, se îndepărtează în mod vizibil
de specificul modernist.

Poezia cotidianului și noul antropocentrism

Unul dintre teoreticienii foarte importanți în dezbaterile românești despre
postmodernism ale anilor ’80 este Alexandru Mușina, iar cel puțin două
articole semnate de acesta la începutul decadei se dovedesc a fi esențiale
în cadrul studiului de față.
În primul rând, e vorba de textul Poezia cotidianului16 publicat în 1981.
Autorul încearcă aici să descrie specificul noii poezii, respectiv să surprin‑
dă schimbarea de sensibilitate care s‑a produs inclusiv la nivel global, iar
astfel apare conceptul de poezie a cotidianului, o poezie văzută ca „reacția
antropocentrică totodată, de recuperare a integralității și coerenței ființei
umane”17. Dincolo de o sumară delimitare conceptuală a acestui tip de
poezie, Mușina propune chiar și câteva indicii de recunoaștere a poeziei
cotidianului, apelând însă, cel mai adesea, la comparații poetice, mai puțin
teoretice, dar edificatoare: „mi se pare normal ca sistemul metaforic‑obiec‑
tual al poetului care îndeobște locuiește la oraș, să cuprindă mai degrabă
«asfaltul cu troleibuzele» decât «câmpul cu florile»”18. Pe scurt, așadar,
avem de‑a face cu un text care propune un nou concept (cel puțin în spațiul
cultural românesc), acela de poezie a cotidianului, iar despre importanța
acestui concept în economia generală a teoriilor lui Mușina despre postmo‑
dernism voi discuta în finalul acestui subcapitol. Cu alte cuvinte, chiar dacă
articolul Poezia cotidianului nu vorbește explicit despre postmodernism,
textul introduce un concept esențial în teoriile ulterioare ale autorului.
În ceea ce privește cel de‑al doilea articol important semnat de Mușina
la începutul anilor ’80, constatăm că și aici tema centrală vizează tot noua
poezie. Articolul, inițial intitulat Poezia – o șansă… la prima sa publicare în
1982, a fost ulterior redenumit (mult mai potrivit) Noul antropocentrism

16. Alexandru Mușina, Poezia cotidianului în „Astra”, nr. 4, anul XVI, 1981, p.
1, p. 15.
17. Ibid., p. 1.
18. Ibid., p. 15.

32
 1974‑1985

(la republicarea sa în volumul Unde se află poezia? din 1996). Textul de‑
butează cu o prezentare, în termeni mai degrabă generali, a evoluției poe­
ziei dinspre modernism spre contemporaneitate, iar noile (la acea vreme)
direcții din poezie sunt puse de autor sub semnul postmodernității sau al
noului antropocentrism:
această poezie, postmodernistă, aș îndrăzni să o caracterizez ca pe o poezie
a noului antropocentrism. Trăsăturile ei esențiale mi se par a fi – simpli‑
ficând mult și sub beneficiul de concluzie provizorie: centrarea atenției
pe ființa umană, în datele ei concrete, fizic‑senzoriale, pe existența
noastră de aici și de acum și o anume „claritate a privirii” [sublinierile
aparțin autorului, n.m. R.C.]19.

Conceptul‑cheie pentru Alexandru Mușina, în acest paragraf, nu este

însă cel de „postmodernist”, autorul acordând o mult mai mare atenție
„noului antropocentrism”, pe care simte nevoia să‑l explice parțial într‑o
notă de subsol din același articol:
[antropocentrism] în sensul în care Renașterea e mai «antropocentrică»
decât Evul Mediu, iar civilizația greacă e „mai antropocentrică” decât cea
egipteană sau cea asiro‑babiloniană. Bineînțeles că, în absolut, orice ma‑
nifestare a umanului (chiar cele alienante, prin valoarea lor de înregistrare
a unor căi nefertile, a drumurilor închise) este antropocentrică20.

Inclusiv faptul că „noul antropocentrism” apare subliniat în textul lui

Mușina, spre deosebire de termenul „postmodernist”, indică aceeași prefe‑
rință a autorului pentru dimensiunea umană (antropocentrică) a noii sen‑
sibilități dincolo de eventualele sale încadrări paradigmatice (în sfera unui
eventual post‑modernism). Mai mult decât atât, într‑un articol din 198821,
Mușina face câteva lămuriri teoretice explicite în raport cu acest subiect:
într‑un articol din 1982 («Poezia, o șansă» – revista «Astra») am folo‑
sit – în treacăt și în căutarea unui termen mai adecvat – sintagma «poezia
postmodernă». Încercam atunci să disting câteva trăsături ale fenomenului
poetic ce urmează momentului modernist analizat de Hugo Friedrich în
«Structura liricii moderne». Sensul pe care‑l dădeam atunci termenului
postmodernism era unul strict temporal (adică de după modernism).

19. Id., Poezia – o șansă… în „Astra”, nr. 1, anul XVII, 1982, p. 5.

20. Ibid.
21. Alexandru Mușina, Postmodernismul – o frumoasă poveste în „Astra”, nr. 4,
anul XXIII, 1988, pp. 11‑13.

33
Postmodernismul în teoria literară românească

«Modelul» poetic pe care‑l schițam acolo (antropocentrism, «claritatea

privirii» […]) nu e deloc asemănător cu, ba chiar se opune, postmoder‑
nismului așa cum e el înțeles în Occident […]. În 1982 eu propuneam
modelul unui nou antropocentrism, al unui clasicism «radical», o nouă
angajare în uman: postmodernismul nu numai că nu își propune, dar
nici nu mai crede în așa ceva [sublinierile aparțin autorului, n.m. R.C.]22.

Cu alte cuvinte, însuși autorul precizează (cu șase ani mai târziu) fap‑
tul că în articolul său termenul de postmodernism era folosit mai degra‑
bă intuitiv, iar sensul cu care era folosit viza exclusiv factori cronologici.
Ceea ce merită semnalat aici e faptul că Mușina pare să fie unul dintre acei
teoreticieni care revin cu completări la vechile texte. Există un real dialog
între ideile lui Mușina de la începutul anilor ’80 (pe tema postmodernism,
noua poezie etc.) și ideile sale din articole publicate spre sfârșitul aceleiași
decade. Acesta este, de altfel, principalul motiv pentru care am prezentat pe
scurt aici cele două articole centrate pe ideile de poezie a cotidianului și nou
antropocentrism, în condițiile în care descoperim în anul 1988, spre exem‑
plu, două texte (devenite între timp celebre în cultura română) ale aceluiași
Mușina care rreiau și completează multe dintre ideile sale propuse cu ani în
urmă. În plus, așa cum s‑a putut vedea și în articolul Postmodernismul – o
frumoasă poveste (1988), Mușina preferă uneori să descrie postmodernis‑
mul nu prin ceea ce acest curent are specific, dar, mai ales, prin ceea ce
acest curent literar nu a reușit să cuprindă. Cu alte cuvinte, forțând unele
observații (din 1988) ale autorului care au fost parțial reproduse și în cita‑
tul anterior, postmodernismul este curentul care nu a reușit să instaureze
un nou antropocentrism. Mergând pe aceeași linie, explicită în textele din
1988 ale lui Mușina, deducem că, în viziunea autorului, postmodernismul
nu a reușit o spiritualizare a artei, o des‑vrăjire a lumii (spre a‑i descoperi
adevărata natură), în fine, postmodernismul este curentul care nu a reușit
(nu va reuși) să transforme secolul XXI într‑unul religios.
Mai mult decât atât, după cum vom vedea într‑un capitol viitor, tezele
târzii ale lui Mușina despre postmodernism descriu cu cinism și cu o nu‑
anță de pesimism acest curent nou. Nu de puține ori, atitudinile sale au
fost catalogate ca fiind excesiv de critice în raport cu postmodernismul,
iar absența lui Mușina din dosarul „Caietelor critice” din 1986 (dedicat
postmodernismului) se poate datora tocmai acestui fapt. Însă, dacă spre

22. Ibid., p. 13.

34
 1974‑1985

sfârșitul anilor ’80 Mușina avea să vorbească critic despre postmodernism,

la începutul anilor ’80 descoperim la același Mușina un entuziasm remar‑
cabil, un discurs plin de speranță și promisiune cu privire la noua paradig‑
mă culturală ce urma să se instaureze. Faptul că acea paradigmă culturală,
descrisă de Mușina cu entuziasm la începutul anilor ’80, nu a mai venit,
faptul că în locul unei culturi neo‑renascentiste a spiritului s‑a instaurat
un postmodernism cerebral, sec, mecanic, poate explica parțial atitudinea
revoltată din textele lui Mușina de la finalul decadei, precum și motivele
pentru care autorul preferă, mai târziu, să descrie postmodernismul prin
ceea ce acest curent ar fi putut fi (dar nu a mai ajuns să fie). Voi discuta,
așadar, aceste critici aduse de Mușina postmodernismului în capitolul de‑
dicat perioadei respective (sfârșitul anilor ’80), însă, pentru a ilustra aici
entuziasmul lui Mușina de la începutul decadei privind ceea ce se anunța a
fi un nou curent literar major, câteva fragmente din același articol Poezia –
o șansă… (1982) pot fi extrem de clare:
Suntem în pragul unei noi sinteze culturale de tipul Renașterii sau al
clasicismului mai sus amintit? Îmi permit să afirm că da. (Și asta în ciuda
«terorii» pe care o vor resimți spiritele provinciale la gândul că o aseme‑
nea idee a fost emisă la Brașov – România, și nu la Paris – France sau
Washington D.C.). Nu va fi vorba de o reluare, mai mult exterioară, a
unor atitudini, modele sau personaje și texte clasice, cum s‑a întâmplat
în clasicismul secolului al XVII‑lea, ci de încercarea de a regândi omul
concret, integral și ireductibil. «Semnele» detectate în poezie trimit la
o realitate mai profundă, aceea a necesității găsirii unui nou drum pentru
umanitate. Și Aurobindo spunea, încă de acum câteva decenii, că civiliza‑
ția noastră industrială, dezvoltând extraordinar componenta intelectuală
și pe cea vitală a ființei umane, a neglijat‑o pe cea spirituală. Acum ar fi
momentul unei reechilibrări. Dar nu prin tot soiul de «spiritualisme», ci
prin – ca să mă întorc la greci – redimensionarea spiritualității corpului,
cu toate ale sale. Prin redescoperirea valorii ireductibile a ființei ca inte‑
gralitate, a coerenței și individualității animalului divin care suntem […]
un clasicism cum n‑a mai fost altul. Un antropocentrism nemărginit
[sublinierile aparțin autorului, n.m. R.C.]23.

Mușina se arată extrem de convins de faptul că a reușit (din Brașov –

România) să identifice direcția înfloritoare spre care va urma să se îndrepte

23. Id., Poezia – o șansă… în „Astra”, nr. 1, anul XVII, 1982, p. 5.

35
Postmodernismul în teoria literară românească

cultura română sau cea occidentală în general. Spiritualizarea artelor sau

chiar a lumii se anunța categoric pentru autor la începutul anilor ’80, iar
dezamăgirea produsă de instaurarea unui postmodernism intelectualist
(și anti‑umanist în mare măsură) poate fi unul dintre elementele cheie ale
teoriilor lui Mușina publicate spre sfârșitul decadei.
Privind retrospectiv, putem admite faptul că aceste teorii ale lui
Alexandru Mușina amintesc mai degrabă de noile dezbateri despre postu‑
manism sau, cel puțin, despre discuțiile teoretice recente privind o epuizare
a mecanismelor postmoderne. Astfel, nu e de mirare faptul că într‑un volum
recent dedicat omului/umanității (de după epoca postmodernă), criticul
Radu Vancu amintește în mai multe rânduri aceste idei ale lui Alexandru
Mușina de la începutul anilor ’80:
ceea ce optzeciștii români au numit «coborârea poeziei în stradă», «poezia
realului» (Mircea Cărtărescu), «poezia cotidianului» (Alexandru Mușina)
e, de fapt, o repliere disperată înspre subiectul uman, pe care comunis‑
mul autohton îl evacuase brutal (nu numai estetic, vreau să spun) […]
cu simțul lui teoretic remarcabil, Alexandru Mușina a înțeles despre ce
era vorba încă de pe când optzecismul era in the making; și a forjat un
concept care descria adecvat această repliere radicală înspre uman […]
e vorba, firește, despre «noul antropocentrism», gândit în opoziție cu
«anti‑antropocentrismul» modernității24.

Tot Radu Vancu subliniază faptul că Alexandru Mușina nu este singu‑

rul care a încercat să asocieze postmodernismul cu dimensiunile profunde
ale spiritualității. E drept, Mușina a declarat cu un ton oarecum categoric
spre sfârșitul anilor ’80 că postmodernismul nu are nimic sacru la bază,
însă, așa cum arată Vancu, există cazuri de teoreticieni care nu exclud o
strânsă legătură între mutația postmodernă și o re‑echilibrare metafizică
a lumii/a artelor:
Barry Smart a arătat undeva că postmodernitatea produce «resurecția
sacrului ca sferă a experienței specifică formelor moderne de viață» – «mo‑
dern» fiind aici folosit pentru a indica perioada modernității de la înce‑
putul secolului XX până azi. Unii teologi care au analizat metodic relația
dintre postmodernitate și sacru au ajuns la concluzia că, după evacuarea
sacrului din modernitate, mișcarea de contrabalansare a postmodernității
constă într‑o recuperare a acestuia. Christos Yannaras, de exemplu, ține

24. Radu Vancu, Elegie pentru uman, Humanitas, București, 2016, pp. 40‑41.

36
 1974‑1985

recunoașterea unei «posibilități a metafizicului» drept o condiție obliga‑

torie pentru a fi încadrat în paradigma postmodernă25.

Așadar, în anii 1981‑1982, Alexandru Mușina publică două articole, cu

o oarecare relevanță (indirectă) în raport cu conceptul de postmodernism,
termenii cheie propuși aici fiind „poezia cotidianului” pe de o parte, re‑
spectiv „noul antropocentrism” pe de altă parte. Într‑o manieră specifică
autorului, aceste concepte vor fi reluate în anii următori în diferite artico‑
le dedicate conceptului de postmodernism. Pe scurt, poezia cotidianului
rămâne la Mușina, într‑o anumită măsură, un simptom al mutației post‑
moderne (deși ideea de poezie a cotidianului va suferi câteva modificări/
completări minore ulterioare), în ceea ce privește noul antropocentrism,
acesta va avea în continuare un rol important în articolele ulterioare ale
criticului, dar nu pentru că reprezintă o marcă a postmodernismului, ci,
mai degrabă, pentru că în locul acestui nou antropocentrism s‑a instaurat
postmodernismul.

„Caiete critice” 1983

În celebrul eseu Postmodernismul la Porțile Orientului (1988, republicat
în 1996), Alexandru Mușina vorbește, la un moment dat, despre primele
utilizări ale termenului „postmodernism” în spațiul cultural românesc:
Tot mai des întrebuințat, termenul în cauză a fost dezbătut în două (fur‑
tunoase) ședințe ale Cercului de critică al Facultății de Limbă și Literatură
Română (condus de criticul Eugen Simion) și face, iată, obiectului nu‑
mărului 1‑2/1986 din «Caiete critice». Situație normală, având în vede‑
re că «lansarea» termenului s‑a făcut tot în «Caiete…» și anume în nr.
3‑4/1983 (apărut însă în 1985 – precizare absolut necesară!) [sublini‑
erile aparțin autorului, n.m. R.C.]26.

Am semnalat deja existența mai multor texte despre postmodernism

care au apărut în presa românească cu mult înaintea acestui număr al
„Caietelor critice” din 1983/1985 (inclusiv texte aparținând aceluiași
Alexandru Mușina). Cu toate acestea, reperul invocat de Mușina drept
primul de acest tip în cultura română nu este unul irelevant, mai ales dacă
ținem cont de faptul că revista se bucura de o oarecare popularitate în

25. Ibid., pp. 289‑290.

26. Alexandru Mușina, Unde se află poezia, Arhipelag, Târgu‑Mureș, 1996, p. 101.

37
Postmodernismul în teoria literară românească

acei ani, iar printre colaboratorii principali se numărau câțiva dintre cei
mai reprezentativi critici ai anilor ’80. Astfel, chiar dacă acest număr din
„Caiete critice” nu lansează termenul de postmodernism, putem admite
că avem de‑a face cu o primă utilizare a termenului care țintește spre un
public mai larg. Inclusiv faptul că Mușina discută acest reper bibliogra‑
fic în eseul său, care a devenit ulterior celebru, ne obligă la o privire mai
atentă asupra sa.
„Caiete critice” nr. 3‑4 din 1983 are ca subtitlu „Poezia tânără”. În
mod evident, majoritatea articolelor sunt construite în jurul acestei teme,
însă, așa cum sugerează și Mușina, există două cazuri în care discuția se
îndreaptă explicit spre conceptul de postmodernism. Este vorba, în pri‑
mul rând, de articolul semnat de Nicolae Manolescu, Postmodernismul
poetic27, articol care începe cu o delimitare foarte nuanțată a generațiilor
literare românești. Astfel, generația literară care corespunde sensibilității
postmoderne vizează acei scriitori care s‑au născut după mijlocul veacului
și care debutează în jurul anului 1980. Formulele estetice la care apelează
postmodernii nu sunt însă privite de Manolescu ca fiind, neapărat, ino‑
vatoare: „Postmodernismul actual n‑a creat forme propriu‑zis noi, nici în
literatura noastră, nici în altele”28. E foarte posibil ca această observație a
criticului să se datoreze, în primul rând, asemănărilor pe care acesta le gă‑
sește între avangardă și postmodernism. Practic, pentru Manolescu, post‑
modernismul moștenește cele mai multe dintre trăsăturile sale dintr‑o serie
de elemente specific avangardiste, iar cuvintele postmodernism și (noua)
avangardă devin sinonime în multe dintre observațiile criticului. Această
lectură în cheie avangardistă a postmodernismului conduce demonstrația
lui Manolescu către o permanentă comparație între cele două paradigme,
iar impresia generală este aceea că postmodernismul constituie o formă de
exercițiu estetic avangardist temperat.
Corespondența dintre avangardă și postmodernism nu se dovedește
a‑i servi foarte mult lui Manolescu în acele cazuri în care încearcă să de‑
finească, concret, postmodernismul, însă ea permite formularea câtorva
observații critice foarte interesante care separă estetic diferite generații de
scriitori aparent similari:

27. Nicolae Manolescu, Postmodernismul poetic în „Caiete critice”, nr. 3‑4, 1983,
pp. 16‑18.
28. Ibid., p. 17.

38
 1974‑1985

Li s‑a reproșat tinerilor îndeosebi elementul ludic și parodic. La mij‑

loc este o neînțelegere. Acest element era și la Nichita Stănescu, și la
Ion Gheorghe, ca să nu mai vorbesc de M. Sorescu sau de L. Dimov.
Întreg postmodernismul actual îl presupune. Deosebirea e că majorita‑
tea poeților tineri par a prefera modelul avangardist celorlalte trei și mai
ales aceluia modernist‑manierist sub semnul căruia s‑a dezvoltat poezia
generației ’6029.

Cu alte cuvinte, ludicul postmodern este unul avangardist, spre deo‑

sebire de ludicul șaizecist care ar fi, mai degrabă, manierist. Există, după
cum spuneam, o coerență incontestabilă a observațiilor critice pe care le
face Manolescu, însă vorbind strict teoretic, conceptele cu acesta lucrea‑
ză au o foarte mare instabilitate semantică: postmodernism, avangardă,
modernism‑manierist și (chiar) ludic sunt termeni definiți vag de‑a lungul
articolului și, foarte probabil, tocmai acest fapt îi permite criticului for‑
mularea unor ipoteze spectaculoase (sintactic) și, într‑o anumită măsură,
convingătoare. În același sens, putem observa aici cum Manolescu (vorbind
despre diferite modele estetice) jonglează (cu o lejeritate imensă) cu con‑
cepte dintre cele mai variate, construind, de asemenea, un discurs (aparent)
coerent, însă perfect neclar din punct de vedere strict teoretic:
întâiul model îl oferă poezia modernistă, în accepția de la «Sburătorul»,
care a fost un avatar al simbolismului de tip Mallarmé‑Verlaine. Ea a
produs un manierism muzical, prin excelență liric, intim și confesiv, ca și
ermetismul de tip barbian, onirismul, evazionismul etc. Al doilea model
este acela arghezian […] e vorba de o poezie mai discursivă decât aceea
simbolistă și modernistă, nu integral lirică, bazată pe dualitate și con‑
trarii, tensionată, etică și filosofică. Al treilea model mi se pare a fi acela
expresionist‑blagian și bizantinizant: ruralism, metafizică, folclor stilizat,
antitehnologie, autohtonism în forme polemice30.

Ceea ce am vrut să subliniez cu prilejul acestui citat este faptul că nu

se poate opera foarte ușor cu modelul construit aici de Manolescu, eta‑
pele pe care acesta le identifică în evoluția poeziei contemporane fiind, de
fapt, constituite din: referințe literare („Sburătorul”, Mallarmé, Verlaine,
Arghezi, Blaga), curente literare (simbolism, onirism, ermetism), epitete
(intim, tensionat, bizantinizant), relativizări ambigue (prin excelență lirică,

29. Ibid.
30. Ibid.

39
Postmodernismul în teoria literară românească

mai discursivă, nu integral lirică) ș.a.m.d. E drept că o culegere de anumite

(asemenea) repere poate trimite către o paradigmă culturală corespunză‑
toare, însă a încerca să operezi în interiorul unui sistem astfel constituit
implică imense dificultăți teoretice31.
Vorbind strict despre postmodernism, chiar și într‑o încercare de a înca‑
dra această paradigmă în propriul sistem de modele estetice, Manolescu reu‑
șește, totuși, să identifice câteva trăsături extrem de relevante ale curentului.
E drept că sistemul estetic/generațional pare, mai degrabă, să îngreuneze
aceste clarificări teoretice, însă o imagine generală despre postmodernism
poate fi extrasă de aici:
Postmodernismul nu e inocent, ci lucid. El implică o atitudine funda‑
mental ironică (chiar dacă nu totdeauna în forme ironice). […] Livrescul,
intertextualitatea, autocitarea sunt procedee curente nu doar la poeții lu‑
dici, ieșiți din modelul avangardist, ci și la ceilalți. […] Ei au șocat bunul
simț comun, dar au utilizat și utilizează toate formele de comunicare și
toate clișeele accesibile32.

Ironia, intertextualitatea, livrescul, autocitarea, utilizarea excesivă a cli‑

șeului vor deveni, mai ales în anii următori, indicatoare importante pentru
literatura română postmodernă, iar din acest punct de vedere, observația
lui Manolescu este una relevantă. Însă, după cum am spus, încercarea
criticului de a aduce postmodernismul mai aproape de avangardă pare să
complice observațiile sale teoretice care, limitate la această listă de trăsături,
se dovedesc a fi, într‑o oarecare măsură, adecvate în raport cu conceptul
de postmodernism.
Surprinzător este, de asemenea, faptul că Manolescu abordează, în în‑
cheierea articolului, problema „elitismului” postmodern. Așa cum am ară‑
tat, situația era similară și în cazul lui Brezianu, care în ultimul paragraf

31. Cea mai bună critică a acestei perspective, pe care și‑o asumă Manolescu, cred
că poate fi găsită în paginile aceluiași număr al „Caietelor critice”, în articolul lui Liviu
Antonesei. Acesta, fără a vorbi explicit despre modelul construit de Manolescu, subli‑
niază foarte clar „capcana” avangardistă în care poate cădea un critic vorbind despre
noua poezie: „dacă persoanele în cauză ar fi făcut distincția minimă între avangarda
istorică (fenomen literar artistic situabil în timp și spațiu, despre care tratează – cu mai
mult sau mai puțin har – istoria literară) și avangarda permanentă (care desemnează
fenomenul/spiritul novator prezent în manifestările oricărei culturi, ale oricărei epoci),
problema modelelor ar fi dispărut în neantul originar, iar așa‑numita nouă poezie ar fi
fost discutată în specificitatea sa” („Caiete critice”, nr. 3‑4, 1983, p. 108).
32. Ibid., pp. 17‑18.

40
 1974‑1985

al textului său califica postmodernismul drept un curent elitist. Brezianu,

în acel caz, simțea nevoia de a se distanța astfel de postmodernism, cel
mai probabil, într‑un gest de conformism motivat politic. În cazul lui
Manolescu situația este mult diferită și ea implică un grad mai mic de con‑
formism/compromis politic:
Mi se pare straniu, de aceea, să afirmi (cum s‑a tot făcut) că avangardiștii
de ieri și de azi au vrut să scrie pentru elite. Ei au șocat bunul simț comun,
dar au utilizat și utilizează toate formele de comunicare și toate clișeele
accesibile. Nu există nimic «secret» în avangardism. Poezia se deschide,
din contra, spre totalitatea limbajelor și stilurilor profesionale, încetând
să privilegieze unul ori altul din acestea33.

Fiind deschis către toate stilurile profesionale, evitând orice fel de secrete,
noul avangardism scapă astfel de caracterul său elitist. E foarte interesant
faptul că ambii critici, în articole scrise la o distanță de aproape 10 ani, simt
nevoia a asocia (sau de a disocia) postmodernismul și caracterul (său) elitist.
În mod evident, dacă Brezianu semnala acest elitism alegând să se debaraseze
apoi de paradigma postmodernă, soluția lui Manolescu se dovedește a fi mult
mai ingenioasă. El practic sugerează faptul că, în esență, postmodernismul
(noul avangardism) este construit pe baza unor principii anti‑elitiste, astfel ne‑
maifiind nevoie de nicio distanțare impusă politic. Cu alte cuvinte, Brezianu
se dezice de un postmodernism catalogat drept elitist, în timp ce Manolescu
își susține până la capăt ideile despre un postmodernism anti‑elitist. Desigur,
în ziua de azi putem admite, fără dificultăți teoretice, faptul că, într‑adevăr,
postmodernismul s‑a dovedit a fi un curent, prin excelență, anti‑elitist (in‑
clusiv faptul că el este asociat unei culturi a maselor fiind un semn foarte clar
în acest sens). Astfel, soluția lui Manolescu de a disocia postmodernismul
(noua avangardă) de elitism nu este (doar) o soluție de eschivare în fața unor
posibile critici comuniste, ci (și) o încadrare adecvată a conceptului.
Subiectul în sine al unui postmodernism elitist nu a mai stârnit vreun
interes deosebit în anii următori, singura excepție fiind aici o carte apărută
relativ târziu (în 1999, un an foarte bogat în materie de volume teoretice
dedicate postmodernismului) semnată de Adrian Dinu Rachieru – e vor‑
ba de volumul Elitism și postmodernism34. Însă în acest caz vorbim de o

33. Ibid.
34. Adrian Dinu Rachieru, Elitism și postmodernism, Junimea, Iași, 1999 pt. prima
ediție, Garuda‑Art, Chișinău, 2000 pt. ediția a II‑a revizuită și adăugită.

41
Postmodernismul în teoria literară românească

abordare fundamental diferită față de cele ale lui Manolescu sau Brezianu.
În primul rând, cartea lui Rachieru apare la o distanță de 16 ani de articolul
lui Manolescu și la 25 de ani după textul lui Brezianu, într‑o context politic
și cultural cu totul diferit. Mai mult decât atât, Rachieru nu e interesat în
mod deosebit de un eventual caracter elitist al postmodernismului, auto‑
rul preferând să discute, în paralel, despre postmodernism și despre elitism
dintr‑o perspectivă sociologică. Din acest punct de vedere, subtilul cărții
lui Rachieru e mult mai sugestiv – Postmodernismul românesc și circulația
elitelor. În fine, tot aici merită amintit și un capitol din volumul Despre iden‑
titate. Temele postmodernității35, publicat de Ion Bogdan Lefter în 2004.
Respectivul capitol, intitulat Cultură, artiști, elite abordează, la fel ca în
cazul lui Rachieru, problema elitelor (dintr‑o perspectivă istorică, institu‑
țională sau sociologică) în spațiul cultural românesc, însă nu e preocupat
de un eventual caracter elitar intrinsec al postmodernismului.
Revenind la „Caiete critice”, pe lângă acest articol semnat Nicolae
Manolescu, postmodernismul este discutat (după cum observa Mușina)
și într‑o notă semnată de redacție. Astfel, secțiunea intitulată Ancheta
„Caietelor critice” se deschide cu următoarea precizare:
Un fenomen important în literatura română din ultimii ani este apariția
unei generații noi de poeți. Ei aduc în actualitate un concept (post‑mo‑
dernismul) și fac în chip deliberat o poezie de tip livresc, ironică, parodi‑
că… Alții vor să întoarcă poezia la sursele spiritualității și elimină ludicul,
ironicul din meditație, în ideea că lirismul nu‑și poate refuza la infinit
marile viziuni […] Criticii vorbesc de noua și de vechea avangardă și fac
profeții asupra viitorului36.

În mod vizibil, această notă nu aduce (aproape) nimic nou la observa‑

țiile făcute deja de Manolescu în articolul său din același număr al revistei:
ironia, ludicul, livrescul, noua avangardă etc. Poate că singura completare
interesantă care poate fi găsită în această notă se referă la acei poeți care
vor să întoarcă poezia la sursele spiritualității. Dacă unii poeți aduc în ac‑
tualitate post‑modernismul, se pare că alții optează pentru această dimen‑
siune spirituală în căutarea unei noi paradigme. Vom observa că, mai ales
în anii următori, această separație dintre un postmodernism ludico‑ironic

35. Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernității, Paralela 45,
Pitești, 2004.
36. „Caiete critice”, nr. 3‑4, 1983, p. 100.

42
 1974‑1985

și unul spiritual va fi semnalată, dar și relativizată (dacă nu chiar anulată),

de mai mulți teoreticieni români (am amintit deja de cazul Alexandru
Mușina, dar exemple relevante întâlnim și la Ioana Em. Petrescu, Gheorghe
Crăciun ș.a.).
Articolul lui Manolescu și nota redacției nu sunt, însă, singurele texte
care vorbesc despre postmodernism în acest număr al „Caietelor critice”
(așa cum observa Mușina). Fără a aduce completări majore subiectului, le‑
gătura dintre postmodernism și intertextualitate, ironie sau neo‑avangardă
este semnalată și în articolele unor autori precum Radu G. Țeposu37, Ioan
Buduca38 sau Cristian Moraru39. Tot aici, întâlnim un articol care, deși nu
vorbește explicit despre postmodernism, aduce în discuție câteva concepte
noi care, în anii următori, se vor dovedi a fi esențiale pentru definirea pa‑
radigmei postmoderne. În acest articol, semnat de Magdalena Ghica, ele‑
mentele specifice noii poezii sunt semnalate printr‑o amplă enumerație care
are principalul merit de a bifa câteva repere prin excelență postmoderne:
[noua poezie] își poate permite fragmentarismul și heterogenismul ei
funciar; aleatoriul, ludicul, ironia ei caracteristică; sarcasmul; provizoratul;
subiectivismul nemărginit; combinatoricul; consumismul de toate felurile
și în toate înțelesurile […] Rezumativă, cantitativistă, sincretică, poezia
își poate permite să consume, să ardă uriașul balast de cultură și istorie pe
care‑l poartă în spate, dar ce poate face cu cenușa aceasta «post‑culturală»,
dacă a arde nu înseamnă nu înseamnă și a purifica, a distila, a esențializa?40.

Aș reține aici mai ales termenii de consumism și fragmentarism, precum

și dimensiunea aparent „post‑culturală” a noii poezii. Specificul postmo‑
dern, așa cum va fi el teoretizat în anii următori, pare a fi strâns legat de
aceste cuvinte‑cheie, așa încât textul Magdalenei Ghica devine unul foarte
relevant în contextul anchetei respective. E important de specificat aici
faptul că Magdalena Ghica este pseudonimul folosit în anii ’80 de Magda
Cârneci. Observațiile din articol vor fi reluate/nuanțate pe larg în anii
următori de către autoare, iar în 1996 aceasta va publica chiar una dintre
primele cărți despre postmodernism din cultura română (Arta anilor 80.
Teste despre postmodernism, 1996). Putem astfel admite faptul că acest

37. Ibid., p. 102.

38. Ibid., p. 145.
39. Ibid., p. 152.
40. Ibid., p. 130.

43
Postmodernismul în teoria literară românească

articol anunța (e drept, într‑o mai mică măsură) contribuțiile ulterioare

importante ale Magdei Cârneci privind problema postmodernismului.
Așadar, contrar observației lui Mușina, acest număr al „Caietelor criti‑
ce” nu este, nici pe departe, cel care lansează în cultura română termenul
de postmodernism – asta, in condițiile în care revista ar fi apărut în 1983.
Dacă, însă, ținem cont de precizarea lui Mușina, conform căreia numă‑
rul respectiv a ieșit pe piață abia în 1985, atunci cu atât mai puțin putem
vorbi de un reper major în istoria românească a teoretizărilor conceptului
de postmodernism. Pentru lucrarea de față, singurele aspecte importan‑
te care pot fi reținute din acest dosar dedicat poeziei tinere sunt câteva
cuvinte‑cheie legate de paradigma postmodernă (ironie, intertextualita‑
te, consumism etc.), respectiv viziunea de ansamblu pe care o propune
Manolescu în raport cu postmodernismul. Chiar dacă această schiță teo‑
retică a criticului nu este una perfect convingătoare, multe dintre ideile
discutate aici vor fi reluate și nuanțate în anii următori atât de Manolescu
însuși, cât și de alți teoreticieni (Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu,
Alexandru Mușina ș.a.).

44
1986 „Caiete critice”

Context
În anul 1986 apare numărul special al revistei „Caiete critice”, dedicat inte‑
gral clarificării teoretice a conceptului de postmodernism. Numărul respec‑
tiv va deveni în anii următori o referință esențială în dezbaterile românești
dedicate postmodernismului, fiind considerat primul reper major de acest
tip. Avem de‑a face cu o primă imagine de ansamblu asupra fenomenului
postmodern, însă vorbim de o imagine eterogenă la construirea căreia au
participat mai mulți critici și teoreticieni cu idei nu doar diversificate, ci,
în unele cazuri, chiar contradictorii.
Acest prim dosar românesc al postmodernismului este structurat în
trei părți distincte: o primă parte teoretică în care autorii români încear‑
că să clarifice conceptul, o parte secundă dedicată unor interviuri scurte
(cu Ștefan Aug. Doinaș, respectiv Marin Sorescu) în care conceptul de
postmodernism este, de asemenea, discutat, dar într‑o manieră mai puțin
teoretică și, în fine, o a treia parte a dosarului în care sunt traduse câteva
texte teoretice ale unor autori străini precum John Barth, Gerald Graff,
Jean‑François Lyotard, Ihab Hassan, Guy Scarpetta.
În mod evident, eseurile din ultima parte a dosarului „Caietelor c­ ritice”
se dovedesc a fi repere bibliografice foarte relevante în contextul dificil al
acelei epoci. Practic, mai mulți dintre autorii români care participă la acest
dosar își vor dezvolta ideile plecând tocmai de la aceste articole, o dovadă
în plus a faptului că bibliografia teoretică despre postmodernism era una
foarte limitată în România comunistă, iar o descriere punctuală a fenome‑
nului părea să fi fost esențială. Un alt reper din bibliografia occidentală la
care foarte mulți dintre autorii români apelează în articolele lor este textul
lui Umberto Eco, Marginalii și glosse la Numele rozei. Acest eseu, publicat
în traducere românească în revista „Secolul 20” din 1983, pare să fi deter‑
minat în mare măsură impresia pe care teoreticienii români și‑au făcut‑o în

45
Postmodernismul în teoria literară românească

raport cu postmodernismul, fiind una dintre cele mai citate surse din acest
dosar, însă această situație poate fi una problematică, așa cum foarte bine
semnala Ion Bogdan Lefter într‑o notă de subsol la articolul său din acest
dosar. Precizând faptul că textul lui Eco era una dintre puținele referințe
occidentale disponibile la acea vreme (în raport cu subiectul „postmoder‑
nism”), Lefter descrie acest text in felul următor: „înșelătoarele – căci (auto)
ironice – «marginalii» ale lui Umberto Eco”1. Într‑adevăr, dacă urmărim
cu atenție discursul lui Eco din acest eseu putem identifica registre ironi‑
ce, polemice, strict teoretice, confesive și nu numai. Din această cauză o
imagine coerentă despre postmodernism este destul de greu de preluat din
eseu, mai ales dacă ținem cont de faptul că cea mai mare parte a textului
este dedicată unor explicații confesive privind scrierea romanului Numele
trandafirului (vorbim, deci, despre pasaje ample de text al căror subiect
este, în primul rând, romanul Numele trandafirului și nu neapărat con‑
ceptul de postmodernism/literatura postmodernă). În scurta secvență în
care tratează explicit/exclusiv despre postmodernism, Eco, de asemenea,
apelează în mai multe rânduri la un registru discursiv aparent ludic în care
trimiterile istorice/teoretice sunt mai mult orientative decât edificatoare:
Din nefericire «postmodern» este un termen bun à tout faire. […] despre
postmodern s‑a spus totul încă de la început și anume, chiar în eseuri ca
«Literatura epuizării» a lui John Barth, din 1967 […] Fiedler provoacă,
firește. Laudă Ultimul mohican, proza de aventuri, romanul Gothic, mă‑
runțișuri disprețuite de critici și care au știut să creeze mituri și să populeze
imaginația nu numai a unei generații. Se întreabă dacă o să mai apară o
proză asemănătoare cu vestita Colibă a unchiului Tom, care să poată fi
citită cu aceeași pasiune în bucătărie, în salon, în camera copiilor2.

Desigur, nu toți autorii români care participă la acest dosar se rezumă

la cele câteva referințe occidentale semnalate mai sus. Chiar dacă cei mai
mulți discută ideile lui Eco din Marginaliile sale, întâlnim și cazuri ale unor
autori care apelează la trimiteri bibliografice occidentale dintre cele mai
diversificate (articolele semnate Monica Spiridon, Dan Ion Nasta sau Ion
Lucăcel fiind foarte interesante din acest punct de vedere). De asemenea,

1. Ion Bogdan Lefter, Secvențe despre scrierea unui ”roman de idei” în „Caiete
critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 146.
2. Umberto Eco, Marginalii și glosse la Numele rozei în „Secolul 20”, nr. 8‑9‑10,
1893, pp. 102‑104.

46
 1986 „Caiete critice”

unii autori apelează la bibliografia românească dezvoltând (mai) vechile

teorii despre artă/estetică/paradigme culturale într‑o direcție relevantă pa‑
radigmei postmoderne. Există, în fine, cazuri de critici care evită trimiterile
bibliografice într‑o încercare de a schița (aparent intuitiv) câteva trăsături
definitorii ale noii paradigme postmoderne.
În interviurile reproduse în cadrul acestui dosar, opiniile celor doi po‑
eți intervievați sunt mai degrabă reticente în raport cu subiectul postmo‑
dernismului, aceștia evitând, pe cât posibil, formulările teoretice. Ștefan
Aug. Doinaș, spre exemplu, afirmă: „Postmodernismul nu mai e, de câteva
decenii, o simplă modă, ci reprezintă ceva esențial în cultura noastră, și a
Europei. Dar e foarte greu deocamdată să definești această «esență isto‑
rică» a lui. Eu nu mă simt în stare”3. De asemenea, Marin Sorescu pare
să opteze pentru o distanțare față de subiectul postmodernism, motivând
caracterul aparent formal/artificial al conceptului:
Este la modă «postmodernismul», într‑adevăr. Vocabula. Literatura nu
se simte obligată întotdeauna să țină pasul cu teoriile. Există graba unor
exegeți de a clasifica, de a despica, de a propune, de a impune formule.
O perioadă mai lungă de pace în Europa și America i‑a pus pe teore‑
ticieni în imposibilitatea de a face împărțiri, delimitări… S‑a inventat
Postmodernismul4.

Interviurile, însă, au contribuit mai puțin la popularitatea imensă pe

care a câștigat‑o acest număr special al „Caietelor critice” în anii următori.
Cele cinci eseuri traduse în finalul dosarului au reprezentat, în mod cert,
un import bibliografic important în contextul acelor vremuri, o dovadă a
acestui fapt fiind indicată de textele românești din dosar care se revendică
uneori de la aceste eseuri. Însă cea mai importantă contribuție în cadrul
revistei rămâne acea secvență a teoriilor românești despre postmodernism,
pentru că avem de‑a face aici cu o adaptare a discursului teoretic românesc
la unul dintre subiectele centrale ale culturii occidentale. După cum am
spus, impactul pe care l‑au avut aceste texte în teoria românească despre
postmodernism a fost unul imens, în ziua de azi acest număr al revistei
„Caiete critice” fiind considerat drept începutul dezbaterii teoretice a con‑
ceptului de postmodernism în cultura română, o dezbatere care, din mai
multe puncte de vedere, nu s‑a încheiat încă.

3. „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 155.

4. Ibid., p. 157.

47
Postmodernismul în teoria literară românească

Dificultățile conceptului
Majoritatea textelor românești din dosarul ”Caietelor critice” au în comun
două idei simple, însă aceste idei vor fi dezvoltate în moduri foarte diferite
de la un text la altul: 1) a defini conceptul de postmodernism implică mari
dificultăți teoretice (în mod evident această idee se datorează și contextului
politic dificil din România acelor vremuri); 2) postmodernismul este cu‑
rentul artistic care urmează modernismului, depășindu‑l sau integrându‑l
(vorbim, în acest caz, de o explicație terminologică/etimologică; chiar și
în mod intuitiv nu este dificil de presupus faptul că post‑modernismul este
o formă de distanțare de estetica modernistă).
Cele două probleme apar semnalate și în articolul (care deschide do‑
sarul) Un concept care își caută sensurile, semnat Eugen Simion. Textul
sugerează încă din titlu caracterul fragil al unei posibile definiții a post‑
modernismului, iar primele fraze propun o redefinire a conceptului de
modernism cu scopul unei mai bune contextualizări a postmodernismului:
„Orice discuție despre postmodernism presupune o redefinire a câmpului
modernității și a miturilor sale. O sensibilitate nouă în artă înseamnă, im‑
plicit, o tehnică și o gândire nouă”5. Strategia lui Simion se bazează aici
pe un principiu foarte logic: dacă postmodernismul este o continuare/o
depășire a paradigmei moderne, atunci definirea sa ar putea pleca tocmai
de acolo de unde modernismul se încheie. Însă, a (re)stabili anumite repe‑
re solide ale modernismului se dovedește a fi o încercare la fel de dificilă.
Practic, una dintre concluziile la care ajunge criticul este aceea că inclusiv
modernismul este un concept instabil:
știm, așadar, doar cu aproximație când începe epoca modernă, știm și
mai puțin când se încheie ea. Într‑un anumit sens, ea continuă și azi […]
Dar este corect, întrebam la început, să gândim și să judecăm moderni‑
tatea ca un spațiu unitar, determinabil? Bunul simț ne spune că lumea
modernității este vastă și stilurile, direcțiile, formele ei nu sunt de cuprins
într‑o formulă6.

Astfel, fragilitatea conceptului de modernism generează implicit o fra‑

gilitate a conceptului de postmodernism, cel puțin în condițiile în care

5. Eugen Simion, Un concept care își caută sensurile în „Caiete critice”, nr. 1‑2,
1986, p. 5.
6. Ibid., p. 6.

48
 1986 „Caiete critice”

cele două sunt definite printr‑o raportare unul la celălalt. În plus, atât re‑
perele istorice cât și cele estetice se dovedesc a fi neclare pentru stabilirea
unor puncte în care modernismul se încheie, iar postmodernismul începe.
Conștient de această dificultate teoretică, Simion consideră că e impor‑
tant pentru demersul său să identifice anumite nuanțe care pot diferenția,
minimal, cele două paradigme. Este vorba, așa cum am observat și la alți
teoreticieni români, de ironie într‑o primă fază. E drept, și estetica modernă
implică adesea mecanisme ironice, însă în postmodernism, observă Simion,
prin ironie sunt subminate tocmai mijloacele de expresie moderniste. Din
acest punct de vedere, ironizarea artistică a mecanismelor moderne poate
corespunde unei atitudini postmoderne. Criticul invocă aici mai multe
nume de scriitori români care, printr‑o distanțare ironică de mecanismele
moderniste, dar și printr‑o recuperare a unei sensibilități la care moder‑
nismul renunțase, reușesc să dea dovadă de o conștiință a propriei post‑
modernități Mircea Cărtărescu, Mircea Nedelciu, Ioan Groșan ș.a. Tot în
încercarea de a stabili repere specifice exclusiv postmodernismului, Simion
apelează la ideile lui Guy Scarpetta invocând cele patru categorii de ele‑
mente ale noii ere a barocului: 1) impuritatea/fuziunea artelor; 2) reciclaj/
rescriere/recuperarea trecutului; 3) tratarea răului prin rău (coruperea
Kitschului); 4) artificialitatea. Avem de‑a face însă doar cu o invocare a
acestor criterii, ele fiind, mai degrabă, orientative în economia articolului.
De asemenea, în încheiere, criticul vorbește despre o altă posibilă caracte‑
ristică a postmodernismului, și anume întoarcerea autorului în text, însă
fără a dezvolta această idee, care, de altfel, va fi una intens problematizată
în dezbaterile ulterioare privind postmodernismul. Există în acest scurt pa‑
ragraf o foarte interesantă comparație (care trimite, de fapt, tot la studiile
lui Guy Scarpetta) între prezența în text a autorului și o eventuală revenire
a refulatului, însă eventualele consecințe estetice ale unei asemenea reveniri
sunt catalogate drept „o temă pentru o altă discuție”.
Trecerea în revistă a unor repere centrale ale modernismului, schițarea
unor nuanțe estetice specific postmoderne, comparații între viziunile mai
multor scriitori care țin de poetici diferite sunt câteva dintre direcțiile spre
care se îndreptă demonstrația lui Simion. Cu toate acestea, putem admite
faptul că miza centrală a articolului este aceea a sublinia dificultatea con‑
ceptului de postmodernism, așa cum, de altfel, sugerează și titlul. Din
acest punct de vedere probabil că cel mai interesant aspect îl întâlnim în
ultimul paragraf:

49
Postmodernismul în teoria literară românească

O nouă viziune a barocului? (Scarpetta). O literatură a liniștii? (John

Barth). O viziune a apocalipsului? (Graff). O nouă formă de manierism?
(Eco). Tendința indetermanenței? (Hassan). Un paradox al viitorului an‑
terior? (Lyotard). Postmodernismul îmi pare mai ales promisiunea de a
recupera în sfera artei ceea ce spiritul modern agresiv a exclus, exilat…7.

Înainte de toate, aș sublinia aici numele teoreticienilor invocați de

Simion pentru că, așa cum am arătat și în subcapitolul anterior, vorbim
despre celebrele și puținele referințe teoretice disponibile în anii ’80:
Scarpetta, Barth, Graff, Hassan și Lyotard sunt prezenți în același număr
al „Caietelor critice” în traducere românească, iar Marginaliile lui Eco tra‑
duse în 1983, așa cum sugera și Ion Bogdan Lefter, au constituit (cel puțin
până la apariția acestui număr al „Caietelor critice”) referința bibliografică
principală în raport cu subiectul postmodernismului în cultura română.
Prin cele șase întrebări retorice Simion sugerează faptul că o definiție a
postmodernismului poate fi de‑a dreptul imposibilă, în condițiile în care
opiniile celor citați sunt divergente, acoperind spații estetice dintre cele
mai diferite. Pentru critic, care adaugă o definiție proprie pe lângă cele șase
canonice, postmodernismul a fi în primul rând „o promisiune”, îndeplinirea
sa ținând de un timp viitor. Desigur, o astfel de formulare pare adecvată,
în condițiile în care România anilor ’80 abia se familiariza cu postmoder‑
nismul, în timp ce autorii citați de Simion problematizau conceptul din
interiorul unor culturi în care acesta fusese deja asimilat.
Dificultatea conceptului este subiectul central și în articolul lui Livius
Ciocârlie, intitulat sugestiv Presupuneri despre postmodernism: „îmi intitu‑
lez intervenția presupuneri dintr‑o prudență nativă dar și deoarece post‑
modernismul, dacă există, este un fenomen contemporan și a încerca să
definești prezentul este totdeauna imprudent”8. După cum se poate vedea
și în acest fragment, prudența criticului merge până la a se întreba dacă
postmodernismul există cu adevărat. Demersul lui Livius Ciocârlie este
în anumite privințe similar cu cel al lui Simion, criticul urmărind mai ales
o definire a postmodernității în contrast cu precedenta etapă modernă,
de aceea o parte însemnată din articol discută aspecte legate de estetica
modernă. Totuși, în ceea ce privește strict postmodernismul, Ciocârlie

7. Ibid., p. 9.
8. Livius Ciocârlie, Presupuneri despre postmodernism în „Caiete critice”, nr. 1‑2,
1986, p. 13.

50
 1986 „Caiete critice”

are câteva observații care, deși nu sunt problematizate pe larg, sugerează

anumite aspecte esențiale ale paradigmei: „Ca orice epocă literară, post‑
modernismul își va avea simulacrele. Opere care vor da unor cercuri largi
sentimentul postmodernității, dar care, deși nu lipsite de însușiri, nu vor
fi decât fața perisabilă a acestuia. O elevată literatură de consum”9. În ziua
de azi paradigma postmodernă este adesea definită printr‑o raportare la
concepte precum societatea/literatura de consum, respectiv simulare/si‑
mulacru (studiile din anii ’70 – ’80 ale lui Jean Baudrillard fiind principala
resursă teoretică în acest sens). Practic, în acest scurt paragraf (un paragraf
aproape atipic în contextul întregului articol), Livius Ciocârlie menționează
cel puțin două cuvinte‑cheie care în anii următori se vor dovedi a fi defini‑
torii pentru clarificarea teoretică a paradigmei postmoderne. Însă, pe cât
de inspirată se dovedește a fi utilizarea acestor termeni, pe atât de confuză
este ea în contextul paragrafului respectiv. În primul rând, trebuie observat
faptul că Ciocârlie vorbește în acest caz nu despre literatura postmodernă,
ci despre falsele sale manifestări. Simulacrele ar fi, în acest caz, acele texte
care imită textele postmoderne, neîndeplinind, de fapt, criteriile necesare
încadrării în această paradigmă. Este vorba, mai degrabă, de o literatură
de raft secund care, imitând un model (numit postmodern, încă neclarifi‑
cat pe deplin), creează un produs perisabil destinat maselor/consumului.
Motivele pentru care criticul vorbește despre această categorie a falselor
texte postmoderne este, din nou, precauția invocată la începutul articolu‑
lui. Practic aveam de‑a face cu o semnalare a pericolelor interpretative în
care poate cădea un critic grăbindu‑se să catalogheze un text drept post‑
modern, astfel, în opinia lui Livius Ciocârlie, este inevitabilă apariția unor
texte fals‑postmoderne, simulacre destinate consumului maselor.
Ceea ce vreau să subliniez e caracterul paradoxal al articolului lui Livius
Ciocârlie. Încercând să definească postmodernismul, criticul vorbește mai
ales despre modernitate și eventuale schimbări care pot apărea în interio‑
rul acestei paradigme, schimbări care, probabil, vor conduce spre o nouă
paradigmă post‑modernă. Textul este unul extrem de precaut, așa cum
anunța, de altfel, însuși autorul, iar multe dintre observații rămân într‑o
zonă a presupunerilor (anunțate încă din titlu). Vorbind, însă, despre posi‑
bilitatea unei false literaturii postmoderne, criticul invocă cele două cuvinte
cheie care în anii următori vor fi adesea în centrul dezbaterilor conceptuale

9. Ibid., p. 16.

51
Postmodernismul în teoria literară românească

privind postmodernismul: literatura de consum, respectiv conceptul de

simulacru. Ceea ce la Ciocârlie este catalogat drept falsă literatură post‑
modernă poate fi, de fapt, într‑o accepție baudrillardiană, tocmai adevărata
literatură postmodernă. Desigur, o astfel de constatare poate fi catalogată,
mai degrabă, ca o coincidență (ne)fericită, în condițiile în care studiile lui
Baudrillard erau în mod sigur mai puțin cunoscute în România anilor ’80,
iar autorul francez nu apare citat în textul lui Ciocârlie. Cu toate acestea,
corespondența (întâmplătoare) dintre paragraful lui Ciocârlie și studiile lui
Baudrillard (în special celebrul volum Simulacres et Simulation din 1981)
nu este una irelevantă.
Dacă deschidem volumul Simulacre și simulare, constatăm că acesta în‑
cepe cu un fals citat (motto) atribuit Ecleziastului, un citat care, de fapt, dă
o definiție a simulacrului, conceptul‑cheie din întregul volum: „Simulacrul
nu e niciodată ceea ce ascunde adevărul – el e adevărul care ascunde fap‑
tul că nu există niciun adevăr. Simulacrul e adevărat”10. Din acest punct
de vedere, revenind la paragraful din articolul lui Ciocârlie, avem, pe de‑o
parte, literatura postmodernă și, pe de altă parte, un simulacru al literatu‑
rii postmoderne destinat consumului (maselor). Putem, astfel, admite, pe
urmele lui Baudrillard, faptul că, cel mai probabil, simulacrele literaturii
postmoderne nu sunt copii imperfecte/perisabile ale adevăratei literaturi
postmoderne, ele sunt însăși literatura postmodernă. În acest sens semna‑
lam caracterul paradoxal al articolului lui Ciocârlie, care vorbește în ter‑
meni vagi despre postmodernism, dar care apelează (probabil intuitiv) la
formulări foarte postmoderne în raport cu un presupus fals postmodernism.
Același paragraf invocă o continuitate a simulacrelor în diferite epoci
culturale („ca orice epocă literară, postmodernismul își va avea simulacre‑
le”), iar aici, din nou, ar trebui semnalat faptul că postmodernismul are,
cel puțin aparent, un altfel de raport cu propriile sale simulacre. Admițând
faptul că în cazul precedentelor epoci se putea vorbi despre o literatură
adevărată și un simulacru al ei, în postmodernism, în mod cert, această
distincție este anulată. Practic, din punctul de vedere al simulacrelor (cel
puțin bazându‑ne pe studiile apărute încă de atunci în Occident sau ul‑
terior în România post‑decembristă), postmodernismul nu este, în mod
cert, ca orice epocă literară.

10. Jean Baudrillard, Simulacre și simulare, trad. Sebastian Big, Idea Design &
Print, Cluj‑Napoca, 2008.

52
 1986 „Caiete critice”

Am insistat asupra nuanțelor pe care le presupune acest scurt paragraf

datorită caracterului său atipic atât în contextul articolului, cât și în ra‑
port cu întregul dosar al „Caietelor critice”. Însă, după cum am spus, în
linii mari textul Presupuneri despre postmodernism se înscrise mai degrabă
în acea categorie a articolelor care semnalează dificultatea conceptului.
Modernismul, de asemenea, este profund problematizat (ca și în cazul ar‑
ticolului lui Simion) în încercarea de a produce o mai bună contextualizare
a noilor mutații paradigmatice.
Situația este similară și în cazul articolului lui Nicolae Manolescu, Poeții
pereche: „în momentul de față, confuzia continuă să fie destul de mare în
privința postmodernismului și există cam tot atâtea păreri câte capete și‑au
pus la contribuție materia cenușie […] nu mă simt în stare să discut pro‑
blema în ansamblul ei și nici exhaustiv”11. Textul continuă cu comentarea
unor ample citate preluate din Marginaliile lui Eco și cu o discuție despre
modernism/avangardism. Trebuie însă menționat faptul că, spre deose‑
bire de articolului despre postmodernism din „Caiete critice” 1983, aici
Manolescu nu mai pune semnul egalității între sensibilitatea avangardistă
și cea postmodernă. De fapt, invocând o carte de‑a lui Ion Bogdan Lefter
ce urma să fie publicată la acea vreme, Manolescu semnalează chiar o di‑
ferență majoră între modernism și postmodernism:
paralelismul [între clișeu/modernism/postmodernism – R.C.] a fost sem‑
nalat de către un tânăr poet și critic, Ion Bogdan Lefter, care a studiat
noua poezie din anii ’80 într‑o carte aflată sub tipar […] Exemplul spi‑
cuit de Ion Bogdan Lefter poate fi generalizat: dacă poezia modernă se
constituia principial ca un refuz, poezia postmodernă se constituie ca o
acceptare a tradiției literare12.

Desigur, însuși Manolescu va semnala, la un moment dat, faptul că

această simplă distincție, între un modernism care contestă trecutul/tra‑
diția și un postmodernism care integrează tradiția, nu este una suficientă.
E motivul pentru care articolul pare să se construiască, în primul rând,
în jurul ideii conform căreia clarificarea conceptului de postmodernism
este, dacă nu imposibilă, cel puțin riscantă din punct de vedere teoretic
și istoric.

11. Nicolae Manolescu, Poeții pereche în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 52.
12. Ibid., pp. 53‑54.

53
Postmodernismul în teoria literară românească

Ideea apare și în articolul lui Ovid. S. Crohmălniceanu care, recunos‑

când apariția unei noi sensibilități estetice în arte, se arată foarte sceptic cu
privire la denumirea de postmodernism:
Un lucru frapează în ceea ce se spune azi despre postmodernism, pe lângă
natura flagrant contradictorie a particularităților care îi sunt atribuite (e
monstrul din Loch Ness al criticii contemporane, tot mai mulți inși declară
că l‑au văzut cu ochii lor, dar dau fabuloasei lui înfățișări descripții absolut
diferite). […] Postmodernismul, cât merită realmente un asemenea nume,
e o revoltă tacită împotriva acestei vaste plictiseli13.

Una dintre mărcile cele mai vizibile ale posibilului curent postmodernist
este, în opinia lui Crohmălniceanu, tocmai acest caracter orientat împotriva
plictiselii – criticul vorbește despre seducerea publicului, literatura de con‑
sum, limbajul familiar ș.a.m.d. Pe lângă aceste observații relevante, ideea
reluată de‑a lungul textului rămâne, totuși, cea a dificultăților conceptuale.
În fine, aceeași dificultate conceptuală este sugerată și în articolul lui
Mircea Mihăieș. Acesta descrie postmodernismul ca fiind „un termen am‑
biguu, greu de știut când, unde și cum trebuie folosit. Și dacă trebuie fo‑
losit”14. Întâlnim și aici comparații între modernism și postmodernism (sau
între ironia modernă vs. ironia postmodernă) și clarificări terminologice: „la
o primă vedere, el [postmodernismul – R.C.] nu este decât încă unul din
nenumăratele ‑ism‑e care alcătuiesc, în felul lor, de bine, de rău, o insolită
istorie a gândirii teoretice a acestui secol […] un modernism mai modern.
Un mai‑mult‑ca‑modernismul”15. Acest mai‑mult‑ca‑modernismul, care dă
și titlul articolului, nu este însă văzut de autor ca fiind tocmai o certitudi‑
ne teoretică/istorică. De fapt, pledând pentru instabilitatea conceptuală
a termenului de postmodernism, Mihăieș vorbește deopotrivă despre o
„varietate” a modernismului, dar și despre o posibilă depășire a sa.

Postmodernism în afara literaturii

Un detaliu important legat de acest dosar despre postmodernism al
„Caietelor critice” este faptul că mai multe dintre articole nu țin strict de

13. Ovid S. Crohmălniceanu, Postmodernism; ce se spune și ce nu în „Caiete critice”,

nr. 1‑2, 1986, pp. 10‑11.
14. Mircea Mihăieș, Mai‑mult‑ca‑modernismul în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986,
p. 115.
15. Ibid.

54
 1986 „Caiete critice”

domeniul teoriei literare. Se discută, astfel, despre un postmodernism în

muzică, în arhitectură sau în artele plastice, iar aceste contribuții, inevi‑
tabil, se disting atât prin tematică cât și prin referințele bibliografice de
restul articolelor.
Un prim exemplu foarte interesant din acest punct de vedere este ar‑
ticolului lui Ion Lucăcel, Despre post‑modern în arhitectură. Textul este
unul consistent, fiind printre cele mai ample prezente în acest dosar al
„Caietelor critice”, iar cele 22 de note subsol ocupă o pagină întreagă
trimițând la diverse referințele bibliografice din sfera arhitecturii (sunt in‑
vocate nume precum H. Focillon, Ch. Jencks, R. Venturi, K. Kurokawa
ș.a.). Impresia pe care o creează articolul lui Lucăcel, mai ales datorită
numeroaselor trimiteri bibliografice, este aceea că în domeniul arhitec‑
turii bibliografia teoretică era, aparent, mult mai accesibilă în România
acelor ani, comparativ cu sfera teoriei literare. Dacă numeroase articole
de teorie literară prezente în acest dosar apelează la aceleași 4‑5 referințe
bibliografice (Eco, Lyotard, Hassan etc.), cele 22 de trimiteri bibliografice
din textul lui Lucăcel (dintre care doar câteva trimit la aceeași sursă) pot
părea de‑a dreptul neobișnuite.
În linii mari, articolul este o prezentare pe scurt a principalelor direcții
din istoria teoriilor occidentale despre postmodernism în arhitectură (așa
cum, de altfel, sugerează și titlul). Pe de o parte, autorul reușește să sur‑
prindă câteva repere care țin strict de noua arhitectură, iar unele dintre
acestea se dovedesc a corespunde perfect și domeniului literar. Așa cum
unii teoreticieni vorbesc despre o literatură mai puțin „plictisitoare” (și,
implicit, o literatură destinată consumului maselor), Lucăcel amintește
(vorbind despre studiile lui Robert Venturi), în mod similar, de o arhitec‑
tură spectaculoasă (ne‑plictisitoare): „teoriile lui Robert Venturi dezvoltate
în anii ’60 […] căutau un limbaj care să restabilească contactul cu «con‑
sumatorul de arhitectură» […] aparentului paradox al lui Mies van der
Rohe «less is more», Venturi îi răspunde «mai puțin înseamnă plictiseală»
(«less is bore»)”16. Pe de altă parte, textul se încheie cu o discuție despre
un postmodernism neclar, un postmodernism în derulare ale cărei repe‑
re exacte urmează a fi stabilite în viitor: „Postmodernismul nu este încă
o ortodoxie, ci mai curând un fenomen care trebuie observat, studiat și

16. Ion Lucăcel, Despre post‑modern în arhitectură în „Caiete critice”, nr. 1‑2,
1986, p. 29.

55
Postmodernismul în teoria literară românească

căutat a‑l înțelege pentru modul în care își exprimă ideile, pentru aportul
său la îmbogățirea limbajului arhitectural”17.
Situația este similară și în cazul articolului Un nou „spirit al timpului”
în muzică, semnat Ștefan Niculescu. Autorul, apelând la o impresionantă
bibliografie teoretică din sfera muzicală, retrasează, în linii mari, câteva di‑
recții muzicale importante ale ultimelor secole urmărind, aparent, o bună
contextualizare a prezentului postmodern:
de aici ideea că ne‑am situa în zorii unui nou ciclu al istoriei muzicii,
comparabil poate cu acela din ultimele două secole, dar având sensul exact
opus. S‑ar putea numi postmodernism ciclul acesta? Denumirea, suspectă
pentru unii, adecvată pentru alții, nu are totuși importanță18.

Dintr‑o primă notă de subsol aflăm că articolul lui Niculescu a fost inițial
publicat în revista „Arta” în anul 1983 cu titlul Între individual și gene‑
ral. Într‑adevăr, urmărind cu atenție textul observăm că mizele sale sunt
mai degrabă o reinterpretare a evoluției muzicii din ultimele două secole
pe baza acestor criterii (individualul, respectiv generalul – în accepția pe
care o dă Constantin Noica termenilor în volumul său Spiritul românesc
în cumpătul vremii), clarificarea nuanțelor strict postmoderne din noile
fenomene muzicale contând mai puțin.
O foarte interesantă contribuție teoretică vine însă din sfera artelor plas‑
tice; este vorba de articolul Magdei Cârneci, Spațiul imaginii. Autoarea
avea o contribuție interesantă privind postmodernismul (sau, mai exact,
„noua poezie”) și în numărul din 1983 al „Caietelor critice” unde (sub
pseudonimul Magdalena Ghica) caracteriza noile direcții din poezia româ‑
nească ca fiind asociate cu elemente precum consumism, fragmentarism,
ludic, post‑cultură ș.a.m.d. În articolul Spațiul imaginii discuția se îndreap‑
tă strict spre zona artelor plastice (așa cum sugerează și ampla bibliografie
de specialitate din finalul textului), însă reperele teoretice pe care autoarea
le atribuie noii sensibilități postmoderne corespund întregii paradigme, nu
doar manifestărilor sale plastice. Aș sublinia, în primul rând, ideea unor
contrarii complementare ce caracterizează paradigma postmodernă: „un fe‑
nomen care propune tocmai confluența, plurivocitatea, într‑un cuvânt pro‑
pune complementaritatea […] asistăm la o ciudată «democrație estetică»:

17. Ibid., p. 33.

18. Ștefan Niculescu, Un nou „spirit al timpului” în muzică în „Caiete critice”,
nr. 1‑2, 1986, pp. 34‑35.

56
 1986 „Caiete critice”

timpul prezent pare să‑și asume în mod egal și indiferent toate formele și
stilurile, din toate epocile și locurile, toate avangărzile și módele. Un vast
gust neo‑eclectic”19. Această multitudine de opțiuni estetice presupune,
în mod evident, o reluare a vechilor paradigme estetice, o reinterpretare
creativă a acestora care conduce spre
o vreme a «citatului și a pastișei», când pastișa pare mai reală, mai inova‑
tivă și mai «creativă» decât opera originală […] o vreme a unui inventar
planetar al formelor în spațiu și timp, care pune în devălmășie depozi‑
tul formal al culturilor într‑o vastă «bancă de imagini», impersonală și
supra‑individuală20.

Vorbind despre postmodernism ca despre o continuare a sensibilității

moderne, autoarea distinge două posibile direcții de evoluție. Pe de o par‑
te, se poate vorbi de o direcție așa‑zis realistă care, printr‑un radicalism
anarhic și distructiv, urmărește accesul cât mai rapid la un public țintă cât
mai mare:
trivialitatea agresivă, mecanisme vizuale și psihice de tip mass‑media etc. –
pentru producerea și consumul în masă de obiecte așa zis estetice, cu
intenții clar populiste care frizează de cele mai multe ori kitschul […]
exemple de asemenea «realisme», fie ele pseudo‑avangardiste, fie pseu‑
do‑istoriciste, ar fi trans‑avangarda italiană și neo‑expresionismul german,
arta disco, graffiti și video21.

Această direcție realistă de evoluție a modernismului spre o nouă sen‑

sibilitate postmodernă este asociată de autoare cu fenomenul parodiei.
Ar fi, așadar, un postmodernism care parodiază mecanismele moderniste
printr‑un exces cu nuanțe subversive. Pe de altă parte, autoarea vorbește
despre o dezvoltare formalistă a modernismului. Această a doua direc‑
ție a postmodernismului nu mai este una parodică, ci, dimpotrivă, una
ortodoxă:
în cadrul acestei tendințe intră artiștii care încearcă să recupereze un sens
nefalsificat al modernității inițiale, pe care ea însăși l‑a pierdut pe par‑
curs […] acela de a descoperi nu atât un purism intrinsec al limbajului

19. Magda Cârneci, Spațiul imaginii în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, pp. 106‑107.
20. Ibid., p. 108.
21. Ibid., p. 111.

57
Postmodernismul în teoria literară românească

plastic, cât a reformula pentru uzul modernității un limbaj vizual al

transcendenței22.

Ar fi vorba, în acest caz, despre arta abstractă (inclusiv cu accente uto‑

pice sau elitiste) care este păstrată în interiorul sensibilității postmoderne
din motive axiomatice ca
unicul mod de a păstra, în entropia contemporană a iconicului, un set ire‑
ductibil de reguli constitutive și limitative ale imaginii, fără de care aceasta
ar putea dispărea; ar reprezenta un ultim mod de a păstra un anume res‑
pect pentru ultimele nivele ale tradiției culturale ale imaginii europene23.

Condiția artistului postmodern apare, în viziunea Magdei Cârneci, ca

fiind una extrem de dificilă. Acesta nu este prins doar între două posibile căi
de evoluție ale postmodernismului (cea parodică vs. cea ortodoxă), ci, mai
mult decât atât, oricare dintre cele două direcții ar impune artistului stabi‑
lirea unor legături între paradigme dintre cele mai diferite (dacă nu chiar
opuse); motorul creativ al postmodernismului, tehnica sa primară pare a fi
aceea a stabilirii punctelor de legătură între diferite paradigme, constituirea
unui întreg coerent ale cărui părți (cel puțin) păreau a fi incompatibile. Cu
alte cuvinte, artistul este responsabil de reprezentarea unei lumi lipsite de
centru sau, eventual, o lume cu mai multe centre în care complementari‑
tatea contrariilor este posibilă. După cum am spus, eseul Magdei Cârneci
depășește sfera strictă a artelor plastice, cele mai multe dintre observațiile
teoretice ale autoarei vizând paradigma postmodernă în general, iar pentru
cititorul de azi nu este greu de stabilit faptul că avem de‑a face în cazul
acestui articol cu una dintre contribuțiile cele mai interesante prezente în
dosarul „Caietelor critice” din 1986.

Eseuri postmoderne
Majoritatea contribuțiilor din acest dosar discută conceptul de postmoder‑
nism dintr‑o perspectivă istorică sau teoretică folosind un limbaj academic
comun, făcând trimiteri bibliografice și apelând la mici trucuri stilistice
de limbaj doar în puține cazuri. Există însă patru texte, extrem de scur‑
te, în care registrul discursiv pare a fi, în primul rând, cel eseistic. Sunt
texte care nu urmăresc neapărat clarificarea teoretică a conceptului de

22. Ibid., p. 112.

23. Ibid.

58
 1986 „Caiete critice”

postmodernism și, cu toate acestea, prezența lor în acest dosar nu este,

totuși, una irelevantă.
E vorba, în primul rând, de eseul lui Mircea Cărtărescu, Cuvinte îm‑
potriva mașinii de scris. Fiind deja recunoscut ca lider al generației optze‑
ciste, Cărtărescu contribuie la acest dosar cu câteva observații personale
privind opțiunile sale estetice într‑un registru confesiv: „Nu numai poezia,
dar și viața mea însăși datează inevitabil. Sunt un scriitor legat de mașina
mea de scris. Nu pot gândi decât în fața ei. Nu pot imagina nimic în lipsa
zgomotului familiar, torsul acestei pisici mecanice”24. Această pledoarie
pentru mașina de scris este însă contrazisă încă din titlu, care se pronunța
împotriva mașinii de scris. De asemenea, încheierea eseului va fi la fel de
categorică din acest punct de vedere:
dacă vrea să redevină o plăcere și o generatoare de plăcere, să redobân‑
dească un mesaj omenesc, să aibă din nou acces la acea căldură a vocii și
a pielii în lipsa căreia poezia rămâne un joc cu mărgele de sticlă (lucru
care mie, cel puțin, mi se pare de neacceptat), poezia va trebui să iasă din
modernism. Postmodernismul nu este, deci, pentru mine, un concept, ci
o necesitate reală. Va trebui să abandonăm mașina de scris25.

Putem intui chiar și din aceste pasaje faptul că, în textul lui Cărtărescu,
metafora mașinii de scris face trimitere la întreaga paradigmă modernistă,
iar autorul pledează în mod emfatic pentru o depășire categorică a acestei
paradigme.
Astfel, o parte însemnată din text descrie în mod convingător diferi‑
te direcții ale poeziei moderniste care ar trebui depășite. Lucrurile devin
ceva mai complicate în momentul în care discuția se mută spre postmo‑
dernism. Aici Cărtărescu propune ideea unor poeme înregistrate pe bandă
magnetică, vorbește despre voce și ochi, în fine, invocă o formă de poezie
îmbunătățită tehnologic:
nu mă îndoiesc de faptul că o nouă poezie, contemporană cu banda vi‑
deo, va termina cu toate aceste servituți. Eu însumi am visat întotdeauna
să îmi «editez» poezia sub formă de casete cu bandă magnetică […] este
un tip de poezie care ține cont enorm de public și mai ales de cea mai

24. Mircea Cărtărescu, Cuvinte împotriva mașinii de scris în „Caiete critice”, nr.
1‑2, 1986, p. 130.
25. Ibid., p. 132.

59
Postmodernismul în teoria literară românească

ignorată trăsătură a poeziei în modernism: de voce, de vocea celui care a

creat poezia26.

Perspectiva poetului optzecist pare una reducționistă, marea diferență

între poezia modernă și cea postmodernă datorându‑se mai ales suportului
pe care este plasat poemul, de la pagina tipărită care generează o anumită
formă a poemului modern la înregistrarea audio a poemului postmodern.
Desigur, chiar și această perspectivă simplificată implică anumite aspecte
mai generale care pot funcționa ca o bună diferențiere între cele două
curente: poezia postmodernă ar câștiga prin înregistrare audio un aparent
surplus de autenticitate, ar permite întoarcerea autorului în text, ar impli‑
ca (inevitabil) noi tehnologii și, nu în ultimul rând, ar impune cititorului
o altfel de raportare la text (alta decât simpla lectură). Acestea sunt toate
mutații ce pot fi corelate postmodernismului, însă, în textul lui Cărtărescu
ele sunt, mai degrabă, difuz sugerate, ideea centrală rămânând acea dorință
personală a poetului de a‑și înregistra textele.
E ușor de observat faptul că textul lui Mircea Cărtărescu nu este unul
strict teoretic. Însă tocmai această confesiune nuanțată a autorului aduce
o contribuție foarte adecvată dosarului de față. Simplificând puțin lucru‑
rile, am putea admite faptul că articolul este un exercițiu postmodern ca
la carte: într‑un dosar de teorie literară, Cărtărescu publică un eseu con‑
fesiv în care apelează la metafore de tipul „pisica mecanică”, sfidând astfel
limitele strict teoretice ale acestui dosar. Această ignorare a limitelor din‑
tre diferite genuri literare (poezie, proză, critică, teorie etc.) este, de fapt,
una dintre mărcile distinctive ale curentului postmodernist. O va spune,
de altfel, însuși Cărtărescu mulți ani mai târziu, în 1999, în volumul său
Postmodernismul românesc:
Taxinomia elaborată a esteticii clasice, care împarte literatura în genuri și
specii bine delimitate (cultura «înaltă» fiind la rândul ei bine delimitată
de cea «joasă»), este substituită în postmodernism de o disponibilitate
formală fără frontiere, în care cuvântul de ordine este, după titlul cunos‑
cutei scrieri a lui Scarpetta, impuritatea27.

Cu alte cuvinte, dacă din punct de vedere strict teoretic eseul lui Mircea
Cărtărescu aduce puține contribuții în cadrul acestui dosar, el are totuși

26. Ibid.
27. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999,
pp. 101‑102.

60
 1986 „Caiete critice”

meritul de a exemplifica un interesant caz de exercițiu literar specific post‑

modernist, relativizând limitele dintre eseu, articol științific, proză intimă,
teorie sau pseudo‑manifest (această ultimă categorie datorându‑se caracte‑
rului militant/profetic din ultimele paragrafe ale textului).
Deși apelează la un alt registru discursiv, situația este similară și în ca‑
zul articolului lui Călin Vlasie, Poezie și psihic – teze despre modernismul și
postmodernismul poeziei – (fragmente). Cea mai mare parte a articolului
vorbește despre poezia modernă care ar trebui să fie depășită de noua
sensibilitate contemporană, iar conceptul‑cheie utilizat cel mai frecvent în
discursul lui Vlasie este cel de mașinism/mașinitate:
Mașinismul a exercitat o influență constantă și extremă în gândirea poe‑
tică modernă (a ultimei sute de ani). […] Mașinitatea creează sentimen‑
tul acut al participării, al implicării și al personalizării generoase. […]
Noutatea poate fi obținută «artificial» (la calculator) grație unui program
bine conceput28.

Întreg articolul este constituit din fraze scurte (similare celor din cita‑
tul de mai sus) care dau impresia că proclamă un fel de adevăruri generale
aparent incontestabile.
Cu toate acestea, conceptele cu care operează Vlasie sunt mult prea
instabile pentru a fi cu adevărat relevante teoretic. De fapt, miza eseului
pare a fi mai puțin modernismul sau postmodernismul, locul acestora fiind
luat de mașinism, un concept, la rândul său, mult prea puțin clarificat teo‑
retic, în condițiile în care acesta se poate referi de la artificialitatea (estetică
a) textului liric până la contaminări ale artei cu noile inovații tehnologice
(calculatorul). Există, totuși, o corespondență surprinzătoare între subiectul
central al textului și stilistica sa. Astfel, eseul despre mașinism/artificialitate
al lui Vlasie este scris într‑un registru discursiv extrem de rigid, artificial,
mașinist. Frazele scurte dispuse într‑o succesiune numerotată (de la 1 la
9), prezența redusă a adjectivelor, impresia că fiecare propoziție (item) este
concluzia concisă a unei lungi demonstrații (aceasta din urmă neexistând
însă) stabilesc corespondența dintre subiectul lucrării și stilistica sa. Este un
text care, similar articolului semnat de Mircea Cărtărescu, aduce o contri‑
buție atipică în cadrul unui dosar de teorie literară, dar, tocmai din aceste

28. Călin Vlasie, Poezie și psihic – teze despre modernismul și postmodernismul poe‑
ziei – (fragmente) în „Caiete critice” nr. 1‑2, pp. 133‑135.

61
Postmodernismul în teoria literară românească

motive, putem vorbi despre un exercițiu literar postmodern care profită

din plin de libertățile formale ale paradigmei.
Un al treilea exemplu de acest fel este articolul Postmodernismul prozei:
ora de dezvățare, semnat de Vasile Andru. După eseul confesiv cărtărescian,
respectiv după discursul rigid despre mașinism al lui Vlasie, eseul lui Vasile
Andru pare a corespunde în mare măsură unei meditații filosofico‑mistice.
Înainte de a dezvolta această idee aș sublinia, totuși, faptul că Andru face
câteva observații strict teoretice/critice privind contribuțiile postmoderne
ale unor autori ca George Bălăiță, Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun
(amintind, inclusiv, de inovațiile literare produse de Școala de la Târgoviște).
Pe lângă acestea, însă, textul este contaminat masiv de idei care țin de afo‑
risme, exerciții/mutații ale gândirii, „un maestru vorbind despre marea
cunoaștere”, intuiții ale realului fluid ș.a.m.d.:
frazele noastre nu mai propun descripții fatal lacunare ale realului, ci o
zguduire a minții spre perceperea unui alt real. […] Există epoci cu gene
tari. Secolul nostru se numără printre ele. Experimentele cele mai îndrăz‑
nețe […] au făcut din literatură o practică mare a spiritului. […] Apelul
la simplitate ascunde surâsul celui care știe că și miracolul se săvârșește
cu simplitate29.

De asemenea, textul se încheie prin citarea unui aforism: „După ce ai

ajuns în vârful muntelui, continuă să urci”30.
Teza propusă de Vasile Andru are, într‑adevăr, o coerență internă incon‑
testabilă; în opinia autorului societatea contemporană este caracterizată de
un spirit al epocii îndrăzneț („cu gene tari”) în concordanță cu care apar
noile manifestări literare postmoderne. Una dintre principalele caracteristici
ale acestui nou curent literar ar fi, astfel, dezvățarea (așa cum sugerează și
titlul articolului) vechilor mecanisme specifice paradigmelor culturale pre‑
cedente. Simpla debarasare de vechile principii estetice ale paradigmelor
precedente „aruncă” scriitorul într‑o nouă paradigmă ce funcționează după
alte reguli și care, la prima vedere, pare a fi una experimentală. Desigur,
inclusiv stagnarea îndelungată a scriitorului în această nouă paradigmă
postmodernă va duce într‑un final la o formă de saturație, astfel expli‑
cându‑se și încheierea aforistică a eseului, ce propune continuarea urcării

29. Vasile Andru, Postmodernismul prozei: ora de dezvățare în „Caiete critice”, nr.
1‑2, 1986, pp. 136‑137.
30. Ibid., p. 137.

62
 1986 „Caiete critice”

și după ce vârful muntelui a fost atins. Postmodernismul, putem admite,

ar semăna cu o paradigmă prin care contemporaneitatea este obligată să
treacă, intrarea în această paradigmă se face prin dezvățarea mecanismelor
specifice vechilor paradigme, iar primele contacte ale scriitorului/omului
cu această nouă paradigmă în care tocmai a intrat dau, inevitabil, impresia
unei alte realități (impresia perceperii „unui alt real”).
Există mai multe motive pentru care textul lui Andru ar putea fi catalo‑
gat ca un text de teorie literară – practic vorbim de clarificarea paradigmei
postmoderne, prin exemplificări concrete din literatura română. După
cum am observat, însă, textul insistă, mai ales, pe dimensiunea sa ezote‑
rică, observațiile literare fiind, de fapt, trecute pe un plan secund. Astfel,
favorizarea dimensiunii ezoterice a textului face aproape invizibile nuan‑
țele de analiză literară, iar din acest motiv eseul lui Andru creează aceeași
impresie ca și precedentele cazuri analizate, a unei contribuții atipice în
contextul general al dosarului „Caietelor critice”, dar, în egală măsură, o
contribuție ce poate fi catalogată ea însăși drept exercițiu literar postmo‑
dern de spargere a barierelor formale dintre articol teoretic și meditație
filosofico‑mistică.
Din acest punct de vedere, poate nu este întâmplător faptul că cele trei
articole apar în dosarul „Caietelor critice” spre finalul secțiunii, unul după
celălalt. Trei texte scurte, atipice în contextul mai larg al dosarului, care nu
lămuresc neapărat conceptul de postmodernism, aparent nici nu‑și propun
în primul rând acest lucru, dar care dovedesc, fiecare în felul său, faptul că
au fost scrise cel puțin în rezonanță cu o sensibilitate mai puțin rigidă din
punct de vedere formal, specific postmodernă.
La cele trei texte eseistice prezentate mai sus se poate adăuga, de fapt,
un al patrulea. E vorba despre articolului lui Ioan Buduca, Undă sau cor‑
puscul?. În mod surprinzător, eseul lui Buduca combină elemente pe care
le identificasem separat și în fiecare dintre celelalte trei texte – avem de‑a
face, astfel, cu un discurs pe alocuri metaforizat/confesiv (cum era cazul
Cărtărescu), construit din fraze scurte ce dau impresia unor adevăruri gene‑
ral‑valabile (similarul cazului Vlasie), respectiv fraze aforistice (cazul Andru):
să presupunem că există ceva care s‑ar putea numi postmodernism.
Urmează logic: să definim acest ceva. […] Fie, deci, Borges pronumele
postmodernismului. Ori prenumele său. Sau chiar pseudonimul lui lite‑
rar. […] E posibil ca și stafia postmodernismului să stea de vorbă cu noi

63
Postmodernismul în teoria literară românească

dacă îl vom interioriza pe «nu știu». Ar fi, de altfel, un snobism ineficient

să ne prefacem că știm ce e noul continent pe pământul căruia tocmai
am debarcat31.

Textul se încheie într‑o cheie metaforică/aforistică anunțând, de fapt,

dificultatea conceptuală a termenului „postmodernism”:
Încât dacă ne‑ar întreba Sfinxul ce este postmodernismul i‑am răspunde
cu tot scepticismul de rigoare, într‑o limbă de circulație: le postmoder‑
nisme c’est l’homme. Dar ce se întâmplă cu omul la acest final de veac
și – cine știe? – la final de mileniu? Postmodernismul tace, deocamdată32.

Toate cele patru texte creează mai degrabă o impresie despre paradigma
postmodernă, conceptele‑cheie invocate fiind, la rândul lor, orientative. Nu
vorbim așadar de o clarificare conceptuală, ci, mai degrabă, despre o fami‑
liarizare cu un termen clasificat ca fiind deopotrivă necesar și problematic.

Critică și istorie literară

Cele patru texte prezentate în subcapitolul anterior se abat, optând pentru
stilul eseului, de la normele teoretice propuse de dosarul „Caietelor criti‑
ce”. Există, însă, mai multe cazuri de texte care se dovedesc a fi mai puțin
teoretice, mizele lor fiind, de această dată, critice sau istorice. E vorba, în
primul rând, de articole care comentează un anumit autor (sau un grup
de autori) pretinzând că specificul literar al acestuia este unul postmodern.
Aș aminti, în acest sens, articolele semnate de Geta Dumitriu, respectiv
de Mihaela Simion Constantinescu. Ambele autoare se axează pe o analiză
a prozelor unor autori (în frunte cu John Barth), iar identificarea anumitor
trăsături ale acestor proze este apoi implicit asociată curentului postmoder‑
nist. Demersul este, după cum am spus, mai degrabă unul critic sau istoric
(decât strict teoretic), iar clarificarea conceptului de postmodernism în sens
general cade pe un plan secund, în favoarea unei minuțioase prezentări a
evoluției prozei până la normele sale contemporane. De fapt, pentru Geta
Dumitriu, termenul de postmodernism este o etichetă ce poate fi utilizată
în raport cu noile forme literare doar datorită aparentei sale stabilități se‑
mantice. Din lunga listă de posibile „etichete” capabile să surprindă esența

31. Ioan Buduca, Undă sau corpuscul? în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, pp.
120‑121.
32. Ibid., p. 122.

64
 1986 „Caiete critice”

noii proze, autoarea optează pentru postmodernism dintr‑o formă de co‑

moditate critică, acest lucru dovedind încă o dată faptul că principalele
mize ale textului nu sunt cele strict teoretice legate de postmodernism, ci,
mai degrabă, o analiză a ficțiunii americane (fie ea postmodernă sau nu):
experimentul din literatura americană a ultimelor trei decenii a adus în
atenție un tip de ficțiune cunoscut sub mai multe denumiri – metaficțiu‑
ne, superficțiune, ficțiune absolutistă, noua ficțiune, ficțiune «disruptivă»,
ficțiune postmodernă. Ultimul termen promite mai multă stabilitate33.

Articolul vorbește în continuare despre foarte mulți autori și texte, sunt

amintite câteva teorii ale romanului, iar, dintre acestea, viziunea lui William
Gass pare a fi favorizată în mod special:
poziția lui William Gass se cere luată în seamă în mod deosebit […] teoria
sa asupra ficțiunii – singura contribuție de seamă de la Joyce încoace – îl
încurajează să fie mai puțin neîncrezător și, în consecință, să nu subscrie
la «tăcere». Ficțiunea nu este după el o alternativă la realitate (cum crede
Barth) ci ceva ce i se adaugă34.

În ceea ce privește articolul Mihaelei Constantinescu, intitulat „Opera

plutitoare”, constatăm că principalul interes al autoarei vizează romanul
lui John Barth, The Floating Opera. Analizând mai multe motive din acest
roman și amintind câteva observații de‑ale lui Barth privind noile posi‑
bilități ale literaturii, autoarea renunță aproape complet la folosirea ter‑
menului de postmodernism, locul acestuia fiind substituit de varianta
barthiană a ficțiunii. În mod evident, o analiză a textelor lui Barth (sau
a noii ficțiuni americane) nu este irelevantă în contextul mai larg al unui
dosar despre postmodernism, însă ceea ce am vrut să subliniez cu prilejul
acestor două exemple este caracterul istoric/critic al demersului. În linii
mari, am putea admite chiar faptul că ambele articole amintesc foarte mult
de acel (posibil) prim text românesc despre postmodernism al lui Andrei
Brezianu din 1974. Ca și în acel caz, avem de‑a face cu o imagine de an‑
samblu a inovațiilor estetice din proza americană, iar aceste inovații sunt
grupate sub semnul unei noi paradigme ce ar putea fi eventual catalogată
drept postmodernă.

33. Geta Dumitriu, Experimentul postmodern în ficțiunea americană în „Caiete

critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 70.
34. Ibid., pp. 72‑73.

65
Postmodernismul în teoria literară românească

De aceeași zonă a criticii/istoriei literare se apropie foarte mult și arti‑

colul semnat Breon Mitchell, Samuel Beckett și controversa postmodernis‑
mului (după cum sugerează și titlul). Aflăm dintr‑o notă de subsol faptul
că autorul textului era la acea vreme profesor de literatură comparată la
Indiana University, iar textul, inițial prezentat la un congres în Paris, apare
în dosarul „Caietelor critice” în traducerea românească a Monicăi Spiridon.
Din acest punct de vedere, textul este unul neobișnuit. Aminteam faptul
că dosarul „Caietelor critice” se încheie cu câteva traduceri din autori
străini. Prima parte a dosarului pare a fi, însă, una destinată contribuțiilor
românești despre postmodernism. Cu toate acestea, iată că în secțiunea
contribuțiilor românești își face loc și acest text. Cel mai probabil, textul
despre Beckett al lui Breon Mitchell nu a fost introdus în secțiunea finală
a dosarului pentru că autorul nu este unul dintre numele canonice ale te‑
oriei despre postmodernism.
În orice caz, urmărind textul lui Mitchell, constatăm că acesta debutează
cu o primă parte teoretică, însă, spre finalul părții teoretice autorul afirmă:
„nimeni nu s‑ar crampona de vocabule ca Modernism și Postmodernism
dacă s‑ar putea găsi ceva mai bun. Deci trebuie să ne împăcăm cu ce
avem”35. Utilizarea conceptului de postmodernism apare astfel, pentru au‑
torul american, ca un compromis discursiv de neevitat. Așa cum anticipam,
însă, textul continuă cu o analiză a textelor lui Samuel Beckett, respectiv
James Joyce. Astfel, miza lui Mitchell este aceea de a stabili gradul de post‑
modernitate al celor doi autori, clarificarea conceptuală a termenului de
postmodernism rămânând la statutul de compromis lingvistic. În acest sens,
eseul pare a împrumuta mai ales uneltele criticii literare, aspectele teoretice
fiind invocate doar selectiv în raport cu opera celor doi autori comentați.
Pentru o soluție similară optează și Ștefan Stoenescu în amplul său ar‑
ticol În zona tranzițiilor reversibile: post‑modernismul ca transevaluare și
feedback. Textul, împărțit în patru secvențe, debutează cu o scurtă parte
teoretică în care sunt amintiți teoreticieni ca Susan Sontag (cu Against
Interpretation), Jonathan Culler, Umberto Eco sau Ihab Hassan. Se vor‑
bește, astfel, despre coexistența mai multor curente/mentalități în interi‑
orul postmodernismului, despre metaforizarea metonimiei sau chiar (pe
filiera lui Ihab Hassan) despre post‑structuralismul deconstrucționist care a

35. Breon Mitchell, Samuel Beckett și controversa postmodernismului în „Caiete

critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 19.

66
 1986 „Caiete critice”

generat o formă de critică mult mai adecvată curentului postmodern com‑

parativ cu vechile tehnici structuraliste. După cum am spus, însă, această
secvență teoretică din articol este una sumară, iar în secvența următoare
atenția criticului se îndreaptă spre o istorie a literaturii (în special a poeziei)
engleze, analiza începând de la perioada Renașterii. Textul se dezvoltă în
continuare în foarte mulții direcții, fiind analizate deopotrivă poetica lui
Nichita Stănescu sau cea a lui John Ashbery; sunt, de asemenea, amintiți
poeți sau critici americani/englezi și români din cele mai diverse epoci
și curente literare, de la Shakespeare, T.S. Eliot sau J. Hillis Miller până
la Eminescu, Bacovia, Nicolae Manolescu, Gabriel Liiceanu. Putem ad‑
mite faptul că, în ciuda dimensiunilor generoase ale articolului, acesta se
îndreaptă, totuși, spre foarte multe direcții, nereușind mai mult decât o
trecere în revistă a evoluției literaturii în sens larg, o micro‑istorie a muta‑
țiilor estetice din poezia engleză (și, parțial, cea românească). Imaginea de
ansamblu privind postmodernismul care poate fi recuperată din demersul
istoric al articolului lui Stoenescu rămâne aceea a unui curent pluralist,
orientat spre cititor/public, autosuficient, care cultivă procedee precum
banalizarea sau anecdota:
În perioada post‑modernă însă, exegeza academică cedează în faza reci‑
talului în amfiteatre ticsite unde poetul își asezonează exhibiționismul cu
reconstituiri anecdotice menite, chipurile, să arunce lumină asupra inti‑
mităților actului creator, banalizându‑l și prozaizându‑l cât mai mult cu
putință. Este încă un mod prin care post‑modernismul afișează un dezin‑
teres programatic față de posteritate. Accentul pe experiența imediată, pe
gestualitate și savurarea clipei denotă o percepție epidermică a timpului
ignorând deopotrivă memoria și anticiparea36.

Bibliografia occidentală
Am semnalat deja în mai multe rânduri faptul că bibliografia occidentală
disponibilă în România anilor ’80 nu era una tocmai bogată în raport cu
postmodernismul, majoritatea contribuțiilor din dosarul „Caietelor critice”
sugerând implicit acest lucru. Două articole, în mod special, se dovedesc
a fi simptomatice în acest sens. E vorba, în primul rând, de articolul lui
Andrei Pleșu, Inevitabilul post‑modernism. Fragmente dintr‑un text (încă)

36. Ștefan Stoenescu, În zona tranzițiilor reversibile: post‑modernismul ca trans‑

valuare și feedback în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 66.

67
Postmodernismul în teoria literară românească

imposibil. Autorul subliniază în mod explicit notorietatea termenului de

„postmodernism”, recent câștigată în spațiul românesc, dar atrage atenția
și asupra neclarităților conceptuale ce caracterizează termenul:
A fi contemporan înseamnă, la această oră, a fi post‑modern. Iar a fi
post‑modern – dacă am înțeles bine puținul pe care l‑am citit despre
asta [s.m. R.C.] – e a‑ți recâștiga, dinaintea modernității, obiectivitatea
[…] din păcate, în vreme ce idiosincraziile acestea ale lui sunt limpezi,
tezele sale sunt încă difuze, tatonante37.
Această afirmație poate părea, într‑un anume sens, paradoxală. Pe de
o parte, autorul pune semnul egalității între contemporaneitate și post‑
modernism, vorbind, pe de altă parte, de caracterul difuz al termenului
de postmodernism. Inclusiv mărturisirea lui Pleșu („puținul pe care l‑am
citit despre asta”) sugerează o formă de precauție/modestie excesivă, în
condițiile în care articolul continuă cu o serie de observații care, aparent,
au în spate o amplă bibliografie teoretică occidentală.
Cu alte cuvinte, Pleșu reușește prin câteva observații să sugereze faptul
că nu a consultat o amplă bibliografie de specialitate, astfel contribuția sa în
dosar fiind, aparent, una mai puțin specializată. Inclusiv în titlul articolului
observăm că autorul își cataloghează textul ca fiind unul încă imposibil,
insinuând, deopotrivă, faptul că postmodernismul este un curent în curs
de clarificare, ale cărui realizări concrete țin de un timp viitor. După aceste
precauții teoretice însă, textul continuă în felul următor:
Dacă e să facem arheologie, aflăm că, pentru prima oară termenul de
«post‑modern» a fost utilizat în 1949, de Joseph Hudnut, într‑un arti‑
col despre arhitectură […] Scara umană – cu toate conotațiile ei – e, de
altfel, aproape o obsesie a post‑modernilor (Cf. Ralph Erskine). De tea‑
ma dezumanizării, ei acceptă să cadă în antropomorfism (Cf. Kazumasa
Yamashita)38.
Articolul descrie evoluția postmodernismului de‑a lungul timpului, în
special în sfera arhitecturii, iar imaginea generală pe care o creează este una
surprinzător de coerentă. Sunt surprinse, astfel, mai multe nuanțe ale noii
paradigme postmoderne de la caracterul ei pluralist, la probleme ce țin de
popularitate (atenția la public), recuperarea istoriei ș.a.m.d., iar referințele
teoretice din bibliografia occidentală sunt, de asemenea, numeroase.

37. Andrei Pleșu, Inevitabilul post‑modernism. Fragmente dintr‑un text (încă) im‑
posibil în „Caiete critice” nr. 1‑2, 1986, p. 47.
38. Ibid., pp. 47‑48.

68
 1986 „Caiete critice”

În aceste condiții, mărturisirea lui Pleșu din debutul articolului, privind

puținele referințe bibliografice, pare cel puțin exagerată. Putem presupune,
în mod evident, că este vorba de o strategie retorică ce poate fi pusă pe
seama modestiei. În egală măsură, poate fi vorba despre semnalarea unor
absențe bibliografice din sfera teoriei literare/filosofiei – în condițiile în
care numeroasele referințe la care autorul apelează sunt din sfera arhitectu‑
rii sau a artelor plastice. Aceeași precizare a autorului îl plasează pe acesta
în poziția ne‑specialistului, astfel, eventuale derapaje teoretice ce ar putea
fi descoperite în textul său sunt scuzate datorită acestei precizări. In fine,
putem vorbi chiar de standarde personale ale autorului: nu e imposibil ca
din punctul de vedere al lui Andrei Pleșu, documentarea sa în materie de
postmodernism să fie una sumară, chiar dacă în contextul general al dosaru‑
lui „Caietelor critice” textul său este, fără îndoială, unul extrem de bogat în
materie de referințe bibliografice occidentale. În fine, admițând că această
mărturisire a lui Andrei Pleșu rămâne în zona indecidabilului, ceea ce am
vrut să subliniez aici este, în primul rând, statutul fragil al ideii de „bibli‑
ografie despre postmodernism”. „Puținele” lecturi despre postmodernism
ale lui Pleșu îi permit totuși acestuia formularea unor idei clare, precum
și schițarea unei micro‑istorii a întregului fenomen începând cu anii ’50.
Autorul reușește, de asemenea, să facă o distincție între specificul modern
(ostil dimensiunii istorice) și cel postmodern (care recuperează istoria), iar
bibliografia (catalogată drept) insuficientă pe care acesta o semnala precaut
la începutul textului pare să fie mai mult decât suficientă pentru o astfel
de imagine de ansamblu coerentă.
Pe scurt, vulgarizând puțin lucrurile, putem admite faptul că Andrei
Pleșu creează impresia că a citit puțin despre postmodernism, dovedind (în
chip fericit) contrariul. Situația este aproape inversă în cazul lui Radu G.
Țeposu, a cărui relație cu bibliografia occidentală este cu mult mai simp‑
tomatică pentru România anilor ’80.
Intitulat Un romantism întors, articolul lui Radu G. Țeposu propune o
analiză comparativă între romantism și postmodernism, autorul descope‑
rind aici câteva asemănări (dar și deosebiri) extrem de relevante:
ca și la romantici, ironia e un liant important, însă cu semn schimbat, fi‑
indcă ea construiește prin opoziție. Post‑modernii au învățat tot mai mult
să facă literatură din literatură. […] Toată ideologia romantismului (mai
cu seamă a romantismului) și a modernismului se regăsește sublimată în

69
Postmodernismul în teoria literară românească

estetică, la post‑moderni. […] Aparenta ingratitudine a post‑modernismu‑

lui față de realitate se sprijină, de fapt, tocmai pe această nostalgie lucidă (de
obârșie romantică) a refacerii în text a unei lumi disparate și degradate39.
Abordarea lui Țeposu este într‑adevăr una atipică în contextul dosarului
„Caietelor critice”, însă comparația cu romantismul îi permite autorului
identificarea câtorva trăsături definitorii ale curentului postmodernist cum
ar fi ironia, tehnici ale rescrierii creative (recuperarea tradițiilor literare),
eclectismul ș.a.m.d. Dată fiind această abordare comparativă, în mod evi‑
dent, autorul apelează și la o bibliografie orientată spre romantism sau
modernism, astfel sunt amintite nume precum Adrian Marino, Ioana Em.
Petrescu, Hugo Friedrich, Mircea Martin, Ion Pop, Edgar Papu. Ceea ce
face însă interesant articolul lui Țeposu sunt notele bibliografice referitoa‑
re la postmodernism. Pe de o parte, autorul trimite, ca mulți alți partici‑
panți la acest dosar, la Marginaliile… lui Umberto Eco. Există, pe de altă
parte, o trimitere la Malcom Bradbury – e vorba de un articol publicat în
traducerea românească a Monicăi Spiridon în „România literară” (nr. 47,
1985). În fine, există alte patru note de subsol ce vizează subiectul „post‑
modernism”, iar acestea necesită o discuție separată.
Mai exact, articolul lui Țeposu începe cu enumerarea câtorva opinii
teoretice despre postmodernism, precizând că unii teoreticieni definesc
curentul într‑un anumit fel, iar alții în maniere opuse. Textul continuă cu
precizarea: „În fine, alții [s.m. R.C.], sofisticând nițel lucrurile, nu fără tâlc
însă, sunt de părere că post‑modernismul trebuie înțeles ca un paradox al
viitorului anterior”40. Urmează după această idee o notă de subsol care ne
indică cine sunt acești alții care sunt de părere că postmodernismul este un
paradox al viitorului anterior. Mai departe, autorul amintește faptul că unii
teoreticieni au catalogat postmodernismul drept un fel de „trans‑avangar‑
dism”, iar apoi urmează o notă de subsol care ne indică titlul unde putem
găsi această informație. Păstrându‑și preferința pentru articolele nehotă‑
râte, Țeposu continuă: „Eclectismul, care, după un filosof [s.m. R.C.], ar
fi gradul zero al culturii […]”41. Urmează și aici o notă de subsol care ne
indică cine este acel filosof care împărtășește respectiva idee. În fine, tot
raportat la eclectism, Țeposu ne amintește faptul că un teoretician al

39. Radu G. Țeposu, Un romantism întors în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, pp.
125‑126.
40. Ibid., p. 123.
41. Ibid., p. 125.

70
 1986 „Caiete critice”

postmodernismului numește eclectismul realismul lui „merge orice”, iar

apoi o notă de subsol ne explică cine este acest teoretician al postmoder‑
nismului. În mod surprinzător toate notele discutate aici trimit la același
autor – e vorba de Jean‑François Lyotard. Practic, în textul lui Țeposu,
un filosof, un teoretician și alții sunt, de fapt, aceeași persoană (anume
Lyotard). În corpul textului numele filosofului francez nu apare mențio‑
nat, însă folosirea articolelor nehotărâte (chiar dacă toate trimit, de fapt,
la aceeași sursă) creează impresia unei reale diversități bibliografice.
Mai mult decât atât, notele respective trimit toate către un singur text
al lui Lyotard – Answering the Question: What is Postmodernism?, iar acest
text apare tradus în limba română în același dosar al „Caietelor critice”.
Cu alte cuvinte, principala resursă bibliografică a lui Țeposu (în materie
de postmodernism) e un articol ce poate fi găsit în traducere românească
la câteva pagini distanță. Astfel, autorul, deși nu are multe resurse biblio‑
grafice, reușește să creeze această impresie printr‑o folosire foarte dibace
a articolelor nehotărâte (un filosof, un teoretician ș.a.m.d.). În acest sens
spuneam că textul lui Țeposu e opus cazului Andrei Pleșu, autorul nepre‑
cizând explicit puținătatea resurselor bibliografice (care poate fi observată
doar prin consultarea notelor de subsol), preferând să ascundă această in‑
suficiență bibliografică în corpul textului prin strategii retorice. Dat fiind
faptul că articolul lui Țeposu este unul coerent și convingător, dată fiind,
de asemenea, prezența notelor de subsol care anulează orice acuzații de
impostură, trebuie să admitem faptul că avem de‑a face aici cu o foarte
bună exemplificare a situației teoreticianului român (din comunism) care,
cu puține resurse occidentale, cu numeroase resurse din bibliografia româ‑
nească, reușește să împletească un discurs lucid și valabil din punct de vedere
teoretic chiar în raport cu un concept de maximă noutate la acea vreme.

Contribuții majore
Unele contribuții din dosar s‑au dovedit a fi totuși foarte edificatoare (în
raport cu subiectul postmodernismului) pentru publicul românesc din
perioadă, acesta fiind probabil și motivul pentru care respectivele texte au
fost citate/invocate masiv în anii următori. E vorba aici, în primul rând,
de articolul Monicăi Spiridon, Mitul ieșirii din criză42.

42. Monica Spiridon, Mitul ieșirii din criză în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986,
pp. 78‑92.

71
Postmodernismul în teoria literară românească

Autoarea beneficiase de o bursă în Statele Unite ale Americii cu puțin

timp înaintea apariției acestui dosar al „Caietelor critice”, probabil astfel
putând fi explicate numeroasele referințe bibliografice occidentale prezente
în textul său. Cu alte cuvinte, impresia pe care o creează articolul Monicăi
Spiridon este aceea a unui text foarte bine documentat, accesând o bibli‑
ografie străină ce pare complet diferită față de posibilitățile celorlalți autori
români din numărul respectiv al revistei.
Apar și aici problematizate câteva idei ale unor teoreticieni precum Eco,
Lyotrad sau Hassan, însă, spre deosebire de restul contribuțiilor din acest
dosar, observațiile Monicăi Spiridon se leagă de opera teoretică a celor trei
autori în ansamblu, nerezumându‑se la cele câteva articole disponibile în
spațiul cultural românesc. Mai mult decât atât, reconstruind o micro‑istorie
a conceptului de postmodernism în spațiul occidental, autoarea propune
câteva observații foarte punctuale provenind de la autori precum Theodor
Adorno, H. R. Jauss, Gianni Vattimo, Northrop Frye, Paul Feyerabend
ș.a. Din acest punct de vedere, marele avantaj al articolului constituie,
deopotrivă, și marele său dezavantaj. Mai exact, problematizând foarte
multe direcții teoretice importante din spațiul occidental, majoritatea stră‑
ine spațiului cultural românesc, autoarea este nevoită să se rezume uneori
doar la semnalarea și explicitatea succintă a acestor direcții, lăsând deoparte
eventuale aprofundări ale subiectului. Cu toate acestea, în ansamblul sau,
textul este unul extrem de coerent, iar multitudinea direcțiilor de analiză a
postmodernismului (fie ele și succint prezentate în unele cazuri) constituie
o importantă contribuție în dosarul „Caietelor critice”.
Articolul este împărțit în patru capitole, primul dintre acestea fiind in‑
titulat Îndărăt, spre viitor. Evident, avem de‑a face aici cu o trimitere la
Lyotard care asociază postmodernismul acelui paradox al viitorului ante‑
rior; de altfel, observațiile filosofului vor fi și ele discutate în cadrul acestui
capitol și plasate în contextul mai larg al teoriilor occidentale despre post‑
modernism. Tot aici, Monica Spiridon discută caracterul problematic al
prefixului post, instaurat cu mare ușurință în limbajul teoretic, riscând astfel
să ajungă la o formă de supra‑saturație; în acest sens autoarea amintește de
concepte precum: post‑realist, post‑umanist, post‑freudian, post‑cultural,
post‑structuralist ș.a.m.d.
Textul continuă cu un capitol intitulat „Noua sensibilitate” și noua
retorică unde conceptul de postmodernism este analizat mai ales din per‑
spectiva unei episteme culturale majore care devine dominantă în tot mai

72
 1986 „Caiete critice”

multe spații ale activității umane: limbajul, arta, științele exacte (și, cu atât
mai mult, științele sociale) și, nu în ultimul rând, cunoașterea/percepția
în sens general. În continuare, capitolul Paradoxul Turnului Babel abor‑
dează problema din perspectiva unui postmodernism oximoronic, plura‑
list, eclectic, autoarea plecând de la polemica lui H. R. Jauss cu Școala de
la Frankfurt (în spațiul german), respectiv de la teoriile lui Umberto Eco
(pentru spațiul italian).
În fine, ultimul capitol, intitulat Sub semnul lui Hermes, aduce în dis‑
cuție mult‑disputata literatură postmodernă. Poziția Monicăi Spiridon e
aici una foarte clară: eticheta de scriitor postmodern e una extrem de vagă,
sub această titulatură putând fi grupați autori dintre cei mai diferiți. Spre
finalul textului, autoarea ia în considerare și literatura română, și aici, din
nou, opțiunile sale sunt foarte clare:
a elibera adeverință de postmodernist vreunui autor din literatura română
e încă mai greu ca aiurea! […] nu cred că avem o literatură postmoder‑
nistă și cu atât mai puțin o «generație» de autori postmoderni (să nu se
supere tinerii scriitori din anii ’80). […] la noi, ca și aiurea, în vremea din
urmă, critica a luat‑o înaintea literaturii într‑un elan nominalist cu totul
postmodern. În schimb, la nivelul creației (și mai cu seamă în proză) nu
cred că experiența modernistă a fost epuizată afectiv și dusă până în pân‑
zele albe, «sleită» cu o vorbă a lui Barth43.

În linii mari, atunci când alți autori din acest dosar al „Caietelor critice”
discută despre literatura postmodernă românească sunt frecvent invocate,
după cum am arătat, nume de scriitori aparținând așa‑zisei generații ’80.
E interesant faptul că Monica Spiridon evită foarte clar să facă această aso‑
ciere, semnalând faptul că postmodernismul a fost, mai degrabă, asimilat
de critica și teoria literară, literatura primară rămânând cu un pas în urmă.
O poziție similară, detaliat argumentată, va avea câțiva ani mai târziu și
Alexandru Mușina într‑un articol al său, acesta condamnând tendința cri‑
ticii literare românești de a eticheta (cu mare ușurință) mai multe texte
optzeciste drept postmoderne. Mai mult decât atât, privind retrospectiv,
putem admite faptul că una dintre marile dezbateri despre literatura ro‑
mânească din anii ’80 se leagă tocmai acest subiect: în ce măsură sunt
optzeciștii o generație de scriitori postmoderni?

43. Ibid., pp. 91‑92.

73
Postmodernismul în teoria literară românească

Observăm că autoarea face totuși o propunere interesantă privind un

autor român (aparent) postmodern:
În timpul ăsta, un poet post‑protocronic cum este Marin Sorescu probea‑
ză disponibilități din cele mai interesante […] există [la Marin Sorescu]
mai mult ca oriunde o deschidere spre spiritul paradoxal și întors al
Postmodernismului. Pentru criticul interesat de «vârstele modernității
românești» Sorescu e un caz dintre cele mai demne de atenție, mai ales
că – așa cum se cuvine unui mare creator – nu intră în Tipar (în orice fel
de tipar) nici cu «încălțătorul», cum spune undeva el însuși44.

Avem aici din nou de‑a face cu o problemă care a fost frecvent invocată
în dezbaterile ulterioare privind literatura românească postmodernă. Pe
scurt, în paralel (sau odată) cu dezbaterea despre postmodernismul genera‑
ției optzeci, s‑a purtat și o dezbatere privind postmodernitatea șaizecistului
Marin Sorescu. În mod evident, părerile sunt împărțite, iar, din anumite
puncte de vedere, dezbaterea continuă și în ziua de azi45. E interesant de
semnalat aici faptul că în finalul dosarului „Caietelor critice”, după cum
am spus, există chiar un interviu cu Marin Sorescu (interviu realizat de
aceeași Monica Spiridon). Însă poetul șaizecist se pronunță acolo, în mod
categoric, împotriva conceptului de postmodernism, justificând opțiunea
sa prin caracterul artificial (pur teoretic/critic) al termenului.
În încheierea articolului, autoarea încearcă într‑un scurt paragraf
să comprime multiplele dimensiuni ale paradigmei postmoderne în‑
tr‑o singură unitate și, din acest punct de vedere, fraza finală a textu‑
lui rămâne una spectaculoasă din punct de vedere stilistic. Simplificând
lucrurile, Monica Spiridon ajunge să compare postmodernismul cu un
personaj inedit din mitologiile/basmele românești, un personaj al că‑
rui nume este cel puțin la fel de eclectic ca și specificul postmodern –
Jumătate‑de‑om‑călare‑pe‑jumătate‑de‑iepure‑șchiop (personajul negativ
din Aleodor Împărat):
Mai mult decât un dat ontologic al textelor sau o formulă de creație axa‑
tă pe reguli și principii ferme, Postmodernismul e un ductus intelectual,
presupune o schimbare de modele și de de iconografii perceptive de tro‑
pisme, de metafore gnoseologice și mai ales o primenire în metadiscurs.

44. Ibid., p. 92.

45. Vezi, spre exemplu, Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici,
Art, București, 2014.

74
 1986 „Caiete critice”

O regenerare fin de siècle, deci un «început al sfârșitului», ce face ca, în

multe privințe post‑modern să semene cu formula… după Potop. E greu
de precizat, în clipa de față, dacă zbuciumul Postmodernismului între
unitatea imposibilă și diviziunea intolerantă va duce către un «model
al Androginului» […] sau către un hibrid, din aceia care, în mitologia
noastră folclorică, se cheamă «jumătate‑om‑jumătate‑iepure‑șchiop»46.

Urmărind cadrul general al acestui important dosar al „Caietelor criti‑

ce” trebuie semnalat, de asemenea, faptul că Monica Spiridon aduce cea
mai semnificativă contribuție. În articolul său prezintă o serie de direcții
spre care se îndreaptă discursul teoretic occidental apelând la o bibliogra‑
fie inaccesibilă în spațiul cultural al României comuniste. Pe de altă parte,
observațiile sale privind literatura română se dovedesc a fi, în anii următori,
de maximă importanță pentru criticii români: e vorba aici atât de caracte‑
rul postmodern al textelor generației 80, precum și de statutul lui Marin
Sorescu ca eventual precursor al postmodernismului românesc. În plus, cele
două interviuri (cu Șt. Aug. Doinaș, respectiv Marin Sorescu) reproduse
la finalul acestui dosar sunt realizate, de asemenea, de Monica Spiridon.
În fine, putem aminti tot aici faptul că și textul lui Breon Mitchell despre
Samuel Beckett (text introdus, aproape inexplicabil, în secțiunea de teorii
românești a dosarului) este tradus în limba română tot de Monica Spiridon.
Cu alte cuvinte, atât cantitativ cât și calitativ, contribuția autoarei la acest
dosar este una importantă.
O altă contribuție semnificativă în cadrul dosarului este articolul lui Dan
Ion Nasta, Jocuri de limbaj și legitimări în perspectiva postmodernismului47.
Aici, paradigma postmodernă este analizată dintr‑o perspectivă a lingvisticii
(pragmatice), interesul autorului fiind orientat în primul rând spre anumite
schimbări care s‑au produs la nivelul comunicării (limbajului), schimbări ce
pot fi catalogate (inclusiv) drept postmoderne. Mai mult decât atât, întreg
postmodernismul pare a fi, pentru autor, o consecință a acestei schimbări
paradigmatice produse în plan lingvistic. Teza lui Dan Ion Nasta pleacă
tot de la Lyotard, orientându‑se, însă, spre o analiză a actelor de vorbire:
în 1979, la solicitarea Consiliului Universităților din Quebec, J. F. Lyotard
scrie un Rapport sur le savoir […] considerațiile asupra logicii și dinamicii

46. Monica Spiridon, Mitul ieșirii din criză în „Caiete critice” nr.1‑2, 1986, p. 92.
47. Dan Ion Nasta, Jocuri de limbaj și legitimări în perspectiva postmodernismului
în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, pp. 93‑105.

75
Postmodernismul în teoria literară românească

științei contemporane nu lipsesc din Raport, dar centrul de interes se

deplasează, din primele pagini, către pragmatica discursului științific în
societățile de înaltă complexitate. Problema este deci localizată nu la nivel
propozițional, ci la nivel enunțiativ (acte de vorbire ca unități pragmatice
ale comunicării) în aspectul ilocuționar al discuției științifice. Privilegiate
sunt operațiile discursive și procedurile pragmatice care intervin în pro‑
cesul de enunțare/validare48.

De fapt, întreg articolul lui Dan Ion Nasta constituie o foarte minuți‑
oasă analiză a acestui (celebru) Raport.
Ca și în cazul Monicăi Spiridon, avem aici de‑a face cu o impresionantă
deschidere bibliografică, autorul stabilind foarte multe corelații între o fi‑
losofie a limbajului (postmodern) descrisă de Lyotard și alte teorii similare
din cultura occidentală, chiar dacă, de multe ori, aceste corelații/comparații
pot părea extrem de sumare. Textul analizează și celebra dispută filosofică
Lyotard – Habermas, făcând și câteva trimiteri sumare la Baudrillard:
Societatea postindustrială este și va fi, după pronosticul lui J. F. Lyotard,
tot mai puțin dependentă de «antropologia newtoniană» (din care au
răsărit structuralismul și teoria sistemului social ca totalitate integrată)
și tot mai disponibilă unei interpretări prin «pragmatica particulelor de
limbaj». La limită, masa socială s‑ar desface într‑o puzderie de «nori de
materie lingvistică». Cerându‑ne să admitem că «problema legăturii so‑
ciale ca chestiune este un joc de limbaj», autorul angajează demonstrația
într‑o cotitură lingvistică a socialului cu o viteză excesivă care sparge
reprezentările convenite. […] Să ne înțelegem: J. F. Lyotard nu rămâ‑
ne în scobitura valului, reluând cu noi argumente teza exprimată de J.
Baudrillard în A l’ombre des majorités silencieuses ou la fin du social. Este
vorba nu de o disoluție fără speranță, ci de o des‑facere în mulțimi de va‑
riabile pragmalingvistice, de o strămutare a entităților sociale demasificate
în poligonul limbajului49.

De fapt, în ideea schițată aici se ascunde, probabil, marea miză a arti‑

colului lui Dan Ion Nasta. Mai exact, autorul observă că Lyotard încearcă
să renunțe la teoria sistemului social înlocuind‑o cu o teorie a comunicării.
Societatea, astfel, nu mai este împărțită în indivizi grupați după diferite
criterii sociale. Mai degrabă „grupurile de indivizi în interacțiune socială

48. Ibid., p. 93.

49. Ibid., p. 95.

76
 1986 „Caiete critice”

apar ca grupuri de parteneri în jocuri de limbaj”50. Fiecare joc de limbaj

(tip de discurs, „nor de materie lingvistică”) determină un grup (social) la
care indivizii aderă într‑un anumit context dat.
O astfel de perspectivă, observă autorul, ridică, inevitabil, probleme le‑
gate de consens: dacă norii de materie lingvistică corespund fiecare unui alt
joc de limbaj, se poate stabili un Consens între toate aceste posibilități discur‑
sive heteromorfe? Menirea filosofiei, spre exemplu, ar putea fi în acest caz
aceea de a circumscrie metalingvistic toate aceste jocuri de limbaj, însă, din
punct de vedere postmodern lucrurile par să se îndrepte spre o altă direcție:
propoziția postmodernă de bază este demistificatoare: nu există «metas‑
crieri valabile pentru toate jocurile de limbaj» […] J. F. Lyotard men‑
ține Consensul dar îi atribuie o realitate locală: nu îl scoate din joc, îi
circumscrie doar spațiul de joc. Consensul nu mai apare astfel ca ori‑
zont al discuției științifice, ci doar ca «stare de discuție» decupată pe axa
noi‑aici‑acum51.

Putem specula faptul că fiecare joc de limbaj este guvernat de un set de

legi proprii (de un consens intern), iar universalitatea proclamată adesea
de discursul științific se vede astfel contrazisă: „cunoaștere științifică de‑
cupează, după J. F. Lyotard, un singur joc de limbaj: cel în care specialiștii
schimbă enunțuri cu conținut cognitiv și cu valoare de adevăr (argumen‑
tabilă) în legătură cu referenți accesibili acestora”52.
Articolul continuă cu o analiză (aproape deconstructivistă) a conceptu‑
lui de consens invocând frecvent teoriile lui Habermas (dar nu numai) în
opoziție cu cele ale filosofului francez, iar discuția ajunge într‑un final la su‑
biectul diferenței, privită aici ca un contrariu complementar al consensului:
în schimb caznele harnicului Differe s‑au întrupat în triadă: diferența lui
Deleuze, diferanța lui Derrida, diferendul lui Lyotard. Tripticul este citat,
comentat, luat ca reper al noii gândiri franceze sau cel puțin a unei aripi
propulsate a acesteia. Ultimul termen din seria destabilizatorului D, dacă
nu chiar toate, atacă piesa de rezistență a discursului modern: Consensul53.

Impresia pe care o creează acest fragment este aceea că modernitatea

ar fi caracterizată simbolic de consens, în timp ce postmodernismului i‑ar

50. Ibid.
51. Ibid., p. 100.
52. Ibid., p. 97.
53. Ibid., p. 101.

77
Postmodernismul în teoria literară românească

corespunde, mai degrabă, diferența sau, în alți termeni, modernismul ar

păstra un caracter unitar spre deosebire de caracterul pluralist al postmo‑
dernismului. Observând, însă, felul în care se încheie articolul lui Dan
Ion Nasta puteam constata faptul că distincția pe care o propune acesta
(via Lyotard) este una mult mai nuanțată: „pentru că a pierdut nostalgia
Unului, postmodernul, ca eon excentric, evoluează deopotrivă în aval (sub
atracția lui Post) și în amonte (sub ispita lui Ante); el contractează viitorul,
dar ni‑l dă de gândit (și de consumat estetic) ca «viitor anterior»”54.
După cum anticipam, articolul lui Dan Ion Nasta se dovedește a fi un
exercițiu analitic foarte specializat. Adesea termenii folosiți de autor vin
din sfera lingvisticii, iar multe dintre observațiile sale constituie, de fapt,
nuanțări foarte subtile ale unor probleme specifice filosofiei limbajului.
Din acest punct de vedere, avem de‑a face cu un text singular în contextul
mai larg al dosarului, în condițiile în care centrul de greutate al studiului
deviază de la o (simplă) definire a conceptului de postmodernism spre o
analiză a cotiturii lingvistice ce poate fi identificată în plan social. Trebuie,
de asemenea, menționat aici faptul că mai mulți critici, în anii următori,
vor semnala importanța acestui studiu din cadrul dosarului. Liviu Petrescu,
spre exemplu, în volumul său Poetica postmodernismului, precizează la un
moment dat, într‑o notă de subsol, următoarele: „un comentariu critic ex‑
trem de lucid asupra tezelor lui Jean‑François Lyotard întreprinde Dan Ion
Nasta, într‑un eseu pe care îl recomandăm cu toată convingerea […]”55.
Secțiunea de teorii românești despre postmodernism a dosarului se în‑
cheie cu un foarte amplu text al lui Ion Bogdan Lefter, intitulat Secvențe
despre scrierea unui „roman de idei”56. Așa cum sugerează și titlul, articolul
lui Lefter este caracterizat de o oarecare secvențialitate, în sensul în care
întâlnim în text paragrafe ce țin de registre foarte diferite. Autorul ape‑
lează, pe rând, atât la un registru confesiv (vorbind despre amintirile sale
din studenție), un registru istoric (în care inventariază cronologic anumite
contribuții literare românești), un registru analitic ș.a.m.d. Acestor stiluri
discursive diferite la care apelează Ion Bogdan Lefter le corespund, de fapt,
și subiecte diferite, autorul nerezumându‑se la o clarificare a conceptului
de postmodernism, problematizând, de fapt, mai multe aspecte (generale

54. Ibid., p. 104.

55. Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996, p. 149.
56. Ion Bogdan Lefter, Secvențe despre scrierea unui „roman de idei” în „Caiete
critice”, nr. 1‑2, 1986, pp. 138‑152.

78
 1986 „Caiete critice”

sau extrem de concrete) ce țin de literatura română. Desigur, indiferent

de registrul discursiv la care apelează, Lefter reușește, totuși, să ajungă la
anumite concluzii foarte relevante în contextul dosarului respectiv:
Student fiind (la engleză), am avut împreună cu colegii mei privilegiul de a‑l
vedea și auzi, în 1979 sau 1980, pe Tony Tanner, critic de mare reputație
[…] Tanner ne‑a vorbit despre romanul american la zi, atingând și pro‑
blema caracterului său postmodern. Ideea […] nu mi‑a atras atenția, mi‑o
amintesc doar acum, retrospectiv. Și nu cred că greșesc dacă trag din această
măruntă împrejurare personală concluzia că la 1979‑1980 problematica
postmodernității culturale nu era încă de actualitate pentru noi și că a fost
de‑ajuns să treacă doi‑trei ani pentru ca problema să se pună și alți doi‑trei
pentru ca ea să devină un subiect de primă importanță la ordinea zilei57.

Pornind, așadar de la evocarea unor amintiri studențești, Lefter reușește

să surprindă, de fapt, o micro‑istorie (pe etape cronologice) a circulației
conceptului de postmodernism în spațiul românesc.
Observăm de‑a lungul articolului faptul că, deși autorul face numeroase
clarificări teoretice privind postmodernismul în general, ceea ce intere‑
sează în primul rând este delimitarea unui eventual postmodernism româ‑
nesc. Încercând însă să definească postmodernismul (fie el și românesc) în
funcție de paradigma modernă, Lefter se lovește de aceeași problemă cu
care se confrunta și Eugen Simion în articolul său care deschidea dosarul.
Instabilitatea conceptuală a modernismului generează automat o clarifica‑
re difuză a postmodernismului, cel puțin în condițiile în care se încearcă
o definire a acestor concepte printr‑o raportare comparativ‑disjunctivă:
„prima dificultate «internă» legată de elaborarea conceptului de postmo‑
dernism românesc o constituie neclaritățile privitoare la modernismul care
l‑a precedat”58. După ce depășește această primă dificultate internă, textul
se orientează exclusiv către subiectul postmodernism, iar aici avem de‑a
face cu o situație mai puțin obișnuită încă de la prima frază: „Înainte de
a propune un model al postmodernismului românesc, mă opresc asupra
cele mai dezvoltate schițe [s.m. R.C.] teoretice în materie apărute până
acum la noi: eseul lui Nicolae Manolescu Planeta ascunsă (în O ușă abia
întredeschisă, C.R., 1986)”59. Am amintit într‑un subcapitol anterior faptul

57. Ibid., p. 139.

58. Ibid., p. 141.
59. Ibid., p. 146.

79
Postmodernismul în teoria literară românească

că, în articolul său din acest dosar, Nicolae Manolescu invocă în mai multe
rânduri numele lui Ion Bogdan Lefter, care (într‑o carte aflată sub tipar)
lămurește foarte bine anumite aspecte legate de paradigma postmodernă.
Practic, în întreg dosarul „Caietelor critice” doar doi teoreticieni români
sunt invocați/citați pentru studiile lor privind postmodernismul. Pe de o
parte, avem acest caz în care Manolescu îl citează pe Lefter dintr‑o carte
încă nepublicată. Pe de altă parte, în articolul său, Ion Bogdan Lefter vor‑
bește despre un remarcabil eseu despre postmodernism al lui Manolescu
publicat chiar în acel an – 1986. Cu alte cuvinte, cei doi se invocă reciproc
drept pionieri ai teoriilor românești despre postmodernism. Desigur în
sumarul articol al lui Manolescu, trimiterile la Lefter sunt făcute pe un ton
mai puțin categoric, în jumătăți de frază sau în referințe aparent întâmplă‑
toare la cultura română. Lefter, pe de altă parte, pare să fie mai explicit,
deși anumite formulări ale sale surprind o oarecare nesiguranță. Mă refer
aici la faptul că Lefter numește eseul lui Manolescu o schiță dezvoltată.
Această construcție aproape oximoronică (schițele, la urma urmei, sunt,
prin definiție, mai puțin dezvoltate) sugerează o mare doză de relativism,
astfel reperul invocat de Lefter rămâne unul mai puțin convingător. De
asemenea, schimbul de referințe dintre cei doi amplifică impresia unor
trimiteri forțate mai ales dacă ținem cont de faptul că vorbim despre texte
nepublicate încă sau texte apărute în același an 1986.
Aruncând o privire peste eseul Planeta ascunsă (la care face Lefter tri‑
mitere) putem constata faptul că această schiță nu are, de fapt, o foarte
mare relevanță teoretică în raport cu conceptul de postmodernism. Ca și
în eseul lui Manolescu din „Caiete critice” 1983 (pe care l‑am analizat în‑
tr‑un capitol anterior), în Planeta ascunsă Manolescu vorbește despre trei
feluri (și trei etape istorice) ale poeziei: „aceea tradițională sau veche, care
a durat opt sute de ani […], o poezie modernistă, de sorginte simbolistă
[…] și o poezie avangardistă (dar care nu trebuie confundată cu avan‑
garda istorică!), ea începând cu Rimbaud și ajungând la postmodernismul
contemporan”60. Despre această ultimă formă de poezie avangardistă (care,
conform lui Manolescu, include și poezia postmodernă) textul vorbește
în termeni mai degrabă vagi, sugerând anumite neconcordanțe teoretice.
Mai mult decât atât, la finalul eseului Manolescu adaugă un Post scriptum

60. Nicolae Manolescu, O ușă abia întredeschisă, Cartea Românească, București,

1986, p. 102.

80
 1986 „Caiete critice”

în care pune sub semnul întrebării întregul său demers teoretic în raport
cu avangardismul/postmodernismul:
Post scriptum. Mircea Cărtărescu îmi semnalează faptul, după ce a citit
acest articol, că există patru feluri de poezie, nu trei: aceea tradițională,
modernismul, avangardismul și postmodernismul. Ultimele două n‑ar fi
identice […]. Trebuie să recunosc însă că termenii înșiși ar trebui revi‑
zuiți. Avangardismul înseamnă pentru mulți doar avangarda istorică (și,
am observat, chiar și pentru mine, uneori, din neatenție!). Dar n‑am avut
alții. Rămâne să‑i caut61.

Departe de a clarifica conceptul de postmodernism (așa cum sugerea‑

ză Lefter), textul lui Manolescu are meritul de a sublinia dificultatea cu
care se confruntau teoreticienii în anii ’80 în raport cu postmodernismul,
foarte relevant din acest punct de vedere fiind tocmai post‑scriptum‑ul în
care autorul (la sugestia lui Mircea Cărtărescu) pune sub semnul întrebării
întregul său demers teoretic. E cu atât mai ciudat faptul că Lefter invocă
acest reper drept unul dintre cele mai bune eseuri despre postmodernism,
chiar și în condițiile în care vorbim despre anul 1986 (când, într‑adevăr,
foarte multe alternative nu existau). Mai mult decât atât, eseul creditat de
Lefter este explicit discreditat de autorul său, Nicolae Manolescu.
De fapt, revenind la articolul lui Lefter, observăm că nici acesta nu este
complet de acord cu observațiile lui Manolescu din Planeta ascunsă, în
ciuda introducerii generoase pe care o făcuse eseului:
cred că accentele trebuie puse invers, apropiind avangarda de modernism
și depărtând postmodernismul de avangardă […] N. Manolescu admite
practic, împotriva propriei sale demonstrații, că avangardismul a fost struc‑
tural modernist […] iar dacă accentul diferențiator pus de N. Manolescu
între modernism și avangarda istorică e excesiv, în schimb insuficient se
dovedește acela dintre modernism și postmodernism62.

În fine, după această trimitere bibliografică (mai degrabă problemati‑

că) la eseul lui Manolescu, Lefter continuă cu câteva observații punctuale
privind postmodernismul românesc, iar, de această dată, reperele sale se
dovedesc a fi edificatoare. Mai mult decât atât, deși mai mulți autori din
acest dosar invocă frecvent nume de autori români asociindu‑i cu ideea de

61. Ibid., p. 108.

62. Ion Bogdan Lefter, Secvențe despre scrierea unui „roman de idei” în „Caiete
critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 147.

81
Postmodernismul în teoria literară românească

postmodernism, Ion Bogdan Lefter este cel care reușește să delimiteze cel
mai clar câteva repere istorice ale curentului în spațiul românesc, precum
și anumite direcții specifice noii estetici: „cu câteva rădăcini (poate) chiar
înainte de al doilea război și cu simptome tot mai frecvente în anii ’70, se
produce către anii 1980 în literatura română trecerea spre «altceva», spre
o structură consecutivă modernismului și pe care am numit‑o postmoder‑
nism”63. Dezvoltând această idee, autorul continuă cu semnalarea unor
simptome ale literaturii postmoderne detectabile în literatura română a
ultimilor ani: «întoarcerea autorului» în text, re‑biografizarea persoanelor
gramaticale printr‑o nouă angajare existențială, implicarea mai acută în
realitatea cotidiană, de aici și acum, evitarea capcanelor «naivității» con‑
fesive prin deconspirarea mecanismelor textuale și atingerea – prin atare
deconspirare – a unui patetism mai profund64.

Aș sublinia aici, în primul rând, observația lui Lefter conform căreia

postmodernii români evită naivitatea confesivă deconspirându‑și propriile
mecanisme textuale. Această formulare a lui Lefter e una foarte exactă, iar
în anii următori mai mulți critici vor remarca o astfel de abordare în este‑
tica optzecistă. Unii vor vedea în astfel de soluții estetice inclusiv mărcile
unei direcții diferite de postmodernism, și anume textualismul. Există, de
altfel, o dispută majoră în cultura română întinsă pe o perioadă de două
decenii privind raportul dintre optzecism, textualism și postmodernism
(pentru unii critici cei trei termeni desemnează aceeași realitate, alții văd
doar textualismul și postmodernismul ca fiind sinonime, în timp ce unii
separă categoric abordările textualiste de cele postmoderniste și, inclusiv,
de un eventual optzecism autohton care nu e neapărat nici postmodernist,
nici textualist – despre disputa dintre postmodernism și textualism în spațiul
românesc voi discuta însă într‑un capitol viitor). Descoperim și la Lefter
o invocare a raportului dintre textualism și postmodernism, însă autorul
sesizează faptul că ambii termeni necesită clarificări teoretice suplimentare
la nivelul culturii române:
urgența găsirii unor corespondenți conceptuali ai modificărilor «practice»
din literatură transpare – de pildă – în răspândirea bruscă a unor emble‑
me deocamdată insuficient clarificate teoretic, cum sunt «textualismul»
și «postmodernismul» însuși. Termenul dintâi s‑a generalizat într‑un sens

63. Ibid., p. 148.

64. Ibid., p. 149.

82
 1986 „Caiete critice”

reductiv, desemnând grăbit totalitatea procedeelor de intervenție conven‑

țională a autorului în pagină […] între realitatea textelor și o astfel de
emblemă descriptivă, desprinsă din terminologia tel‑quel‑istă, se creează
o inadecvare pe care n‑o putem elimina decât prin clarificări conceptuale
nuanțate65.
De asemenea, Ion Bogdan Lefter nu se oprește la o inventariere a simp‑
tomelor atitudinii postmoderne, el identificând, în continuare, și câteva
simptome stilistice: extinderea narativității asupra poeziei și criticii, în
special sub forma scriiturii tip jurnal, concedierea metaforei din pozi‑
ția dominantă deținută în modernism, cultivarea efectelor de direcție
sintactică și lexicală, dar și manifestarea distanțării «profesioniste» față
de jocul înșelător al limbajului, de unde acțiunea de tip critico‑teoretic
exercitată în interiorul operei, adesea convertită (sau mascată) în ironie,
supraetajarea textuală, multistilismul, apelul la aluzia culturală, la citat,
colaj, pastișă, parodie și alte forme de intertextualitate, o mai accentuată
omologie stilistică între genuri66.
Spre finalul articolului său, Ion Bogdan Lefter face câteva observații in‑
teresante privind raporturile dintre postmodernismul românesc și cel euro‑
pean, opinia criticului fiind aceea că în spațiul cultural românesc schimbările
de sensibilitate care s‑au produs sunt, într‑adevăr, similare cu cele pe care
le semnalează analiștii culturii occidentale. Putem vorbi, așadar, despre un
postmodernism românesc care se dezvoltă aproximativ în același timp și pe
baza acelorași coordonate estetice cu un postmodernism european. Pe de
altă parte, Lefter semnalează și faptul că există probabil nuanțe specifice
postmodernismului românesc care îl vor distinge (într‑un viitor nu foarte
îndepărtat) de specificul european:
datele care ne stau la îndemână deocamdată mă fac să cred că trăsăturile
de specificitate nu ne vor împiedica să constatăm ralierea noastră la avan‑
sarea într‑o direcție structural omogenă a întregii culturi europene (față
de care – oricum – ne‑am păstrat afinitățile și deschiderea). Altfel spus,
literatura română actuală traversează etapa elaborării propriei sale matrici
postmoderne, pe care o descoperim deja, când e în curs de stabilizare, ca
fiind consonantă cu ansamblul postmodernității. Urmează să studiem atât
specificitatea noastră, cât și omogenitatea la care participăm67.

65. Ibid., p. 150.

66. Ibid., p. 149.
67. Ibid., p. 151.

83
Postmodernismul în teoria literară românească

E important de semnalat, de asemenea, faptul că articolul lui Lefter evită

să dea lungi liste de scriitori români postmoderni (după cum însuși autorul
mărturisește la un moment dat) și, în egală măsură, nu se orientează spre
o zonă de analiză critică a anumitor texte literare, fie ele postmoderne sau
nu. Mai degrabă, textul reușește să rămână exclusiv într‑o zonă a teoriei
literare și a istoriei literare, delimitând și nuanțând specificul contextului
cultural optzecist din perspectiva unei (eventuale) sensibilități postmoderne.

84
1987‑1995

La Porțile Orientului
În materie de teorii românești despre postmodernism în anii ’80, numă‑
rul „Caietelor critice” din ’86 rămâne, cu siguranță, drept unul dintre
reperele cele mai cunoscute. Există, însă, pe lângă textele grupate în re‑
spectivul dosar, și un alt articol care, datând aproximativ din aceeași pe‑
rioadă, a ajuns să fie considerat, în ziua de azi, drept unul dintre cele mai
importante texte românești despre postmodernism de atunci – e vorba
despre articolul lui Alexandru Mușina, Postmodernismul, o frumoasă poveste
(1988), republicat ulterior, în mai multe rânduri, cu titlul Postmodernismul
la Porțile Orientului. Tot în 1988, Mușina publică și articolul Din nou de‑
spre Cenușăreasă care aduce, de asemenea, o serie de completări importante
privind viziunea generală a criticului brașovean în raport cu fenomenul
postmodern. Însă, așa cum anticipam deja într‑un capitol anterior, în cazul
lui Alexandru Mușina se poate urmări cu ușurință faptul că autorul preferă
să aducă completări și modificări articolelor sale mai vechi, cele două texte
amintite aici continuând, de fapt, o serie de teze propuse de Mușina încă
de la începutul anilor ’801.
Articolul Din nou despre Cenușăreasă (1988) constituie, de fapt, o cla‑
rificare a articolelor lui Mușina (și a principalelor concepte propuse acolo)
de la începutul decadei:
încercând, acum câțiva ani, să definesc noua epistemă a poeziei, am avansat
două aproximații: poezia cotidianului și noul antropocentrism […] prin
poezia cotidianului înțelegem – spre deosebire de mulți dintre cei care
au preluat și folosit sintagma – nu atât o poezie a ceea ce ți se întâmplă
zilnic, ci o poezie pentru care metafizicul nu există decât în realul de zi

1. Vezi subcapitolul Poezia cotidianului și noul antropocentrism (capitolul

1974‑1985) din lucrarea de față.

85
Postmodernismul în teoria literară românească

cu zi. O poezie care nu caută sacrul în zone trans‑mundane, ci chiar în

profan [subl. aparțin autorului, n.m. R.C.]2.

Mușina abordează în articolul său și tema noului antropocentrism, vă‑

zut aici ca o treaptă de evoluție necesară culturii, însă, în egală măsură, o
treaptă amânată prin apariția postmodernismului.
Dacă la începutul anilor ’80 tezele lui Mușina aminteau mai degrabă
întâmplător de postmodernism, mizele fiind cele două concepte‑cheie (po‑
ezia cotidianului și noul antropocentrism), în Din nou despre Cenușăreasă
autorul mută discuția și spre aspecte care, de această dată, vizează atât
postmodernismul cât și istoria recentă românească a conceptului. Spre
exemplu, într‑o paranteză scurtă, criticul brașovean reușește deopotrivă
să ridiculizeze dosarul „Caietelor critice” din ’86, precum și să surprindă
dificultățile conceptului de postmodernism (raportat la cultura română):
„numărul din «Caiete critice» – consacrat postmodernismului – spectaculos
în sine – ne arată criticii și autorii români fie vag perplecși în fața concep‑
tului de care par că aud pentru prima oară, fie porniți să‑l «manipuleze».
Adică să amplifice confuzia terminologică”3. Conștient de popularitatea
termenului de postmodernism, luând în considerare inclusiv dimensiunea
textualistă a noii literaturi (ea la rândul său extrem de populară în epocă,
textualismul fiind pentru mulți critici români un sinonim al postmoder‑
nismului), Mușina alege însă să descalifice aceste mutații culturale, în aș‑
teptarea noului antropocentrism:
textualismul este un discurs teoretic înainte de a fi o practică poetică sau
prozastică (deși se voia tocmai invers) și a sfârșit (în Franța, cel puțin)
într‑o hipersofisticată hermeneutică. Postmodernismul, la rândul lui, e
un destul de imprecis și lax construct teoretic […] nici textualismul, nici
postmodernismul (văzut de mulți ca ultima fază a modernismului) nu
atacă postulatele de bază ale modernismului […] adevăratele modificări
în practica poetică (cu – uneori – și teoretizările de rigoare) sunt produ‑
se, de fapt, de către poeți și constituie nucleele disparate ale unui model
mai general care vine sa înlocuiască modernismul. Model pe care l‑am
numit – provizoriu – noul antropocentrism și am încercat să‑l aproximez
mai sus4.

2. Alexandru Mușina, Din nou despre Cenușăreasă în „Echinox”, nr. 2‑3, anul
XX, 1988, p. 3.
3. Ibid.
4. Ibid.

86
 1987-1995

E clar, inclusiv în fragmentele reproduse aici, faptul că abordările lui

Mușina în materie de postmodernism aduc în discuție noi elemente în
epocă: o critică a „Caietelor critice”, noul antropocentrism (anunțat încă de
la începutul anilor ’80), postmodernismul drept curent de tranziție (etapă
minoră între modernismul dezumanizant și noul antropocentrism pe cale
de a se instaura) și, nu în ultimul rând, câteva clarificări teoretice privind
poezia cotidianului, textualismul sau chiar conceptul de Om. Articolul,
însă, e unul dens, sintetizând, așa cum am spus, ideile centrale ale autorului
privind postmodernismul (sau subiectele conexe). Apar, astfel, atât opinii
controversate (acea critică a „Caietelor critice”, de exemplu), precum și o
perspectivă inedită (mai ales în context autohton) privind postmodernis‑
mul. E drept că, și în cazul autorilor din dosarul „Caietelor critice”, mai
mulți se pronunțau critic la adresa noului curent, în special cei doi poeți
intervievați care cataloghează conceptul drept o invenție (inutilă) a teore‑
ticienilor. Ceea ce propune însă scriitorul brașovean diferă fundamental de
aceste critici prin faptul că Mușina recunoaște instaurarea unei noi para‑
digme culturale, postmoderniste prin excelență. Critica sa nu provine din
faptul că postmodernismul ar fi o invenție ce nu reflectă realitatea obiectivă
a artelor, ci, mai degrabă, postmodernismul este criticat tocmai pentru că a
devenit o normă în arte, instaurându‑se în locul altor posibile mutații (cum
ar fi o revitalizare a sacrului), evacuându‑le pe acestea, cel puțin temporar,
din cadrul general al culturii. Postmodernismul, în viziunea lui Mușina, pe
măsură ce câștigă tot mai mult teren, inclusiv în formele sale hibride din
cultura română, perpetuează, sub falsa impresie a noutății, vechi mecanisme
moderniste care în loc să contribuie la evoluția artelor, tind mai degrabă
să‑i epuizeze resursele printr‑o formă de stagnare în limitele unui sistem
dezumanizant, autodistructiv. Cu alte cuvinte, Mușina se arată convins
de faptul că o ieșire din modernism este absolut necesară în sfera largă a
culturii, însă, e în egală măsură convins de faptul că nu postmodernismul
constituie acea ieșire. În mod evident, o re‑sacralizare a lumii, o metafizică
a cotidianului, un nou antropocentrism ar constitui soluția, în opinia lui
Mușina, iar postmodernismul, cel puțin în formele sale mai degrabă timid
dezvoltate în spațiul cultural românesc de atunci, părea să se îndrepte toc‑
mai în direcția opusă.
Observațiile lui Mușina din articolul discutat anterior ridică o serie de
întrebări importante privind postmodernismul (în general) și contextul
cultural al României de atunci, însă versiunea radicală a acestor ipoteze

87
Postmodernismul în teoria literară românească

apare, de fapt, în articolul Postmodernismul, o frumoasă poveste, publicat în

același an. Încă din primele paragrafe autorul ironizează eforturile teoreti‑
cienilor români de se pronunța cu privire la conceptul de postmodernism:
„Înainte de a avea în românește principalele texte (teoretice și beletristice)
ale postmodernismului, discutăm, iată, despre postmodernism. Fiecare
cu «bibliografia» sa (citită după diverse puteri), fiecare cu ideea sa (bazată
inevitabil, pe o informație parțială) despre postmodernism”5. Paragraful
este însoțit și de o notă de subsol care stabilește câteva repere cronologice
și bibliografice relativ importante cu privire la ideea exprimată de Mușina:
o precizare: articolul de față a fost scris în martie – aprilie 1986. Totuși,
deși între timp au apărut numeroase texte despre postmodernism (inclusiv
numărul din «Caiete critice» consacrat subiectului) nu am considerat ne‑
cesar să‑l «actualizez», datele «problemei» rămânând, în fond, aceleași6.

Datele propuse de autor în cadrul acestei note de subsol au, de fapt, în

economia paragrafului critic citat, un dublu rol: pe de o parte Mușina își
plasează articolul într‑o perioadă (martie – aprilie 1986), într‑adevăr, foarte
săracă în materie de articole românești despre postmodernism (astfel, obser‑
vațiile sale primind o justificare în plus); pe de altă parte, „datele problemei”
postmodernismului rămân, oricum, aceleași, cu toate că între timp a fost
publicat dosarul „Caietelor critice”. Relevanța acestui dosar este, așadar,
redusă aproape la zero de către autor. Evident, motivele unei asemenea
critici dure pot fi numeroase. În primul rând, urmărind teza lui Mușina în
raport cu postmodernismul, observăm faptul că, într‑adevăr, teoriile criti‑
cului brașovean nu rezonează aproape cu niciuna dintre contribuțiile româ‑
nești din dosarul „Caietelor critice”. Prin urmare, putem vorbi de motive
strict teoretice care au generat această critică. De asemenea, urmărind cu
exactitate modul în care Mușina își formulează ideile, constatăm faptul că,
direct sau indirect, autorilor din dosar li se reproșează faptul că au ales să
discute despre un concept nou (și dificil) fără un suport teoretic solid, fără
bibliografie de specialitate, intuitiv sau chiar „manipulativ”. În acest sens,
criticile lui Mușina ar avea o justificare mai degrabă de natură deontologică,
autorul reproșându‑le participanților la dosar faptul că trădează principii
fundamentale (de bun‑simț) ale meseriei. În mod evident, nu vom discuta

5. Id., Postmodernismul o frumoasă poveste în „Astra”, nr. 4 (199), anul XXIII,

1988, p. 11.
6. Ibid., p. 13.

88
 1987-1995

aici în ce măsură aceste reproșuri sunt justificate, mai ales în condițiile în

care, mulți ani mai târziu, însuși Mușina a clarificat parțial acest aspect.
Spuneam că articolul lui Mușina, Postmodernismul, o frumoasă poves‑
te, este cunoscut, mai degrabă, cu titlul din republicările sale succesive7.
Postmodernismul la Porțile Orientului, așadar, pe lângă faptul că schimbă
titlul articolului original, introduce și o serie de alte modificări, majoritatea
minore, însă, cel puțin în contextul discuției de față, unele dintre aceste
modificări se dovedesc a fi foarte importante. În primul rând, autorul in‑
troduce în corpul textului o mențiune privind dosarul „Caietelor critice”,
o mențiune ce pare să recunoască (retrospectiv) o parte dintre meritele
respectivului dosar: „[…] fiecare cu ideea sa (bazată, inevitabil, pe o in‑
formație parțială) despre postmodernism. (Desigur, numărul din «Caiete
critice», în curs de apariție, va suplini ceva din «golul istoric» al informa‑
țiilor referitoare la postmodernismul occidental)”8. Deși se vorbește de‑
spre „Caietele critice” în curs de apariție, totuși, această propoziție lipsea
din textul original, ea fiind introdusă după anii ’90, când, în mod cert,
dosarul „Caietelor critice” nu mai era „în curs de apariție”. Însă nu acest
detaliu e esențial, ci nota de subsol la care se face aici trimitere (pentru că
și aici, la fel ca în textul original, avem de‑a face cu o primă notă de subsol
care clarifică câteva aspecte cronologice, bibliografice, etc.). Informațiile
din această notă de subsol, ce a suferit câteva modificări față de modelul
original, lămuresc raportul lui Mușina față de dosarul „Caietelor critice”:
textul de față a fost scris, (la cererea redactorilor) în martie – aprilie 1986,
pentru numărul din «Caiete critice» consacrat postmodernismului. Între
timp, numărul respectiv a apărut, fără textul meu, dar și fără o modi‑
ficare semnificativă a «datelor problemelor» analizate aici. De aceea am
considerat că nu e necesar să schimb nimic din textul inițial [sublinierile
aparțin autorului, n.m. R.C.]9.

Cu alte cuvinte, în prima notă de subsol din articolul (devenit de‑a lungul
timpului celebru) Postmodernismul la Porțile Orientului, Alexandru Mușina

7. Amintesc aici, spre exemplu, volumele semnate de Alexandru Mușina Unde se

află poezia?, Arhipelag, Tg‑Mureș, 1996 sau Sinapse, Aula, Brașov, 2001. Ambele
reproduc textul Postmodernismul o frumoasă poveste (1988) cu mici modificări, inclusiv
cu titlul Postmodernismul la Porțile Orientului.
8. Alexandru Mușina, Postmodernismul la Porțile Orientului în Sinapse, Aula,
Brașov, 2001, p. 99.
9. Ibid., p. 115.

89
Postmodernismul în teoria literară românească

precizează faptul că textul a fost scris inițial pentru dosarul „Caietelor cri‑
tice”, ridicând importante semne de întrebare cu privire la motivele pentru
care textul, totuși, nu a apărut în respectivul dosar.
În mod evident, un critic ca Alexandru Mușina ar fi trebuit să participe
la respectivul dosar, în condițiile în care se număra printre puținii autori
români care discutaseră conceptul de postmodernism înainte de 1986 (spre
deosebire de alți autori care s‑au pronunțat asupra conceptului pentru pri‑
ma dată tocmai cu ocazia dosarului). Pe de altă parte, atitudinea critică a
lui Mușina în raport cu postmodernismul, pledoaria sa pentru un concept
(propriu) ca acela de „nou antropocentrism”, lipsa sa de încredere în direcția
culturală propusă de paradigma postmodernă riscau să‑l singularizeze în
cadrul dosarului, stabilind un dezechilibru (teoretic, dar poate și valoric)
între Mușina și ceilalți autori (deși, un dezechilibru teoretic și valoric poate
fi oricum identificat în cadrul dosarului). Existând, așadar, numeroase ar‑
gumente pro și contra privind participarea lui Mușina la dosarul „Caietelor
critice”, singurul lucru cert este acela că, totuși, criticul brașovean nu a
fost inclus în dosar și tot el va oferi (cu prilejul unui interviu dat în 1999
lui Mihail Vakulovski) câteva date suplimentare (și controversate) privind
această problemă:
a apărut o anchetă despre postmodernismul poetic românesc, o anchetă
coordonată cumva de Eugen Simion, dar de fapt lucrată și făcută de Ion
Bogdan Lefter. Însă, pentru mine, acel număr din Caiete critice este o
expresie clară a lipsei de postmodernitate în spațiul cultural românesc.
Pentru că Bogdan Lefter mi‑a cerut un articol, un eseu, un studiu despre
postmodernismul românesc. Iar eu am scris pe ideea că nu mă cenzurea‑
ză, am scris un eseu la vreo 20 de pagini, în care combăteam, punct cu
punct, tot ceea ce mi se părea mie greșit sau pervers în folosirea terme‑
nului de postmodernism la noi. Se numea «Postmodernismul la Porțile
Orientului». Textul mi‑a fost «cenzurat», n‑a mai apărut. În schimb,
Bogdan a publicat un lung eseu, de vreo 30 de pagini, în care, fără să mă
citeze, combătea punct cu punct aserțiunile mele10.

Înainte de a discuta acuzațiile pe care le face Mușina cu prilejul acestui

interviu, poate că merită semnalat aici și faptul că în citatul de mai sus se
lămuresc câteva date editoriale privind numărul special al revistei „Caiete
critice” din ’86. Mă refer aici la coordonatorul numărului, pentru că în

10. Id., Sinapse, Aula, Brașov, 2001, p. 200.

90
 1987-1995

revista propriu‑zisă nu este specificat nicăieri acest fapt. Eugen Simion este
cel care deschide dosarul, iar Ion Bogdan Lefter este cel care îl încheie. E,
astfel, importantă mențiunea lui Mușina în legătură cu ancheta care a fost
„cumva coordonată” de Simion, dar „lucrată” de Lefter11.
În ceea ce privește acuzația lui Mușina privind cenzurarea sa, discuția
este, evident, mai complicată. Din start trebuie menționat faptul că Mușina
nu se referă aici la cenzura politică (deși era o practică obișnuită în epocă
ca anumite texte să fie cenzurate pe fond politic), criticul brașovean acu‑
zându‑l pe Ion Bogdan Lefter de faptul că a refuzat să‑i publice textul în
cadrul dosarului. Mai mult decât atât, Mușina susține în interviu faptul
că textul pe care Lefter l‑a scris pentru dosar este, de fapt, construit (în
negativ) pe baza Postmodernismului la Porțile Orientului, iar, din acest
motiv, o comparație (structurală și tematică) între cele două texte devine
aici extrem de importantă.
În primul rând trebuie semnalat faptul ca ambele articole (cel publicat
de Lefter în „Caiete critice” ’86, respectiv cel publicat de Mușina doi ani
mai târziu, dar scris, conform autorului, pentru dosarul din ’86) abordează
aceleași subiect: postmodernismul (fie el românesc sau nu). De asemenea,
articolele datează din aceeași perioadă plasată în interiorul unei culturi
dominate de dictatura comunistă (cu alte cuvinte, o cultură foarte limitată
în materie de resurse bibliografice occidentale). Ambii autori sunt mem‑
bri ai generației ’80, nu doar ca teoreticieni/critici, ci și ca poeți, și, nu în
ultimul rând, ambii autori aparțin, de fapt, aproximativ aceluiași (aproape
unic) cerc al vieții literare românești optzeciste. Prin urmare, anumite si‑
militudini între cele două articole sunt absolut inevitabile. De altfel, ace‑
leași similitudini pot fi identificate la aproape toți autorii din perioadă care
s‑au pronunțat asupra conceptului de postmodernism (aproximativ aceleași
exemple de scriitori români sau occidentali, aceeași semnalare a noutății
și dificultății conceptului, aceleași precauții teoretice/bibliografice etc.).
Însă, urmărind „acuzația” lui Mușina, observăm că acesta nu îi reproșează

11. Informația avea să apară, parțial, și pe coperta a patra a volumului lui Ion
Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Paralela 45,
Pitești, 2000: „de când se vorbește în cultura română despre postmodernism, artico‑
lele, studiile, eseurile la temă ale lui Ion Bogdan Lefter s‑au aflat mereu în prim plan.
Autorul a co‑editat numărul despre postmodernism al Caietelor critice din 1986,
celebru în epocă și în care a publicat primul studiu de sinteză asupra fenomenului
literar postmodern românesc”.

91
Postmodernismul în teoria literară românească

lui Lefter faptul că i‑ar fi preluat ideile, ci faptul că și‑ar fi construit textul
combătând punctual aceste idei. Prin urmare, verificarea tezei lui Mușina se
poate face prin compararea acelor puncte în care autorii par a se contrazice
punctual, însă și acest aspect implică reale dificultăți din cauza faptului că,
deși există contracții majore între opiniile celor doi critici, aproape niciuna
dintre acestea nu este punctuală. Cu alte cuvinte, Mușina e critic la adresa
postmodernismului, pronunțându‑se inclusiv împotriva utilizării terme‑
nului și își construiește textul orientându‑se mai ales spre un posibil viitor
curent literar (noul antropocentrism). Lefter, pe de altă parte, deși are anu‑
mite reticențe privind maniera „corectă” de utilizare a termenului propune
acceptarea sa, fiind, în egală măsură convins de promisiunile acestui nou
curent. În plus, în cea mai mare parte articolul lui Lefter discută, de fapt,
despre modernism, încercând (spre deosebire de Mușina) să lămurească
postmodernismul printr‑o privire înapoi în timp (nu înainte, spre posibile
alte curente). Aceste diferențe însă, departe de a fi punctuale, țin oricum,
mai degrabă, de liniile generale ale articolelor, niciuna dintre ele nefiind
suficientă pentru a justifica, măcar parțial, acuzația propusă de Mușina.
Există, însă, un sigur detaliu care ar putea confirma vag o parte din acu‑
zația criticului brașovean. Articolul Postmodernismul la Porțile Orientului
își propune, la un moment dat, să stabilească necesitatea/relevanța folosirii
termenului de postmodernism în literele românești și, în mod previzibil,
verdictul este unul negativ:
fără a fi cu orice preț «morocănos» sau «chițibușar», cred că această «ca‑
pacitate» a termenului de a fi manipulat, ca și ambiguitatea‑i funciară, îl
fac nu doar atractiv, ci și – în același timp – inaplicabil, dacă nu dăunător,
atunci când, normal, încercăm să analizăm ce se întâmplă în literele noas‑
tre și, mai ales, în poezia și proza generației ’80. Aplicarea unui asemenea
termen, care, din start are cel puțin trei sensuri diferite, poate genera ușor
confuzie în lumea și așa nu prea clară a literelor noastre contemporane12.

Asupra aceluiași subiect, Lefter se plasează în articolul său la polul opus:

Eu unul cred în necesitatea de a ne elabora conceptul unui postmodernism
românesc. Nu știu dacă emblema e cea mai fericită. Către sfârșitul acestor
pagini voi aduce câteva argumente în favoarea ei […] nu văd vreun motiv
plauzibil pentru care să respingem de plano un cuvânt. […] Cum nu e

12. Alexandru Mușina, Postmodernismul o frumoasă poveste în „Astra”, nr. 4 (199),

anul XXIII, 1988, p. 11.

92
 1987-1995

cazul să ne lansăm într‑o «modă» frivolă a termenului postmodernism, nu

cred că e nici cazul să‑l tratăm cu contestații «subțiri». Ambele atitudini
ar fi (sau sunt!) o manifestare a complexelor provinciale, vizibile și în
obediența umilă în fond a preluării instantanee, și în voita superioritate
a refuzului trufaș. Sunt de ocolit – altfel spus – și ultrarapida fetișiza‑
re a cuvintelor, și respingerea à la légère […], suspect de «inteligentă».
Postmodernismul românesc trebuie înțeles înainte de fi «judecat»13.

Puse față în față, cele două fragmente reproduse mai sus pot da impresia
unei polemici între cei doi autori. Mușina, invocând bunul‑simț teoretic,
propune evitarea termenului inutil (inaplicabil) și dăunător de postmoder‑
nism, în timp ce Lefter propune utilizarea termenului, ceea ce ar însemna
depășirea complexelor unui aparent provincialism de prost‑gust. Evident,
fragmentele reproduse aici sunt, inevitabil, scoase din contextul general al
articolelor, unde, în ciuda diferențelor, ambele sunt plauzibile. De aseme‑
nea, o astfel de contradicție nu este suficientă pentru a confirma ipoteza lui
Mușina, în condițiile în care foarte mulți participanți ai dosarului „Caietelor
critice” au idei similare cu cea propusă de Lefter. Mircea Cărtărescu, spre
exemplu, poate cel mai radical apărător al mutației postmoderne (în ca‑
drul dosarului) s‑ar situa, din acest punct de vedere, mult mai bine decât
Lefter în opoziție cu Mușina. Prin urmare, depășind provocarea lui Mușina,
lansată de declarațiile sale din interviul dat lui Mihail Vakulovski în 1999,
trebuie admis faptul că textul publicat de Lefter în dosarul „Caietelor cri‑
tice” nu pare să dialogheze decât întâmplător cu articolul lui Mușina, în
câteva puncte oricum neesențiale în economia generală a articolului și pe
subiecte cu caracter mai degrabă general în epoca respectivă.
Revenind însă la articolul lui Mușina, dincolo de faptul că textul ar fi
trebuit (conform autorului) să facă parte din dosarul „Caietelor critice”,
dincolo de eventuale acuzații de cenzurare și preluare a unor idei insufici‑
ent de solide, tezele propuse aici, privind de această dată strict conceptul
de postmodernism, sunt extrem de importante în contextul epocii respec‑
tive, iar articolul, după cum am spus, este unul dintre cele mai celebre,
dacă ne raportăm la conceptul de postmodernism și România anilor ’80.
Păstrând, așadar, o atitudine critică și pesimistă, încă din primele paragra‑
fe ale articolului, Mușina subliniază situația sumbră din punct de vedere

13. Ion Bogdan Lefter, Secvențe despre scrierea unui „roman de idei” în „Caiete
critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 140.

93
Postmodernismul în teoria literară românească

bibliografic a traducerilor românești din texte (literare, critice sau teoretice)

postmoderne:
după câte știu eu, nu există nici un fel de astfel de traducere, exceptând
fragmente din romanele lui Barth sau Pynchon, publicate în «Secolul XX»
și Glosele la «Numele trandafirului» ale lui Umberto Eco, în care semio‑
ticianul italian discută, între altele, și despre postmodernism. La limită și
crezându‑l pe cuvânt pe autor, putem socoti «Numele trandafirului» un
roman postmodernist sau, dacă tot e să găsim traduceri de opere post‑
moderniste, să luăm în considerare și «Vineri sau limburile Pacificului» de
Michel Tournier (roman tradus fără mare ecou acum 7‑8 ani) sau câteva
dintre cărțile lui Italo Calvino14.

Evident lista de traduceri sugerată aici de Mușina nu e una „obiec‑

tiv” completă și e foarte posibil ca în epocă să fi existat și alte (e drept,
nu multe) traduceri relevante în materie de postmodernism. Lista aceasta
de titluri e însă foarte relevantă în raport cu însuși Mușina – chiar dacă
în epocă e posibil să fi existat și alte texte, iată că unul dintre cei mai bine
documentați teoreticieni ai fenomenului din spațiul românesc invocă ex‑
clusiv această sumară listă de titluri. Trecând de la traduceri spre articolele
autohtone publicate în raport cu conceptul de postmodernism, Mușina
amintește câteva texte românești care abordează conceptul de postmo‑
dernism, însă surprinde de fiecare dată, mai ales, caracterul contradicto‑
riu al acestor articole. Atitudinea critică și sumbră continuă și aici, fiind
invocată superficialitatea criticilor români, confuziile conceptuale și, mai
concret, confundarea textualismului cu postmodernismul. În acest ultim
sens, Mușina face o remarcă de‑a dreptul comică cu privire la un articol
din epocă: „[un critic] își intitulează un articol consacrat scriitorilor din
generația ’80 «Postmodernismul textualist» (formulă care i‑ar stupefia foar‑
te și pe textualiști și pe postmoderniști […])”15. De fapt, contrar opiniei
categorice și comice a lui Mușina, în anii ’80 raportul dintre textualism
și postmodernism e unul foarte neclar, asocierea dintre cei doi termeni
nefiind „stupefiantă” aproape pentru niciunul dintre teoreticienii vremii.
O mică paranteză: în 1995 revista „Euresis” publică un dosar dedicat
postmodernismului care, la rândul său, va ajunge celebru în cultura română

14. Alexandru Mușina, Postmodernismul o frumoasă poveste în „Astra”, nr. 4 (199),

anul XXIII, 1988, p. 11.
15. Ibid.

94
 1987-1995

în anii următori. Acolo, Mircea Martin va propune o sintagmă de‑a drep‑

tul emblematică pentru a descrie situația postmodernismului românesc:
postmodernism fără postmodernitate. Revenind la articolul lui Mușina,
considerăm că scriitorul brașovean anticipează în mare măsură acea idee
emblematică a lui Martin, păstrându‑și, însă, stilul cinic și anecdotic specific:
problema, pentru noi, ar fi dacă (și în ce măsură) societatea noastră a pă‑
truns în postindustrialism. Eu cred că, încă, mai avem mult până acolo.
Și atunci? Să ne temem că nu suntem și noi la «ceasul» occidentalilor?
Păi, dacă nu suntem, cum să fim?! Numai adoptând un termen? Cred că,
acum, problemele noastre culturale și artistice (și nu numai) se deosebesc
fundamental de cele ale Occidentului […] oricât mi‑ar plăcea mie Michel
Tournier, sau Thomas Pynchon, sau John Barth, nu pot să nu constat
că prozatorii noștri tineri sunt, în demersurile lor literare (și nu doar),
mai puțin aproape de aceștia decât de un Sukșin, Rasputin sau Ancearov.
Pentru noi, postmodernismul nu poate fi decât o frumoasă «diversiune»,
o frumoasă, îndepărtată poveste”16.

Aproape insesizabil, fie că discută despre un posibil (sau imposibil)

postmodernism românesc, fie că discută despre postmodernism în gene‑
ral, Mușina conduce de fapt textul spre conturarea aceleiași paradigme a
unui nou antropocentrism. Însă, înainte de a trece propriu‑zis la reluarea
și dezvoltarea tezelor sale despre noul antropocentrism, autorul își pregă‑
tește terenul făcând câteva ultime considerații cu privire la natura efemeră
și tranzitorie a postmodernismului:
desigur, modernismul «s‑a terminat». Postmodernismul nu exprimă însă
tot ce urmează după modernism, ci, după opinia mea, doar acel fenomen
literar (cultural) care, refuzând să fie (nemaiputând fi) modernist, nu poate
nici depăși printr‑un nou proiect (existențial, literar, cultural) modernis‑
mul. Din fericire, epoca pe care o traversăm e mult mai complexă. Alături
de «ironia retro» a postmodernismului, putem întrezări semnele unei
reîntoarceri spre «radicalitatea» (în sens strict etimologic) și «simplitatea»
normalității, a omului «în sine și pentru sine»17.

Conform lui Mușina, această nuanță specifică postmodernismului care

privește ironic spre trecut constituie, de fapt, un indiciu clar al faptului că
postmodernismul nu a reușit încă să se „desprindă” complet de paradigma

16. Ibid., p. 12.

17. Ibid.

95
Postmodernismul în teoria literară românească

modernă: deși ironizarea unor mecanisme moderniste presupune automat o

distanțare, faptul că această ironie se orientează în continuare către aceleași
repere moderniste anulează eventuala autonomie a postmodernismului.
Reformulând, postmodernismul păstrează activă nostalgia modernismului,
dar o ascunde în spatele unor măști ironice. Pledoaria lui Mușina, însă,
este pentru o desprindere totală de paradigma dezumanizantă modernă,
în direcția unei noi spiritualități:
convingerea mea este că, după modernism, (ar trebui să) asistăm la o
reîntoarcere spre «uman» – așa cum modernismul a fost o «dezumaniza‑
re» – la un nou clasicism, un nou antropocentrism. […] O nouă sinteza
se impune, dar nu una cu fața spre trecut, o sinteză – puzzle (un fel de
«retro» ironic), ca aceea a postmodernismului, ci una derivând dintr‑o
nouă viziune, dintr‑o nouă angajare existențială. Îl cităm tot mai des pe
Malraux cu al său «secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc», fără să
ne gândim prea bine la sensul cuvintelor sale18.

Cu toate că teza lui Alexandru Mușina e una coerentă, confruntarea

acestei teze cu realitatea literară a României anilor ’80 scoate la ivea‑
lă, de fapt, gradul de instabilitate al conceptelor de postmodernism sau
„nou antropocentrism” (așa cum le definește criticul brașovean): „poeții
și prozatorii generației ’80 nu sunt, în marea lor majoritate, niște postmo‑
derniști […] scriitorii generației ’80 participă, prin ce au mai bun, la un
proiect existențial (și, desigur, literar) care poate fi cel mai bine «citit» ca
un nou antropocentrism”19. Ceea ce e important de remarcat cu privire
la acest citat e faptul că Mușina propune exemple de scriitori ai noului
antropocentrism autori din generația ’80. Pentru mulți din participanții
la dosarul „Caietelor critice” scriitorii din generația ’80 erau postmo‑
derni. Pentru Mușina, aceiași scriitori nu sunt postmoderni, ci precursori
ai noului antropocentrism. Astfel, și Mușina, și autorii din „Caiete critice”
(evident, nu toți) valorizează aceeași generație de scriitori, uneori pe baza
acelorași aspecte ale operei lor, dar ceea ce la autorii din „Caiete critice”
se numește postmodernism la Mușina poartă numele de „noul antropo‑
centrism”. În acest sens vorbeam despre instabilitatea conceptelor propuse
de Mușina. Practic, propunerea conceptului de „nou antropocentrism”, ca
opus postmodernismului, nu are totdeauna o relevanță teoretică majoră,

18. Ibid.
19. Ibid.

96
 1987-1995

reprezentând adesea doar preferința pentru o anumită denumire a curen‑

tului în defavoarea alteia.
Cazul lui Alexandru Mușina, în contextul teoriei literare românești din
anii ’80, este, cel puțin printr‑o raportare la studiile privind postmodernis‑
mul, unul extrem de ambiguu. Pe de o parte, criticul brașovean se numără
printre puținii autori români care au publicat texte despre postmodernism
înainte de apariția dosarului „Caietelor critice”, iar textul său din 1988,
Postmodernismul la Porțile Orientului, este una dintre resursele bibliogra‑
fice românești cele mai importante din epocă în raport cu conceptul. Pe de
altă parte majoritatea studiilor despre postmodernism semnate de Mușina
care au devenit ulterior canonice, se îndreaptă, de fapt, împotriva post‑
modernismului. În încercarea de a propune un concept alternativ – noul
antropocentrism – Mușina a ajuns să configureze o definiție în negativ a
postmodernismului, o explicitare a termenului prin caracteristici pe care
acesta nu le are.
Criticul brașovean, așadar, pledează pentru o re‑spiritualizare a artei,
pentru un nou antropocentrism, iar postmodernismul este criticat tocmai
pentru faptul că s‑a instaurat în locul acestui nou antropocentrism, con‑
tinuând, de fapt, vechile mecanisme moderniste într‑o formulă aparent
nouă. Studiile lui Mușina, astfel, capătă un caracter paradoxal în contextul
epocii: fiind considerate, pe bună dreptate, repere bibliografice esențiale în
raport cu teoria românească privind postmodernismul, aceste repere sunt
programatic formulate în defavoarea conceptului, adevărata miză fiind
noul antropocentrism.

O ipoteză
Aminteam în subcapitolul precedent faptul că Mușina nu a fost inclus în
dosarul „Caietelor critice”, deși era unul dintre puținii autori români care
publicaseră texte relevante în raport cu conceptul de postmodernism, înain‑
tea apariției dosarului (spre deosebire de mulți dintre autorii selectați, care
se pronunțau pentru prima dată cu privire la conceptul de postmodernism).
De asemenea, articolele sale din respectiva decadă (publicate înainte sau
după dosarul „Caietelor critice”) sunt recunoscute astăzi, în cultura româ‑
nă, ca fiind repere foarte importante în dezbaterile teoretice de atunci. Din
acest punct de vedere, cazul lui Mușina nu este unul singular, în condițiile
în care întâlnim o situație parțial similară și la Ioana Em. Petrescu.

97
Postmodernismul în teoria literară românească

Autoarea clujeană este cunoscută în primul rând pentru studiile sale

de eminescologie. Însă, pe lângă acestea, Ioana Em. Petrescu a publicat,
începând cu anul 1984, și o serie de texte despre postmodernism sau de‑
constructivism de‑a dreptul atipice în contextul mai larg al culturii române
din anii ’80, aducând câteva completări semnificative în dezbaterile româ‑
nești privind conceptul.
Înainte, însă, de a trece la o analiză punctuală a acestor articole merită
făcute câteva mențiuni bio‑bibliografice. În 1981, Ioana Em. Petrescu a
obținut o bursă Fulbright la Universitatea California din Los Angeles și,
timp de doi ani, autoarea a avut acces la o serie de titluri care erau, în mod
clar, inaccesibile în România comunistă. La întoarcerea sa în țară autoarea a
adus cu ea mai multe volume de teorie literară, iar lista acestor cărți poate
fi extrem de relevantă pentru a stabili „golurile” din bibliografia disponi‑
bilă în România comunistă. Mai exact, se poate urmări în corespondența
americană a autoarei20 faptul că aceasta și‑a propus să aducă în țară exclusiv
acele volume care nu erau disponibile în traducere sau în original, selecția
fiind una foarte riguroasă dat fiind volumul pe care îl putea ocupa un nu‑
măr mare de cărți. O listă, fie și selectivă, a acestor titluri poate fi, astfel,
extrem de relevantă21: A Rhetoric of Irony (Wayne C Booth), The Eye in
the Text (Mary Ann Caws), The Pursuit of Signs – Semiotics, Literature,
Deconstruction (Jonathan Culler), Allegories of Reading (Paul de Man),
Writting and Difference (Jaques Derrida), Theory of Criticism (Murray
Krieger), Truth and Method (Hans‑Georg Gadamer), The Implied Reader
(Wolfgang Iser), The Prison‑House of Language (Fredric Jameson), Powers
of Horror (Julia Kristeva) ș.a.
Am amintit, în capitolul dedicat dosarului „Caietelor critice”, cazul
Monicăi Spiridon care, înainte de apariția numărului revistei, beneficiase
și ea de o bursă în America. Semnalam acolo faptul că articolul său este
unul dintre cele mai bine documentate, accesul la o bibliotecă occiden‑
tală fiind, probabil, motivul pentru care autoarea a putut apela la surse

20. Vezi Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Scrisori americane
1981‑1983, ed. Ioana Bot, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998; sau noua
ediție (completată) Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Scrisori americane (1981‑1983),
ed. Ioana Bot, Casa Cărții de Știința, Cluj‑Napoca, 2017.
21. Lista completă de cărți aduse de Ioana Em. Petrescu din America în anii
’80 poate fi consultată în Fondul de arhivă Popovici‑Petrescu din cadrul Bibliotecii
Județene „Octavian Goga” Cluj.

98
 1987-1995

bibliografice extrem de diverse, ceea ce era, în același timp, neobișnuit în

raport cu restul contribuțiilor din dosar. În mod similar, și articolele Ioanei
Em. Petrescu din epocă se disting, nu de puține ori, tocmai prin accesul
la surse bibliografice puțin vehiculate în spațiul cultural autohton. De alt‑
fel, autoarea clujeană începe să publice texte despre deconstructivism sau
postmodernism încă din anul următor întoarcerii sale din America (1983).
Tot din corespondența americană a autoarei, se poate observa faptul că
aceasta lucra la un volum dedicat poetului Ion Barbu în timpul șederii sale
în America. Volumul, care a fost publicat postum, propune o teză inedită
privind opera poetului ermetic: conform Ioanei Em. Petrescu, unele tex‑
te târzii ale lui Barbu corespund unei mutații postmoderne. De altfel, și
titlul volumului este extrem de sugestiv în acest sens: Ion Barbu și poetica
postmodernismului. Trebuie, astfel, precizat faptul că o parte dintre arti‑
colele despre postmodernism publicate de Ioana Em. Petrescu în anii ’80
urmau să fie încorporate în acest studiu dedicat poetului ermetic. Mizele
autoarei, astfel, nu sunt orientate exclusiv spre o clarificare a conceptului
de postmodernism în general, ci, mai ales, spre stabilirea unor nuanțe spe‑
cifice mutației postmoderne care corespund inovațiilor poetice propuse de
Ion Barbu. De asemenea, caracterul atipic al studiilor Ioanei Em. Petrescu
privind postmodernismul (cel puțin în spațiul cultural românesc), provine
și din preferința autoarei de a problematiza conceptul de postmodernism
printr‑o raportare la deconstructivism pe de o parte, respectiv la fizica
post‑einsteiniană pe de altă parte.
Un prim articol din această serie, publicat la un an de la întoarcerea
Ioanei Em. Petrescu în România, apare (în trei numere consecutive) în
„Revista de Istorie și Teorie Literară”. Textul, intitulat Filosofia poststruc‑
turalistă a lui Derrida și soluțiile criticii contemporane22, a fost re‑publi‑
cat integral și în volumul postum din 2003 Modernism/Postmodernism.
O ipoteză, cu câteva adăugiri pe care autoarea le‑a făcut față de prima
publicare23. Avem de‑a face aici cu o analiză punctuală a câtorva concepte

22. Ioana Em. Petrescu, Filosofia poststructuralistă a lui Derrida și soluțiile criticii
contemporane în “Revista de Istorie și Teorie Literară”, an XXXII, nr. 4, octombrie‑de‑
cembrie, 1984, pp. 30‑35; an XXXIII, nr. 1, ianuarie‑martie, 1985, pp. 69‑72; an
XXXIII, nr. 2, aprilie‑iunie, 1985, pp. 59‑69.
23. Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză, ediție îngrijită,
studiu introductiv și postfață în limba franceză de Ioana Bot, Casa Cărții de Știință,
Cluj‑Napoca, 2003, pp. 54‑79.

99
Postmodernismul în teoria literară românească

cheie din filosofia lui Derrida, autoarea pledând în finalul textului pentru
„deconstrucție a deconstrucției”. Deși articolul nu problematizează con‑
ceptul de postmodernism, importanța sa este una majoră, în condițiile în
care găsim aici câteva repere foarte importante din gândirea critică a au‑
toarei. Spuneam mai sus faptul că postmodernismul este definit de Ioana
Em. Petrescu printr‑o raportare frecventă la deconstructivism, însă, pentru
autoare, nu deconstructivismul în sine este important, ci, mai ales, o depă‑
șire a sa, această abordare post‑deconstructivistă (post‑poststructuralistă)
fiind, de fapt, specifică mutației postmoderne:
în opoziție cu fidelitatea criticii deconstructiviste mi se pare mai atrăgă‑
toare o deconstrucție a deconstrucției […] redefinirea acestor termeni mi
se pare mai fructuoasă decât infinita aplicare mecanică a tezei autoreferen‑
țialității textului. Critica ar putea participa în felul acesta la re‑construcția
conceptuală pe care Derrida o încredințează, reticent, «textului general».
Trecând, așa cum Derrida o cere, «dincolo de om și de umanism», […]
critica ar putea fructifica sugestiile deconstructivismului «deconstruit»
[…] și ar putea participa la realizarea unui program prevestit cu luciditate,
acum 50 de ani, de Ion Barbu: construirea unui «nou umanism matema‑
tic», opus umanismului retoric și individualist al Renașterii24.

În raport cu acest paragraf citat trebuie făcute câteva precizări importan‑

te. În primul rând, trimiterea la Ion Barbu este evidentă, dat fiind faptul că
unele dintre articolele despre postmodernism ale Ioanei Em. Petrescu, așa
cum am spus, fac parte din proiectul dedicat analizei operei poetului erme‑
tic. Despre această aparent neobișnuită trimitere la Barbu din paragraful
de mai sus voi discuta la finalul acestui subcapitol când voi analiza volumul
Ion Barbu și poetica postmodernismului. Ceea ce consider că este important
de subliniat, acum, e poziția autoarei în raport cu critica deconstructivistă.
Autoarea este conștientă de faptul că raportarea sa la deconstructivism nu
corespunde practicilor comune ale criticii deconstructiviste, plasându‑se
explicit în opoziție cu acestea. Pe scurt, ea reproșează criticii deconstruc‑
tiviste faptul că practică o „infinită aplicare mecanică a autoreflexivității
textului”, iar propunerea sa se orientează spre dezvoltarea unei critici mai
complexe decât cea deconstructivistă, care să nu se rezume, cu alte cuvinte,
la utilizarea unor aspecte minore/superficiale din filosofia lui Derrida. Ioana
Em. Petrescu pledează, așadar, pentru o „deconstruire a deconstrucției”,

24. Ibid., p. 79.

100
 1987-1995

care ar putea conduce critica literară mai aproape de posibilele configurații

ale unui nou tip de umanism. Aceste opțiuni hermeneutice ale autoarei au
fost, de altfel, semnalate de mai mulți specialiști – Laura Pavel, spre exem‑
plu, într‑un articol care discuta modelele teoretice ale unor autori precum
Ioana Em. Petrescu sau Virgil Nemoianu, nota următoarele:
«sistemul» lui Derrida suferă însă remodelări și restructurări dramatice la
Ioana Em. Petrescu, prin prisma proiectului ontologic formulat de teo‑
reticianul clujean. Deconstrucția ar participa, involuntar, la perspectiva
constitutivă a unui nou umanism, bazat pe argumente venite din direcția
științelor exacte. Metoda lecturii hermeneutice, dialogice, lasă locul, în
finalul studiilor Ioanei Em. Petrescu despre Derrida, unei abordări de
critică a ideilor literare și cultural‑filosofice, unei perspective comparatiste
de estetică transdisciplinară, aparținând unui anume tip de constructivism
epistemologic25.

Se poate face aici o legătură între noul umanism propus de Ioana Em.
Petrescu și noul antropocentrism din textele lui Mușina, cei doi autori,
din acest punct de vedere, împărtășind o serie de idei similare. Există însă
o mare diferență între cele două viziuni. În textele lui Mușina, noul an‑
tropocentrism e plasat în afara postmodernismului, fiind, mai degrabă,
un posibil curent (literar) alternativ, criticul brașovean semnalând inclusiv
anumite tensiuni între cele două curente. Pe de altă parte, pentru Ioana
Em. Petrescu, noul umanism este o marcă definitorie a postmodernismu‑
lui. În plus, la Ioana Em. Petrescu, noul umanism nu este caracterizat de
antropocentrism și nu reprezintă o reluare a unor principii renascentiste,
așa cum era cazul la Mușina. În cartea sa dedicată studiilor despre postmo‑
dernism ale Ioanei Em. Petrescu, Elena Voj observa următoarele:
aspectele care interesează criticul de față [Ioana Em. Petrescu] nu sunt
legate de antropocentrismul moștenit din Renaștere – în care categoria
individualului presupunea existența unui individualism –, ci de o onto‑
logie care reabilitează Ființa în detrimentul omului, în înțeles heidegg‑
erian […] unii critici ar putea citi în această privire retrospectivă asupra
subiectului semnele unei nostalgice întoarceri în concepții renascentiste
abolite în pragul secolului al XIX‑lea; scopul analizei petresciene este, în

25. Laura Pavel, Modele teoretice, singularități convergente. Ioana Em. Petrescu
și Virgil Nemoianu în Ioana Bot (ed.), Personalități ale Universității Babeș‑Bolyai.
Vol. III: Ioana Em. Petrescu, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2016, p. 43.

101
Postmodernismul în teoria literară românească

fapt, elaborarea unei perspective alternative care să înlocuiască antropo‑

centrismul cu o ontologie regândită26.

Un articol similar e publicat de Ioana Em. Petrescu în 1985 (Conceptul

de „text” în viziune deconstructivistă), însă aici, pe lângă o critică a criticii
deconstructiviste comune, autoarea aduce în discuție și câteva puncte simi‑
lare între filosofia lui Derrida și fizica post‑einsteiniană:
consonant evoluției științelor contemporane (fizicii posteinsteiniene în
primul rând), deconstructivismul neagă relația de exterioritate, de neim‑
plicare a «observatorului» în raport cu obiectul observat […] ca urmare,
deconstructivismul refuză ideea de metalimbaj și nu opune discursul critic
discursului literar sau discursului filosofic, ci le unifică sub semnul unor
«operații textuale» similare, care plasează critica la interferența literaturii
cu filosofia. Aș mai semnala faptul că, deși aspectele practice ale criticii
deconstructiviste sunt adesea decepționante prin caracterul lor repetitiv
și previzibil, perspectiva teoretică deconstructivistă, reunificând critica și
filosofia (îndelung despărțite prin psihologie, lingvistică și semiotică), oferă
sugestii înnoitoare și, ceea ce mi se pare mai important, participă – incon‑
știent – la construirea unui nou model al gândirii consonant celui din ști‑
ințele contemporane, din fizica cuantică sau din logicele nonaristotelice27.

Am subliniat, deocamdată, aceste aspecte din teoriile Ioanei Em.

Petrescu deoarece ele constituie puncte esențiale pentru autoare în clari‑
ficarea conceptuală a postmodernismului.
Cel mai important articol al Ioanei Em. Petrescu privind conceptul de
postmodernism este publicat în revista „Steaua”, în anul 1988. O versiune
în limba engleză a articolului a fost ulterior publicată postum și în celebrul
număr al revistei „Euresis” din 1995 (număr dedicat integral conceptului
de postmodernism), iar o altă versiune cu câteva adăugiri (rămasă în ma‑
nuscris) apare postum în 2003 în volumul (deja amintit) care preia numele
articolului: Modernism/Postmodernism. O ipoteză.
Textul debutează cu identificarea câtorva mutații importante care s‑au
produs în domeniul științelor exacte (în special în fizică), stabilind o evo‑
luție similară și în cazul limbajului poetic postromantic. Înainte, însă, de a

26. Elena Voj, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiul postmodernismului în

teoria literară, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2006, pp. 31‑33.
27. Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză, ediție îngrijită,
studiu introductiv și postfață în limba franceză de Ioana Bot, Casa Cărții de Știință,
Cluj‑Napoca, 2003, pp. 38‑39.

102
 1987-1995

analiza corespondențele dintre mutațiile produse în fizică și cele literare/

filosofice, autoarea propune, din nou, o critică a textualismului și a prac‑
ticilor comune ale criticii deconstructiviste:
dintr‑o perspectivă gnoseologică pe care tel‑quel‑ismul și deconstructi‑
vismul o ignoră, textualismul e doar un simptom «local» al unei noi on‑
tologii – „ontologia complementarului”, spre care conduc și cercetările
științelor exacte. «Metaforele textualității», la origine termeni instituiți
de limbajul filosofiei fizicii, indică (împotriva teoriilor textualiste) nu «au‑
toreferențialitatea» textului științific, ci orientarea generală spre această
ontologie, atestată și de transcenderea, în sensul unei pure dinamici, a
categoriilor de timp, spațiu și substanță în dinamica cuantică, unde cele
trei categorii menționate sunt înlocuite prin conceptul de proces28.
Voi analiza pe larg aceste critici aduse de Ioana Em. Petrescu textualis‑
mului (sau criticii deconstructiviste) în paragrafele următoare. Deocamdată,
însă, simplificând, putem admite faptul că autoarea descoperă în decon‑
structivism posibilități hermeneutice remarcabile, posibilități nevalorificate
de abordările textualiste care, în mod superficial, se limitează exclusiv la o
analiză a autoreferențialității textului.
Așadar, în viziunea Ioanei Em. Petrescu, critica deconstructivistă, pre‑
cum și studiile grupării „Tel‑Quel”, semnalează caracterul autoreferențial
al textului. Textul, indiferent de „subiectul” pe care îl abordează, „vorbeș‑
te”, în egală măsură, despre propriile mecanisme interne. Conștientizarea
acestei realități și semnalarea (repetată) a acestui caracter autoreferențial
al textului (indiferent de text) este văzută de Ioana Em. Petrescu ca fiind
unica preocupare în abordările deconstructiviștilor, iar critica sa tocmai de
aici provine, în încercarea de a dinamiza analiza de text, pe baza filosofiei
deconstructiviste, dar nu spre o semnalare repetată a aceluiași caracter au‑
toreferențial al textului ci, mai degrabă (recunoscând și caracterul autore‑
ferențial al textului) spre o analiză capabilă să depășească logica restrictivă a
non‑contradicției: „noul raționalism va reclama, de asemenea, o redefinire a
conceptelor filosofice – și o asemenea redefinire va întreprinde deconstruc‑
tivismul lui Derrida, polemizând cu «discursul european» postplatonician
și privilegiind gândirea presocratică sau orientală, ambele ne‑limitate de
logica restrictivă a noncontradicției”29. De fapt, așa cum se poate observa

28. Ibid., pp. 28‑29.

29. Ibid., p. 29.

103
Postmodernismul în teoria literară românească

și din acest citat, Ioana Em. Petrescu propune o mai mare apropiere între
critica literară și filosofiile presocratice sau orientale, iar deconstructivismul
pare să ofere suficiente instrumente metodologice și conceptuale pentru
o astfel de direcție. Astfel, la fel ca în fizica cuantică, în deconstructivism
funcționează o logică a contrariilor complementare care (fiind, de altfel,
în perfectă concordanță cu filosofia orientală) reprezintă unul dintre ele‑
mentele esențiale ale noii (la acea vreme) mutații paradigmatice produsă la
nivelul societății occidentale:
deconstruind logocentrismul platonician și privilegiind termenii «repri‑
mați» de discursul filosofic european […], Derrida dinamizează concep‑
tele, operând constant cu perechi de termeni antinomici și practicând
astfel, ca și Bachelard, o «pedagogie a ambiguității». Această reechilibrare
a contrariilor, această transformare a antinomiei ireconciliabile în princi‑
piu de structurare a universului reamintește principiul complementarității
conceptelor formulat de Niels Bohr […]. Dar dacă această nouă ontologie
a complementarului ridică mari probleme gândirii europene modelate în
spiritul logicii aristotelice, ea apare pe deplin inteligibilă din perspectiva
unui alt tip de gândire: gândirea mitică orientală sau cea presocratică –
fapt recunoscut de Niels Bohr căci, în momentul când e înnobilat, ma‑
rele fizician danez își alege ca însemn heraldic simbolul chinez t’ai‑chi
al principiilor antinomice arhetipale yin și yang și inscripția: «Contraria
sunt complementa»30.

Astfel, unul dintre aspectele fundamentale ale mutației postmoderne îl

constituie tocmai acest principiu al contrariilor complementare. Desigur,
mai mulți teoreticieni români vorbesc despre caracterul pluralist al post‑
modernismului, caracterizând noul curent drept unul în interiorul căruia
coexistă tipuri de discurs divergente, opuse etc. Însă, la Ioana Em. Petrescu,
primează complementaritatea direcțiilor opuse din interiorul postmoder‑
nismului, nu neapărat coexistența lor. Privind postmodernismul drept un
curent care „cultivă” complementaritatea contrariilor sub diferite forme,
în mod evident, corespondențele pe care autoarea clujeană le stabilește cu
deconstructivismul, respectiv cu fizica cuantică devin extrem de relevante.
Ca și alți autori de atunci, Ioana Em. Petrescu semnalează, în articolul
Modernism/Postmodernism. O ipoteză, caracterul încă fragil la acea vreme al
conceptului de postmodernism și propune o comparație între modernism

30. Ibid., p. 29‑30.

104
 1987-1995

și postmodernism. Și aici, însă, găsim trimiteri la deconstructivism sau

fizica cuantică. Semnalam mai sus faptul că Ioana Em. Petrescu găsește
în deconstructivismul lui Derrida mai multe repere importante pentru o
dinamizare a criticii literare (spre o zonă apropiată de filosofia orientală),
criticând, în egală măsură eforturile superficiale ale criticii deconstructiviste
care, preluând parțial observații din filosofia lui Derrida, practică o repetată
semnalare a autoreferențialității textului. Sub acest aspect, autoarea vede
în perpetuarea textualismului și a criticii deconstructiviste o continuare a
modernismului. Direcțiile care reușesc să depășească, însă, criza modernistă
(textualistă) sunt văzute ca soluții post‑moderne:
nu consider postmodernismul ca o etapă ce urmează unei etape moder‑
niste încheiate, ci ca un model cultural sintetic, apărut – ca răspuns la
modelul cultural modernist – încă din perioada interbelică și desfășurân‑
du‑se până în clipa de față, paralel modelului modernist încă activ (dovadă
voga textualismului și a deconstructivismului, fenomene specifice crizei
moderniste)31.

Pentru Ioana Em. Petrescu, perpetuarea crizei moderniste (prin textu‑

alism, prin semnalarea caracterului autoreferențial al textului) constituie,
în mod evident, o continuare o modernismului, iar mutația postmodernă
ar presupune, astfel, tocmai soluționarea/depășirea acestei crize: „pro‑
pun, așadar, drept criteriu de diferențiere a celor două modele culturale
de‑structurarea – respectiv re‑structurarea – categoriei individualului […]
ceea ce va conduce la o redefinire a subiectului și la o nouă accepție a in‑
dividualului, conceput nu ca o entitate izolată, ci ca sistem dinamic, nod
structural de relații”32. Deconstructivismul, în acest sens, este utilizat de
către criticii vremii (în opinia autoarei), în primul rând pentru procese ana‑
litice specifice de‑structurării (păstrând astfel active valențele moderniste).
Ioana Em. Petrescu găsește, însă, în același deconstructivism, suficiente in‑
strumente pentru a propune și o re‑structurare a categoriei individualului,
iar o astfel de mutație ar fi cea postmodernă. Simplificând, de‑structurarea
modernistă poate fi echilibrată printr‑o re‑structurare postmodernă, cele
două operații fiind complementare, iar practicarea exclusivă a de‑structu‑
rării (așa cum este cazul criticii deconstructiviste) rămâne, de fapt, o marcă
a modernismului.

31. Ibid., p. 34.

32. Ibid., p. 34.

105
Postmodernismul în teoria literară românească

Câteva observații pe care Ioana Em. Petrescu le face în scrisorile sale

din perioada americană pot clarifica și mai mult această critică adusă tex‑
tualismului/criticii deconstructiviste. Pe scurt, familiarizându‑se cu mediul
academic american, autoarea clujeană constată o „modă” deconstructivistă
foarte apreciată în America, în ciuda superficialității ei:
marile autorități sunt, după câte se pare, orientate în trei direcții: cea mai la
modă e școala deconstructivistă a discipolilor lui Derrida, care au înnebunit
America; e un poststructuralism care, pentru mine, seamănă îngrijorător de
mult cu franțuzii cărora mă amuzam să le zic «textiliști». Pe cât sunt de la
modă, pe atât de aprige polemici au trezit. Urmărindu‑i, m‑am lămurit de
ce am fost privită cu suspiciuni când îi ridicam osanale lui Derrida. Numai
că ce‑mi place mie în Derrida nu e de loc ce a prins la deconstructiviști –
ci e un fel de temperată continuare a fenomenologiei lui Heidegger33.
O posibilă explicație pentru această remarcă a Ioanei Em. Petrescu poate
ține tocmai de faptul că în spațiul cultural românesc s‑a dezvoltat, în anii
’80, un așa‑zis curent literar textualist, un curent pe care unii critici (după
cum am arătat deja) îl asociază cu postmodernismul, în timp ce alții îl de‑
scriu drept o ultimă manifestare literară a crizei moderniste. Cert este faptul
că textualismul se datorează în mare măsură (în spațiul românesc) teoriilor
propuse de grupul Tel‑Quel. Mai multe texte aparținând autorilor apropi‑
ați grupării erau disponibile în traducere românească34, existând, inclusiv,
o importantă antologie Tel‑Quel publicată în 198035. Aceste texte, însă,

33. Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Scrisori americane

1981‑1983, ed. Ioana Bot, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, p. 201.
34. O privire de ansamblu detaliată privind traducerile românești de teorie literară
din anii comunismului (și, respectiv, influența acestora în spațiul cultural românesc)
poate fi consultată în textul lui Andrei Terian, Traduceri legalizate. Filtrul ideologic în
teoria literară de import (1965‑1981) din volumul Critica de export. Teorii, contexte,
ideologii, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2013, pp. 180‑194. Pentru
o istorie a structuralismului în spațiul românesc vezi, de asemenea, volumul Adrianei
Stan, O istorie comparată a structuralismului în România, Editura Muzeul Literaturii
Române, București, 2017, în special capitolul Textul (des)face legea (pp. 345‑351):
„scrierile telqueliste la care au acces optzecisții români – Mircea Nedelciu mărturisind
în mai multe interviuri interesul cu care le citea în biblioteca facultății – e de presupus
că aparțin etapei de până în 1975 din istoria grupării […] anumite trăsături retorice
susțin forța activă a textului – autoreferențialitatea, intertextul, «ilizibilitatea» – în
măsura în care ele sunt arme de evitare a înregimentării în vreun sistem, fie el literar
sau social‑politic” (pp. 345‑346).
35. Adriana Babeți, Delia Șepețean‑Vasiliu (editori), Pentru o teorie a textului.
Antologie „Tel‑Quel” 1960‑1971, Univers, București, 1980.

106
 1987-1995

nu au nici pe departe un caracter omogen‑unitar. Există, în rândul textelor

Tel‑Quel, atât abordări structuraliste, cât și poststructuraliste, precum și
numeroase abordări la limita dintre cele două direcții. Interesant este faptul
că în spațiul românesc, probabil pe baza acestor teorii (foarte noi la acea
vreme), s‑a dezvoltat o literatură în care autorul, printre altele, evită să pară
„naiv” prin deconspirarea mecanismelor textuale interne ale propriul său
text (ca să preiau o formulare propusă de Ion Bogdan Lefter). Vorbim așa‑
dar, despre o serie de texte literare explicit autoreferențiale care, în spațiul
românesc, au reprezentat în anii ’80 o direcție suficient de bogată încât să
permită unor critici să identifice acest „textualism” cu însuși postmoder‑
nismul. În mod evident însă, privind retrospectiv, sau urmărind cu atenție
studiile grupării Tel‑Quel, trebuie admis faptul că aceste teorii propuneau
mult mai mult decât o simplă semnalare a autoreferențialității textului.
Nu e imposibil ca, în viziunea Ioanei Em. Petrescu, un important seg‑
ment al criticii deconstructiviste americane să fie similar cu practicile tex‑
tualiste din literatura română. Ambele direcții, însă, par a se revendica de
la o lectură superficială/selectivă a unor teorii mai complexe, iar o astfel de
situație nu este atât de neobișnuită pe cât poate părea la prima vedere. De
fapt, istoria literară a semnalat nenumărate cazuri în care un anumit feno‑
men literar (inclusiv curente literare importante) a apărut în urma unor lec‑
turi superficiale sau pe fondul unor simplificări ale anumitor teze filosofice.
Ca să mă rezum la un singur exemplu, putem avem în vedere foarte
celebrul curent suprarealist. În volumul Relația critică, Jean Starobinski
demonstrează foarte clar faptul că celebrul curent suprarealist s‑a dez‑
voltat pe baza unei lecturi superficiale (de‑a dreptul eronate) a studiilor
lui Freud36. Pe scurt, André Breton a „fondat” mișcarea suprarealistă pe
baza entuziasmului său manifestat în raport cu conceptul de „inconștient”.
Urmărind, însă, corespondența dintre Freud și Breton (parțial reprodusă
în Relația critică), observăm că psihanalistul îi reproșează lui Breton faptul
că mișcarea suprarealistă nu are nicio legătură cu explorarea inconștientu‑
lui și că scriitorul francez, în mod categoric, nu a înțeles mizele studiilor
psihanaliste. Rezumând, atât suprarealismul, cât și literatura textualistă sau
critica textualistă (deconstructivistă) sunt, în mod cert, fenomene culturale
importante, însă e foarte probabil ca ele să nu se bazeze atât de mult pe

36. Jean Starobinski, Relația critică, trad. Alexandru George, Univers, București,
1974, pp. 277‑294.

107
Postmodernismul în teoria literară românească

studiile lui Freud, respectiv ale grupului Tel‑Quel sau ale lui Derrida, cât,
mai ales, pe lecturi selective, entuziaste (și, într‑o anumită măsură, devi‑
ante/eronate) ale acestor texte.
Dincolo de aspectele problematice/inedite ale teoriilor Ioanei Em.
Petrescu privind postmodernismul, există la aceasta și numeroase repere
care rezonează cu teoriile occidentale consacrate. Spre exemplu, așa cum
semnalează și Ioana Bot în prefața volumului Modernism/Postmodernism.
O ipoteză, nu de puține ori direcțiile propuse de Ioana Em. Petrescu în‑
tâlnesc în puncte‑cheie anumite observații ale lui Ihab Hassan:
[Ioana Em. Petrescu propune] identificarea postmodernismului nu cu o
criză, nici cu un sfârșit, ci în mod explicit cu un triumf al unei noi episte‑
me, al unui «nou umanism», semnalat de noua accepție a individualului
[…] sub acest aspect, ea reîntâlnește comentariile aceluiași Ihab Hassan,
care însă nu privilegiază «noul umanism», ci «dezumanizarea»37.

După cum spuneam, însă, principalul proiect al autoarei, legat de con‑

ceptul de postmodernism, este, de fapt, volumul său despre opera poetului
ermetic Ion Barbu. În cea de‑a doua ediție a cărții, aflăm din Nota aspra
ediției (text semnat de Ioana Bot și Ligia Tudurachi) câteva aspecte edito‑
riale importante privind volumul:
Ion Barbu și poetica postmodernismului, studiu redactat de Ioana Em.
Petrescu între anii 1985‑1987, este o carte cu un destin nefericit. Predată
editorului (Editura Cartea Românească) în anul definitivării manuscri‑
sului, ea și‑a așteptat zadarnic apariția, împiedicată, pe măsură ce trecea
timpul, de crescânda susceptibilitate a cenzurii comuniste față de teme
precum cele tratate într‑însa. Dispariția prematură a autoarei, în 1990,
nu a fost de natură să grăbească ieșirea ei de sub tipar: va apărea abia în
1993, într‑un tiraj discret38.

Vorbim, așadar, despre un volum redactat în a două jumătate a anilor

’80, un volum pentru care autoarea s‑a documentat în perioada bursei
sale din America, în fine, un volum a cărui primă publicare a fost masiv
amânată, iar în 1993, la apariția cărții, tirajul pare să fi fost discret. Există,

37. Ioana Bot, Ioana Em. Petrescu și poetica postmodernismului, prefață la Ioana Em.
Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca,
pp. 13‑14.
38. Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu și poetica postmodernismului, ediție îngrijită de
Ioana Bot și Ligia Tudurachi, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2006.

108
 1987-1995

însă, pe lângă aceste detalii editoriale, și alte motive pentru care volumul
nu a avut parte de o receptate mai consistentă și cel puțin câteva dintre
ele merită semnalate aici.
Unul dintre aspectele aparent controversate ale volumului vizează chiar
titlul său. Cu alte cuvinte, încă din titlu, Ioana Em. Petrescu asociază un
poet, prin excelență modernist, cu paradigma postmodernă. Însă, la o par‑
curgere a volumului, se poate remarca cu ușurință, faptul că acest titlu este,
în anumite privințe, înșelător. Teza autoarei este aceea că opera poetului
ermetic traversează de‑a lungul timpului mai multe etape de creație, iar o
ultimă etapă (semnificativă mai ales printr‑un singur text al lui Barbu) cores‑
punde unei sensibilități postmoderne. O astfel de abordare însă nu e singu‑
lară în studiile Ioanei Em. Petrescu. Și în celebrul său volum Eminescu poet
tragic39 (unul dintre cele apreciate volume ale autoarei și, în același timp,
unul dintre cele mai importante studii privind opera lui Mihai Eminescu),
aceasta avansează ideea conform căreia în lirica eminesciană târzie pot fi
identificate câteva direcții post‑romantice. Abordările din volumul dedicat
lui Ion Barbu amintesc în anumite secvențe și de o altă carte anterioară a
autoarei – Configurații (publicată în 1981). În prefața celei de‑a treia ediții
a Configurațiilor, spre exemplu, Ioana Bot nota următoarele:
Ioana Em. Petrescu invocă poziții din Gestalt‑theorie, mitocritică, criti‑
că estetică sau estetică matematică, revizitând teorii pe care ascensiunea
istorică a structuralismului le exilase în marginea doxei, pentru a pro‑
voca, în spațiul dialogic al noului său studiu, întâlnirea lor cu pozițiile
post‑structuraliste ale momentului (de ex., cu Grammatologia lui Derrida,
și asta înainte ca moda lui Derrida să bată cu adevărat la porțile cultu‑
rii române…). Căutarea unei «noi» teorii a limbajului poetic nu e însă
motivată de sfârșitul unei doctrine (sau de misreadings‑urile acesteia), ci
de nevoia autoarei de a‑și rafina instrumentarul microlecturilor poetice
(în ce privește analizele asupra versurilor lui Nichita Stănescu sau Ion
Barbu – cititorul poate compara rezultatul acestui efort în volumele ei
ulterioare Configurațiilor, singurele de altfel pe care mai apucă să le dea
spre publicare înainte de 1990)40.

39. Volumul a fost inițial publicat într‑o versiune cenzurată de Puterea comu‑
nistă în 1978 cu titlul Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică (Ed. Minerva,
București). A fost restituit cu titlul original și textul integral în 1994: Ioana Em.
Petrescu, Eminescu, poet tragic, ediție îngrijită de Ioana Bot, Junimea, Iași, 1994.
40. Ioana Bot, „Nici timp, nici loc…”. O carte de teorie literară din perioada co‑
munismului românesc (în loc de prefață) în Ioana Em. Petrescu, Configurații, ediția

109
Postmodernismul în teoria literară românească

„Legătura” dintre cele trei volume discutate aici este mărturisită, de

altfel, și de autoare, într‑o scrisoare care datează din perioada bursei sale
americane: „[privind volumul Eminescu poet tragic, n.m. R.C.] Aia e o
carte la care țineam (țin și acum). Asta [volumul Configurații, n.m. R.C.]
e o adunătură, un interludiu spre Barbu la care‑ncep să țin de pe acum ca
la următorul copil”41.
Volumul debutează cu câteva pagini care descriu mutația postmodernă
și întâlnim aici o reluare a ideilor din articolele discutate în paragrafele de
mai sus, mecanismele specifice deconstructivismului și fizicii post‑einstei‑
niene fiind, și aici, mărci esențiale ale schimbării de paradigmă. În mod
surprinzător, însă, deși o critică a textualismului nu lipsește din observațiile
autoarei, ea este, în volum, diminuată. Acesta lucru se datorează, foarte
probabil, și faptului că mizele autoarei nu mai vizează aici o eventuală po‑
lemică cu critica deconstructivistă americană. Se urmărește, mai degrabă,
o analiză punctuală o operei lui Barbu, iar abordarea Ioanei Em. Petrescu
pare să se orienteze, de această dată, spre o dinamizare a propriului discurs
critic. Mai exact, am semnalat deja faptul că Ioana Em. Petrescu reproșează
deconstructiviștilor americani faptul că se raportează la o dimensiune su‑
perficială a studiilor lui Derrida, nevalorificând această filosofie în direcția
dinamizării discursului critic spre o configurație mai complexă (una care să
rezoneze, de altfel, cu direcțiile similare din fizica cuantică sau cu filosofia
orientală/presocratică). În volumul Ion Barbu și poetica postmodernismu‑
lui, Ioana Em. Petrescu pare să‑și propună tocmai o acest lucru: un tip
de critică capabilă să depășească principiile clasice ale non‑contradicției, o
analiză a elementelor poetice plasată dincolo de dimensiunea „textual(ist)ă”
a operei poetului ermetic. Așadar, unul dintre marile merite ale volumului
este acela de întreprinde un exercițiu exegetic foarte larg. Pe de o parte,
vorbim despre o analiză a (aproape) întregii creații barbiene. Pe de altă
parte, analizele Ioanei Em. Petrescu se dovedesc a fi extrem de minuțioase,
acestea ținând cont de o serie de criterii: elemente de prozodie, sintaxa și
muzicalitatea versului (și, implicit, relevanța semantică a acestor soluții),
sursele îndepărtate de la care se revendică textul (surse din folclor, științe
oculte sau din domeniul matematicii), imaginea de ansamblu pe care o

a III‑a, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2015, p. 20.

41. Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Scrisori americane
1981‑1983, ed. Ioana Bot, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1998, p. 46.

110
 1987-1995

creează un poem (apoi întreg volumul și, în final, o imagine de ansamblu

coerentă a întregii creații barbiene), diferitele versiuni ale aceluiași text,
evoluția cronologică și tematică a textelor etc. În plus, există numeroase
cazuri în care textele sau metodele lui Barbu sunt comparate cu alte modele
din cultura românească sau occidentală, fie că vorbim de artiști moderni,
postmoderni sau clasici.
În ceea ce privește paradigma postmodernă, după cum am spus, aceasta
devine relevantă mai ales în cazul ultimelor texte ale lui Ion Barbu. Cea
de‑a cincea etapă de creație pe care Ioana Em. Petrescu o identifică la
poetul ermetic, o etapă a parafrazelor, are în vedere trei texte, ulterioare
volumului Joc secund: O înșurupare în Maelström, Protocol al unui club
Mateiu Caragiale și Veghea lui Roderick Usher. De fapt, dintre acestea doar
ultimul pare a corespunde în întregime sensibilității postmoderne, așa cum
apare ea descrisă de autoare.
Reluând, motivele pentru care volumul Ion Barbu și poetica postmo‑
dernismului nu a avut parte de o bună receptare pot fi numeroase (în
ciuda notorietății pe care urma să o dobândească, spre exemplu, articolul
Modernism/Postmodernism. O ipoteză în anii următori, articol reprodus
parțial în primele pagini ale volumului). Pe de o parte sunt problemele
editoriale amintite: cenzura comunistă a amânat apariția volumului, acesta
urmând să fie publicat pentru prima dată în 1993, după moartea timpurie
a autoarei, într‑un tiraj discret. Abia în 2006 apare o nouă ediție a volu‑
mului (ediție îngrijită de Ioana Bot și Ligia Tudurachi) care are avantajul
de a reproduce, într‑un capitol final, și câteva studii inedite ale Ioanei Em.
Petrescu ce fac parte din șantierul volumului. Însă, în 2006, inclusiv în
spațiul cultural românesc, dezbaterile privind conceptul de postmodernism
erau, în mare măsură, încheiate, astfel, această restituire importantă a stu‑
diului Ioanei Em. Petrescu, poate fi, într‑o anumită măsură, una târzie în
raport cu subiectul problematizat. De asemenea, așa cum am subliniat deja,
titlul volumului este unul înșelător, în condițiile în care Ioana Em. Petrescu
identifică la Barbu un singur text cu reale valențe postmoderne. Nu în ul‑
timul rând, trebuie amintite soluțiile critice pe care Ioana Em. Petrescu le
propune. Favorizând o depășire sau o deconstruire a deconstructivismului,
autoarea se angajează într‑un exercițiu exegetic foarte complex în condi‑
țiile în care inclusiv opera poetului analizat ridică, la rândul ei, numeroase
dificultăți hermeneutice. Astfel, înaintând o definiție atipică în spațiul cul‑
tural românesc a postmodernismului, respectiv a deconstructivismului, și

111
Postmodernismul în teoria literară românească

abordând opera unui poet dificil cum este Ion Barbu cu instrumentarul
hermeneutic adesea inedit, studiul Ioanei Em. Petrescu riscă să întâmpine
o semnificativă reticență din partea cititorului.

Seminarul de la Stuttgart
Odată cu căderea comunismului în 1989, societatea românească și, implicit,
literatura română intră într‑o nouă etapă, iar unul dintre elementele definito‑
rii ale acestei etape îl reprezintă reluarea legăturilor/dialogului cu Occidentul.
Într‑un astfel de context, în sfera literaturii române, vorbim despre accesul
la bibliografia occidentală, dar și despre posibilitatea scriitorilor români de a
călători în Occident mult mai ușor, iar astfel, treptat, marile „goluri” impuse
de regimul comunist în cultura română urmau să fie completate.
Raportat la postmodernism, un prim dosar post‑decembrist parțial dedi‑
cat conceptului apare în 1991 în revista „Contrapunct”. De fapt, titlul con‑
cret al dosarului este următorul: Sfârșitul postmodernismului? Seminarul de
la Stuttgart. Aflăm de aici că în acel an 1991 Universitatea din Stuttgart a
organizat un colocviu dedicat sfârșitului postmodernismului. Printre par‑
ticipanți s‑au numărat câteva personalități marcante ale curentului (John
Barth, Malcom Bradbury, Raymond Federman, William H. Gass, Ihab
Hassan), dar și specialiști din majoritatea țărilor europene. Contribuțiile din
dosarul revistei „Contrapunct” aparțin celor cinci specialiști români care
au participat la respectivul seminar: Ion Bogdan Lefter, Mircea Cărtărescu,
Florin Berindeanu, Pia Brînzeu și Tiberiu Paskuy. Ceea ce e însă intere‑
sant la aceste contribuții e faptul că mizele par să fie mai puțin teoretice,
articolele construindu‑se, mai degrabă, ca un fel de însemnări de călătorie.
În acest sens, titlul articolului semnat de Mircea Cărtărescu, publicat
chiar pe prima pagină a revistei, e mai mult decât sugestiv: Zece vederi cu
Monrepos Castle. Debutul articolului continuă în același registru: „Exact
atâtea mi‑am cumpărat de la recepție, iar când am ieșit în Stuttgart mi‑am
dat seama că mă păcăliseră nemții: erau mult mai ieftine în oraș”42. Povestea
despre vederile cumpărate la suprapreț de Mircea Cărtărescu nu e însă
irelevantă în raport cu restul articolului; de fapt, această poveste justifică

42. Mircea Cărtărescu, Zece vederi cu Monrepos Castle în „Contrapunct”, nr. 38, an
II, 1991, p. 1. Articolul, de altfel, a fost ulterior inclus în volumul Mircea Cărtărescu,
Pururi tânăr înfășurat în pixeli, Humanitas, București, 2007, cu toate că autorul
preciza în volum faptul că articolul ar fi fost scris în 1992.

112
 1987-1995

alegerea autorului de a nu scrie un articol propriu‑zis despre Seminarul

de la Stuttgart sau despre postmodernism, ci de a scrie 7 „începuturi” de
articol. Pe scurt, povestește Mircea Cărtărescu că dintre cele 10 vederi
cumpărate la suprapreț nu a reușit să expedieze decât 3. Așadar, întors în
România, stând la biroul său cu cele 7 vederi neutilizate, autorul decide să
scrie pe fiecare un început de articol (suficient cât să acopere spațiul liber
al ilustratei). Textul său din „Contrapunct” capătă astfel o structură intere‑
santă: după o introducere de câteva paragrafe (povestea cu achiziționarea
vederilor) urmează alte șapte „introduceri” la presupuse articole despre
postmodernism. În plus, între cele 7 introduceri propuse există vizibile
diferențe de stil, uneori trecerea de la o abordare la alta generând un efect
(intenționat) comic, iar finalul abrupt al unora dintre texte întărește ideea
conform cărora ar fi fost scrise inițial pe ilustrate unde spațiul de scris este
limitat. Într‑un anumit sens, această pluralitate de discursuri amintește de
scena cu statui vorbitoare din Levantul, unde același Mircea Cărtărescu
exersa/reinventa mai multe stiluri discursive preluate din poeții canonici.
Propunerile (sau „ilustratele”) 1, 2, 4, spre exemplu, dau impresia unor
introduceri la articole teoretice despre postmodernism (în general, respec‑
tiv în contextul local): „Un nume, un concept (definiție), un corpus de
­texte – iată ce pretinde, minimal, orice teorie a unui curent literar […]”43.
Propunerea 3 glisează spre o dimensiune mai degrabă subiectivă („n‑am
visat niciodată să dau mâna cu John Barth […]”44), în timp ce propunerea
5 constituie o prezentare formală a câtorva date organizatorice privind
Seminarul. Cea de‑a șasea secvență schimbă complet registrul fiind, de fapt,
o descriere a imaginii de pe fața vederii: „de fapt, ilustrata asta e o poză pe
care‑am făcut‑o în pauza dintre prelegerea lui Hassan despre pragmatism
și postmodernism. Nu știu ce am făcut cu adevărata vedere nr. 6. Poza
prezintă holul hotelului. Canapele și fotolii de piele, lămpi aurii […]”45.
În fine, ultima secvență se concentrează asupra activităților delegației ro‑
mânești în cadrul Seminarului de la Stuttgart:
Colegii mei, Ion Bogdan Lefter și Florin Berindeanu […] au lucrat cu Ihab
Hassan, pe care, printr‑o perseverentă îndoctrinare, au reușit să‑l convingă
că EXISTĂ UN POSTMODERNISM ROMÂNESC. chiar protocron

43. Ibid.
44. Ibid.
45. Ibid., p. 15.

113
Postmodernismul în teoria literară românească

față de cel american! Misiunea mea pe lângă Raymond Federman a fost

ceva mai dificilă […] dar a cedat până la urmă […] după ce i‑am împănat
memoria cu nume rebarbative ca Mircea Ivănescu, Leonid Dimov, Radu
Petrescu […] și mai toți poeții și prozatorii optzeciști. La petrecerea de
adio s‑au făcut glume pe seama postmodernismului românesc, ceea ce
dovedește că, măcar în subconștient, ideea a prins și își face loc cu coa46.

Textul se încheie brusc, cu o jumătate de cuvânt (cel mai probabil,

„coatele” era termenul care nu a mai încăput pe ilustrată), semn că spațiul
pe presupusa ilustrată pe care a fost scris inițial s‑a încheiat, însă, chiar și
așa, secvența reușește să construiască câteva „portrete” amuzant‑ironice: al
postmodernismului românesc, al promovării, respectiv al receptării acestuia
în Occident (în cadrul seminarului).
Dat fiind faptul că articolul lui Cărtărescu e construit din 7 „începuturi”
de articole, în mod evident, clarificările teoretice nu pot fi aici decât super‑
ficiale. Textul câștigă mai ales prin efectele stilistice sau, în alți termeni, prin
multitudinea de stiluri și teme abordate. De asemenea, o precizare pe care
o face Cărtărescu în începutul articolului lămurește câteva date editoriale
privind tocmai acest dosar al revistei Contrapunct – mărturisește, așadar, la
un moment dat autorul că nu ar fi vrut neapărat să scrie un articol despre
Seminarul de la Stuttgart, iar apoi continuă: „De ce a trebuit neapărat să‑l
scriu? Pentru că mă silește un personaj tiranic, fără imboldurile căruia n‑aș
fi scris niciodată nici un articol. Ca să îl afli, concentrează‑te asupra siglei
binecunoscute IBM. Bun. Acum schimbă M cu L. Consider că ți‑am dat
destule elemente ajutătoare”47. Într‑adevăr, datele din fragmentul repro‑
dus aici oferă suficiente „elemente ajutătoare” încât să putem admite fap‑
tul că și acest dosar dedicat postmodernismului din „Contrapunct” a fost
coordonat de același Ion Bogdan Lefter care, așa cum am discutat deja,
avusese o contribuție semnificativă inclusiv în cazul dosarului din 1986 al
„Caietelor critice”.
Înainte de a trece la celelalte contribuții din dosar, merită amintit aici
faptul că după colajul cu vederi reprodus de Mircea Cărtărescu în articolul
său urmează o rubrică cel puțin la fel de mozaicală. Mai exact, o pagină
întreagă din cadrul revistei (pagină alcătuită de Cristian Moraru), intitu‑
lată „Mică vitrină postmodernă”, prezintă cititorului, foarte succint, noile

46. Ibid.
47. Ibid., p. 1.

114
 1987-1995

apariții editoriale importante din Occident în materie de postmodernism.

Vorbim așadar despre o pagină cu poze de copertă ale cărților, însoțite de
o descriere succintă a cărții respective. Printre cărțile sumar prezentate în
rubrică se numără, spre exemplu, Postmodernism or The Cultural Logic of
Late Capitalism (Fredric Jameson), The Politics of Postmodernism (Linda
Hutcheon), What’s Wrong with Postmodernism. Critical Theory and the
Ends of Philosophy (Christopher Norris) ș.a.
Pentru că Mircea Cărtărescu vorbește despre vederi, iar rubrica urmă‑
toare din dosar e construită ca o vitrină, se creează într‑o anumită măsură
impresia că în spațiul cultural românesc la acea vreme postmodernismul
era ca un exponat de lux (într‑o vitrină) sau ca un tărâm exotic reprodus
pe o ilustrată. Vom vedea, în continuare, că și alte contribuții din dosar
alimentează această impresie de îndepărtare față de postmodernism, fără
a mai recurge, însă, la metafore din registrul vizual (vedere, vitrină etc.).
Celelalte contribuții românești au câteva elemente comune: aproape
toate apelează la un moment dat la registrul descriptiv al jurnalului de că‑
lătorie precum și la un registru formal (de tip proces‑verbal) atunci când
descriu detalii organizatorice ale Seminarului. Poate că în acest sens cel mai
interesat exemplu îl întâlnim la Florin Berindeanu, care publică nu unul,
ci două articole în dosar pe aceeași temă a Seminarului de la Stuttgart.
Primul text, intitulat Cum se naște un seminar, are un titlu înșelător, în
condițiile în care se discută prea puțin despre cum s‑a înființat seminarul
sau pe ce principii organizatorice funcționează (în mod surprinzător, cel
de‑al doilea text semnat Florin Berindeanu vorbește mai degrabă despre
cum se naște un seminar, inclusiv în termeni extrem de tehnici). Articolul
Cum se naște un seminar arată ca un reportaj literar, în care impresiile și
experiențele personale ale autorului constituie centrul de interes:
am ajuns la Stuttgart la mijlocul nopții, venind din Italia după un lung
ocol cu mașina unui fost coleg de școală stabilit la Torino […] mă aflam în
preajma unui castel, mă mișcam într‑o lume care evoca ritmuri mai puțin
accelerate decât cele de azi […] era în acea noapte spre dimineață o umbra
de vrajă care pentru mine însemna trecerea de la Salzburg la Stuttgart48.

Detaliile tehnic‑organizatorice privind seminarul sunt prezentare de

Berindeanu în articolul Un Stuttgart postmodern unde, de această dată,

48. Florin Berindeanu, Cum se naște un seminar în „Contrapunct”, nr. 38, an II,
1991, p. 6.

115
Postmodernismul în teoria literară românească

discursul este cât se poate de sec: „[Seminarul] a început în ziua de 4 au‑

gust și s‑a încheiat pe 18 august, două săptămâni mai târziu. Organizat
sub îndrumarea Universității din Stuttgart […] Seminarul a fost spon‑
sorizat de renumita firmă Bosch […]”49. Un articol similar propune și
Pia Brînzeu împărțind textul într‑un fel de rapoarte zilnice de activitate:
„6. VIII Raymond Federman își începe prelegerea cu o declarație fran‑
că […] 8. VIII Urmează prelegerea lui Malcom Bradbury […] 10. VIII
Vizităm clădirea nouă a galeriei de artă […]”50.
Un alt detaliu care poate surprinde cititorul de astăzi al dosarului re‑
vistei „Contrapunct” se leagă de modul în care apar descriși teoreticienii
importanți ai curentului care au fost prezenți la seminar. În articolul sim‑
plu intitulat La seminar!… al lui Ion Bogdan Lefter, după o introducere
care vizează detaliile organizatorice ale seminarului, autorul face o mică
prezentare a celor 5 personalități marcante ale postmodernismului care au
participat la seminar, însă nu face aceste prezentări pe baza profilului inte‑
lectual al autorilor, preferând să le schițeze portrete fizice. Mai exact, John
Barth apare descris, în prezentarea lui Ion Bogdan Lefter, în felul următor:
„neașteptat de înalt, aproape de un metru nouăzeci, uscățiv, foarte chel
(și lucios), cu nasul și obrajii foarte roșii […] adeseori chiar poartă șepcuțe
mai mult sau mai puțin marinărești și pantaloni scurți […]”51. Pentru o
descriere similară optează și Florin Berindeanu într‑unul dintre articole‑
le sale: „John Barth este înalt, foarte zvelt în ciuda celor 61 de ani […].
Poartă la gât amulete pe care le asortează cu culoarea cămășii”52. Practic,
portretul literar al importanților autori occidentali este înlocuit cu portre‑
tul fizic al acestora care, în unele cazuri, se limitează, de fapt, la un colaj
de stereotipuri culturale. În cazul lui Ihab Hassan, spre exemplu, putem
vorbi chiar despre o prezentare în termeni de stereotipuri cultural‑etnice;
astfel, la Florin Berindeanu, Hassan apare descris în felul următor: „Deși
egiptean, Ihab Hassan este pentru mine cel mai «neamț» din tot mediul
înconjurător”53. Ion Bogdan Lefter în articolul său pornește de la o obser‑
vație similară: „Ihab Hassan. Egiptean prin naștere, american prin

49. Id., Un Stuttgart postmodern în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 10.
50. Pia Brînzeu, Impresii postmoderniste în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 6.
51. Ion Bogdan Lefter, La seminar!… în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991. P. 5.
52. Florin Berindeanu, Cum se naște un seminar în „Contrapunct”, nr. 38, an II,
1991, p. 6.
53. Ibid.

116
 1987-1995

adopțiune”54. Practic, după parcurgerea acestor articole, cititorul rămâne

cu o idee relativ clară privind înălțimea, tabieturile vestimentare sau origi‑
nea autorilor importanți prezenți la seminar. În materie de portret intelec‑
tual, însă, informațiile care rămân se rezumă la generalități de tipul: toți cei
cinci autori sunt nume reprezentative în postmodernism, cu toții predau
în universități, iar studiile lor, extrem de importante, demonstrează, încă
o dată, caracterul pluralist, multi‑fațetat, al postmodernismului.
Un ultim aspect care trebuie discutat în raport cu contribuțiile româ‑
nești din dosarul revistei „Contrapunct” se referă la modul în care postmo‑
dernismul românesc a fost receptat în cadrul Seminarului de la Stuttgart
și, eventual, la modul în care specialiștii români s‑au integrat în colectivul
respectiv. Am discutat deja faptul că în articolul lui Mircea Cărtărescu
postmodernismul românesc la Stuttgart e prezentat, mai degrabă, sub
semnul comicului: la petrecerea de încheiere se fac glume pe seama post‑
modernismului românesc, Lefter apelează la o „perseverentă îndoctrinare”
pentru a‑l convinge pe Hassan de existența postmodernismului românesc
(chiar înainte de cel american), iar Cărtărescu însuși mărturisește cum i‑a
vorbit lui Raymond Federman despre autori postmoderni precum Mircea
Ivănescu, Leonid Dimov, Costache Olăreanu ș.a., catalogând misiunea sa
de convingere drept „dificilă” dat fiind faptul că Federman este „sceptic
de felul său”. Cazul lui Cărtărescu nu este însă singular în această privință.
De fapt, toți autorii români discută despre postmodernismul românesc din
cadrul Seminarului de la Stuttgart fie în termeni care trimit spre registrul
comic, fie de pe aparente poziții de inferioritate. În raportul său de acti‑
vitate zilnică, pe care le‑am amintit deja, Pia Brînzeu abordează subiectul
„esticilor” prezenți la seminar într‑o singură secvență a textului, iar aici în‑
tâlnim deopotrivă semnalate caracterul comic și cel dezavantajos al situației:
[Link]. Vizionăm un serial B.B.C. încă neterminat, al cărui scenariu a
fost scris de Bradbury. Un tânăr englez descoperă în Slaka, o țară est‑eu‑
ropean imaginară, toate deformările și absurditățile ridicole provocate
de regimurile totalitare. Nu e nici o îndoială că cel mai bine se distrează
esticii. Râsetele noastre sunt un semn că nu ne‑am supărat, deși parodia
lui Bradbury nu ne prea avantajează55.

54. Ion Bogdan Lefter, La seminar!… în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991. P. 5.
55. Pia Brînzeu, Op. cit.

117
Postmodernismul în teoria literară românească

Pe de altă parte, articolul lui Lefter, deși nu trimite explicit la glume sau
atitudini marginalizante, pare să se încheie totuși pe un ton ironic‑triumfa‑
list care vizează același postmodernism românesc: „la finele Seminarului, în
toate «concluziile» care s‑au tras, în toate toasturile, europenii și americanii
au elogiat la unison – după ce toți auziseră două săptămâni de așa ceva – au
elogiat… postmodernismul românesc!”56. În fine, cele două texte semnate
de Florin Berindeanu par să condamne tocmai dimensiunea comică a unui
eventual postmodernism românesc cu iz protocronic:
nu pot fi de acord cu ideea pe care s‑a bătut mult moneda a unei prio‑
rități a postmodernismului românesc. Dincolo de acest «protocronism»
inventat și amuzant în măsura în care reflectă dorințele mascate de a ne
arăta performanțele culturale și apetitul pentru idei, nu cred să ne fie de
vreun folos întâietatea unor astfel de –isme57.

Cel mai probabil, Berindeanu se referă aici la discuțiile iscate de restul

delegației românești de la Stuttgart în raport cu o „prioritate a postmo‑
dernismului românesc”: deducem (și) din celelalte articole că acesta este
ideea „protocronică” pe care „s‑a bătut mult moneda” la seminar.
Rezumând, așadar, în cadrul Seminarului de la Stuttgart, postmodernis‑
mul românesc pare să nu fi trecut neobservat, însă e surprinzător modul în
care se relatează acces „succes”, numitorul comun fiind aici comicul. Pe de
altă parte, adevăratul centru de greutate al dosarului revistei „Contrapunct”
nu îl reprezintă, de fapt, aceste articole scrise de specialiștii români care au
participat la seminar. Deși putem extrage de aici câteva date importante
în raport cu postmodernismul românesc (felul în care a fost receptat în
Occident, spre exemplu, în acel caz concret), mizele teoretice sau istorice
importante din dosar le întâlnim, mai degrabă, în seria de interviuri pe
care participanții români le‑au luat invitaților „de seamă” ai seminarului.
Vorbim despre cinci interviuri (reproduse și ele în cadrul revistei) într‑ade‑
văr excepționale în contextul acelei perioade, dacă ținem cont de faptul că
nu trecuseră nici doi ani de când România ieșise de sub dictatura comu‑
nistă. Concret, Pia Brînzeu publică un scurt interviu (evident, centrat pe
tema postmodernismului) cu William H. Gass; Ion Bogdan Lefter publică
două interviuri ample cu Ihab Hassan, respectiv Malcom Bradbury; Mircea

56. Ion Bogdan Lefter, La seminar!… în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 5.
57. Florin Berindeanu, Cum se naște un seminar în „Contrapunct”, nr. 38, an II,
1991, p. 6.

118
 1987-1995

Cărtărescu discută despre posibilitatea sfârșitului postmodernismului cu

Raymond Federman, iar Florin Berindeanu abordează tema prozei post‑
moderne într‑un interviu cu John Barth.
Aproape în toate interviurile se discută, de fapt, problema sfârșitului
postmodernismului, însă răspunsurile nu sunt, cum era de așteptat, nicio‑
dată categorice. William H. Gass, spre exemplu, vede postmodernismul ca
o etapă încheiată, epuizată, motiv pentru care afirmă că acest curent este „o
formă de tranziție între modernism și o cultură bazată pe mass‑media”58.
Pe de altă parte, John Barth este convins de faptul că o anumită estetică
nu poate fi epuizată, atâta timp cât există, în continuare, autori care scriu
romane valoroase în respectiva direcție, în timp ce Malcom Bradbury vor‑
bește despre un „pre‑postmodernism” specific anilor ’50-’60, urmat de un
postmodernism propriu‑zis, respectiv o formă de post‑postmodernism în
curs de cristalizare la acea vreme.
Poate că unul dintre cele mai interesante răspunsuri legate de un even‑
tual sfârșit al postmodernismului îl oferă, din perspectiva teoreticianu‑
lui literar, Ihab Hassan: „Sincer vorbind, nu mă mai interesează așa de
mult postmodernismul. Acum mă interesează mai degrabă ideea căutării
unui sens definit al existenței. Am spus tot ce puteam spune despre post‑
modernism, nu cred că a mai rămas ceva important”59. Trebuie adăugat
aici că, în marea parte a interviului, Hassan mută de fapt discuția despre
postmodernism propusă de Lefter spre teme precum: călătoria, autocu‑
noașterea, budismul; de aici se poate subînțelege lipsa de interes pentru
postmodernism a teoreticianului (date fiind preocupările sale de natură
mai degrabă spirituală), dar, pe de altă parte, se poate subînțelege și faptul
că postmodernismul și spiritualitatea devin de la un punct încolo categorii
incompatibile. În acest sens, Hassan continuă cu câteva observații privind
receptarea lucrărilor sale în Europa, respectiv America:
cred că Europa a fost mai receptivă față de teoriile mele […] ceea ce îi
deranjează pe colegii mei americani, îi irită chiar, este misticismul pe care‑l
descoperă în teoriile mele, neconforme cu liberalismul tradițional american

58. William H. Gass, Scriu cinci volume simultan, interviu realizat de Pia Brînzeu
în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 7.
59. Ihab Hassan, Postmodernismul oferă noi deschideri, interviu realizat de Ion
Bogdan Lefter în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 12.

119
Postmodernismul în teoria literară românească

și, în plus, în interesul meu pentru formă. În fine, există o opoziție și da‑
torită faptului că eu sunt un independent din punct de vedere politic60.

Concluzia teoreticianului, din care este preluat și titlul dat interviului,

„postmodernismul oferă noi deschideri”, creează impresia unui curent de
tranziție (așa cum apărea descris și la William H. Gass), însă nu neapărat
spre o cultură mass‑media, ci spre o cultură încă neclară (la acea vreme)
care ar urma să fie investigată.
Trecând la convorbirea realizată de Mircea Cărtărescu cu Raymond
Federman observăm încă din titlu reluarea ideii unui sfârșit al curentu‑
lui: „Poate că postmodernimsul e mort…”. Însă, dacă parcurgem textul
descoperim că opinia lui Federman este mai optimist nuanțată: „poate că
postmodernismul e mort, dar literatura continuă să trăiască, și asta la fel
de mult în est și în vest, peste granițe. Literatura e încă foarte importantă,
în ciuda mass‑mediei și a orice altceva. Cărțile vechi și cărțile noi vor fi ci‑
tite mai departe”61. Ceea ce merită, de asemenea, semnalat legat de acest
interviu este problema pe care o ridică Mircea Cărtărescu în raport cu o
eventuală superficialitate a postmodernismului. În spațiul cultural românesc
existau numeroase articole (pe multe dintre acestea le‑am semnalat deja
în subcapitole precedente) care catalogau curentul drept unul superficial,
preocupat doar de jocuri textual(ist)e sau formale, sfidând tradiția literară
într‑un mod contraproductiv estetic. În interviu, Cărtărescu se arată extrem
de preocupat de această problemă, iar răspunsul lui Federman nu exclude
existența unei literatura postmoderne superficiale (formale, lipsite de pro‑
funzime), dar asociază această formulă cu textele minore:
acele gimmicks, «găselnițele» de care vorbeai […] sunt, în parte, produsele
secundare ale uni noi scriituri, unui nou model ficțional, singurul care
poate într‑adevăr exprima epoca noastră. […] sigur că sunt în mișcarea
postmodernistă și scriitori care rămân la suprafața lucrurilor, producând
exclusiv calambururi și găselnițe de toate felurile, dar nu sunt cei mai buni.
Cei mai buni folosesc calea experimentală tocmai pentru că este singura
pe care se poate înainta dacă vrei să scrii ceva cu adevărat profund62.

60. Ibid.
61. Raymond Federman, Poate că postmodernismul e mort…, convorbire realizată
de Mircea Cărtărescu în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 12.
62. Ibid.

120
 1987-1995

În linii mari, dosarul revistei „Contrapunct” nu mizează foarte mult

pe aspecte teoretice, în condițiile în care tema centrală a dosarului este
Seminarul de la Stuttgart și mai puțin postmodernismul. Cele mai multe
dintre contribuțiile românești se rezumă la impresii legate de participarea
la seminar sau la prezentarea unor detalii organizatorice, în timp ce in‑
terviurile, deși ating și câteva aspecte teoretice legate de postmodernism,
sunt construite din întrebări (și, cel mai adesea, răspunsuri) punctuale, iar
impresiile despre participarea la seminar nu lipsesc de fapt nici aici.
În mod surprinzător, în numărul respectiv al revistei „Contrapunct”
există totuși un articol teoretic foarte consistent despre postmodernism,
însă articolul nu are nicio legătură cu seminarul (motiv pentru care poate fi
văzut drept un articol separat de dosarul propriu‑zis consacrat Seminarului
de la Stuttgart). Intitulat De la monismul modernist la pluralismul postmo‑
dernității, articolul lui Cristian Moraru pornește de la prezentarea unei
antologii recent publicată la acea vreme în spațiul american. E vorba despre
volumul Zeitgeist in Babel. The Postmodernist Controversy, editată de prof.
Ingeborg Hoesterey de la Indiana University, printre colaboratori numă‑
rându‑se nume precum: Charles Jencks, Richard Rorty, Gianni Vattimo,
Umberto Eco, Matei Călinescu ș.a. Articolul lui Cristian Moraru continuă
prin semnalarea caracterului atipic al contribuției lui Matei Călinescu din
respectiva antologie:
dintre toți cei cuprinși în carte, un autor român este cel ce insistă în mod
deosebit asupra constituției pluraliste a postmodernității […] nu poți fi
decât deprimat de gândul că nu s‑au găsit încă forțe intelectuale similare
în România, unde aceasta este acum mai necesară ca oricând […] lumea
românească are încă a‑și dobândi dreptul la o efectivă contemporaneita‑
te […] instalarea în spiritul tolerant, plural, integrator și reconciliant al
postmodernității presupune un anume nivel de civilizație, atingerea unei
trepte a capitalismului «târziu»63.

În raport cu acest citat, trebuie făcute câteva observații: Cristian Moraru

vorbește aici în primul rând despre postmodernitate (în sens larg, ca mar‑
că definitorie a epocii contemporane). Astfel autorul e perfect conștient
de faptul că, inclusiv în spațiul românesc, existau deja numeroase teorii
care problematizau ideea caracterului pluralist al postmodernismului, dar

63. Cristian Moraru, De la monismul modernist la pluralismul postmodernității în

„Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 5.

121
Postmodernismul în teoria literară românească

acestea se refereau exclusiv la curentul artistic (literar în cele mai multe

cazuri), ignorând faptul că postmodernitatea este, în același timp, și mar‑
că definitorie a societății contemporane. Critica adusă de aici de Moraru
vizează de fapt societatea românească care nu ajunsese încă la standardele
unei societăți postmoderne, cu toate că în zona artelor sau a teoriei curentul
postmodern se manifesta deja: „se cuvine remarcată defazarea neomogenă
a societății românești din această perspectivă: artisticul, literarul mai ales,
este infinit mai pregătit, în special prin aportul ultimei serii literare, pentru
amintita «aliniere», la polul opus aflându‑se probabil intelectul mediu din
zonele și straturile mai puțin «culturale» și, legate de ele, infrastructura
tehnică și instituțională”64. Cu alte cuvinte, cultura română funcționa în
acei ani tot mai mult pe baza unor coordonate specifice postmodernis‑
mului, cu toate că societatea românească nu era încă una postmodernă.
O astfel de critică fusese anticipantă parțial și de alți teoreticieni în spațiul
românesc (vezi Alexandru Mușina, spre exemplu), iar în anii următori ea a
fost reluată în mai multe rânduri, cel mai celebru reper în acest sens fiind
probabil articolul lui Mircea Martin din revista „Euresis”65 (1995) unde
acesta prezintă specificul culturii și societății românești drept postmoder‑
nism fără postmodernitate.
În raport cu postmodernismul artistic, pluralismul se referă în general
la coexistența mai multor tipuri de discurs, revendicarea de la surse dintre
cele mai diversificate, dinamizarea limitelor convenționale ale unui anumit
produs estetic – lucru ce conduce la o impuritate a genurilor ș.a.m.d. În
mod similar, în raport cu dezvoltarea unei societăți pe baza unor coordo‑
nate postmoderne, Cristian Moraru discută, via Matei Călinescu, despre
necesitatea depășirii monismului specific modernității: „așa cum demon‑
strează profesorul Matei Călinescu, una din mărcile postmodernității este
depășirea monismului modernist (exclusivism, dogmatism, autoritarism,
individualism, ignorarea celuilalt, o periculoasă mistică a totalității, puris‑
me de tot felul etc.)”66.
Sigur, articolul lui Cristian Moraru nu se rezumă la această critică adu‑
să stadiului în care se afla societatea românească din acei ani. În mare

64. Ibid.
65. Mircea Martin, D’un postmodernisme sans rivages et d’un postmodernisme sans
postmodernité în „Euresis”, nr. 1‑2, 1995, pp. 3‑13.
66. Cristian Moraru, De la monismul modernist la pluralismul postmodernității
în „Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991, p. 5.

122
 1987-1995

măsură textul se concentrează pe contribuțiile mai importante din anto‑

logia amintită, insistând în mod special pe cazul Matei Călinescu, astfel
vorbim despre un text care se distinge de restul dosarului, nu doar prin
tematică (discutând în primul rând despre postmodernism, și deloc despre
Seminarul de la Stuttgart), ci și prin mizele teoretice/istorice propuse care,
în cazul celorlalte contribuții din dosar, erau fie inexistente, fie trecute pe
un plan secund.
În mod evident, dosarul revistei „Contrapunct” din 1991 s‑a bucurat
de o mult mai mică popularitate în spațiul cultural românesc comparativ cu
numerele speciale ale revistelor „Caiete critice” din 1986 sau „Euresis” din
1995, spre exemplu. Cea mai verosimilă explicație a acestei situații poate
avea în vedere faptul că întregul format al dosarului nu este, de fapt, unul
academic/universitar. Între articolele sau interviurile dedicate Seminarului
de Stuttgart apar în revistă proze, cronici literare, articole politice ș.a.m.d.
Textele în sine sunt reportaje, însemnări de călătorie sau experimente li‑
terar‑postmoderne (în cazul articolului lui Mircea Cărtărescu), evitând
problematizările conceptuale atinse în treacăt doar cu prilejul interviurilor,
iar singura contribuție care problematizează postmodernismul, articolul
semnat Cristian Moraru, pare să fie de fapt independentă față de celelalte
texte. Relevanța majoră a dosarului rămâne astfel una legată de politicile
culturale, subliniind în mod categoric un real dialog între cultura română
și Occident, atât prin participarea specialiștilor români la Seminarul de la
Stuttgart, cât și prin cele cinci interviuri luate unor personalități majore ale
curentului postmodern. E foarte probabil de altfel ca în contextul acelor
ani, imediat după revoluția din 1989, un dosar cu o astfel de deschidere
spre Occident să fie mai important decât o reluare a dezbaterii propriu‑zi‑
se despre postmodernism, o dezbatere care, oricum, urma să se dezvolte
semnificativ în anii următori.

„Echinox” 1993
În 1993, revista clujeană „Echinox” publică o scurtă anchetă privind post‑
modernismul realizată de Carmen Varfalvi‑Berinde și Cornel Vîlcu. Pe lân‑
gă textele celor patru autori care răspund la anchetă (Ion Bogdan Lefter,
Sanda Cordoș, Monica Spiridon, Ștefan Borbély), numărul respectiv67 e

67. De fapt, e vorba de două numere comasate ale revistei: „Echinox”, nr. 4‑5,
anul XXV, 1993.

123
Postmodernismul în teoria literară românească

relevant în raport cu această temă prin faptul că reproduce și alte texte de‑
spre postmodernism venind din zone precum filosofia, fizica sau muzica.
Întitulată Postmodernism: ipoteze, prognoze, ancheta propune patru între‑
bări care, pentru cei patru respondenți, se dovedesc a fi, cel puțin la o primă
vedere, deopotrivă dificile și înșelătoare: „Înainte de a formula o prognoză
personală, trebuie să spun că distincția făcută în textul întrebării mi se pare
înșelătoare”68 (Ion Bogdan Lefter), „aș observa de la bun început, că între‑
barea mizează pe o inexactitate terminologică – de altfel frecvent întâlnită
și care are darul să încurce ițele”69 (Monica Spiridon), „Deși întrebările
mă înspăimântă, voi încerca să răspund”70 (Ștefan Borbély). De fapt, dintre
cele patru întrebări, mai ales prima să fie problematică pentru respondenți:
Care credeți că va fi evoluția orizontului de așteptare și, implicit, a cererii
pe piața culturală a anilor care urmează: una urmând linia de gândire de
tip post‑structuralist (lumea ca text, textul care se autogenerează, an‑
tiumanism, anti‑«fonologocentrism») sau una de nuanță neoumanistă,
antropocentrică și existențială?71.

O primă dificultate evidentă a întrebării provine din faptul că avem de‑a

face cu solicitarea unei prognoze privind evoluția cererii pe piața culturală.
Deși posibile direcții de evoluție a culturii (sau a curentelor literare) pot fi
parțial prognozate, a corela aceste direcții cu o eventuală cerere a pieței este
cel puțin dificil. În plus, întrebarea propune două soluții exclusive care, de
fapt, nu acoperă întregul spectru al datelor problemei. Ar fi pe de o parte
direcția poststructuralistă, iar, pe de altă parte, o direcție neo‑umanistă. În
timp ce direcția neo‑umanistă nu apare clarificată deloc, poststructuralismul
e definit (în întrebarea respectivă) prin „lumea ca text” sau anti‑umanism.
Monica Spiridon este cea care semnalează cel mai clar capcanele pe
care le presupune respectiva problemă – ea refuzând, de fapt, să răspundă
propriu‑zis la întrebare, preferând, în schimb, să indice problemele pe care
aceasta le ridică:
Sinonimia dintre post‑structuralism și post‑modernism e falsă, și în ori‑
ce caz abuzivă. (Asta mai ales în situația în care, după cât mi se pare,

68. Ancheta “Echinox”. Postmodernism: ipoteze, prognoze în „Echinox”, nr. 4‑5,

anul XXV, 1993, p. 12.
69. Ibid.
70. Ibid., p. 13.
71. Ibid., p. 12.

124
 1987-1995

post‑structuralismul însuși este înțeles restrictiv, în varianta sa franțuzească,

de stirpe derridiană – sau, cel puțin așa reiese din folosirea conceptului
de «fonologocentrism») […] termeni ca existențialism și neo‑umanism
nu mi se par nici ei inspirați72.

Pentru autoare, ambele direcții de evoluție a (pieței) culturii pe care

ancheta le propune sunt false, poststructuralismul (care, oricum, diferă de
postmodernism) fiind înțeles într‑un sens restrictiv73, iar neo‑umanismul
și (neo‑)existențialismul desemnează realități culturale istorice sau atitudini
care, de altfel, nu exclud neapărat (din motive categoriale) poststructuralis‑
mul: „existențialismul este o realitate istorică de mult consumată, în timp
ce umanismul […] este o categorie tipologică”74.
Evitând, inițial, să răspundă propriu‑zis la această primă întrebare din
anchetă, Ștefan Borbély propune o soluție mult mai directă: „îmi pare rău,
nu știu ce este fonologocentrismul. Deci cu atât mai mult: anti‑«fonolo‑
gocentrismul» mă sperie”75. Autorul continuă semnalând câteva repere
specifice unei atmosfere postmoderne (cu toate că în întrebare nu se făcea
referire la postmodernism, însă, în această privință, merită menționat aici
faptul că toți respondenții invocă termenul, inclusiv în raport cu această
primă întrebare). Într‑un final, Ștefan Borbély optează pentru o soluție la
fel de directă, menită și ea să scurtcircuiteze cele două direcții propuse din
anchetă: „cred că pe viitor orizontul de așteptare nu va fi nici poststructu‑
ralist, nici neo‑umanist sau antropocentric, ci confuz, cu ochelari, și crispat
cu degetul pe butoanele teleorientatorului din fața micului ecran”76.
Și Ion Bogdan Lefter amendează formularea întrebării, însă nu pentru
că cele două direcții propuse în anchetă ar fi neclare sau mai puțin pla‑
uzibile, ci pentru că ele nu se exclud reciproc. Din punctul de vedere al
criticului bucureștean, postmodernismul, deci implicit viitoarea direcție
de evoluție a culturii, se bazează tocmai pe o sinteză între cele două: „cele
două direcții nu se opun, abia sinteza lor putând oferi datele unei adevăra‑
te literaturi postmoderne și – în genere – ale unei epoci culturale noi”77.

72. Ibid.
73. Despre o înțelegere restrictivă a poststructuralismului sau a deconstructivismu‑
lui vorbea și Ioana E. Petrescu (e drept, dintr‑o altă perspectivă) – vezi subcapitolul
O ipoteză din prezenta lucrare.
74. Ibid.
75. Ibid., p. 13.
76. Ibid.
77. Ibid., p. 12.

125
Postmodernismul în teoria literară românească

Sanda Cordoș, spre deosebire de ceilalți respondenți, alege să răspundă

printr‑un singur amplu paragraf la primele trei întrebări deodată. În privința
celor două direcții propuse de anchetă (poststructuralismul și neoumanis‑
mul), autoarea pare să se diferențieze, de asemenea, fundamental față de
ceilalți participanți la anchetă prin faptul că optează, în mod clar, pentru
una dintre soluțiile propuse. În viziunea sa, direcția poststructuralistă (așa
cum apare definită în anchetă) era deja în curs de epuizare („astăzi […]
«făcătorul» de texte și rafinatul lor beneficiar nu mai reușește să întrețină
iluzia (convenția) îndelung acceptată”78), în timp ce spiritul neo‑umanist
devenea tot mai vizibil: „fără îndoială, cel puțin pentru mine, cultura se
înscrie deja într‑un traseu ce poate admite calificativele pe care le propu‑
neți dvs.: «de nuanță neo‑umanistă, antropocentrică și existențială»”79.
Interesant e faptul că Sanda Cordoș identifică aici chiar două exemple de
fenomene literare din cultura română (restrângând astfel discuția) care se
aliniază la direcția neo‑umanistă:
e vorba, mai întâi, de literatura detenției […] ce ar putea să aibă – susți‑
nută, însă, de vocile autorizate din mass‑media – un prim efect terapeutic
asupra mentalității românești. Există, apoi, literatura tinerilor scriitori care
înțeleg și practică scrisul ca pe un proiect existențial (mă refer la grupul
poeților brașoveni, la scriitorii onirici de la Cluj, iar lor li se vor alătura în
timp, probabil, promotorii Direcției 9)80.

Cele două posibile direcții de evoluție a culturii, așa cum apar ele formu‑
late în anchetă, pare să rezoneze foarte mult cu observațiile lui Alexandru
Mușina care, în textele sale despre postmodernism, vorbește despre un
postmodernism anti‑umanist, respectiv despre alternativa unui nou antro‑
pocentrism – astfel, o contribuție venită din partea criticului brașovean în
această anchetă în mod sigur ar fi fost foarte justificată. În această privință,
merită făcută aici o observație legată de soluțiile editoriale interesante ale
revistei „Echinox”. Ancheta dedicată postmodernismului e publicată pe
două pagini din revistă, iar, în spațiul rămas liber (căci ancheta nu acoperă
întreaga suprafață a paginilor, dat fiind faptul că vorbim doar de patru con‑
tribuții), apar publicate două poezii de Alexandru Mușina. Practic, criticul
brașovean, fără să participe la o anchetă ale cărei teme le dezbătuse explicit

78. Ibid.
79. Ibid.
80. Ibid.

126
 1987-1995

încă de la începutul anilor ’80, e totuși prezent în „marginea” anchetei

cu… două poeme de dragoste.
Cea de‑a doua întrebare propusă vizează, din nou, o dihotomie:
„Cultura va fi de largă circulație sau se va adresa din nou unor pături re‑
strânse, inițiate – mai exact: ne putem aștepta la o cultură de tip exoteric
sau ezoteric?”81. Și această distincție, însă, e criticată de unii dintre respon‑
denți, opinia generală fiind similară cu cea sintetizată în răspunsul Monicăi
Spiridon: „E vremea lui Și/Și (nu a lui Sau/Sau)”82. Abia cea de‑a treia în‑
trebare din anchetă aduce în discuție explicit termenul de postmodernism:
„În marea majoritate a studiilor de specialitate postmodernismul e definit
drept curentul cultural ce caracterizează societățile de tip «post‑industrial»,
puternic mediatizate, informatizate. În aceste condiții este sau nu post‑
modernismul un fenomen neîntemeiat în România […]?”83. Pentru Ion
Bogdan Lefter situația e cât se poate de simplă, acesta invocând faptul că
dependența postmodernismului de backgroundul unei societăți dezvoltate
nu e una totală. Pentru Lefter, așadar, existența unui postmodernism care
să se dezvolte în interiorul unei societăți mai puțin avansate e o posibilitate
reală, iar cazul României poate servi drept un astfel de exemplu.
O opoziție foarte clară se configurează cu prilejul acestei întrebări între
răspunsurile date de Monica Spiridon și Sanda Cordoș. Pentru Monica
Spiridon postmodernismul e un termen mult prea restrâns, în timp ce au‑
toarea clujeană invocă dimensiunea „prea amplă” a conceptului. Ambele
intervenții, însă, sunt formulate, din nou, mai ales pentru a evita un răs‑
puns propriu‑zis la întrebare. Sanda Cordoș recunoaște configurarea unei
noi direcții în cultura română, însă continuă făcând următoarele mențiuni:
„nu cred, însă, că ea admite să fie așezată sub umbrela postmodernismului,
prea amplă [s.m. R. C.] pentru a fi eficientă în cazul de față”84. La Monica
Spiridon, argumentația se bazează pe o delimitare a sferei semantice a
postmodernismului: „în sfârșit, ca să limpezim orice confuzie, post‑mo‑
dernismul este doar [s.m. R.C.] un instrument critic, o atitudine în fața
culturii – presupunând o schimbare de ductus intelectual, ca și retorică – și
nu o formulă particulară de creație”85.

81. Ibid.
82. Ibid.
83. Ibid.
84. Ibid.
85. Ibid.

127
Postmodernismul în teoria literară românească

În fine, ultima întrebare din anchetă vizează „ponderea și rolul produ‑

cătorilor de discurs metacultural, al exegeților, raportat la cel al creatorilor
[…]”86. Răspunsurile, aici, sunt în toate cazurile succinte și, în același timp,
vagi, iar întrebarea în sine apare foarte reușit ironizată, spre exemplu, în
răspunsul lui Ștefan Borbély: „deși scriu critică de aproape 20 de ani, nu
am știut până acum că sunt «producător de discurs metacultural». Voi
medita asupra acestui statut infamant…”87.
Ancheta revistei „Echinox” din 1993 dedicată postmodernismului a
trecut, mai degrabă, neobservată (comparativ cu alte dosare similare), unul
dintre motivele principale fiind aici numărul foarte mic de contribuții
(patru, mai exact). În plus, întrebările propuse sunt formulate în defavoa‑
rea unei dezbateri propriu‑zise a postmodernismului. Propunând, după
modelele testelor de tip grilă, variantele de răspuns (incluse în întrebare),
discuția e obligatoriu orientată spre bifarea uneia sau alteia dintre varian‑
te. În plus, chiar și aceste variante de răspuns sugerate în anchetă sunt, la
rândul lor, secundare în raport cu epistema postmodernă. La urma urmei,
o anchetă care lansează și întrebările și răspunsurile deopotrivă nu se poate
aștepta decât la o reacție de ostilitate din partea respondenților, iar faptul
că această reacție există aici sugerează, încă o dată, faptul că o dezbatere
privind postmodernismul nu se poate face reducând problema la o serie
de clișee stilizate conceptual.
Cum spuneam, în paginile aceleiași reviste apar însă și alte texte dedicate
postmodernismului, un prim exemplu fiind articolului lui Ciprian Mihali,
Nihilismul ca destin al postmodernității. Autorul pornește de la o ipoteză
foarte clară: „modul de gândire specific postmodernității sau «modernității
târzii» (Gianni Vattimo) se regăsește în plenitudinea sa atunci când este
vorba de a aborda tema nihilismului”88. În viziunea sa, influența filosofiei
lui Nietzsche în configurarea mentalității moderne și, ulterior, postmo‑
derne, este fundamentală, conducând către o (aparentă) criză a valorilor,
rezolvată, în definitiv, pe baza aceleiași filosofii nihiliste. Mihali însă atra‑
ge atenția în mai multe rânduri asupra faptului că nihilismul a fost adesea
interpretat greșit:

86. Ibid.
87. Ibid. p. 13.
88. Ciprian Mihali, Nihilismul ca destin al postmodernității în „Echinox”, nr. 4‑5,
anul XXV, 1993, p. 11.

128
 1987-1995

dezavuarea lui provine în mare măsură dintr‑un mod greșit de înțelegere

a atitudinii nihiliste în filozofie. Nihilismul, așa cum l‑au teoretizat (și
practicat) Nietzsche și Heidegger […] nu înseamnă nicidecum o răbuf‑
nire a unor forțe refulate care urmăresc să distrugă totul numai pentru
a‑și satisface o perversă dorință de aneantizare89.

Interpretarea pe care o avansează autorul, opusă unei atitudini „de(con)­

struc­tive”, apropie nihilismul, mai degrabă, de filosofia simulacrului propusă
de Baudrillard: „faptul că în spatele tuturor sistemelor axiologice procla‑
mate de filosofia modernă nu se găsește, în fond, nimic, el [Nietzsche] nu‑
mește aceasta nihilism”90. Baudrillard este, de altfel, o referință importantă
pentru autor, fiind citat în mai multe fragmente din finalul articolului, unde
legătura dintre nihilism și simulacru devine tot mai evidentă:
societatea informației generalizate este spațiul privilegiat al noului tip de
nihilism […] în spatele oricărei interpretări stă o altă interpretare […]
impotența adevărului a deschis drum larg practicilor, nu false, ci disua‑
sive și persuasive ale simulării, seducției, simulacrului etc. […] vremea
noastră este cea a unui nihilism «transparent», al simulării și disuasiunii
informatice91.

E important de menționat aici, ca paranteză, faptul că interpretarea lui

Mihali poate corespunde, în mare măsură, și tezelor filosofice propuse de
Lyotard în raport cu postmodernismul (cu toate că filosoful francez nu este
citat). Dacă nihilismul constată faptul că „toate sistemele axiologice pro‑
clamate de filosofia modernă” își pierd validitatea, în mod similar, Lyotard
asociază gândirea postmodernă cu o anulare a relevanței (sau a validității)
metadiscursurilor legitimatoare. În ambele cazuri, așadar, suportul gân‑
dirii postmoderne nu mai poate fi cel axiomatic (sau cel a metadiscursului
legitimator), acest nou tip de gândire configurând‑se, mai degrabă, pe
baza unei (aparent) infinite succesiuni de interpretări („în spatele oricărei
interpretări stă o altă interpretare”).
O astfel de abordare, în mod evident, implică în înțelegerea postmoder‑
nismului și acele contrarii complementare pe care mai mulți teoreticieni le
semnalează. Și în articolul său, Ciprian Mihali, după ce remarcă faptul că
„nihilismului lui Nietzsche este prin excelență metafizica timpului nostru”,

89. Ibid.
90. Ibid.
91. Ibid.

129
Postmodernismul în teoria literară românească

descrie acest timp apelând la doi termeni contradictorii, conciliați, însă,

în interiorul paradigmei postmoderne: „superficialitate și profunzime în
același timp, acesta este destinul postmodernității”92.
Despre contrariile complementare, însă, vorbește mult mai mult Dan
Șăulean, într‑un articol publicat în același număr al revistei, autorul făcând o
legătură între noile ramuri ale fizicii și cele dezvoltate în științele umaniste.
Intitulat Fizică, post‑modernism, articolul debutează cu o întrebare: „Să
fie oare o similitudine în evoluția științei și umanismului acestui secol?”93.
Șaulean observă faptul că marile revoluții din domeniul fizicii corespund,
de fapt, unor transformări similare din științele umaniste – ideea apărea,
de altfel, și în studiile despre postmodernism ale Ioanei Em. Petrescu94
care, discutând despre noua paradigmă culturală, invocă în mai multe
rânduri exemplul mutațiilor produse în fizică de la abordarea clasică la cea
relativistă, ajungând, într‑un final, la fizica cuantică (care ar corespunde
postmodernismului prin cultivarea unei logici care susține ideea contra‑
riilor complementare). Spre deosebire însă de Ioana Em. Petrescu, Dan
Șăulean nu vede neapărat o paralelă între cele două fenomene, ci mai de‑
grabă o formă de determinism, în sensul în care datorită revoluțiilor din
fizică, societatea și, ulterior, cultura au adoptat o formulă post‑modernă:
Legătura dintre fizică și ceea ce se înțelege în general prin post‑modern
nu este deloc hazardată, deoarece ce s‑a întâmplat în prima a determinat
în mod direct evoluția morală din lumea modernă și în cea de după ea.
Acest determinism al unui non‑determinism, enunțat și demonstrat ma‑
tematic de Heisenberg, este o sinteză a contradictoriului […] o depășire
a logicii aristotelice95.

În ciuda faptul că autorul invocă teoriile revoluționare din fizică dedica‑

te non‑determinismului, acesta își continuă articolul într‑o cheie profund
deterministă, reluând, în mai multe rânduri, ideea conform căreia fizica a
influențat morala societății, generând, astfel, postmodernismul.
Mizele generale ale articolului însă devin tot mai neclare pe măsură
ce textul avansează. Se vorbește, spre exemplu, despre postmodernismul

92. Ibid.
93. Dan Șăulean, Fizică, post‑modernism în „Echinox”, nr. 4‑5, anul XXV, 1993,
p. 21.
94. Vezi subcapitolul O ipoteză din prezentul studiu.
95. Ibid.

130
 1987-1995

românesc în termeni depreciativi: „mimarea unui post‑modernism româ‑

nesc de exemplu, prin câteva reflexii, trebuie privită cu multă condescen‑
dență, iar existența lui este îndoielnică”96. Are loc apoi o dublă reducție
a postmodernismului: manifestările „reale” ale curentului sunt limitate la
spațiul american, iar această limitare e apoi completată de mențiunea că
„post‑modernismul, în una din accepțiunile sale mai restrânse și acceptate,
reprezintă o orientare în educație”97. Treptat, textul devine, mai degrabă,
o pledoarie pentru o societate dezvoltată, liberă, de consum (o societate
„americană”).
Un ultim text din respectivul număr al revistei „Echinox” completează
acest tablou teoretic vorbind despre Muzica postmodernă. Autorul, Tudor
Runcanu, identifică o serie de repere ale muzicii postmoderne începând cu
multitudinea de influențe care coexistă în interiorul aceleiași piese (rock,
funk, jazz, soul etc.), până la recuperarea unor motive venind din istoria
(mai recentă sau foarte îndepărtată a) muzicii. Autorul face și o (posibilă)
distincție între muzica modernă și cea postmodernă, bazându‑se pe rapor‑
tarea muzicii la publicul‑țintă, la piața/industria muzicală:
aproape ca nu mai există muzică pentru muzică, fiind promovate doar
afacerile prospere. Apare însă paralel o cultură underground, alternativă,
mult mai valoroasă dar redusă ca arie de receptare, o cultură tolerată doar
ca «ciudățenie». E o cultură ironică ce se consumă pentru sine. Aici pot
fi identificate tendințele modernismului […] curentul postmodern se află
undeva între muzica promovată și modernism, întinzându‑și rădăcinile
în ambele sensuri98.

E interesant faptul că autorul, spre deosebire de mai mulți teoreticieni

ai postmodernismului, nu suprapune muzica postmodernă peste catego‑
ria muzicii „promovate” (a se citi de consum), păstrând încă loc pentru o
poetică modernistă (alternativă). Sunt invocate și câteva nume de trupe,
care, în viziunea autorului, corespund unei astfel de încadrări: „trupe ca
Nirvana sau Red Hot Chilli Peppers, care domină scena rock de doi‑trei
ani, au ajuns celebre deși muzica lor nu e conformă cu ce e în jur”99.

96. Ibid.
97. Ibid.
98. Tudor Runcanu, Muzica postmodernă în „Echinox”, nr. 4‑5, anul XXV, 1993,
p. 23.
99. Ibid.

131
Postmodernismul în teoria literară românească

Runcanu identifică inclusiv în spațiul românesc un caz interesant de

pionieri ai muzicii postmoderne:
la noi un prim moment ar putea fi găsit în jurul apariției «phoenicsilor» la
începutul anilor ’70, când valorificând experiența muzicii vechi românești
s‑a compus efectiv ceva nou […] aproape paralel apărea în Anglia un caz
similar, și cred că această alăturare poate certifica o tendință a postmo‑
dernismului în muzica de atunci. În 1968 la Londra Ian Anderson pu‑
nea bazele unui grup care intra în legendă, Jethro Tull […] asemănarea
pe care o fac cu Phoenixul nu e deloc întâmplătoare, singura deosebire
fiind de alt ordin decât cel muzical, o deosebire fatală de context politic
și așezare geografică100.

Sigur, articolul, după cum se poate observa și în fragmentele citate, e

mult mai interesat de muzică decât de o teoretizare propriu‑zisă a post‑
modernismului. Contribuția rămâne relevantă, însă, tocmai prin prisma
faptului că încearcă să încadreze, fie și printr‑o abordare uneori superficială
din punct de vedere conceptual, marile trupe rock ale ultimelor decade în
sfera unei eventuale muzici postmoderne (fiind amintite, pe lângă trupele
deja menționate, și The Beatles, Pink Floyd, Led Zeppelin ș.a.).

Competiția continuă
În 1994, sub coordonarea lui Gheorghe Crăciun, apare o remarcabilă
antologie de texte teoretice menită să relanseze dezbaterea în spațiul cul‑
tural românesc privind Generația ’80. Antologia, intitulată Competiția
continuă, constituie la ora actuală un reper bibliografic esențial în raport
cu subiectul literaturii anilor ’80 din spațiul românesc. Dat fiind faptul că
optzeciștii erau catalogați de mai mulți critici drept scriitori postmoderni,
în mod evident, textele abordează frecvent problema postmodernismu‑
lui. Inovațiile estetice propuse de optzeciști, tradiția literară recuperată de
aceștia, caracterul postmodern al textelor sau însăși ideea de generație sunt
doar câteva dintre subiectele dezbătute în aceste articole care, la rândul
lor, au fost publicate inițial tot în perioada 1979‑1989. Vorbim, așadar,
de reconstituirea unei imaginii de ansamblu privind literatura română a
anilor ’80, o imagine de ansamblu creată, de asemenea, prin intervenții
venind din aceeași perioadă.

100. Ibid.

132
 1987-1995

Intenția lui Gheorghe Crăciun, așa cum mărturisește acesta în prefața

cărții, era aceea de a relansa discuția despre optzecism în contextul anilor
’90, ani în care, observă autorul, începea să se manifeste o oarecare indi‑
ferență față de fenomenul literar ce acaparase cultura română în deceniul
precedent:
discuția pe care își propune să o reia această antologie are în vedere un
fenomen considerat la timpul lui important nu doar din punct de vedere
artistic, ci și ca viziune socială și atitudine etică. În toată perioada dece‑
niului trecut capul de afiș al literaturii noastre l‑a constituit spectacolul
oferit de apariția și manifestarea Generației ’80 […] Or, discuțiile acestea
n‑au fost nici până astăzi duse până la capăt și optzecismul e un fenomen
despre care acum nimeni nu mai are chef să vorbească. Nu cred că se
manifestă atât oboseala sau plictiseala percepției […], ci mai degrabă un
sentiment de insatisfacție101.

O a doua ediție a antologiei a fost publicată în 1999, aici fiind intro‑

duse și câteva texte suplimentare, precum și un dosar de receptare a pri‑
mei ediții. Observăm în acest dosar de receptare că unii critici (Ion Pop,
Cornel Moraru) pun în legătură Competiția continuă cu Antologia poeziei
generației ’80 (editată în aceeași perioadă de Alexandru Mușina), iar ambele
antologii sunt apreciate pentru inițiativa lor literară de a relansa discuția
despre curentul optzecist. Cu excepția unui text ușor polemic (semnat de
Nicolae Manolescu), și ceilalți critici prezenți în acest dosar de receptare
(Alex. Ștefănescu, Ioana Pârvulescu, Adrian Marino, Iulian Boldea ș.a.) par
a fi convinși de relevanța demersului editorial propus de Crăciun.
Cu toate acestea, în prefața celei de‑a doua ediții, Crăciun semnalează
faptul că, din punctul său de vedere, prima ediție a antologiei nu și‑a atins
scopul propus:
La cinci ani de la prima ei apariție, Competiția continuă. Generația ’80
în texte teoretice este o carte ce pretinde să fie reeditată. Deși primită cu
interes și destul de repede epuizată în librării, această culegere de texte
constituită, faut de mieux, într‑un veritabil tratat de nouă poetică literară
nu și‑a atins – după părerea mea, inițiatorul și îngrijitorul ei – toate sco‑
purile dorite. Ea n‑a reușit, de pildă, nici să resuscite interesul mediului
nostru literar și cultural față de fenomenul generației ’80 […] nici să

101. Gheorghe Crăciun, O generație incomodă, prefață la Gheorghe Crăciun (ed.),

Competiția continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, pp. 6‑7.

133
Postmodernismul în teoria literară românească

lanseze, în replică, așa cum era de așteptat, o discuție serioasă despre noua
configurație a literaturii noastre din deceniul de față102.

Poate tocmai acesta este motivul pentru care Gheorghe Crăciun op‑
tează pentru o reeditare a cărții, adăugând în plus față de prima ediție
dosarul de receptare amintit mai sus, un interviu și câteva texte noi (care
tratează despre: relația optzeciștilor cu tradiția literară, postmodernism,
textualism).
Prima secvență din antologie poartă titlul Către o nouă poetică (denu‑
mirea secțiunii a fost schimbată în Profil interior la cea de‑a doua ediție a
cărții) și găsim aici mai multe articole care discută despre literatura optze‑
cistă mai ales din perspectiva inovațiilor pe care aceasta le propune, astfel
cuvântul de ordine e noutatea. Criticii (Ștefan Borbély, Bogdan Ghiu,
Virgil Podoabă, Ion Simuț ș.a.) problematizează idei precum noua poetică,
impresia unei noi poetici (care, în realitate, e foarte veche, de fapt), proiec‑
tul Generației ’80 sau noua școală a lui Caragiale. Încă din această primă
secvență a antologiei putem constata că există anumite tipare comune în
discursul critic privind optzecismul. Practic, specificul noului curent pare
a ține de ironie, intertextualitate, banalul cotidian.
Urmează secvența intitulată Căutarea unei generații care continuă ob‑
servațiile (mai generale) din secvența anterioară, analizând îndeaproape po‑
ezia optzecistă. Și aici sunt reluate aceleași (sau noi) discuții despre ironie,
despre poetica cotidianului și se fac comparații între șaizeciști și optzeciști,
atât din punctul de vedere al unei continuității/tradiții literare, cât și din
punctul de vedere al unei rupturi categorice de trecut pe care optzeciștii o
realizează (inclusiv) prin acea ironie extrem de vizibilă în poetica lor. Există
critici care vorbesc despre realism și realitate în poezia optzecistă (Nicolae
Oprea, Radu Călin Cristea ș.a.), dar întâlnim și observații (la Gheorghe
Perian, spre exemplu) care argumentează în favoarea unei autosuficiențe a
textului poetic optzecist dincolo de orice formă de realism:
poezia generației ’80 nu cunoaște, în general, tentația realului, nu pare în-
setată de real și nici nu dorește să‑și tragă realitatea pe piept ca o cămașă.
Domeniul ei de ființare arată a fi mai degrabă cuvântul. […] Pentru poeții
tineri, care nu cred în tranzitivitatea poemului, nedorind să‑l orienteze spre

102. Id., Argument la a doua ediție în Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția con‑
tinuă, ediția a II‑a, Paralela 45, Pitești, 1999, p. 5.

134
 1987-1995

altceva decât spre el însuși, poezia este doar literatură. Nici mai mult, dar
nici mai puțin decât atât103.

Secțiunea Cuvinte împotriva mașinii de scris (redenumită Cuvântul

poeților în ediția a II‑a) aduce în discuție, ceva mai mult decât secțiunile
precedente, conceptul de postmodernism. Primul articol din această serie
(articol semnat de Liviu Antonesei) surprinde foarte bine, încă din primele
rânduri, câteva idei la care vor adera mulți dintre ceilalți poeți participanți
la această secvență a antologiei:
Poetul, astăzi – nu‑i așa? – trebuie să interiorizeze depășirea dihotomiei
tradițional‑modern și să înțeleagă că timpul său este al post‑modernității,
timp al sintezelor și întâlnirilor neașteptate, ucigaș al deosebirilor altădată
tranșante și imaginat‑definitive. A nu mai deosebi faptul «real» de acela
«livresc», pe cel trăit de cel imaginat, a postula cu tărie existența difuză
și insidioasă a memoriei imaginare, scutul și unealta poetului trăitor în
post‑modernitate104.

În această secțiune a antologiei întâlnim și câteva texte canonice despre

optzecism cum ar fi Cuvinte împotriva mașinii de scris (Mircea Cărtărescu)
sau Poezia – o șansă… (Alexandru Mușina).
După dezbaterea privind poezia optzecistă și după contribuțiile teore‑
tice ale poeților, urmează o analiză a prozei optzeciste grupată sub titlul
Compendiu despre noua proză (Harta prozei în ediția a II‑a). Dacă în cazul
poeziei s‑a vorbit mult despre postmodernism, proza pare a fi catalogată de
cei mai mulți dintre criticii antologați drept textualistă. Opțiunea pentru
textualism se datorează și faptului că mulți dintre teoreticieni catalogau ter‑
menul de postmodernism ca fiind mult prea vag. Astfel specificul textualist
al prozei devine principalul criteriu de recunoaștere a inovațiilor optzeciste.
Textualismul, însă, fiind un curent literar care are ca suport teoretic ideile
structuraliste ale grupării Tel‑Quel, face ca generația ’80 să fie catalogată
frecvent drept una a absolvenților de filologie, specializați în diferite direcții
ale teoriei literare care circulau în România acelor ani. Vorbim, așadar, de
o contaminare teoretică a prozei care în multe dintre cazuri este extrem
de vizibilă. Cu toate acestea, unii critici (vezi, spre exemplu, cazul Mircea

103. Gheorghe Perian, Restul e literatură în Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția

continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, pp. 126‑128.
104. Liviu Antonesei, Fragmente despre poezie (II) în Gheorghe Crăciun (ed.),
Competiția continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, p. 137.

135
Postmodernismul în teoria literară românească

Mihăieș) reușesc să distingă mai multe direcții ale prozei optzeciste, aces‑
tea nefiind în mod obligatoriu nici textualiste, nici (măcar) postmoderne
(autorul pledând, de fapt, pentru evitarea unor etichetări superficiale):
Romanele optzeciștilor sunt doar în mică măsură și doar de circumstanță
«textualiste». Tainele inimei – roman textualist? Dar Sala de așteptare,
a lui Bedros Horasangian? E greu de spus. S‑a propus, vizavi de Sala de
așteptare (și nu e exclus ca «subtitrarea» să migreze și spre În larg, roman
al aceluiași Horasangian), eticheta de proză postmodernă. S‑o acceptăm –
tocmai pentru că e atât de vagă105.

Tot în această secvență dedicată prozei există și câteva discuții privind

rolul cititorului, care apare complet schimbat în interiorul paradigmei
optzeciste (de această dată după un model, prin excelență, postmodern).
Foarte interesant din acest punct de vedere este articolul semnat de Mircea
Nedelciu, Un nou personaj principal, titlul făcând trimitere la noul statut
al cititorului din perspectiva literaturii optzeciste:
Neputând însă găsi motivele serioase pentru a‑i refuza pe unii cititori și
a‑i accepta pe alții, autorul din promoția ’80 a ales, se pare, calea ambi‑
ției maxime. El a făcut din cititor personajul principal al operei sale.
[…] prin dorința ei de a întreține dialogul, prin larga adresabilitate, prin
recalcularea rolului cititorului, devenit personaj principal al operei, prin
felul nou în care concepe angajarea, estetica acestei promoții se vădește
și constructivă, umanistă pe măsura epocii106.

Secțiunea următoare din antologie, intitulată O singură prejudecată,

realitatea! (Cuvântul prozatorilor în ediția a II‑a), reia multe dintre ideile
secvenței precedente, aducând însă nuanțări dintre cele mai interesante.
Același Mircea Nedelciu, spre exemplu, prezent în această secțiune cu alt
articol, observă faptul că schimbarea regulilor prozei, prin (re)introduce‑
rea în ecuație a cititorului, va genera în mod obligatoriu și un nou fel de
raportare la proză, un nou tip de receptare/lectură. O altă completare
interesantă găsim în articolul lui Gheorghe Crăciun, Autenticitatea ca
metodă de lucru, aici autorul sugerând un oarecare avans pe care poezia îl
are în fața prozei în raport cu schimbările din societate:

105. Mircea Mihăieș, Chestiuni de fapt în Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția

continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, p. 258.
106. Mircea Nedelciu, Un nou personaj principal în Gheorghe Crăciun (ed.),
Competiția continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, pp. 252‑254.

136
 1987-1995

impactul mijloacelor de comunicare în masă, manifestarea structurilor

social‑economice în continuă transformare, expansiunea cotidianului și
degradarea unei anume mentalități despre viața privată sunt fenomene ale
zilei, ale străzii, ale familiei, ale colectivităților umane în ansamblu pe care
scriitorul nu le poate ignora […] este posibil ca spiritul de disponibilitate al
poeților să fi sesizat mai repede această nouă condiție a individualității lor
și poezia să fi avut aici de câștigat. Ar fi poate de observat că, deși e vorba
de confruntarea cu aceeași lume, proza, spre deosebire de poezie, suferă
încă de un prea mare respect al temelor și structurilor preexistente107.

Ultimul capitol teoretic al antologiei este intitulat Moștenitori și moș‑

teniți (acesta e penultimul capitol din ediția a II‑a unde apare cu titlul
Generația ’80 și tradiția), iar aici sunt foarte interesante lămuririle pe care
le aduc în textele lor autori precum Al. Cistelecan sau Vasile Gogea. Practic,
ambii fac o distincție între tradiția literară, respectiv moștenirea literară.
Simplificând puțin lucrurile, am putea admite faptul că tradiția literară
ține de cadrul general al culturii (românești, în cazul de față), în timp ce
moștenirea literară este acea parte din tradiție de la care un anumit autor
(sau grup de autori) alege să se revendice. O distincție foarte importantă
întâlnim și în articolul O problemă în doi timpi, semnat Ion Bogdan Lefter.
Autorul observă aici faptul că raportarea la tradiție se poate face în două
moduri distincte. Pe de o parte se poate vorbi despre intertextualitate/
rescriere, fiind astfel recuperat un text mai vechi (fie în sens laudativ, fie
în sens ironic). Pe de altă parte se poate vorbi despre o încercare de des‑
prindere de vechile paradigme literare, iar această soluție este, în opinia lui
Lefter, tot o formă de dialog cu tradiția.
În cea de‑a doua ediție a volumului, apare adăugată, la final, o nouă sec‑
vență care își propune clarificarea conceptuală a unor termeni‑cheie cu care
critica literară a lucrat frecvent în anii ’80 analizând noile inovații literare.
După un prim articol, semnat de Vasile Andru, despre textualism, urmează
câteva clarificări conceptuale ale termenul de postmodernism (mai multe
dintre acestea fiind preluate din celebrul număr al revistei Caiete critice din
1986). E interesant de remarcat faptul că antologia se încheie cu un text
mai degrabă pesimist în care analiza minuțioasă a literaturii românești din
anii ’80 conduce spre concluzii extrem de sceptice. E vorba aici articolul

107. Gheorghe Crăciun, Autenticitatea ca metodă de lucru în Gheorghe Crăciun

(ed.), Competiția continuă, Editura Vlasie, Pitești, 1994, p. 283‑284.

137
Postmodernismul în teoria literară românească

lui Alexandru Mușina, Postmodernismul la Porțile Orientului (publicat cu

titlul inițial din 1988, Postmodernismul, o frumoasă poveste).
Dacă în prefața celei de‑a doua ediții, Crăciun se arăta oarecum dez‑
amăgit, constatând că volumul nu reușit resuscitarea lumii literare româ‑
nești, tot Crăciun semnalează faptul că, încă de la prima ediție, Competiția
continuă a devenit o referință bibliografică majoră în discuțiile despre
Generația ’80:
Prima ediție e o carte intrată deja în bibliografiile critice ale ultimilor cinci
ani. S‑au interesat de ea și cercetători străini ai literaturii române. O fo‑
losesc la ore, pentru unele texte cu caracter panoramic, până și profesorii
de liceu. Ea a devenit, cum bănuiam de la prima ediție, un material de
referință, epura unui fapt de istorie literară108.

Privind lucrurile din perspectiva prezentului nu putem să nu constatăm

faptul că odată cu apariția celei de‑a două ediții a cărții și, implicit, odată
cu trecerea timpului antologia Competiția continuă și‑a conturat tot mai
clar statutul de reper bibliografic esențial în raport cu literatura română, iar
acest lucru nu este deloc surprinzător dacă ținem cont de faptul că avem
de‑a face cu o colecție de texte teoretice din anii ’80 care problematizează
literatura anilor ’80, reușind cu atât mai mult să surprindă spiritul unei
epoci de la care se revendică multe dintre direcțiile literare actuale.

„Euresis” 1995
La aproape zece ani de la numărul special al revistei „Caiete critice” din
1986, apare în spațiul cultural românesc un nou dosar dedicat postmo‑
dernismului care avea să devină, în anii următori, la rândul său, un reper
esențial în materie de teorii românești ale curentului. Însă contextele în
care apar cele două dosare sunt foarte diferite. În 1986 nu exista o tradi‑
ție a teoriilor românești despre postmodernism, iar accesul la bibliografia
occidentală de specialitate era extrem de limitat, date fiind rigorile regi‑
mului comunist. La apariția numărului special dedicat postmodernismului,
al revistei „Euresis” din 1995, dezbaterile românești despre concept erau
deja numeroase și, în plus, bibliografia occidentală de specialitate devenise
între timp accesibilă. Trebuie menționat, de asemenea, faptul că articolele

108. Id., Argument la a două ediție în Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția con‑
tinuă, ediția a II‑a, Paralela 45, Pitești, 1999, p. 7.

138
 1987-1995

publicate în „Euresis” sunt toate scrise sau traduse într‑o limbă de circu‑
lație internațională.
În respectivul număr al revistei găsim reproduse și câteva (traduceri
de) articole românești mai vechi, datând din perioada anilor ’80. E într‑o
oarecare măsură surprinzător faptul că (în materie de teorii despre postmo‑
dernism) prima jumătate a anilor ’90 e marcată de o reluare a articolelor
scrise în deceniul precedent: antologia (de succes) Competiția continuă
editată de Gheorghe Crăciun în 1994 (comentată în subcapitolul prece‑
dent) era constituită integral din articole datând din anii ’80, iar „Euresis”
reproduce, de asemenea, câteva articole datând din respectiva perioadă.
E vorba, spre exemplu, de articolul Ioanei Em. Petrescu, Modernism/
Postmodernism. O ipoteză, sau de Postmodernismul la Porțile Orientului
semnat Alexandru Mușina (ambele articole fiind inițial publicate în 1988).
Textul Ioanei Em. Petrescu nu apare datat, deși vorbim de o republicare
(postumă), iar în cazul lui Alexandru Mușina situația este, de asemenea,
neobișnuită. Traducerea în limba franceză a Postmodernismului la Porțile
Orientului apare datată (la finalul articolului) mai 1996109. Astfel, cititorul
ar putea avea impresia că textul lui Mușina a fost scris special pentru acest
număr al revistei, cu toate că el fusese publicat (în limba română) încă din
1988, iar apoi republicat în volumul Unde se află poezia din 1996 (deci, în
același an cu apariția propriu‑zisă din „Euresis”110). De altfel, într‑un inter‑
viu realizat de Mihail Vakulovski în 1999, Alexandru Mușina condamnă
foarte dur criticii care apelează la această traducere în franceză a articolului
său din „Euresis”, ignorând textul original în limba română (principalul
autor vizat fiind aici Mircea Cărtărescu):
sunt împotriva fușeraiului intelectual, a ideilor second‑hand ș.a.m.d. Nu
mai insist, mi se pare suficient ce‑am scris în cele trei texte despre «post‑
modernismul românesc» […] Pe cine‑l interesează și cu cine să polemizez?

109. Deși vorbim de numărul pe 1995 al revistei, mai multe articole apar datate
din 1996. Cazul articolului lui Mușina nu este, așadar, singular din acest punct de
vedere, inclusiv textul La prose postmoderniste et le textualisme médiatique, semnat
Ion Manloescu, fiind, de asemenea, datat “ianuarie 1996”. E o practică obișnuită a
revistelor științifice cu apariție anuală: în cazul în care numărul revistei e finalizat cu
o întârziere de un an (sau chiar mai mult), respectivul număr apare datat în funcție
de precedentul, indiferent de eventualele întârzieri. Astfel de articole, însă, sunt im‑
portante deoarece pe baza lor putem stabili data reală a apariției numărului revistei,
iar aici, cel mai probabil, anul este 1996.
110. Vezi nota precedentă.

139
Postmodernismul în teoria literară românească

Cu Mircea Cărtărescu, care se războiește cu mine dând citatele în fran‑

ceză – dintr‑o carte scrisă‑n românește! – din «Postmodernismul la Porțile
Orientului». E evident că s‑a folosit doar de revista Euresis, n‑a catadixit
să caute, nu Astra din 1988, ci cartea în care apăruse textul în cauză
[…] și e vorba de o teză de doctorat. Nu mă deranjează că mă «rade»
(e dreptul lui), nu m‑ar fi deranjat dacă mă ignora total (era dreptul lui),
dar să nu mă citeze‑n franceză, când eu am scris în românește, limbă pe
care o cunoaște foarte bine [sublinierile aparțin autorului, n.m. R.C.]111.

Evident, majoritatea contribuțiilor din dosar sunt, totuși, inedite. Textul

introductiv e semnat de Mircea Martin și se intitulează En guise d’in‑
troduction: D’un postmodernisme sans rivages et d’un postmodernisme sans
postmodernité112. Apare semnalat și aici, în mai multe rânduri, caracterul
pluralist al postmodernismului (acesta fiind descris drept un curent ce îm‑
bină direcții, tradiții sau soluții estetice dintre cele mai variate), însă mizele
articolului se îndreaptă mai degrabă spre un alt aspect legat de pluralism,
un aspect discutat relativ puțin în spațiul cultural românesc până la acea
vreme. Mai exact, e vorba de faptul că există o pluralitate (o multitudine)
de postmodernisme.
Foarte mulți teoreticieni români au discutat, înainte de dosarul revistei
„Euresis” din 1995, despre manifestări ale postmodernismului în spații
culturale diferite, semnalând faptul că există, în unele cazuri, diferențe
majore. Ceea ce trebuie amintit aici însă e faptul că de obicei aceste discu‑
ții erau purtate după o schemă relativ comună: există un postmodernism
(autentic) în Occident (sau, mai ales, în spațiul american) și există un post‑
modernism românesc (sau est‑european) care fie nu e la fel de autentic
precum cel occidental, fie e un fals postmodernism. Astfel, apelând adesea
la o atitudine extrem de critică față de spațiul cultural românesc, mulți au‑
tori au sugerat că postmodernismul românesc fie nu există, fie este o copie
nereușită a postmodernismului american. Dezbaterea era purtată pe baza
unor dihotomii exclusive: postmodernism adevărat vs. postmodernism

111. Alexandru Mușina, Sinapse, Aula, Brașov, 2001, p. 201.

112. Mircea Martin, En guise d’introduction: D’un postmodernisme sans rivages
et d’un postmodernisme sans postmodernité în „Euresis”, nr. 1‑2, 1995, pp. 3‑13; o
versiune în limba română a textului a fost publicată și secvențial în două articole ale
autorului din 1996: prima jumătate din articol a fost publicată cu titlul Spre un post‑
modernism nețărmurit? în „Luceafărul”, nr. 37, octombrie 1996, pp. 12‑13, iar cea
de‑a doua jumătate a textului apare cu titlul Un postmodernism fără postmodernitate
în „România literară”, nr. 40, 1996, pp. 12‑13.

140
 1987-1995

fals, respectiv postmodernism american (occidental) vs. postmodernism

românesc (eventual, est‑european)113. Articolul lui Mircea Martin, în foar‑
te multe secvențe, își propune tocmai depășirea acestor tipuri de categorii
dihotomice restrictive.
Faptul că postmodernismul diferă de la o formă de artă la alta e un as‑
pect consemnat de mai mulți critici. La Mircea Martin observăm că aceste
distincții sunt însă extinse și la nivelul spațiilor (socio‑)culturale, iar exem‑
plele avute în vedere nu vizează, de această dată, exclusiv o comparație
între spațiul românesc și cel occidental:
les acceptions du terme diffèrent de la littérature à l’architecture, des arts
plastiques à la musique, chaque domaine avec ses traditions spécifiques à
l’intérieur desquelles on peut établir d’autres différences entre la pratique
artistique et la théorie, entre le discours et le méta‑discours. […] Passant
d’un espace culturel à un autre, de l’Europe en Amérique du Nord ou du
Sud, les sens changent de nouveau, inévitablement. Le postmodernisme
colombien, par exemple, est autre que celui français ou tchèque. Nous
donnons le même nom à des réalités différentes114.

Multitudinea de versiuni ale postmodernismului este evidențiată de au‑

tor și atunci când aceasta descrie relația curentului cu modernismul care l‑a
precedat, sugerând posibilitatea mai multor soluții de depășire (sau reinte‑
grare) a paradigmei moderniste în funcție de diferitele direcții ale acesteia:
Tout acte de postmodernisme suppose une relation logique avec le mo‑
dernisme, avec un certain modernisme. La conceptualisation ne peut
empêcher la représentation à chaque fois spécifique. Chaque auteur post‑
moderne este libre et condamné en même temps à concevoir autrement
le modernisme. C’est de là aussi que provient peut‑être la diversité décon‑
certante des manifestations postmodernes115.

Modul în care Mircea Martin argumentează multitudinea de manifestări

diferite ale curentului postmodern diferă față de opiniile altor teoreticieni

113. Sigur, putem avea în vedere și situația fericită în care unii critici au conclu‑
zionat că postmodernismul românesc, deși e diferit de cel american, nu e mai puțin
relevant în materie de inovații estetice. Însă această situație nu exclude abordarea
„dualistă” a problemei, în condițiile în care discuția, oricum, se reduce la aceleași
două spații culturale (cel românesc vs. cel occidental).
114. Mircea Martin, En guise d’introduction: D’un postmodernisme sans rivages et
d’un postmodernism sans postmodernité în „Euresis”, nr. 1‑2, 1995, p. 5.
115. Ibid.

141
Postmodernismul în teoria literară românească

care abordaseră subiectul în epoca precedentă prin câteva nuanțe foarte

importante. Pentru comparație putem apela, spre exemplu, la articolul
(simptomatic, în mai multe privințe) al lui Nicolae Manolescu din „Caiete
critice” 1986 unde acesta afirma: „în momentul de față, confuzia conti‑
nuă să fie destul de mare în privința postmodernismului și există cam tot
atâtea păreri câte capete și‑au pus la contribuție materia cenușie”116. Ideea
sugerată de Manolescu aici, dar și în alte pasaje din același articol (sau în
alte articole similare din perioadă), este aceea că existau mai multe teorii
despre postmodernism, multe dintre acestea extrem de diferite între ele,
dacă nu chiar contradictorii. Însă, pentru Manolescu, această multitudine
de teorii nu semnala faptul că există mai multe forme de postmodernism,
ci faptul că postmodernismul (unic în felul său) era un concept încă necla‑
rificat pe deplin. Practic, Manolescu pledează pentru un curent omogen,
unitar, iar opiniile contradictorii despre concept sugerează dificultatea sa
teoretică. Simplificând, putem admite faptul că autorul lucra aici după un
model logic ce presupune o teorie corectă despre postmodernism, respectiv
o multitudine de teorii care nu pot fi (toate) corecte (din moment ce unele
dintre ele sunt contradictorii). Fără a putea discerne (dat fiind contextul în
care a fost scris articolul – România anilor ’80) care este adevăratul post‑
modernism, Manolescu asociază multitudinea teoriilor existente despre
postmodernism cu o eventuală dificultate a conceptului (cel puțin raportat
la contextul socio‑politic și cultural respectiv). Pentru Mircea Martin, lu‑
crurile stau diferit, în condițiile în care acesta pledează pentru o pluralitate
de manifestări diferite ale curentului postmodern. Numeroasele direcții
propuse de teoreticieni, critici sau artiști în raport cu postmodernismul,
fie ele și contradictorii, nu semnalează un curent instabil sau neclar, ci un
curent care s‑a dezvoltat spre mai multe forme diferite, coexistente. Ideea
mai multor postmodernisme ar fi, de altfel, perfect congruentă cu caracterul
pluralist intrinsec asociat în general cu postmodernismul. Desigur, compa‑
rația dintre cele două texte are aici doar un rol expozitiv și nu presupune
neapărat o confruntare valorică. De altfel, acest lucru ar fi, oricum, aproape
imposibil, dat fiind faptul că în cazul lui Manolescu vorbim despre unul
dintre primele texte legate de postmodernism din perioada României anilor
’80, în timp ce articolul lui Martin, propunând în mod vizibil o mai largă

116. Nicolae Manolescu, Poeții pereche în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 52.

142
 1987-1995

deschidere teoretică, e publicat într‑un context socio‑politic și cultural

mult mai relaxat117.
Articolul lui Mircea Martin se oprește în mai multe rânduri și asupra
situației postmodernismului românesc, în special în ultimele paragrafe ale
textului, autorul semnalând aici caracterul realmente complex al literatu‑
rii române postmoderne, în ciuda unui context social total nefavorabil.
Plecând de la ideea că societatea românească a acelor ani nu era încă o
societate propriu‑zis postmodernă (din punct de vedere economic, soci‑
al, dar și din punctul de vedere al mentalităților), verdictul pe care îl dă
Martin în raport cu postmodernismul românesc este cel anticipat încă
din titlul articolului: în cazul spațiului cultural românesc de la acea vreme
vorbim despre un (posibil) postmodernism fără postmodernitate. Această
idee avea să fie, de fapt, reluată sau parafrazată masiv în anii următori de
către mai mulți teoreticieni români ai curentului. Pe de altă parte, într‑un
interviu din 1999 deja amintit, Alexandru Mușina ironizează deopotrivă
ideea propusă de Martin a unui „postmodernism fără postmodernitate”,
precum și dezvoltarea ei de către alți autori români:
Mircea Martin, care este un tip superinteligent – dar el, ca și Manolescu,
are marea calitate și marele defect de a produce sofisme, necesare într‑un
fel complexelor și limitelor culturii române – se întreba la moment dat
dacă nu poate exista un postmodernism (literar) fără postmodernitate.
E ca și cum ai vorbi de computer fără electricitate. Mircea Martin, cu

117. Menționarea lui Manolescu aici nu e însă complet întâmplătoare, în condițiile

în care însuși Mircea Martin face o trimitere ușor polemică la acesta chiar în ultimul
paragraf al articolului atunci când discută despre disputa privind posibila postmoder‑
nitate a generației ’60 în contrast cu generația ’80: „Jaloux de leur propre originalité
[…] les quatre‑vingtards s’avèrent extrêmement pointilleux à se délimiter de leurs
prédécesseurs et […] l’opposition entre la génération des années ’60 et celle des
années ’80 structure, en fait, la période contemporaine des lettres roumaines. Cela
étant, on a du mal a admettre l’opinion suivant laquelle la génération des années ’60
serait, à son tour, postmoderne du fait qu’elle a «renoué avec la tradition», surtout la
tradition proche, de l’entre‑deux‑guerres. N. Manolescu fonde cette hypothèse sur
l’opposition entre le postmodernisme et… le proletcultisme […]. Deux remarques
s’imposent: le postmodernisme ne saurait s’opposer au proletcultisme puisque la né‑
gation de ce dernier a été extra‑littéraire, politique […] Enfin, l’action de récupération
de la génération des années ’60 n’a rien d’une attitude postmoderniste; c’est plutôt
le retour à une relative normalité, une reprise du circuit normal de la littérature nati‑
onale, interrompu arbitrairement par la période proletcultiste. En outre, ce qui a été
récupéré ce fut précisément… le modernisme” (p. 13).

143
Postmodernismul în teoria literară românească

finețea‑i caracteristică, nu tranșa, dar s‑au găsit destui prostovani care

să se repeadă să ne demonstreze că poate exista un postmodernism fără
postmodernitate118.

În interviu, chiar înainte de această critică explicită a tezei lui Martin,

Mușina pare să ironizeze (de această dată, fără a‑l nominaliza pe Martin)
și ideea unor mutații postmoderne care diferă de la o țară la alta: „dacă
ți‑aș spune, hai să analizăm postmodernismul tadjic sau chirghiz, sau post‑
modernismul sudanez, bineînțeles că ai râde. Dar când spunem postmo‑
dernismul românesc suntem foarte mândri că postmodernismul, care este
ceva transnațional, exprimă o lume fără naționalism, capătă acest atribut
de «românesc», care ar fi deosebit de postmodernismul străin”119.
Ideea conform căreia postmodernismul a luat forme radical diferite de
la un spațiu socio‑cultural la altul apare, însă, și în alte articole din dosar.
De altfel, după articolul introductiv semnat Mircea Martin, urmează un
capitol intitulat sugestiv Postmodernisme – Postmodernismes. Aici Monica
Spiridon, spre exemplu, afirmă în textul său: „cutting across the otherwise
huge bibliography gathered recently reveals almost as many postmoder‑
nisms as there are geographical areas, cultures, domains of speculation and
creation (and an extra some)”120. Aș sublinia din citatul reprodus mai sus
și expresia „huge bibliography gathered recently”. Dacă în România anilor
’80 unul dintre neajunsurile majore ale dezbaterii privind postmodernismul
se lega de puținele resurse bibliografice disponibile, iată că, în mod previ‑
zibil, în 1995 vorbim despre un volum imens de astfel de resurse (recent
devenite disponibile). În opinia autoarei, multitudinea de teorii despre
postmodernism, precum și numeroasele soluții estetice propuse de artiști
dau curentului o dimensiune copleșitoare, totalizantă, care riscă, de fapt,
să‑l anuleze conceptual: „today, postmodernism means Everything – an
antiphrastic variant of Nothing”121. Privit astfel, postmodernismul devine
un fel de anti‑curent artistic, refuzând să propună un anumit program

118. Mihail Vakulovski, Portret de grup cu «generația» ’80 (interviuri), Tracus

Arte, București, 2011, pp. 98‑99.
119. Ibid., p. 98. În plus, același Mușina nu este de acord, la câteva paragrafe
distanță, nici cu prezența unui spirit postmodern transnațional (global) la nivelul
spațiului cultural românesc: „să nu punem blugilor românești eticheta Levi’s. Deci
Levi’s românesc, cam așa ar fi postmodernismul românesc” (p. 100).
120. Monica Spirdon, Postmodernism is Elsewhere în „Euresis”, nr. 1‑2, 1995, p. 77.
121. Ibid.

144
 1987-1995

estetic, acceptând orice formă pre‑existentă și orice experiment inedit de‑

opotrivă. Simplificând, putem spune că postmodernismul ar avea drept
(unic) program estetic lipsa oricărui program estetic:
post‑modernism lacks the freedom of typological circulation other notions
enjoy, for instance the baroque, romanticism and so on. Umberto Eco’s
identifying postmodernism with a spiritual category simply means that
postmodernism is not content with a given style of creation, neither with
a particular aesthetic program […] to put it in terms of poetics, in the
language of the various arts, postmodernist pluralism (occasionally labe‑
led as eclectism) takes shape through its own law: Everything is allowed!
when it comes to subjects or to the techniques of creation122.

Raportat la perioada respectivă, observăm că dezbaterile privind con‑

ceptul de postmodernism în spațiul cultural românesc par să fie aduse la zi
odată cu acest dosar, dat fiind numărul foarte mare de articole reproduse
aici, articole ce acoperă cele mai diversificate arii ale fenomenului postmo‑
dern. Vorbim, pe de o parte, de texte (foarte bine documentate) despre
postmodernism în muzică (Valentina Sandu‑Dediu), arhitectură (Augustin
Ioan), arte (Amelia Pavel, Adina Văeți) sau în lingvistică (Rodica Zafiu).
De asemenea, dosarul propune și o secție de recenzii la câteva volume im‑
portante (care vizează, de asemenea postmodernismul) recent apărute la
acea vreme în spațiu occidental sau cel românesc. În plus, lista de colabo‑
ratori în sine poate fi un indicator al relevanței teoretice a dosarului. Apar,
spre exemplu, reproduse două articole semnate de nume importante ale
teoriei literare din spațiul occidental – Linda Hutcheon, respectiv Richard
Shusterman – sau autori români care emigraseră deja (unii de foarte mulți
ani) în Occident: Virgil Nemoianu, Marcel Cornis‑Pope, Mihai Spăriosu,
Christian Moraru. Dintre autorii români nu lipsesc nici acele nume care se
implicaseră în dezbaterea privind postmodernismul încă din anii ’80: Ion
Bogdan Lefter123, Monica Spiridon, Radu G. Țeposu, Gheorghe Crăciun,

122. Ibid., pp. 81‑82.

123. Articolul lui Ion Bogdan Lefter, intitulat La reconstruiction du moi de l’auteur,
preia, de fapt, și câteva porțiuni din textul său Secvențe despre scrierea unui „roman
de idei”, publicat în „Caiete critice” 1986. Mențiunea nu apare în cadrul articolului
din „Euresis”, dar avea să fie făcută de autor într‑o notă de subsol din volumul său
Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Paralela 45, Pitești, 2000, p. 85:
„apărut în limba franceză, sub titlul La reconstruction du moi de l’auteur, în Euresis
[…] textul preia porțiuni din Secvențe despre scrierea unui „roman de idei” și din

145
Postmodernismul în teoria literară românească

respectiv cei doi autori amintiți deja, Alexandru Mușina și Ioana Em.
Petrescu, cu articolele datând chiar de la sfârșitul anilor ’80. Nu în ultimul
rând, câteva observații foarte interesante descoperim și într‑o secvență a
dosarului dedicată postmodernilor români – aici autori precum Marian
Papahagi, Svetlana Cârstean, Ilina Gregori ș.a. discutând punctual poetica
anumitor autori postmoderni români.
Pe de o parte, opiniile, direcțiile și speculațiile din dosar aduc la zi
dezbaterea despre postmodernism (raportat la perioada respectivă), însă
surprind, în egală măsură, dimensiunea caleidoscopică a postmodernismu‑
lui. Postmodernismul devine un curent tot mai greu de definit pe măsură
ce apar noi mărci definitorii ale sale. Impresia creată este aceea că aproape
orice atitudine sau soluție estetică poate fi o marcă a postmodernismului:
istoricitatea, dar și post‑istoria, distanța estetică, dar și anularea distanței
estetice, textualitatea pură, dar și realul cotidian ș.a.m.d. De fapt, un de‑
taliu interesant legat de dosarul „Euresis” se referă chiar la această căutare
a mărcilor definitorii pentru postmodernism. E, într‑o anumită măsură,
o nouă atitudine a teoreticienilor români care nu mai urmăresc (ca în anii
’80) să definească postmodernismul, ci caută mărcile definitorii ale post‑
modernismului. Diferența dintre cele două atitudini poate părea superfici‑
ală, dar, în plan concret, ea presupune o altă logică a discursului teoretic.
În loc să definească postmodernismul („postmodernismul este…”), autorii
aduc în discuție noi concepte/direcții literare („the collapse of distance”,
„the rhetoric of disenchantment”, „the rhetoric of displacement” ș.a.m.d.)
pe care le asociază cu paradigma postmodernă, înlocuind astfel o posibilă
definiție a acesteia. Pe scurt, chiar dacă e vorba mai degrabă de o dife‑
rență subtilă, merită specificat faptul că în anii ’80 teoreticienii români
încercau să definească postmodernismul, în timp ce în anii ’90 miza pare
a fi aceea de a descrie postmodernismul (prin apelul la noi concepte, la fel
de neclare, în fond). Accentul, astfel, în anii ’90, se mută de la „postmo‑
dernismul” propriu‑zis, la „mărcile postmodernismului”, iar acum aceste
mărci sunt cele care se cer definite, nu conceptul‑umbrelă ce le însumează.
Sigur, această schimbare de atitudine nu „rezolvă”, de fapt, niciuna din‑
tre provocările cărora teoreticienii trebuie să le răspundă. Pe de o parte,
postmodernismul rămâne neclarificat pe deplin (de altfel, e foarte posibil

Imposibila întoarcere […] cu toată repetiția, îl includ aici [în volum, n.m. R.C.]
pentru prima sa treime, care rezuma situația pentru ipoteticul cititor străin […]”.

146
 1987-1995

ca o definiție clară a conceptului să nu existe). Pe de altă parte, fiind vorba

de un curent eclectic, pluralist, postmodernismul pare să accepte drept
mărci definitorii aproape orice fel de soluții estetice. Astfel noua provoca‑
re a teoriei devine acum aceea de a defini mărcile definitorii ale postmo‑
dernismului (probabil infinite ca număr), după ce tacit evitase definirea
postmodernismului în sine. Situația, de fapt, e foarte bine sintetizată de
Monica Spiridon în articolul pe care l‑am amintit anterior: „postmoder‑
nism ranges with the concepts that everybody makes use of but nobody
defines”124. Vorbim, așadar, de o permanentă extindere a „domeniului”
postmodern, prin acumularea treptată de noi concepte operaționale, chiar
dacă aceste concepte, în multe cazuri, nu sunt neapărat clarificare teore‑
tic, având mai degrabă un efect pur sugestiv. Desigur, distincția pe care
am propus‑o anterior între teoriile anilor ’80 și cele din anii ’90 nu e una
radicală, descrieri ale postmodernismului printr‑o enumerare de concep‑
te extravagante, respectiv încercări de definire punctuale ale termenului,
existând în ambele decade. Acesta e și motivul pentru care am vorbit de
o atitudine teoretică, mizele principale ale articolelor favorizând mai de‑
grabă definirea conceptului în ’80, respectiv descrierea sa (prin asociere
cu noi concepte literare) în anii ’90.
Privind retrospectiv, putem admite faptul că dosarul revistei „Euresis”
a câștigat în bibliografia românească de specialitate o popularitate similară
cu cea a dosarului „Caietelor critice” din 1986, ambele fiind citate (uneori
masiv) în majoritatea volumelor românești dedicate postmodernismului,
în ciuda diferențelor dintre ele125. Dacă numărul din 1986 al „Caietelor
critice” este primul dosar major dedicat postmodernismului în cultura ro‑
mână, într‑un anume sens, „Euresis” 1995 (publicat, probabil, în 1996)
poate fi privit ca ultimul dosar important în acest sens, dat fiind faptul că
începând cu anul 1996 dezbaterea se mută în volumele de autor dedica‑
te postmodernismului (Monica Spiridon, Liviu Petrescu – 1996, Mircea

124. Monica Spiridon, Postmodernism is Elsewhere în „Euresis”, nr. 1‑2, 1995, p.

82.
125. Recunoscând importanța majoră pe care dosarul revistei „Euresis” 1995 l‑a
avut, noua serie a revistei republică parțial dosarul în 2009 într‑un număr oma‑
gial („Euresis” – număr tematic: Romanian postmodernism – then and now, nr.
1‑4 din 2009), adăugând și câteva contribuții noi (de la autori precum Dumitru
Chioaru, Miruna Runcan, Paul Cernat, Anca Băicoianu ș.a.), precum și o secvență
In Memeoriam: Matei Călinescu (la care contribuie Mircea Martin, Monica Spiridon,
Alexandru Matei, Raluca Dună și Irina Georgescu).

147
Postmodernismul în teoria literară românească

Cărtărescu – 1999, Ion Bogdan Lefter – 2000 etc.). Traseul de la „Caiete

critice” 1986 la „Euresis” 1995, completat cu selecția de articole din an‑
tologia Competiția continuă, surprinde, de fapt, toate direcțiile majore din
dezbaterea românească a postmodernismului în revistele literare românești.
Această „bătălie culturală” se mută însă în anii următori spre volumele de
autor unde, cel puțin în unele cazuri, putem vorbi despre încercări teore‑
tice de circumscriere a fenomenului postmodern.

148
Volume de autor, retrospective

Primele volume
După 1995, dezbaterea privind postmodernismul în spațiul cultural româ‑
nesc trece din planul articolelor din revistele literare la volumele de autor.
Vorbim, în acest caz, de abordări mult mai ample în care postmodernismul
e investigat în detaliu, urmărindu‑se evoluția istorică a conceptului sau re‑
gistrul de direcții spre care curentul s‑a dezvoltat. Dacă articolele teoretice
din reviste păstrau un caracter fragmentar, abordând doar câteva aspecte
punctuale legate de postmodernism (sau, din contra, observații generale
asupra conceptului lipsite de o reală utilitate teoretică), volumele de autor
încearcă în mai multe dintre cazuri să stabilească o imagine de ansamblu
coerentă și aparent totalizantă asupra fenomenului.
Înainte, însă, de a discuta volumele importante apărute după 1995,
merită amintite câteva cărți (apărute mai devreme) care abordează, fie și
parțial, problematica postmodernismului sau care propun abordări mai
puțin teoretice, dar relevante subiectului, venind din zone precum istoria
artei, eseistică, naratologie etc.
Un prim exemplu foarte important în acest sens este cartea lui Radu
Lupan, Moderni și postmoderni – text și context II, publicată în 19881. Așa
cum notează și Ștefan Borbély într‑un studiu, „cartea lui Radu Lupan,
Moderni și postmoderni (1988) fiind prima care pune la noi, în mod expli‑
cit, termenul [de postmodernism] pe copertă”2. Apariția acestei cărți în
spațiul cultural românesc din 1988 e într‑o anumită măsură surprinzătoare,
în condițiile în care dezbaterea privind conceptul de postmodernism abia
prindea contur la acea vreme în articolele din revistele literare. Desigur,
volumul lui Radu Lupan nu are neapărat ca miză centrală clarificarea

1. Radu Lupan, Moderni și postmoderni – Text și context II, Cartea Românească,

București, 1988.
2. Ștefan Borbély, Existența diafană, Ideea Europeană, București, 2011, p. 123.

149
Postmodernismul în teoria literară românească

conceptuală a postmodernismului. Autorul propune, mai degrabă, o ana‑

liză a câtorva opere importante ale unor autori precum Joyce, Faulkner,
Pynchon, Barth ș.a. De asemenea, așa cum sugerează și titlul cărții, accen‑
tul nu cade doar pe scriitorii postmoderni, ci și pe cei moderni. Cu toate
acestea însă, volumul lui Radu Lupan abordează în mai multe rânduri,
dintr‑o perspectivă istorică și teoretică, conceptul de postmodernism, iar
observațiile sale (multe dintre ele fiind construite pe fondul textelor lui
John Barth) sunt foarte interesante, mai ales dacă ținem cont de anul
publicării volumului. De exemplu, autorul propune la un moment dat o
micro‑istorie a termenilor care au desemnat soluțiile estetice legitimate în
proza americană postmodernă:
interesantă e și evoluția termenilor care le‑au desemnat în timp, fiecare
adăugând și marcând, de fapt, o altă notă, mai mult sau mai puțin defini‑
torie. La început a fost metaficțiunea (metafiction). Termenul a fost intro‑
dus de criticul și romancierul William Gass […]. Într‑un eseu‑manifest,
publicat în Partisan Review, în anul 1973, Raymond Federman, critic
și romancier, propunea pentru noile forme de ficțiune o altă denumire
«mai adecvată»: supraficțiune (surfiction) […]. Dar Jerome Klinkowitz,
mai imperios și vehement, numește noua proză o ficțiune a rupturii (dis‑
ruptive fiction)3.

Volumul lui Radu Lupan apelează frecvent la o bibliografie occidentală

(aparținând, mai ales, spațiului universitar american) și e orientat spre autori
de limbă engleză, însă, cu toate acestea, comentariile sale critice privind
textele respectivilor autori moderni și postmoderni nu dau impresia unui
volum omogen, arătând, mai degrabă, ca un grupaj de texte cu mize și
abordări diferite, puse laolaltă pe baza unor criterii foarte vagi (cum ar, fi
spre exemplu, caracterul modern sau postmodern al textelor). În raport
cu postmodernismul, există două capitole unde mai multe dintre obser‑
vațiile teoretice propuse de John Barth sunt amplu comentate, aici fiind,
într‑adevăr, clarificare câteva aspecte ale curentului precum apropierea sa
de o cultură a maselor sau (în raport cu textele postmoderne) intertextu‑
alitatea și autoreferențialitatea.
În 1992 apare volumul Vârstele romanului semnat de Liviu Petrescu
în cadrul căruia conceptul de postmodernism ocupă un rol important. Așa

3. Radu Lupan, Moderni și postmoderni – Text și context II, Cartea Românească,

București, 1988, pp. 141‑142.

150
 Volume de autor, retrospective

cum aflăm din Argumentul cărții, intenția lui Liviu Petrescu aici este aceea
de stabili un set de trăsături specifice pentru diferitele categorii de roman
modern. Într‑o primă fază, criticul clujean propune o delimitare majoră
(frecvent întâlnită în critica literară, de altfel) între un „prim modernism”
și „marele modernism”, distincția servindu‑i pentru o mai bună clasifica‑
re a diferitelor tipuri de roman modern. În continuarea acestei delimitări
însă, Liviu Petrescu întâmpină o dificultate teoretică venită, de această
dată, din partea conceptului de postmodernism: „cercetarea noastră s‑a
complicat considerabil, o dată cu impunerea, relativ recentă, a unui nou
concept teoretic, acela de «post‑modernism», ceea ce ne‑a obligat la unele
delimitări suplimentare”4. În opinia autorului, una dintre dificultățile ma‑
jore pe care le implică curentul postmodernist se leagă de faptul că acesta
este privit de unii critici drept o continuare a modernismului (eventual,
o ultimă fază a modernismului), în timp ce alții cataloghează noul curent
drept unul orientat împotriva modernismului. Soluția pentru care optează
Liviu Petrescu pornește de la faimosul Rapport sur le savoir al lui Lyotard
la care criticul clujean aduce câteva nuanțări importante. În studiul lui
Lyotard, modernismul e asociat în general cu o formă de meta‑discurs
legitimator – științele (sau, într‑un sens mai larg, anumite tipuri de cunoaș‑
tere specifice) sunt incapabile să se legitimeze singure, ele fiind legitimate,
de fapt, printr‑o metanarațiune legitimatoare. Postmodernismul, în ace‑
eași ordine de idei, ar fi o paradigmă care (spre deosebire de modernism)
e rezervată fată de orice fel de metadiscurs legitimator (de aici caracterul
pluralist al postmodernismului, în perfectă concordanță, de altfel, cu filo‑
zofia poststructuralistă). Prin urmare, în clasificarea vârstelor romanului,
Liviu Petrescu propune trei etape distincte, stabilite în funcție de relația
lor cu o formă de metanarațiune legitimatoare: etapa primului modernism
e legitimată de o metanarațiune ce poate fi generic numită emanciparea
prin știință a umanității; modernismul târziu, pe de altă parte, ar fi în
acest caz legitimat de un model al cunoașterii diferit (totalizarea cunoștin‑
țelor); în fine, etapa postmodernă ar corespunde unei crize a metanarațiu‑
nii totalizante, enciclopedice, iar rezolvarea acestei crize a metanarațiunii
legitimatoare se poate dezvolta în două direcții: 1. Emergența unei noi
metanarațiuni legitimatoare, cel mai probabil, pluraliste, capabile să cultive
contradicții (spre deosebire de alte modele precedente) sau 2. Dezvoltarea

4. Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Eminescu, București, 1992, p. 6.

151
Postmodernismul în teoria literară românească

postmodernismului de pe pozițiile unei paradigme rezervate față de orice

formă de metanarațiune legitimatoare. Simplificând, am putea spune că
diferitele etape ale modernismului și formele specifice pe care aceste mo‑
dernisme le‑au luat își justifică „regulile jocului” pe baza unor metanara‑
țiuni corespunzătoare (iluminismul, respectiv, filosofia lui Hegel, ar putea
fi, spre exemplu, metanarațiunile legitimatoare pentru primul modernism,
respectiv pentru modernismul târziu), în timp ce postmodernismul refuză
să se revendice de la o metanarațiune legitimatoare, ceea ce, de altfel, ar
justifica acele observații ale teoreticienilor conform cărora în postmoder‑
nism „anything goes”.
Deși pleacă de la observațiile filosofului francez, Liviu Petrescu se în‑
depărtează în mai multe rânduri de acesta, însă motivele acestor distanțări
sunt cât se poate de evidente. Practic, miza cărții lui Liviu Petrescu nu
este „condiția postmodernă” în sine, ci o analiză a diferitelor categorii de
roman modern și postmodern. În plus, o mare parte din volum e de fapt
orientată exclusiv spre modernism. Un lucru important însă de menționat
aici e faptul că volumul Poetica postmodernismului, publicat în 1996 de
Liviu Petrescu, se bazează în mare măsură pe această carte, fiind o rescri‑
ere a Vârstelor romanului, orientată, de această dată, în primul rând spre
conceptul de postmodernism. Prim urmare, în cadrul acestui subcapitol
nu voi discuta aspecte punctuale privind Vârstele romanului, în condițiile
în care cele mai importante observații ale criticului clujean vor fi preluate
și în Poetica postmodernismului (analizată în subcapitolul următor).
Trecând mai departe, e important de amintit un alt volum parțial de‑
dicat literaturii postmoderne (românești), un volum care a avut parte de
o bună receptare în spațiul cultural românesc. E vorba de Istoria tragi‑
că și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993) a lui Radu G.
Țeposu5. Volumul se deschide cu o prefață în care autorul face câteva
clarificări importante legate de apariția cărții:
această carte ar fi trebuit să apară în 1985. La cârma editurii se afla însă
atunci un om care‑și făcuse un stil din ipocrizie. Am amânat manuscrisul
trei ani la rând […] am lăsat manuscrisul să moțăie în sertar, așa cum era

5. Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă,

Eminescu, București, 1993. Autorul, de altfel, a fost o figură prezentă în dezbaterile
românești privind postmodernismul, contribuind cu articole atât în „Caiete critice”
1986, spre exemplu, precum și în „Euresis” 1995 (de altfel, în „Euresis” 1995 apare
inclusiv o cronică la volumul Istoria tragică… semnată de Letiția Guran).

152
 Volume de autor, retrospective

el redactat în ultima variantă, purtând ca dată ziua de 1 aprilie 1989. Este

data pe care o poartă și acum […] cartea mea arată așa cum am abando‑
nat‑o acum patru ani”6.

Volumul debutează cu o analiză a ideii de generație literară, continuând

cu o delimitare a generațiilor literare românești, atât din zona literaturii
primare, cât și din sfera criticii. Autorul aduce în discuție aceste aspecte
pentru a scoate în evidență caracterul atipic al generației ’80 – subiectul
central al cărții. Încă din primul capitol însă discursul se îndreptă și spre
conceptul de postmodernism, autorul amintind aici inclusiv de articolul
său din revista „Caiete critice” 1986. Acolo, Radu G. Țeposu propunea
o analiză comparativă între romantism, modernism și postmodernism în‑
cercând să stabilească asemănări și diferențe semnificative între cele trei. E
important de notat faptul că în Istoria tragică și grotescă… autorul alege
să se delimiteze, cel puțin parțial, față de observațiile pe care le făcea în
1986, invocând și descoperirea unor noi resurse bibliografice importante:
folosindu‑mă acolo de foarte subtilele distincții ale Ioanei Em. Petrescu
din Eminescu. Modele cosmologice și viziune poetică (1978), trăgeam con‑
cluzia că postmodernismul trăiește încă sub pecetea unui model cosmo‑
logic kantian, fragmentarist, variat și neomogen […]. Acum nu mai cred
acest lucru și mă dezic de vechea opinie […]. Am citit de curând o ex‑
cepțională carte a lui Gianni Vattimo, instructivă din multe puncte de
vedere, intitulată La fin de la modernité7.

Dezicerea lui Radu G. Țeposu e doar parțială însă, în condițiile în care

autorul mizează în continuare pe o delimitare a postmodernismului prin
comparație cu modernismul și romantismul. Mai mult decât atât, Radu
G. Țeposu apelează la o definire a postmodernismului pe baza distincțiilor
propuse de Ioana Em. Petrescu, însă, notează autorul, modelul postmo‑
dern nu este cel kantian, ci mai degrabă o formă de model platonician
(„un model platonician întors”). Simplificând, am putea admite faptul că
pentru Radu G. Țeposu postmodernismul ar fi un modernism cu nostal‑
gia romantismului, sau, eventual, o formă de modernism care încearcă
să încorporeze și mecanismele specifice romantismului. De asemenea, în
mai multe secvențe observațiile lui Radu G. Țeposu amintesc de tezele lui
Alexandru Mușina privind postmodernismul sau noul antropocentrism:

6. Ibid., p. 5.
7. Ibid., p. 29.

153
Postmodernismul în teoria literară românească

„încep să se prefigureze zorii unui nou umanism și, în sens strict cultural,
poate ai unui nou clasicism, cum au lăsat să se înțeleagă unii exegeți, în‑
trucât totul se încheie în retorică”8.
Pe măsură ce discursul autorului evoluează la nivelul acestui prim ca‑
pitol (mai pronunțat teoretic) din carte, în mod surprinzător, imaginea
postmodernismului devine tot mai confuză. Radu G. Țeposu urmărește
deopotrivă să se dezică de vechile sale observații privind conceptul, în timp
ce avansează noi ipoteze menite mai degrabă să relativizeze și dinamizeze
posibilele perspective asupra conceptului – o idee pare, totuși, să rămână
constantă de‑a lungul acestor relativizări ale specificului postmodern: dacă
modernismul a distrus ideea de totalitate (transcendență, magie, mistică
etc.), postmodernismul încearcă (obsesiv, spune autorul) să recupereze
ideea de totalitate, însă nu poate face acest lucru decât prin retorică („tran‑
scendența s‑a mutat în retorică”, „pentru a accede la o imagine totalizantă
a ei, istoria trebuie recuperată printr‑un discurs”, „recuperarea totalității
în retorică” ș.a.m.d.)9.
Încheierea acestui prim capitol teoretic din carte nu aduce nicio lămurire
suplimentară privind conceptul, semănând mai degrabă cu o debarasare
totală (și paradoxală) de orice demers teoretic privind postmodernismul:
„așadar să începem să teoretizăm postmodernismul. Sau, mai bine, să în‑
șir aici toate referințele bibliografice, folosite și nefolosite, în ordinea în
care sunt ele împrăștiate pe masă. Cititorul n‑are decât să teoretizeze sin‑
gur”10. Urmează, în mod previzibil, o lungă listă de referințe (aproape
o pagină întreagă) ce cuprinde autori precum Umberto Eco, Ioana Em.
Petrescu, Jaques Derrida, José Ortega y Gasset, Nicolae Manolescu ș.a.
Gestul lui Radu G. Țeposu e aici în mod evident unul ironic (în paragraful
final al capitolului teoretic, autorul ne invită „să începem” să teoretizăm
postmodernismul) și e completat de ultimele propoziții din capitol care
aduc o nuanță suplimentară de detașare ironică: „ultima nebunie care îmi
va rămâne, probabil, este aceea de mă crede postmodern. E treaba criticii
să mă vindece de ea”11.
După acest prim capitol teoretic din carte (un capitol care în final di‑
namitează orice încercare de stabilizare a conceptului de postmodernism),

8. Ibid., p. 30.
9. Ibid., pp. 33‑35.
10. Ibid., p. 41.
11. Ibid., p. 42.

154
 Volume de autor, retrospective

volumul lui Radu G. Țeposu continuă cu trei ample capitole intitulate su‑
gestiv Poezia, Proza și, respectiv, Critica. Aceste trei capitole sunt, la rândul
lor, împărțite în mici articole, fiecare articol fiind dedicat unui anumit autor.
Ca să dau un singur exemplu, capitolul Poezia se deschide cu următoarea
observație: „Tot ce postmodernismul a putut da mai coerent și mai bine
articulat în poezie, la noi, aflăm în lirica lui MIRCEA CĂRTĂRESCU”12.
Textul continuă cu o analiză a poeticii lui Mircea Cărtărescu, sunt aminti‑
te și comentate cronologic volumele acestuia și, doar în câteva rânduri, se
amintește de caracterul postmodern al textelor cărtăresciene. După acest
model sunt construite în întregime cele trei capitole de analiză literară din
cartea lui Radu. G Țeposu, configurând astfel o istorie compactă a litera‑
turii române din deceniul nouă.
Ultimul text din volum însă, având rol de concluzie, intitulat Melancolia
textului, aduce o notă suplimentară cărții (o notă cu tentă existențialistă,
am putea admite). În cele aproximativ trei pagini de încheiere, autorul
(re)pune sub semnul întrebării întregul său demers critic, dezicându‑se
într‑o oarecare măsură, și de această dată, de propria carte:
Autorul acestei cărți e un ipocrit. El nu este nici ludic, nici spiritual și
nici ironic, cum pretinde în rândurile de început […] n‑a făcut altceva
decât să înșire el însuși cuvinte […] păstrându‑și totuși energia de a mai
scrie unul singur, unul care să pună capăt aceste divagații interminabile13.

Aceste observații însă sunt menite, de fapt, să întărească o idee schițată

de‑a lungul întregului capitol final: realitatea omului postmodern e una
textuală; existența individului e inutilă, iar refugiul individului într‑o rea‑
litate textuală e un act la fel de inutil:
te scoli în fiecare dimineață la fel, îți pipăi fața puhăvită de somn […] ca‑
feaua are mereu același gust dulceag‑amar […] și dintr‑odată îți dai seama
că toate gesturile tale de zi cu zi, toată viața ta e un scenariu prescris în
cele mai mici amănunte în cărțile posomorâte care stau cu spatele la tine,
căci tu însuți nu ești decât un personaj […] omul postmodern a retezat
toate iluziile care vin din afară […] și‑a descoperit lumea lui de hârtie pe
care poate s‑o contemple la nesfârșit […] viața lui e o frază de altcineva
inventată. El o imită, și știe bine asta14.

12. Ibid., p. 43.

13. Ibid., p. 200‑202.
14. Ibid.

155
Postmodernismul în teoria literară românească

Dacă admitem faptul că primul și ultimul capitol din cartea lui Radu
G. Țeposu sunt cele teoretice (comparativ cu partea de analiză a textelor
literare din restul cărții), constatăm, de fapt, că autorul preferă să practice
o formă de anti‑teoretizare. El, de altfel, condamnă explicit încă din primul
capitol încercarea de a teoretiza postmodernismul și în același timp ironi‑
zează posibilitatea unui astfel de demers. Fără a sugera neapărat dificulta‑
tea conceptului, autorul preferă să sugereze inutilitatea conceptului. În
mod paradoxal însă, această inutilitate a conceptului (sau a oricărui demers
literar în general) poate fi o marcă a postmodernismului. Cu alte cuvinte,
paradoxul interesant pe care aceste capitole teoretice îl ridică poate fi re‑
zumat în felul următor: autorul evită să teoretizeze postmodernismul din
cauză că e conștient de inutilitatea unui astfel de demers, însă, e conștient
de inutilitatea acestui demers în calitate de „om/scriitor postmodern”
(așa cum autorul însuși definește „omul postmodern”, ca un individ care
a conștientizat o anume inutilitate a actului scrierii sau, într‑un sens mai
pesimist, o inutilitate a existenței în general).
Merită menționat, în continuare, și un alt volum din 1993 care, deși nu
problematizează decât ocazional postmodernismul, e, totuși, citat frecvent
în studiile românești ulterioare dedicate conceptului – e vorba de volumul
lui Marin Mincu, Textualism și autenticitate. Cartea, de fapt, e un amplu
eseu compus în mare măsură din articole mai vechi ale autorului, cele mai
multe datând din anii ’80, cu toate că există și câteva secvențe inedite. Nu
voi insista foarte mult pe acest volum însă, din două motive: 1. Volumul,
așa cum anticipam, nu este interesant în mod special de postmodernism;
2. Textualismul (conceptul central din volum), așa cum apare el teoreti‑
zat de Marin Mincu, nu e neapărat o marcă a postmodernismului, fiind
un concept propriu al autorului menit să desemneze o anumită poetică
identificabilă la autori dintre cei mai diverși15. Legăturile textualismului
teoretizat de Marin Mincu cu un eventual postmodernism (românesc)
sunt, mai degrabă, incidentale, mizele autorului fiind cu totul altele. Nu
e, astfel, de mirare faptul că în volum există secvențe dedicate unor scrii‑
tori precum Ion Barbu (o referință foarte importantă, de altfel, în raport

15. Pentru o amplă analiză a contribuțiilor lui Marin Mincu în spațiul cultural ro‑
mânesc vezi Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului
în România, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017, capitolul Calea
de acces. Marin Mincu (pp. 322‑337).

156
 Volume de autor, retrospective

cu textualismului lui Marin Mincu), Nichita Stănescu, Mircea Ivănescu,

Marin Preda sau chiar Mihai Eminescu.
Un alt volum interesant, publicat un an mai târziu, în 1994, este car‑
tea lui Dan Grigorescu, Între cucută și Coca‑Cola16. Volumul are însă un
subtitlu neobișnuit dacă privim în ansamblu conținutului studiului: Note
despre amurgul postmodernismului. Impresia creată este aceea că urmea‑
ză să se discute aspecte ce țin de un eventual sfârșit al postmodernismu‑
lui, caracterul autodistructiv al curentului, semnele unei epuizări creative
ș.a.m.d. În mod surprinzător, însă, o parte însemnată din carte discută mai
degrabă despre postmodernismul anilor ’60 – ’70, preistoria curentului
(așa cum o numește autorul) și, mai ales, despre relația postmodernismu‑
lui cu mișcări precedente precum modernismul sau avangarda. De altfel,
autorul vorbește, la un moment dat, de două postmodernisme (americane)
diferite, unul incipient al anilor ’60, respectiv un postmodernism al anilor
’70, ambele, însă, sunt parțial definite în relație cu avangarda. Pe scurt,
postmodernismul american al anilor ’60 încercă să revitalizeze moștenirea
avangardistă europeană, în timp ce postmodernismul anilor ’70 era mai
puțin preocupat de trecut și cultiva o formă de eclectism.
Câteva observații importante sunt făcute încă din primul capitol al cărții,
intitulat sugestiv Marea despărțire a apelor. Autorul propune stabilirea unor
distincții între avangardă și modernism, între modernism și postmodernism
sau, mai ales, între cultura maselor și cultura înaltă. Trebuie menționat, de
asemenea, faptul că în mare parte studiul lui Dan Grigorescu se orientează
spre zona artelor, o atenție imensă fiind acordată avangardei (în raport cu
care e definit cel mai frecvent postmodernismul), kitsch‑ului (în anumite
rânduri) sau pop‑artului:
Nu orice lucrare de artă care nu se conformează noțiunilor canonice ale
calității e, automat, un Kitsch; iar influența Kitsch‑ului asupra artei poate
produce, așa cum a demonstrat‑o îndeajuns pop‑artul, opere de valoare.
Am impresia că acest aspect al problemei nu a fost investigat îndeajuns
de comentatorii postmodernismului17.

16. Dan Grigorescu, Între cucută și Coca‑Cola, Minerva, București, 1994. Volumul
ridică, însă, o oarecare problemă editorială: pe coperta propriu‑zisă a cărții apare ti‑
tlul De la cucută la Coca‑Cola, în timp ce pagina de gardă propune formularea Între
cucută și Coca‑Cola.
17. Ibid., pp. 9‑10.

157
Postmodernismul în teoria literară românească

Autorul semnalează însă foarte clar în mai multe rânduri, în ciuda nu‑
meroaselor trimiteri la avangardă sau la o cultură a maselor, faptul că
postmodernismul nu este nici o formă de neo‑avangardă, nici un curent
prin excelență orientat spre mase. Trăsăturile postmodernismului propuse
aici devin așadar mai degrabă orientative decât definitorii, iar dificultatea
conceptului este și ea reiterată în mai multe rânduri.
Discutând pe un fond ce ține de istoria artei, autorul surprinde totuși
câteva mărci punctuale ale pop‑art‑ului care țin de o anumită direcție cultu‑
rală în general legitimată de postmodernism: e vorba despre raportul dintre
opera de artă și marfă, iar, în acest sens, Dan Grigorescu notează: „în vreme
ce arta pop a dezvăluit caracterul de marfă al artei, în vestul Europei – și,
într‑o mai mică măsură, în Statele Unite – avea loc o «estetizare a mărfii»
(inclusiv a reclamei și a aranjamentului vitrinelor)”18. Sigur, dintre cele
două aspecte sugerate în citatul reprodus aici (arta ca marfă, respectiv mar‑
fa ca artă), poate că în raport cu postmodernismul e mai puțin important
faptul că arta era privită (și) ca o marfă (existând astfel de perspective și în
trecut, în special în zona artelor plastice la care se referă, de fapt, textul).
Ceea ce reprezintă într‑adevăr o mutație relevantă e mai ales caracterul
artistic al mărfii – vorbim, pe de o parte, de o estetică a reclamei (foarte
importantă, de altfel, în postmodernism, dacă nu chiar o marcă distincti‑
vă a paradigmei), respectiv de reprezentări artistice ale mărfurilor (unde,
ca să ne rezumăm la un singur exemplu, operele lui Andy Warhol au fost
într‑adevăr revoluționare, domeniul în sine putând fi extins sau încorporat
unei estetici a cotidianului, de asemenea specifică postmodernismului).

1996
În 1996 apare volumul lui Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, bazat
pe o carte anterioară a autorului, Vârstele romanului, din 1992. Spre deo‑
sebire de volumului din 1992, unde miza centrală a studiului era romanul
modern, în Poetica postmodernismului Liviu Petrescu urmărește de această
dată extensiv specificul postmodernismului, astfel volumul debutează cu
un Argument în care e prezentată o scurtă istorie a utilizărilor concep‑
tului în spațiul occidental. Vorbim, mai exact, de o rescriere a volumului
Vârstele romanului, în condițiile în care cele două cărți sunt structurate
la fel: ambele debutează cu un Argument, urmat de trei mari capitole

18. Ibid., p. 59.

158
 Volume de autor, retrospective

intitulate la fel: Coiful Minervei, În orizontul misterului și Lira lui Orfeu.

Conținutul celor patru părți este, de asemenea, similar, mari secvențe de
text din Vârstele romanului regăsindu‑se și în Poetica postmodernismului.
Legătura dintre cele două volume este, de altfel, semnalată și de autor în
Argumentul de la Poetica postmodernismului: „Poetica postmodernismului
constituie, de fapt, o versiune nouă – substanțial refăcută și amplu actuali‑
zată, mai cu seamă sub raportul informației – a lucrării noastre din 1992,
Vârstele romanului”19.
Poetica modernismului timpuriu și cea a modernismului târziu sunt
și ele discutate în volumul din 1996, autorul urmărind aceeași filozofie
a lui Jean François Lyotard – vorbim, astfel, de un modernism legitimat
metanarativ, respectiv, de un postmodernism care caută mai degrabă de‑
legitimarea ca trăsătură specifică. Studiul criticului clujean continuă cu o
amplă investigație a fragmentarismului (sau a pluralismului) specific post‑
modern plecând, de această dată, de la observațiile unor autori precum
Ihab Hassan sau Alvin Toffler, iar aici e important de semnalat raportul
pe care criticul clujean îl stabilește între fragmentarismul postmodern (așa
cum apare el descris de Hassan) și procesul de de‑masificare (specific so‑
cietăților postindustriale, conform lui Alvin Toffler). Pe scurt, în termeni
de producție, o societare industrială (care ar corespunde, în acest caz, mo‑
dernismului) e caracterizată prin industrializare, cuprinzând serii extinse
de produse standardizate, identice. Societatea postindustrială, pe de altă
parte, ar urmări mai ales specificul individual sau de grup, astfel vorbim, în
acest caz, de produse personalizate, specifice. Un exemplu pe care îl preia
aici Liviu Petrescu de la Alvin Toffler se referă la televiziunea prin cablu
care, prin diversitatea de programe oferite, produce un act de de‑masificare,
împărțind spectatorii în grupuri mai mici, în funcție de preferințele perso‑
nalizate ale acestora (în raport cu oferta disponibilă în grila de programe).
Standardizarea ar corespunde astfel metanarațiunii legitimatoare, în timp
ce personalizarea poate fi privită ca o rezervă față de aceasta. În plus, Liviu
Petrescu apelează la conceptul de simulacru (propus de Jean Baudrillard)
pentru a clarifica și mutația pe care o suferă semnul lingvistic în trecerea
de la o paradigmă modernă la una postmodernă:
pentru Baudrillard, semnul lingvistic se cere clasificat în două mari cate‑
gorii; este vorba, astfel, pe de o parte, de «reprezentări ale realitățiii» – în

19. Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996, p. 13.

159
Postmodernismul în teoria literară românească

cazul cărora semnul lingvistic este privit doar ca «reflectare a unei realități
esențiale» – iar, pe de altă parte, la polul opus, este vorba de «simulacra» –
în cazul cărora semnul lingvistic își găsește în sine însuși propriul principiu
fondator […] era postmodernă este, în concepția lui Jean Baudrillard, era
prin excelență a unui supremații a simulacrului20.

Aceeași idee prezentată în citatul anterior apare de fapt menționată și

în Argumentul cărții, de această dată cu trimitere la filozofia lui Fredric
Jameson (de asemenea, una dintre sursele esențiale pentru cartea lui Liviu
Petrescu): „apariția postmodernismului înseamnă, este de părere Fredric
Jameson, o abolire totală a referinței și instaurarea unei ere a semnului
pur”21.
Autoreferențialitatea discursului, poetica intranzitivității, semnul ling‑
vistic golit de referință, o epocă a simulacrelor ș.a.m.d. sunt, la Liviu
Petrescu, nuanțele aceleiași caracteristici definitorii a postmodernismului
(tendința de a nu se configura pe baza unei metanarațiuni legitimatoare,
rezerva față de aceasta). Un lucru important trebui amintit, de asemenea,
cu privire la volumul lui Liviu Petrescu: secvențele teoretice în care sunt
discutate caracteristicile postmodernismului sunt, de fapt, completate, cu
numeroase exemple din literatura primară care oferă tezei o mai mare
stabilitate. În această privință e ușor de observat faptul că inițial Poetica
postmodernismului a fost o carte despre vârstele romanului. În plus, din‑
colo de analiza mutațiilor postmoderne și ilustrarea efectelor în literatură,
autorul urmărește și etapele succesive pe care critica și teoria literară le‑au
străbătut în corespondență cu instaurarea postmodernismului, o paralelă
cel puțin interesantă aici fiind cea dintre structuralism/poststructuralism
și modernism/postmodernism:
mișcarea structuralistă poate fi socotită drept una din cele de pe urmă
manifestări semnificative ale modernismului înalt; apariția poststructura‑
lismului corespunde cu o transformare profundă și radicală de epistemă,
ceea ce ne îndreptățește să vorbim despre nașterea unei noi ere în cultura
umanității, era postmodernă22.

În mod surprinzător, volumul lui Liviu Petrescu nu a câștigat o foar‑

te mare popularitate în spațiul cultural românesc, în ciuda numeroaselor

20. Ibid., p. 110.

21. Ibid., p. 8.
22. Ibid., p. 107.

160
 Volume de autor, retrospective

reeditări de‑a lungul anilor, și, mai ales, în ciuda faptului că vorbim de‑
spre unul dintre primele volume teoretice dedicate integral conceptului
de postmodernism. Ținând cont de anvergura teoretică, probabil că sin‑
gurul volum comparabil în epocă rămâne cartea Între cucută și Coca‑Cola
a lui Dan Grigorescu din 1994, însă acolo autorul propune o perspectivă
comparatistă asupra postmodernismului, mizând foarte mult pe relația
curentului cu avangarda sau pop‑artul, iar această perspectivă nu numai
că fusese dezbătuta parțial încă din anii ’80 în cultura română, dar întâm‑
pinase încă de atunci o oarecare rezistență din partea criticilor. De altfel,
stabilirea unor coordonate ale postmodernismului în raport cu avangarda,
pop‑artul sau alte curente strict artistice, riscă să limiteze, de fapt, dimen‑
siunea epistemică a postmodernismului. Cu alte cuvinte, deși ambii autori
discută deopotrivă despre postmodernism ca epistemă (specifică societății
postindustriale) și curent artistic, volumul lui Liviu Petrescu are avantajul
de a insista în primul rând pe ideea unui postmodernism ca epistemă, în
timp ce la Dan Grigorescu curentul artistic postmodern (sau corespondența
sa cu avangarda) pare să primeze.
Așa cum spuneam, însă, în volumele despre postmodernism publicate
în anii următori foarte mulți dintre autori ignoră complet volumul Poetica
postmodernismului sau se rezumă exclusiv la menționarea sa, inclusiv în
acele condiții în care volumele respective împărtășesc în mare măsură opinii
similare cu cele propuse de Liviu Petrescu (ca să mă rezum la două exemple,
ce vor fi analizate în subcapitolele următoare, putem aminti aici volumul
lui Mircea Cărtărescu din 1999, Postmodernismul românesc, sau volumul
lui Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale
din 2000). În mod previzibil, de o mai bună receptare s‑a bucurat volu‑
mul Poetica postmodernismului în spațiul cultural clujean. Spre exemplu,
în volumul său din 1999, Optzecismul și promisiunile postmodernismului,
Mihaela Ursa nota următoarele: „Poetica postmodernismului este, la ora ac‑
tuală, cea mai importantă și fundamentală analiză românească a fenomenu‑
lui postmodern, având în egală măsură avantajul informației de ultimă oră,
dar mai ales pe acela al cercetării de anvergură epistemică”23. Tot în spațiul
cultural clujean apare în 2011, sub coordonarea Sandei Cordoș, un volum
dedicat integral textelor lui Liviu Petrescu, iar aici, în mod previzibil, mai

23. Mihaela Ursa, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Paralela 45,

Pitești, 1999, p. 27.

161
Postmodernismul în teoria literară românească

mulți autori vor analiza inclusiv Poetica postmodernismului. E interesant

de notat faptul că și aici ceea ce atrage atenția celor mai mulți critici este
același caracter sistemic al studiului lui Liviu Petrescu – Gheorghe Perian,
spre exemplu, notează:
Poetica postmodernismului se remarcă prin viziunea sistemică în care a fost
scrisă […] prin demersul său, Liviu Petrescu se înscrie în șirul (nu prea
lung) al «tratatiștilor români», iar lucrarea lui se așază în linia celor sem‑
nate de Liviu Rusu (Estetica poeziei lirice), G. Călinescu (Curs de poezie),
N. Manolescu (Despre poezie)24.

În fine, Constantin Cubleșan semnalează, într‑un volum din 2015, im‑

portanța volumului lui Liviu Petrescu în contextul cultural local:
Când în Occident a început a se vorbi despre postmodernism, informa‑
țiile teoretice soseau la noi oarecum clandestin și, evident, cu întârziere,
așa încât fiecare dintre comentatorii de atunci ai fenomenului prezentau
canonul acestuia, ca lăutarii, după ureche. Abia în anii ’90 lucrurile s‑au
mai limpezit, s‑au cristalizat (una dintre primele abordări serioase a fost
aceea a lui Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, în 1996)25.

Pe lângă volumul lui Liviu Petrescu, dedicat integral conceptului de

postmodernism, în anul 1996 apar și alte publicații importante care dis‑
cută, cel puțin în anumite secvențe, subiectul. Un prim volum ce poate fi
amintit aici provine din zona artelor și îi aparține Magdei Cârneci (Texte
despre postmodernism. Arta anilor ’80). Autoarea, așa cum am semnalat
în mai multe rânduri în cadrul studiului de față, a fost o figură prezentă
în dezbaterile românești privind postmodernismul (contribuind cu arti‑
cole atât în dosarul din 1983 al revistei „Caiete critice” – dosar dedicat
noii poezii – cât și în dosarul din 1986 dedicat postmodernismului sau în
„Euresis” 1995 ș.a.). Volumul e construit dintr‑o serie de articole publicate
anterior de autoare, acestea datând de fapt din perioada 1985‑1994. În
ciuda subtitlului cărții (Texte despre postmodernism), unele dintre articole
nu insistă, de fapt, atât de mult pe acest subiect, fiind orientate analitic
mai degrabă spre arta anilor ’80 în general (așa cum sugerează mult mai
adecvat titlul cărții). Dat fiind faptul că vorbim de articole publicate inițial

24. Gheorghe Perian, O poetică românească a postmodernismului în Sanda Cordoș

(coord.), Spiritul critic la Liviu Petrescu, Limes, Cluj‑Napoca, 2011, p. 156.
25. Constantin Cubleșan, Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei contem‑
porane, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2015, p. 147.

162
 Volume de autor, retrospective

separat, la distanțe semnificative de timp, volumul capătă în mod evident

un caracter fragmentar. Mai mult decât atât, volumul se încheie cu două
articole publicate în limba engleză, în condițiile în care, în mod evident,
restul cărții este scris în limba română. Astfel, trebuie admis faptul că vo‑
lumul Magdei Cârneci, deși oferă o imagine de ansamblu privind studiile
autoarei despre postmodernism (unele dintre ele apărute foarte devreme în
spațiul cultural românesc), nu reușește să construiască o imagine coerentă
despre postmodernism în general, nu doar datorită diferențelor de stil (sau
de limbă) de la un articol la altul, dar și datorită faptului că multe dintre
articole comentează detașat doar câteva aspecte legate de postmodernism,
uneori reluând sau nuanțând aceleași idei.
Tot din 1996 datează și volumul Monicăi Spiridon, Apărarea și ilus‑
trarea criticii. Avem de‑a face și aici cu o colecție de articole publicate
anterior în reviste literare (inclusiv în perioada comunistă). Sigur, volumul
nu e integral dedicat postmodernismului, debutând cu un capitol de (și
despre) critică literară (titlurile subcapitolelor fiind aici extrem de suges‑
tive: Afinități constrastive: Sadoveanu și Thomas Mann, Introducere în
metoda lui Paul Cornea, Cronică la o premieră absolută: Istoria critică a
literaturii ș.a.).
Analiza postmodernismului e rezervată în volumul Monicăi Spiridon în
capitolul al doilea, intitulat Discursul critic la ora Postmodernismului. Deși
vorbim aici de o culegere de articole mai vechi ale autoarei, spre deosebire
de volumului Magdei Cârneci, spre exemplu, această selecție a Monicăi
Spiridon e mult mai bine structurată, asigurând întregului capitol o viziune
oarecum omogenă asupra fenomenului. Primele trei articole funcționează
foarte bine ca introducere în problematica postmodernismului, discutând
reperele istorice importante din evoluția curentului precum și câteva tră‑
sături definitorii. De altfel, unul dintre aceste prime trei articole, intitulat
Mitul ieșirii din criză, a fost inițial publicat în dosarul „Caietelor critice”
din 1986 unde, așa cum am arătat într‑un capitol precedent, a fost unul
dintre cele mai importante contribuții acolo.
Volumul Monicăi Spiridon continuă cu o serie de articole care investi‑
ghează, de această dată, relația dintre postmodernism și gândirea poststruc‑
turalistă/deconstructivistă, respectiv o serie de articole dedicate poeticii
postmoderniste. Faptul că, în succesiunea lor, articolele sunt grupate (în
mare măsură) tematic e motivul pentru care, așa cum spuneam, volumul
Monicăi Spiridon păstrează o oarecare omogenitate. Cu toate acestea,

163
Postmodernismul în teoria literară românească

fiind vorba de articole publicate la diferențe mari de timp, simpla grupare

tematică nu e însă suficientă pentru a circumscrie o viziune perfect coe‑
rentă asupra fenomenului. Vorbim, mai degrabă, de investigații punctuale
ale unor aspecte ce țin de postmodernism sau, dimpotrivă, de tablouri
generale ale evoluției curentului; cele două abordări, însă, nu își găsesc
întotdeauna punctele comune, astfel, reperele analizate în detaliu de au‑
toare nu se regăsesc neapărat în tablourile generale descrise de aceasta
sau, viceversa, dintre etapele general prezentare în imaginea de ansamblu
a evoluției postmodernismului, doar câteva sunt parțial problematizate
în detaliu. Desigur, pe de altă parte, nu vorbim în acest caz de un volum
dedicat integral postmodernismului, ci de un capitol. Astfel, e clar că nu
avem de‑a face cu o încercare de analiză sistemică a postmodernismului,
așa cum, de altfel, precizează și autoarea în prefață cărții:
Critica modernă nu se mai gândește pe sine ca anexă, ci ca parte autono‑
mă a literaturii […] ceea ce numim generic Critică e, de fapt, o sumă de
critici, o gamă de activități diverse (foileton, lectură de orientare sociolo‑
gică, stilistică, poetică sau semiotică, descriere și evaluare, critică a ideilor
și critică… a criticii). Angajându‑se pe drumul acestea, critica încetează să
fie Mausoleul literaturii, preferând să‑i devină Destin. Dincolo de ținta
lor evidentă, toate textele pe care le‑am adunat în volumul de față încearcă
să ilustreze practic această idee de critică și totodată, o legitimează și o
apără [sublinierile aparțin autoarei, n.m. R.C.]26.

Ultimele două articole din capitolul dedicat postmodernismului aduc

câteva nuanțe suplimentare în discursul autoarei. E vorba aici, în primul
rând, de articolul Ce nu este postmodernismul?. Întrebarea retorică din titlu
se dovedește a avea și valențe ironice dacă ținem cont că articolul vizează
postmodernismul românesc, fiind în același timp singurul subcapitol care
abordează extensiv acest subiect. Fără a sugera faptul că postmodernis‑
mul românesc nu este postmodernism, autoarea pune totuși sub semnul
întrebării convingerea (uneori categorică) a criticilor cu privire la această
problemă, soluția propusă fiind o relativizare a etichetelor literare: chiar
dacă există o nouă sensibilitate în cazul literaturii optzeciste, e foarte po‑
sibil ca această nouă sensibilitate să nu se suprapună complet peste logica

26. Monica Spiridon, Apărarea și ilustrarea criticii, Editura didactică și pedago‑

gică, București, 1996, p. 8.

164
 Volume de autor, retrospective

postmodernă. În plus, autoarea semnalează faptul că mutația postmodernă

nu e definitorie în raport cu literatura, având implicații mai extinse:
jocurile Postmodernismului se fac în cu totul alte sfere mult mai eterale
decât cea a literaturii. Și anume, în planul de maximă generalitate al istoriei
intelectuale unde el atrage după sine apariția unei «noi sensibilități» și a
unei «noi retorici» […] nu putem pretinde că știm foarte clar ce anume
este Postmodernismul […] Postmodernismul nu este o rețetă de creație și
nici măcar un program literar!27.

E, de asemenea, interesant faptul că în punctele importante ale demon‑

strației sale, autoarea trimite în acest articol la volumul lui Radu G. Țeposu
(Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniul literar nouă), semnalând
deopotrivă importanța și neajunsurile volumului respectiv. Astfel, autoarea
precizează faptul că „Radu G. Țeposu se lansează, curajos, într‑o panoramă
completă a literaturii promoției și reprezintă deocamdată un unicat în do‑
meniu”28. În egală măsură, nu este de acord cu delimitările pe care criticul
le propune în clasificarea sa a postmodernismului românesc, reproșându‑i
acestuia că „lasă loc pentru excesiv de mult arbitrar, despărțind, uneori în
mod flagrant, ce e la fel; și, invers, apropiind fără nici un temei, ce e vizibil
diferit”. Autoarea se referă la diferitele categorii de termeni‑umbrelă pe
baza cărora Radu G. Țeposu propune o serie de dihotomii literare. Spre
exemplu, în distincția textualism vs. mitologia derizoriului, autoarea nu
vede o distincție propriu‑zisă la nivelul operelor literare românești, întru‑
cât întreaga promoție literară e deopotrivă preocupată de ambele direcții.
Trimiterile frecvente la cartea lui Radu G. Țeposu îi permit însă autoarei și
formularea câtorva observații care țin de statutul artistului sau al criticului
în postmodernismul românesc și de relația dintre cele două:
optzecistul, când este prozator sau poet, e dublat de o conștiință critică
lucidă și laborioasă, care‑l însoțește peste tot ca umbra. Când e critic,
e neapărat un «critic‑creator». Nu‑mi rămâne decât un regret: dintr‑o
elementară decență și pudoare Radu G. Țeposu s‑a omis pe sine dintre
criticii promoției. Astfel, pe cât de talentat tot pe atât de bun și instruit
meseriaș, el însuși ar fi fost în carte «Figura» criticului creator optzecist29.

27. Ibid., p. 164.

28. Ibid., p. 159.
29. Ibid., p. 162.

165
Postmodernismul în teoria literară românească

Capitolul despre postmodernism din Apărarea și ilustrarea criticii se

încheie cu un articol care readuce în discuție disputa modernism/post‑
modernism, însă, ceea ce poate fi remarcat încă din primele rânduri ale
articolului e faptul că acesta diferă semnificativ stilistic față de toate cele‑
lalte texte: „din când în când, în lunile de vară, trenul expres care circulă
de la Caen în direcția Rennes oprește – pe neașteptate – într‑o localitate
normandă minusculă, neprevăzută nicăieri în orare […] aici totul are pre‑
stanță, atmosferă și stil. Năpădită de flori cățărătoare […]”30. Articolul
continuă cu prezentarea unor idei dezbătute la o conferință de la Cerisy,
dedicată modernismului și, în întregimea sa, textul poate fi privit, de fapt,
ca o încheiere propriu‑zisă a capitolului dedicat postmodernismului din
carte (așa cum primele articole aveau rol de introducere), o încheiere vi‑
zibil stilizată care, readucând în discuție modernismul, propune anularea
distincției modernism/postmodernism în favoarea unei continuități între
cele două curente: „mai mult decât în artele plastice, în arhitectură, sau în
literatură, în filozofie, continuitatea Modernism/Postmodernism rămâne
mult mai evidentă […] Modernitatea a murit: Trăiască Modernitatea”31.
Monica Spiridon se plasa împotriva criticii de tip „monument”, meta‑
fora respectivă făcând trimitere și la abordările sistemice care încearcă să
monumentalizeze (uneori excesiv de rigid) un anumit fenomen literar. În
mod evident, Apărarea și ilustrarea criticii e un volum care (nu doar în
capitolul dedicat postmodernismului) reușește să păstreze o anume flui‑
ditate, preferând problematizările în locul încadrărilor rigide. Sigur, acest
lucru se poate datora și faptului că avem de‑a face cu un volum constituit
din texte publicate inițial separat, însă, prin natura analizelor sale, Monica
Spiridon oferă totuși, atât cât este posibil unei culegeri de texte, impresia
unui volum unitar.

1998‑1999
După primele volume românești dedicate parțial sau integral conceptului de
postmodernism, apărute disparat între anii 1988‑1996, urmează o perioadă
bogată în materie de studii dedicate postmodernismului. Doar între anii
1998‑2000, spre exemplu, apar peste cinci volume de autor dedicate con‑
ceptului, două dintre acestea fiind considerate extrem de importante și la

30. Ibid., p. 165.

31. Ibid., p. 169.

166
 Volume de autor, retrospective

ora actuală – Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu, respectiv

Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale de Ion Bogdan‑Lefter.
Într‑un anume sens, putem admite faptul că acest punct culminant al stu‑
diilor românești dedicate postmodernismului coincide, de fapt, cu sfârșitul
dezbaterii privind conceptul. Practic numeroasele contribuții, acoperind
dimensiuni dintre cele mai vaste ale postmodernismului, consolidează con‑
ceptul într‑o măsură care permite tot mai puține direcții relevante pentru
viitoarele dezbateri/teoretizări. Foarte multe dintre volumele apărute după
1999 admit faptul că vor relua o serie de detalii deja discutate în cultura
română sau se rezumă la a aduce anumite nuanțări diferitelor ipoteze deja
prezente. În plus, nu e astfel de mirare faptul că după anul 2000 apar în
cultura română inclusiv dicționare dedicate postmodernismului, un indiciu
suplimentar al consolidării (monumentalizării) conceptului.
Așadar, un prim volum, care datează din 1998, îi aparține lui Carmen
Mușat, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte ficțiuni
teoretice. După cum sugerează și titlul, volumul e interesat în primul rând
de proza românească postmodernă, autoarea încercând să stabilească, mai
ales în primul capitol al cărții (ocupând mai mult de jumătate din întreg
volumul), reperele teoretice relevante aici. Perspectiva din care e proble‑
matizat postmodernismul (sau proza postmodernă, mai exact) e clarificată
încă din primele pagini ale volumului:
nu se poate vorbi despre literatură, la sfârșitul acestui secol dominat de
obsesia post‑ismelor și de dezbaterea pe marginea dispariției subiectului,
fără a lua în discuție raporturile infinit nuanțate dintre opera literară și
realitate în dubla ei ipostază: de destin al unei colectivități, consemnat de
istorie, dar și de destin individual, transcris în jurnal […] descoperirea
corporalității și a relației acesteia cu istoria este, cred, unul dintre aspectele
cele mai interesante ale postmodernismului românesc32.

Așadar, autoarea e mai puțin interesată de postmodernism în general

sau de postmodernismul românesc în general, urmărind, mai ales, „unul
dintre aspectele cele mai interesante ale postmodernismului românesc” și
anume corporalitatea (sau, mai exact, descoperirea corporalității în raport
cu istoria). Vom observa însă parcurgând volumul faptul că termenul de
corporalitate are înțelesuri dintre cele mai extinse, el putând face trimitere

32. Carmen Mușat, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte fic‑
țiuni teoretice, Paralela 45, Pitești, 1998, p. 5.

167
Postmodernismul în teoria literară românească

la corpul fizic al autorului, la conștientizarea propriei corporalități de către

autor, la corpul textului, corporalizarea textului prin biografism ș.a.m.d.
Deși pornește cu o trimitere bibliografică la studiul lui Michel Foucault
despre istoria corpului, volumul lui Carmen Mușat pare să rezoneze mult
mai mult cu studiile lui Gheorghe Crăciun care vorbea în termeni similari
despre corporalitate în literatură33 și care ocupă, de altfel, un rol impor‑
tant în volumul lui Carmen Mușat, fiind frecvent citat, atât ca teoretician/
eseist cât și ca prozator.
Marele avantaj al volumului este acela al amplelor analize și exemple
provenite din literatura română. Primul capitol al cărții se numește Repere
teoretice, însă analiza literară este preocuparea principală a autoarei (așa cum
de altfel sugerează și titlul cărții). Observațiile strict teoretice, pe de altă
parte, deși câștigă foarte multă consistență datorită exemplificărilor oferite,
rămân uneori într‑o zonă lipsită de o reală utilitate critică/teoretică. Un
exemplu: în mai multe rânduri autoarea discută problema realității, iar o
parte importantă a sensibilității optzeciste este asociată raportării la real.
Însă această raportare la real(itate) e descrisă în următorii termeni:
tendința tot mai evidentă de «retragere din cuvânt» este dublată de aspi‑
rația scriitorului de a reintra în lume din dorința de a percepe realitatea
înconjurătoare «așa‑cum‑este» ea […] scriitorul postmodern știe că ten‑
siunea creată de lipsa de motivație a relației dintre realitate și limbaj nu
poate fi anulată, știe că literatura există în virtutea unui «contract ficțio‑
nal» tacit între autor și cititor [sublinierile aparțin autoarei, n.m. R.C.]34.

Lumea „așa cum este ea” sau scriitorul care „știe” anumite lucruri ser‑
vesc unei descrieri generale a atmosferei optzeciste în măsura în care sunt
exemplificate (și, în cazul volumului, în general sunt exemplificate), însă
exemplificările ar fi fost suficiente pentru a obține același efect, fără intro‑
ducerea teoretică care creează, mai degrabă, confuzii. De altfel, expresii
de tipul „tensiunea creată de lipsa de motivație a relației dintre realitate și
limbaj” sunt supra‑saturate de termeni abstracți și vagi care dau o dificul‑
tate suplimentară (și inutilă) textului.
Nu toate investigațiile teoretice din volum rămân într‑o zonă excesiv
de abstractă, existând numeroase semnalări clare ale unor mărci definitorii

33. Cf. Mihaela Ursa, Gheorghe Crăciun – monografie, Aula, Brașov, 2000.
34. Carmen Mușat, Perspective asupra romanului românesc postmodern și alte fic‑
țiuni teoretice, Paralela 45, Pitești, 1998, p. 107.

168
 Volume de autor, retrospective

ale postmodernismului românesc (în proză) – aici, însă, intervine o pro‑

blemă pe care o semnalam și la începutul capitolului de față. În anul 1998,
tradiția românească a teoretizărilor postmodernismul avea deja o oarecare
consistență, astfel observații legate de caracterul pluralist al curentului,
de relația cu modernismului sau poststructuralismul nu fac altceva decât
să reia vechea dezbatere. Prin urmare, noutatea observațiilor lui Carmen
Mușat (și unul dintre punctele forte ale volumului) ține, cum spuneam,
de analiza minuțioasă a direcțiilor pe care diferite romane le deschid în
cultura română.
Dincolo de exemplificarea masivă (și salutară) a observațiilor teoretice,
autoarea apelează frecvent și la o metaforizare a discursului teoretic care, în
unele cazuri, reușește totuși să reactualizeze aspecte din tradiția dezbaterii
privind postmodernismul într‑o formulă aparent nouă. Cel mai interesant
exemplu, în acest sens, vizează subcapitolul Literatură și supermarket.
Carmen Mușat pleacă de la distincția dintre cultura înaltă și cultura ma‑
selor, stabilind faptul că postmodernismul ar încerca să dizolve respectiva
distincție sau, mai exact, să amplifice oferta de participare. Astfel se justifi‑
că metafora supermarketului din titlu – supermarketul, spre deosebire de
localurile de lux, fiind accesibil tuturor. În planul romanului postmodern,
de asemenea, autoarea observă faptul că și acesta se construiește pe baza
unei poetici de supermarket:
mai în glumă, mai în serios, s‑ar putea spune că un asemenea text este
construit, de fapt, asemenea unui supermarket: conține o gamă foarte
largă de «produse» care se adresează unor consumatori extrem de dife‑
riți ca pretenții, interese și putere de… cumpărare. Mai mult decât atât,
diversitatea ofertei este deopotrivă tematică și formală35.

Sigur, atât distincția cultură înaltă/cultură a maselor, precum și carac‑

terul pluralist al postmodernismului, au fost dezbătute masiv în cultura
română, însă metafora supermarketului (și exemplul nu e, de fapt, singurul
relevant în volumul lui Carmen Mușat) reușește să reactualizeze vechea
dezbatere completând‑o cu dimensiunea consumistă a ideii de supermar‑
ket. Exemplul e cu atât mai bun dacă ținem cont de faptul că metafora
supermarketului poate viza întreg postmodernismul, în condițiile în care
curentul e specific societății de consum.

35. Ibid., p. 117.

169
Postmodernismul în teoria literară românească

Volumul se încheie cu câteva studii orientate tot mai puțin spre postmo‑
dernism și tot mai mult spre romanul biografic, jurnal etc. Avem astfel un
motiv suplimentar pentru a considera inserțiile teoretice despre postmo‑
dernism din carte drept considerații secundare în raport cu miza centrală:
romanul românesc postmodern.
Din perioada 1998‑1999 datează și două volume semnate de Gheorghe
Crăciun, parțial dedicate și conceptului de postmodernism. Aici însă ar
trebui făcută o precizare: deși Gheorghe Crăciun e citat frecvent drept
unul dintre cei mai importanți teoreticieni ai postmodernismului româ‑
nesc (Carmen Mușat notează, într‑o prefață la o carte apărută în 2011, că
„unii dintre criticii literari l‑au considerat [pe Gheorghe Crăciun] un fel
de «papă» al postmodernismului”36), acesta arată o preferință semnificativă
(în textele sale teoretice) pentru conceptele alternative de textualism sau
optzecism. Cu alte cuvinte, în această trihotomie (frecvent întâlnită în critica
și teoria românească) postmodernism‑textualism‑optzecism, Crăciun este,
în mod cert, unul dintre principalii comentatori ai ultimelor două concepte,
postmodernismul în sine, deși nu e evitat de autor, părând să treacă pe un
plan secund în preferințele sale teoretice. La textualism sau optzecism se
poate adăuga și interesul autorului pentru conceptul de „corporalitate” a
textului. În plus, atunci când discută, în numeroase texte (datând din am‑
bele decade ’80 – ’90), despre direcții care continuă proiectul modernist
sau care se detașează de acesta, respectivele direcții nu sunt întotdeauna
catalogate drept postmoderne, continuitatea (sau discontinuitatea) cu mo‑
dernismul fiind un criteriu de clasificare suficient pentru Crăciun. Ceea
ce vreau să subliniez aici nu e faptul că autorul brașovean evită termenul
de postmodernism – conceptul fiind dezbătut în multe dintre textele sale
(inclusiv în aceste două volume publicate în 1998, respectiv 1999, ce
urmează a fi discutate). Comparativ, însă, cu textualismul, optzecismul,
depășirea/continuarea proiectului modernist, corporalitate, experimen‑
talitate ș.a.m.d., utilizarea termenului de postmodernism pare să fie, mai
degrabă, secundară în considerațiile teoretice ale autorului. Asta, însă, nu
înseamnă că importanța autorului în dezbaterea românească a postmoder‑
nismului e mai puțin importantă, aici Crăciun contribuind masiv nu numai
prin multe dintre considerațiile sale teoretice sau critice, ci, mai ales, prin

36. Carmen Mușat, Vidul de fundamente și deriva postmodernității, prefață la

Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, Tracus Arte, București, 2011, p. 9.

170
 Volume de autor, retrospective

romanele sale, citate frecvent de majoritatea criticilor din epocă în raport

cu poetica postmodernă. Observația, de fapt, e făcută și de autor cu pri‑
lejul unui interviu dat lui Mihail Vakulovski, în 2001. Provocarea lansată
de Vakulovski suna astfel: „sunteți considerat unul dintre capii teoretici ai
generației «optzeci» și de către scriitori și cititori, și – ce e și mai impor‑
tant – de către colegii de generație. Cum v‑ați câștigat această postură (sau
calitate)?”37. Încă din primele rânduri, răspunsul lui Crăciun mută discuția
spre proză, ulterior calificând contribuțiile sale teoretice drept o necesitate
de clarificare a aceleiași proze:
e o postură care nu încetează să mă surprindă încă și în prezent, pentru
că părerea mea este că prima mea vocație nu este aceea de teoretician,
nici de eseist, nici de critic, ci de prozator […] am scris și poezie, am fă‑
cut și eseistică, am încercat și reflecția teoretică. Reflecția mea teoretică
personală, ca să revin la întrebare, sigur că a fost una contextualizantă38.

Volumul din 1998 se intitulează În căutarea referinței și este alcătuit

dintr‑o culegere de articole sau interviuri, unele mai recente, alte datând
din anii ’80. Doar primul text din volum (datat 1996) explorează amă‑
nunțit problematica postmodernismului, însă și aici observăm că, în mai
multe rânduri, discuția (despre postmodernism) e mutată fie spre moder‑
nism/avangardă, fie spre textualism39. Într‑o primă fază, discutând despre
contextul local al dezbaterii privind postmodernismul, criticul brașovean
remarcă impactul major pe care bibliografia de specialitate l‑a avut aici,
condamnând, de fapt, tendința criticii de a se adapta cu orice preț la nor‑
mele teoretice impuse de specialiștii canonici ai fenomenului:
chiar am impresia că la noi, în România, discuția devine uneori sterilă și
fastidioasă prin complexul listei bibliografice și al opiniilor de rezonanță.
De când postmodernismul a început să fie (re)interpretat prin Heidegger,
Vattimo, Lyotard, Derrida, lucrurile s‑au complicat și mai mult, disipate
în infinite nuanțări, și tocmai elementul literar, cel care ar trebui să ne
intereseze în primul rând, are în felul acesta de pierdut40.

37. Mihail Vakulovski, Portret de grup cu «generația» ’80 (interviuri), Tracus Arte,
București, 2011, p. 330.
38. Ibid., pp. 330‑331.
39. E drept, articolul se numește, totuși, Între modernism și postmodernism, ambele
paradigme fiind, deci, vizate.
40. Gheorghe Crăciun, În căutarea referinței, Paralela 45, Pitești, 1998, p. 13.

171
Postmodernismul în teoria literară românească

Vorbind, așadar, despre un postmodernism literar mai ales, autorul

identifică drept o marcă fundamentală a curentului arbitrarietatea:
toată istoria modernismului poetic ar trebui să fie în momentul de față
regândită. Personal, eu văd aici trei principale linii de forță: cea tranzitivă,
directă […] cea reflexivă […] și linia avangardistă și experimentală […]
modelul experimental, avangardist e și cel mai apropiat de arbitrarietatea
postmodernistă41.

Asociind postmodernismul cu avangarda, Crăciun se apropie, de fapt,

de considerațiile teoretice pe care Nicolae Manolescu le exprimase încă de
la începutul anilor ’80, acesta negăsind diferențe majore între cele două
paradigme.
În încheierea articolului, autorul propune inclusiv o descriere a (măr‑
cilor) postmodernismului, apelând la o amplă enumerație care dă textului
un caracter poetic: „postmodernismul se susține printr‑o ideologie simplu
constatativă […] e dezinvolt, apocaliptic, amoral, iresponsabil, frivol […]
nu e nici antiumanist sau dezumanizant. E crud fără intenție și beckettian
fără motiv […]42”.
Pentru un teoretician ca Gheorghe Crăciun mutația postmodernă nu
contează atât de mult cât descoperirea unor mărci ale textualismului la
diferiți autori. Cel mai interesat exemplu, în acest sens, apare spre finalul
cărții În căutarea referinței, unde autorul vorbește despre Un postmodernist
(a se citit textualist) de la 1848. Articolul (datat 1991) analizează câteva
texte de proză ale lui Kogălniceanu, iar concluziile criticului brașovean la
această analiză implică textualismul și generația ’80:
exemplul cel mai izbitor de ficționalizare autobiografică îl constituie nu‑
vela Iluzii pierdute. Un întâi amor […] scriere de o neașteptată mo‑
dernitate, care ar fi trebui poate să‑i determine pe tinerii prozatori ai
anilor 1980 să revendice în persoana nu mai puțin tânărului Kogălniceanu
(nuvela a fost scrisă la 24 de ani) un precursor […] fără a exagera prea
mult, am putea spune că această nuvelă, respectând prea puțin regulile
tradiționale ale speciei și aspirând spre condiția de «proză scurtă» a nara‑
țiunii moderne, este o primă manifestație a mentalității «textualiste» în
literatura noastră.43

41. Ibid.
42. Ibid.
43. Ibid., p. 215.

172
 Volume de autor, retrospective

Analiza lui Crăciun în raport cu proza lui Kogălniceanu are, de fapt un

dublu rol – pe de o parte e semnalat, în mod evident, caracterul inovativ
al prozei lui Kogălniceanu (raportată la epoca respectivă); pe de altă par‑
te, importanța „mentalității textualiste” e scoasă în evidență, ea nefiind,
aparent, doar o marca a optzecismului ci, în plus, o atitudine mult mai
extinsă care poate fi identificată la autori dintre cei mai variați (exemplul
lui Kogălniceanu, nefiind, în acest sens, singurul abordat în volum).
În 1999, Crăciun publica un nou volum (Reducerea la scară) construit,
de asemenea, ca o culegere de texte mai vechi. Autorul aduce aici în dis‑
cuție celebra antologie Competiția continuă, pe care o editase anterior (în
1994), semnalând faptul că, deși ar fi dorit un volum unitar strict teoretic,
multe dintre textele antologate se apropiau mai mult de o zonă a criticii
sau de eseistică:
am vrut – e adevărat – sa propun o culegere reprezentativă […] numai
că în selecția mea au intrat nu doar articole pur teoretice, ci și interven‑
ții critice, eseistice, răspunsuri la anchete, manifeste personale, spontane
improvizații publicistice […] Competiția continuă e o antologie în care
autorii preocupați exclusiv de teorie și critică nu reprezintă mai mult de
o treime din cuprinsul cărții44.

Autorul are dreptate atunci când semnalează diversitatea tipurilor de

texte antologate, însă tot el remarcă, aproape paradoxal, în rândurile ime‑
diat următoare, faptul că „această generație [’80] e una nu doar literară,
ci și teoretică”45. Apetitul pentru teorie al generației e pus și pe seama
intelectualismului acesteia, criticul brașovean observând că „lumea post‑
modernă e în mai mare măsură una de intelectuali decât de scriitori”46.
Mai multe texte din Reducerea la scară propun o trecere în revistă a
schimbărilor din cultura și societatea românească, Crăciun semnalând, pe
lângă intelectualism, și alte mărci ale unei eventuale schimbări de para‑
digmă. În majoritatea cazurilor însă atitudinea autorului este mai degrabă
una pesimistă:
Ce putem spune […] despre lumea noastră românească în care pare să
se facă simțit – cum iarăși s‑a spus – un postmodernism fără postmoder‑
nitate? Pierderea senzației de realitate autentică începe să se manifeste și

44. Gheorghe Crăciun, Reducerea la scară, Paralela 45, Pitești, p. 20.

45. Ibid., p. 21.
46. Ibid.

173
Postmodernismul în teoria literară românească

la noi […] deruta omului‑masă e aproape generală [..] avem senzația că

totul cade, se destramă47.

Un alt exemplu: „suntem o țară de oameni exasperați care se uită la

telenovele, își cumpără automobile, televizoare cu telecomandă, mașini
de spălat cu bule de aer, adidași, haine second‑hand […]48”. Aceste texte
reproduse în Reducerea la scară anticipează, de fapt, multe altele scrise
ulterior de Crăciun în care acesta discută, în termeni extrem de pesimiști,
pe marginea societății postmoderne49.
Faptul că la sfârșitul anilor ’90 exista deja o tradiție românească a teori‑
ilor despre postmodernism generează, în textele de la acea vreme, nevoia
de a relua o serie de teze deja dezbătute în plan local sau, eventual, de a
aduce nuanțări acestor teze. Un exemplu foarte bun aici poate fi volumul
de debut al Mihaelei Ursa, Optzecismul și promisiunile postmodernismului
din 1999. Mizele volumului nu sunt atât de mult acelea de a defini post‑
modernismul sau poetica optzecistă cât, mai ales, de a pune sub semnul
întrebării anumite clișee deja stabilite de critica românească în domeniu,
precum și clarificarea unor eventuale confuzii recurente în teoria criti‑
că românească de atunci – în mod evident, distincția primară de la care
pleacă autoarea fiind cea dintre postmodernism și optzecism. Încă din
Argumentul cărții, Mihaela Ursa mărturisește că volumul „se reclamă mai
degrabă de la exigențele Monicăi Spiridon, care, în Apărarea și ilustrarea
criticii, nu găsește în optzecism premise suficiente pentru a vorbi despre
un postmodernism românesc”50.
Problema unui optzecism care nu e postmodernist, însă, se dovedește
a fi una relativ complicată. Dacă, într‑adevăr, există o mișcare optzecistă
caracterizată printr‑o nouă sensibilitate, o generație care prin creațiile sale
se distinge de programul modernist, în ce măsură putem stabili faptul că
această generație nu este una postmodernă? Cu alte cuvinte, la Monica
Spiridon, ulterior la Mihaela Ursa și, de altfel, la o serie întreagă de critici
de‑a lungul anilor ’80 și ’90, găsim ipoteza conform căreia optzeciștii nu
sunt scriitori postmoderni. Justificarea cea mai frecventă a acestei observații

47. Ibid., p. 70.

48. Ibid., p. 86.
49. Vezi, spre exemplu, Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, prefață de
Carmen Mușat, Tracus Arte, București, 2011.
50. Mihaela Ursa, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Paralela 45,
Pitești, 1999, p. 9.

174
 Volume de autor, retrospective

e următoarea: cultura română asociază optzecismul cu postmodernismul

fără niciun temei, din dorința unei sincronizări cu cultura occidentală. A
spune că optzeciștii nu sunt postmoderni, echivalează astfel cu o „invitație
la calm” venită din partea criticii care nu dorește să exagereze realizările
aparent minore ale culturii românești din anii ’80. Pe de altă parte, dacă
există un curent optzecist, care nu corespunde programului modernist, ar
însemna că optzecismul este un curent local, aproape independent, care
s‑a dezvoltat în paralel cu postmodernismul occidental. Ar fi, în acest caz,
o alternativă românească (non‑postmodernă) la postmodernismul occiden‑
tal, ceea ce, paradoxal, ar însemna o și mai mare exagerare a realizărilor
scriitorilor români care, în calitate de optzeciști, depășesc modernismul,
fără a fi postmoderni. O a treia ipoteză s‑ar putea adăuga aici, fără însă a
simplifica problema: dacă optzeciștii apelează în continuare la o poetică
modernistă, atunci, într‑adevăr ar fi absurdă catalogarea lor drept postmo‑
derni. Dar, în acest caz, inclusiv statutul de optzecist ar deveni irelevant.
Noua sensibilitate care caracterizează optzecismul nu ar mai fi nouă dacă
ar fi, în esență, specifică modernismului.
Probabil că soluția cea mai simplă ar fi aceea de a vorbi despre scriitori
români din anii ’80 care apelează, mai degrabă, la o poetică modernistă,
respectiv despre scriitori mai apropiați de postmodernism. A încerca o sin‑
teză a celor două direcții, sub umbrela generală a decadei – optzecism –,
pare mai degrabă un mod de a complica investigația unei epoci literare
oricum dificile. Sigur, câteva trăsături specifice ale optzeciștilor pot fi găsite
în volumul Mihaelei Ursa, cu toate că și acestea nu sunt complet străine
de sensibilitatea postmodernă:
dincolo de incontestabilele diferențieri de structură și temperament între
optzeciști este interesant de descoperit o aceeași încercare de fundamen‑
tare teoretică: parcă mai mult decât orice altă epoca literară (semănând
cu adevărat doar cu generația interbelică) optzeciștii găsesc de cuviință
să se exprime cu toții teoretic, indiferent dacă sunt poeți sau prozatori.
[…] inițiativa, deși în multe puncte adolescentină […], vizează adevărata
natură a crizei: și anume, mutația de sensibilitate51.

Chiar și astfel de observații însă, care reunesc sub aceleași tendințe

membrii generației ’80, nu reușesc să consolideze optzecismul în paralel

51. Ibid., p. 55.

175
Postmodernismul în teoria literară românească

cu modernismul sau postmodernismul, termenul păstrând în continuare

o semnificație oarecum vagă.
Deși pare să acorde o foarte mare încredere conceptului de optzecism,
în mai multe rânduri, vom descoperi și în volumul Mihaelei Ursa o încer‑
care de disociere între tendințele preponderent moderniste, respectiv cele
postmoderniste, din optzecism. Mai exact, autoarea distinge între două
mari influențe occidentale ale optzecismului: postmodernismul francez
și cel american. Simplificând, putem spune că modelul francez a generat
textualismul optzecist (care nu e departe de sensibilitatea modernistă), în
timp ce modelul american a generat o nouă viziune (postmodernă) asupra
lumii și literaturii în general. Aceeași ruptură din interiorul optzecismului
e semnalată, în mai multe rânduri, și prin trimiterea la opoziția textualism/
onirism.
Așa cum spuneam, volumului Mihaelei Ursa pare să prefere problema‑
tizarea în locul clarificării, iar o serie de considerații despre postmoder‑
nism ale criticilor români sunt puse sub semnul întrebării, însă, inevitabil,
un astfel de proces conduce (voit) într‑un final la de‑conturarea tuturor
problemelor dezbătute: optzecismul nu este tocmai postmodernism, dar
nu este nici fundamental diferit de acesta, textualismul este o dimensiune
majoră a optzecismului, dar cele două nu coincid ș.a.m.d.
Deși volumul își propune în mai multe rânduri să semnaleze anumi‑
te diferențe (unele foarte subtile) dintre optzecism și postmodernism, în
mod paradoxal într‑unul dintre capitolele cu rol de concluzie descoperim
două argumente foarte clare pentru care se poate, de fapt, pune semnul
egalității între optzecism și un postmodernism românesc. Într‑o primă
fază, autoarea ia în considerarea posibilitatea existenței mai multor mode‑
le diferite de practici postmoderne: „dacă susținem ideea existenței a tot
atâtea postmodernisme diferite câte spații culturale, respectiv naționale,
putem accepta axiomatic postularea unui postmodernism românesc”52.
Depășind această ipoteză a multiplelor postmodernisme care ar favoriza,
astfel, existența unui postmodernism românesc, autoarea investighează
posibilitatea concilierii între poetica optzecistă și, de această dată, un set
de rigori universaliste ale postmodernismului (care nu sunt neapărat sen‑
sibile la diferitele spații culturale): „marile probleme sunt ridicate aici, pe
de o parte, de aspirațiile pluraliste și non‑antropocentrice ale ideologiilor

52. Ibid., p. 73.

176
 Volume de autor, retrospective

dominante în postmodernism și, pe de altă parte, de nostalgiile antropocen‑

trice ale optzecismului”53. Perspectiva seamănă parțial (în contextul local)
cu tezele lui Alexandru Mușina care, la rândul său, căuta în postmoder‑
nism o formă de nou antropocentrism, înțeles ca un fel de neo‑clasicism,
o neo‑Renaștere. Practic reproșul adus postmodernismului, în ambele ca‑
zuri, este acela că nu e suficient de „antropocentric”. În acest caz, volumul
Mihaelei Ursa ar distinge între un postmodernism non‑antropocentric și
un optzecism antropocentric, ambele mișcări depășind ca sensibilitate mo‑
dernismul. Surprinzător, și această ipoteză îi permite autoarei identificarea
unei soluții de validare a postmodernismului românesc:
soluția se întrevede în perspectiva care mizează pe faptul că însuși postmo‑
dernismul este disociabil în două manifestări: prima, molipsită de gestu‑
alitatea agresiv‑disociatoare a modernismului […] și a doua – preocupată
de fundamentarea unui alt mit al noutății, în a cărui vocabular minimal
intră termeni precum: nou‑umanism, nou‑clasicim, nouă‑sensibilitate,
nouă‑retorică54.

Cu alte cuvine, identificând două direcții distincte în postmodernism

(una non‑antropocentrică moștenită din modernism, și una antropocen‑
trică, inovație pur postmodernă), putem din nou vorbi despre o formă de
postmodernism românesc în cadrul generației ’80.
În mod evident, clarificarea (în sens larg) a postmodernismului nu e
una dintre mizele centrale ale volumului Optzecismul și promisiunile post‑
modernismului. Însă negocierea pe care autoarea o propune între concep‑
tele‑cheie modernism, postmodernism, optzecism, textualism și (într‑o
mai mică măsură) onirism, ridică o serie de întrebări în legătură cu fiecare
dintre respectivele concepte sau, mai exact, în legătură cu felul în care
anumite clișee ale criticii literare românești s‑au consolidat. Volumul e in‑
teresant sub acest aspect și pentru că pare a fi scris pe baza unei reticențe
de eticheta un anumit fenomen literar, autoarea preferând termenul vag
de optzecism în loc de „postmodernism românesc” sau în loc de „textu‑
alism” ca o formă de evitare/relativizare a catalogării. Urmărind, așadar,
evoluția argumentelor din volum, observăm că nu avem de‑a face atât cu
o preferință pentru termenul de optzecism, cât mai ales cu o rezervă față
de conceptele „solide” precum postmodernism sau textualism, cu toate

53. Ibid., p. 74.

54. Ibid.

177
Postmodernismul în teoria literară românească

că nu sunt mereu clare motivele acestei rezerve. De fapt, rezerva autoarei

nu e față de conceptele de „postmodernism” sau „textualism” în sine (pe
care le explică raportându‑se la un suport teoretic foarte solid), ci față de
catalogarea (în orice fel) a unui anumit grup literar. Optzeciștii rămân,
așadar, la finalul cărții Mihaelei Ursa, în afara oricărei catalogări poetice/
estetice categorice, într‑un fel de stare de permanent stand‑by care încă
promite, justificând astfel cu atât mai mult titlul volumului.
Tot din 1999 datează și volumul Mihaelei Constantinescu55, Forme în
mișcare. Postmodernismul, care, de această dată, propune o abordare teo‑
retică dedicată exclusiv conceptului de postmodernism, apelând uneori la
analiza unor texte literare doar din motive de exemplificare. Studiul este
(încă de la primele rânduri) tributar unei singure formule: el se construiește
ca o aglomerare de teorii (occidentale), prezentate pe scurt. Rezultatul e
un discurs suprasaturat conceptual, care creează impresia unui inventar te‑
oretic complet privind postmodernismul, dar care se dovedește inutilizabil
tocmai datorită caracterului său deopotrivă încărcat și superficial. E drept,
în cazul primelor două capitole o astfel de abordare ar putea fi justificată,
dat fiind faptul că aici autoarea își propune să evidențieze caracterul eclec‑
tic/pluralist al postmodernismului, precum și diversitatea de teorii privind
conceptul. De fapt, aceste două prime capitole ar fi putut fi grupate în‑
tr‑unul singur, ele având nu numai o structură similară (o succesiune de
prezentări ale unor teorii occidentale), ci și o miză comună – aceea de a
ilustra caracterul pluralist al curentului. Inclusiv titlurile capitolelor sunt
sugestive în acest sens, ele trimițând, în fond, la aceeași idee: Povestea unui
concept care își caută sensurile, respectiv Un termen „bon à tout faire”. În
cele douăzeci de pagini pe care le însumează respectivele capitole în carte,
autoarea aduce în discuție teorii despre postmodernism de la peste treizeci
de autori celebri (printre care Jenks, Barth, McHale, Lyotard, Kearney,
Hassan, Jameson, Barthes, Baudrillard ș.a.). Fără a privilegia o anumită
direcție și rezumându‑se la câteva observații preluate din fiecare autor,
Mihaela Constantinescu continuă, în mod surprinzător, și restul capito‑
lelor pe baza aceleiași formule, evitând să intre în amănunte în raport cu
o anumită teorie despre postmodernism sau în raport cu anumite aspecte
definitorii ale curentului.

55. Mihaela Constantinescu, Forme în mișcare. Postmodernismul, Univers

Enciclopedic, București, 1999.

178
 Volume de autor, retrospective

Există, de asemenea, pasaje în care aglomerarea conceptuală/teoreti‑

că e dublată de citate din autori străini care, la rândul lor, sunt în multe
cazuri o înșiruire superficială de teorii sau mărci ale postmodernismului.
Probabil că cel mai interesant exemplu în acest sens îl constituie capitolul
Postperiodizare – autoarea propune aici o micro‑istorie a teoriilor occiden‑
tale despre postmodernism semnalând în linii mari specificul fiecărei teorii
și oferind reperele cronologice relevante. Capitolul se încheie, însă, cu pre‑
zentarea unei diagrame făcută de Margaret Rose, unde e schițată o istorie
a circulației termenului de postmodernism. În acest sens vorbeam de o
dublare a aglomerării referințelor: autoarea adaugă la propria micro‑istorie
a postmodernismului (de 10 pagini) o diagramă (ce ocupă, de asemenea,
10 pagini) făcută de Margaret Rose. Ceea ce rezultă e, de fapt, un capi‑
tol cu două micro istorii ale postmodernismului (una narativă a Mihaelei
Constantinescu, și una schematică, preluată explicit de la Margaret Rose) –
ambele, însă, evitând să aprofundeze o anumită perspectivă teoretică.
În mod paradoxal, numeroasele resurse bibliografice la care Mihaela
Constantinescu apelează constituie marele avantaj și, deopotrivă, marele
dezavantaj al cărții. Deși sunt trecute în revistă studii ale celor mai impor‑
tanți autori, prin lipsa de aprofundare a respectivelor teorii, volumul capătă
aspectul unei liste bibliografice comentate. Inclusiv conceptele‑cheie din
tezele unui anumit autor își pierd din relevanță atunci când sunt puse în
legătură cu alte teze, totul într‑un context discursiv cât se poate de gene‑
ral – un exemplu:
diversitatea jocurilor de limbaj, la care se referea Lyotard, apare ca diversi‑
tatea mass‑media: texte mass‑media diferite necesită voci diferite, iar voci
diferite necesită strategii de comunicare diferite. În cultura simulacrului
baudrillardian, matricea de gândire și comunicare este nonlineară, iar
practica comunicării devine în mod necesar teatrală. Asistăm, așadar, la o
schimbare ce afectează nu doar sensibilitatea și practicile culturale occi‑
dentale – și nu numai occidentale, am spune noi – așa cum ne avertizau
Harvey și Huyssen, ci și întreaga strategie de «construire» a realității pe
care o dezvoltă individul contemporan, confruntat cu o lume postmo‑
dernă în care informația a luat locul cunoașterii și înțelegerii56.

Se poate subînțelege din acest fragment faptul că jocurile de limbaj din

filosofia lui Lyotard ar face trimitere la mass‑media, ceea ce nu corespunde,

56. Ibid., p. 168.

179
Postmodernismul în teoria literară românească

de fapt, viziunii autorului francez. Jocurile de limbaj vizează întreg discur‑

sul contemporan (din societățile dezvoltate, cel puțin), inclusiv știința. În
plus, nu e foarte clară, în exemplul citat, legătura dintre jocurile de limbaj
la Lyotard și simulacrul baudrillardian. Nu în ultimul rând, o trihotomie
ca cea din finalul fragmentului citat – informație, cunoaștere, înțelegere –
riscă să fie extrem de neclară în afara unui context specific. Exemplul nu
este singular în cazul cărții Mihaelei Constantinescu.
Cu toate acestea, volumul se distinge în contextul cultural local prin
faptul că nu e interesat de analiza unor opere literare sau de o analiză a
postmodernismului românesc. De fapt, în materie de volume teoretice
românești dedicate integral postmodernismului, până la acel an (1999) nu
apăruseră decât textele semnate de Dan Grigorescu și Liviu Petrescu (vo‑
lumele Între cucută și Coca‑Cola din 1994, respectiv Poetica postmodernis‑
mului din 1996). Cei doi autori sunt, de altfel, printre puținii teoreticieni
români care figurează și în bibliografia autoarei57.

Postmodernismul românesc
Cu toate că în perioada 1998‑2000 este publicat un număr impresionant
de cărți dedicate postmodernismului în spațiul românesc, un volum apărut
în această perioadă se diferențiază fundamental de celelalte – e vorba de
Postmodernismul românesc58 al lui Mircea Cărtărescu. Vorbim, în acest caz,
nu doar despre una dintre cele mai ample analize autohtone ale postmo‑
dernismului, dar și despre un volum a cărui popularitate e greu de egalat
în domeniul criticii și teoriei literare românești contemporane.
Sigur, o parte din popularitatea acestui volum se poate datora și acti‑
vității literare remarcabile a autorului care, și înainte de și după 1999, s‑a
impus drept unul dintre cei mai importanți scriitori români contemporani.
Majoritatea criticilor români care abordează problema postmodernismului
românesc invocă textele (poetice ale) lui Mircea Cărtărescu, autorul fiind
considerat liderul generației optzeciste, iar textele sale critice sau teoretice
sunt prezente în dezbaterile românești privind postmodernismul încă de la
începutul anilor ’80. La ora actuală, de asemenea, Mircea Cărtărescu este

57. Din acest punct de vedere merită precizat aici un detaliu editorial interesant:
pe coperta a patra a cărții Mihaelei Constantinescu apar reproduse citate din doi au‑
tori care recomandă cartea, iar aceștia sunt tocmai Dan Grigorescu și Liviu Petrescu.
58. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, postfață de Paul Cornea,
Humanitas, București, 1999.

180
 Volume de autor, retrospective

considerat unul dintre cei mai importanți prozatori europeni (obținând, în

acest sens, mai multe premii internaționale de renume). E foarte probabil ca
în spațiul cultural românesc să nu fi existat, de fapt, o personalitate literară
cu o asemenea vizibilitate internațională (exceptând acei autori români care
au părăsit țara, stabilindu‑se definitiv în Occident), iar o astfel de popula‑
ritate se răsfrânge, desigur, și asupra volumul Postmodernismul românesc.
Însă, chiar și ignorând cariera literară remarcabilă a autorului, volumul se
distinge printr‑o abordare foarte solidă a paradigmei postmoderne.
În 1999 (deci chiar anul apariției cărții), Cărtărescu vorbește (într‑un
interviu dat lui Mihail Vakulovski) despre modul în care se raportează el
la volum:
Postmodernismul… e o carte care nu‑mi displace, deși m‑a chinuit destul
de tare. Am scris‑o în doi ani de zile, fără prea mult material pregătitor,
cu câteva lecturi fundamentale, fără prea mari pretenții de teorie literară.
De fapt, cartea are o anumită importanță mai mult prin ceea ce are prac‑
tic, adică prin modificarea accentelor în câteva dintre problemele istoriei
literaturii române. Și asta m‑a și interesat – să arăt felul în care văd eu
aceste probleme. Sentimentul meu este că am reușit să mut aceste accente
și să fac ca o față până acum mai obscură a literaturii române să devină un
posibil nou canon literar59.

Mai multe dintre articolele despre postmodernism publicate de Mircea

Cărtărescu înainte de acest volum aveau un caracter eseistic (v. capitolele pre‑
cedente), biografist și confesiv pe alocuri, semănând mai mult cu experimente
literare inedite decât cu articole teoretice propriu‑zise. În Postmodernismul
românesc, însă, lucrurile stau cu totul altfel, autorul abordând aici problema
postmodernismului și, ulterior, a postmodernismul românesc într‑o manieră
cât se poate de sistematică60. Există doar câteva secvențe unde discursul
amintește de articolele precedente ale autorului (pasaje metaforice, inserții
biografiste etc.), însă acestea (puține la număr, oricum) sunt pe deplin asu‑
mate de Cărtărescu încă din primele pagini ale volumului:
de la început voi respinge orice intenție de «fixare» a fenomenelor, de
închistare a lor în definiții precise și neechivoce. Deși nu adopt aici stilul

59. Mihail Vakulovski, Portret de grup cu „generația” ’80 (interviuri), Tracus Arte,
București, 2011, pp. 122‑123.
60. De altfel, volumul are la bază teza de doctorat a autorului – informația apare
în primele paragrafe din postfața volumului semnată de Paul Cornea.

181
Postmodernismul în teoria literară românească

criticii postmoderne (critifiction, surfiction etc.), ale cărei tendințe iro‑

nice, ludice parodice, extrem‑perspectiviste ar părea deplasate într‑un
studiu «academic», voi păstra totuși ceva din punctul de vedere postmo‑
dern, pentru care pluralitatea discursurilor posibile, relativismul valorilor
și caracterul ambiguu, proteic, nedeterminat al fenomenelor artistice face
imposibilă orice taxinomie precisă. Voi defini un fenomen «pâslos», mai
curând un câmp cultural decât un curent «obiectiv», voi vorbi mai degrabă
de un «aer de familie», în sens wittgensteinian, al operelor studiate decât
despre o «clasă» logică de obiecte61.

Un prim exemplu aici ar putea fi capitolul Postmodernism and beyond?,

unde Cărtărescu aduce în discuție Seminarul de Stuttgart în care participase
la începutul anilor ’90 – mai multe dintre observațiile notate aici amintesc
de articolele precedente ale autorului, caracterul „academic” al studiului
fiind înlocuit, pe alocuri, cu însemnări specifice, mai degrabă, unui jurnal:
Am avut șansa, luând parte la seminar, să lucrez cu câțiva dintre cei mai
importanți autori și teoreticieni ai acestui curent […] dar până la urmă
nu au reușit (practic abia dacă au încercat) să răspundă provocării din ti‑
tlul seminarului. Nu am aflat dacă există un beyond, cu alte cuvinte dacă
postmodernismul […] este cumva «depășit», «epuizat», «mort»62.

Un alt exemplu interesant, care se abate parțial de o abordare strict

„academică”, apare atunci când se pune problema timpului în postmoder‑
nism – după câteva observații teoretice punctuale legate de timpul postmo‑
dern, autorul sintetizează aceste idei printr‑o raportare la mitologia antică:
timpul postmodern, transistoric, devine un timp «slab», estetizat […]
timpul postmodern suferă același proces de irealizare ca și spațiul, deve‑
nind un mozaic colorat, simultan, lipsit de adâncime. Mitul lui Cronos
devorându‑și copiii este substituit de cel al aceluiași Cronos castrat cu o
seceră de diamant63.

Sigur, vorbim exclusiv de câteva pasaje care, deși amintesc de articolele

precedente, eseistice, ale autorului, sunt ocurențe ocazionale în acest studiu
amplu configurat sistematic.

61. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999,

pp. 8‑9.
62. Ibid., p. 115.
63. Ibid., p. 56.

182
 Volume de autor, retrospective

Problema timpului postmodern e importantă însă la nivelul studiului

lui Cărtărescu; astfel trebuie notat aici faptul că investigația pe această
temă continuă cu semnalarea unor noi moduri de raportare ale indivi‑
dului la ideea de timp, pe fondul unul context postmodern/post‑istoric.
Mai exact, plecând de la un articol al lui Sergio Benvenuto, autorul ia în
considerare marile muzee sau parcuri de distracții americane, spații care
re‑creează (uneori la scara unu pe unu) un context istoric. Individul care
ajunge într‑un astfel de spațiu are acces la o realitate (fie ea și artificială)
care îi afectează percepția timpului istoric printr‑un proces de prezentifi‑
care/aplatizare. Însă, notează Cărtărescu, nu doar această prezentificare
a trecutului definește timpul postmodern, ci și istoricizarea prezentului.
Aici sunt invocate muzeele care expun secvențe din istoria foarte recentă
(anii ’70, spre exemplu, cultura hippie etc.), reconstituiri ale unor spații
celebre contemporane sau vizitele „turistice” care se fac în locuri precum
închisoarea Alcatraz – toate aceste elemente conducând spre „sentimen‑
tul că americanii trăiesc deodată întreaga istorie și că, pe de altă parte, își
vizitează continuu propriul prezent ca și când ar aparține trecutului”64.
Referirile frecvente la spațiul cultural american nu sunt întâmplătoare
în cazul volumul lui Cărtărescu, acesta considerând Statele Unite drept
cel mai important reper în materie de postmodernism. Însă nu doar influ‑
ențele literare și teoretice (evidente) venite de peste ocean sunt apreciate
de Cărtărescu, ci întreaga societate americană este văzută ca un etalon al
postmodernității: „California (fără îndoială regiunea lumii cea mai avansată
în postmodernitate)”65.
Sigur, și influențele literare venite de peste ocean sunt relevante,
Cărtărescu remarcând faptul că preferințele autorilor români optzeciști
pentru spațiul american pot fi privite ca o premieră în spațiul cultural ro‑
mânesc, respectiv ca o importantă schimbare de paradigmă: „este pentru
prima dată în cultura română când o generație întreagă respinge influența
tradițională a culturilor europene (franceză sau germană) pentru a se în‑
drepta spre cea cu totul diferită a Statelor Unite. Este, de asemenea, primul
semn al intrării masive în postmodernitate a culturii românești”66.
Cu toate acestea, termenul de „generație” folosit de Cărtărescu în
fragmentul citat poate fi unul nepotrivit aici. Din punctul de vedere al

64. Ibid., p. 57.

65. Ibid., p. 56.
66. Ibid., p. 152.

183
Postmodernismul în teoria literară românească

autorului, generația optzecistă nu este în întregime, literar vorbind, una

postmodernistă. Apare și la Cărtărescu aceeași dilemă (pe care am obser‑
vat‑o în cazul multor autori) a textualismului. Opțiunea autorului în această
privință e una foarte clară:
importanța exagerată acordată textualismului în configurația teoretică a
grupului optzecist – și care a mers până la a găsi în textualism însăși em‑
blema optzecistă, conceptul care explică orice […] provine, probabil, din
sărăcia teoretică a criticii românești de actualitate. Eșuând, în anii ’70, ca
«grup de acțiune» de sine stătător, textualiștii s‑au contopit la începutul
anilor ’80 cu «direcția principală» [postmodernistă, n.m. R.C.]67.

Chiar dacă o parte dintre textualiști debutaseră încă din anii ’70 și chiar
dacă textualismul e, în esență, un curent neomodernist, în cadrul generației
’80 au existat autori textualiști, puternic influențați în operele lor de teoriile
grupului Tel‑Quel, de noul roman francez etc. Prin urmare, atunci când
Cărtărescu vorbește despre „o [primă] generație întreagă” care respinge
influențele europene, e vorba, mai degrabă, nu de o generație întreagă,
ci de un segment important din interiorul acelei generații (segmentul pe
care Cărtărescu îl cataloghează drept postmodern, în adevăratul sens al
cuvântului, prin opoziție cu direcții, prezente în cadrul aceleiași generații,
neo‑moderniste, tardo‑moderniste, neo‑avangardiste etc.).
Deși Cărtărescu menționa la începutul lucrării sale faptul că va evita să
„fixeze” în definiții precise fenomenele literare, în mai mult rânduri tocmai
aceasta pare să fie abordarea, aducând o notă de stabilitate lucrării sale, care
lipsește, de fapt, din multe alte texte românești dedicate postmodernis‑
mului. Inclusiv fragmentul citat anterior poate servi drept exemplu aici –
autorul nu ezită să noteze faptul că raportarea la spațiul cultural american
este o premieră pentru cultura română. În mod similar, în primele pagini
ale cărții, autorul aduce în discuție o idee care, deși poate părea simplă la
prima vedere, pune într‑o lumină nouă conceptul de postmodernism ra‑
portat la spațiul cultural românesc:
putem constata doar că [postmodernismul] este primul concept teoretic
important, denumind un curent literar, intrat în limbajul critic românesc
după ultimul război (onirismul se definea el însuși ca un neosuprarealism) și
că frecvența folosirii lui, pozitive sau negative, este în continuă creștere68.

67. Ibid., p. 147.

68. Ibid., p. 16.

184
 Volume de autor, retrospective

Teoreticienii literari români, atunci când vorbesc despre postmoder‑

nism, preferă să eticheteze „noul” curent drept ultimul (cel mai recent)
intrat în discursul critic. Din acest punct de vedere, Cărtărescu mută accen‑
tele, iar postmodernismul, deși rămâne, inevitabil, ultimul (cel mai recent)
concept major intrat în discursul critic, este, în același timp, primul astfel
de concept după mai multe decade. Dacă majoritatea criticilor semnalează
noutatea postmodernismului, observația lui Cărtărescu are meritul de a
semnala deopotrivă noutatea conceptului de postmodernism, precum și
stagnarea (în limitele acelorași vechi concepte) care a caracterizat literatura
română timp de peste treizeci de ani.
Inclusiv în privința postmodernismului însuși, Cărtărescu formulează o
definiție concisă, contrastând cu atât mai mult față de majoritatea celorlal‑
te abordări teoretice românești. Intenția generală a criticii românești este
aceea de a evita orice fel de etichetări categorice, încurajând, mai degrabă,
o permanentă dezbatere a conceptului, o interogare a posibilelor dimen‑
siuni definitorii postmodernismului. Deși astfel de relativizări apar inclusiv
în Postmodernismul românesc, ele sunt completate, de această dată, și de
opinii categorice, concise și, inevitabil, riscante, care, așa cum spuneam,
dau o notă de stabilitate textului. În capitolul intitulat Ce este postmoder‑
nismul?, autorul răspunde la dificila întrebare într‑o singură frază (fraza
care deschide respectivul capitol):
Fără‑ndoială, la un prim nivel de aproximare, o singură frază poate cu‑
prinde răspunsul la această întrebare: Postmodernismul este epifenomenul
cultural, artistic și, în cele din urmă, literar al postmodernității, calitate
în care el reflectă toate trăsăturile filozofice și ideologice ale acesteia, pe
care le‑am prezentat într‑un capitol anterior: perspectivismul nietzschean,
pierderea simțului realității, estetizarea existenței, asocierea constantă cu
societatea democratică, înalt tehnologizată, informatizată și mediatică
de astăzi69.

Spunând că postmodernismul este un (epi)fenomen cultural al postmo‑

dernității, Cărtărescu, de fapt, se aliniază unei ample serii de perspective
teoretice occidentale canonice – Fredric Jameson, spre exemplu, vorbește
despre postmodernism ca logica culturală a capitalismului târziu, în timp
ce Lyotard abordează aceeași problemă în termeni de cunoașterea specifică
societăților post‑industriale (dezvoltate).

69. Ibid., p. 79.

185
Postmodernismul în teoria literară românească

Inevitabil, un volum intitulat Postmodernismul românesc nu se poate

limita la o simplă teoretizare a postmodernismului, acest aspect fiind re‑
zervat primelor două părți din carte. Discuția se mută apoi spre spațiul cul‑
tural românesc, însă, înainte de a investiga literatura primară postmodernă
românească, Cărtărescu face și o trecere în revistă a dezbaterii teoretice
românești privind postmodernismul (capitolul intitulat Dezbaterea în ju‑
rul conceptului de postmodernism). Principalele două referințe bibliografice
rămân (ca și la alți autori) „Caiete critice” 1986, respectiv „Euresis” 1995,
autorul comentând punctual foarte multe dintre articolele publicate în cele
două reviste. Un interes aparte e acordat și revistei „Xenopoliana”, publi‑
cată la Iași în 1994, deși numărul respectiv nu e orientat în mod special
către teoria literară:
revista Xenopoliana din Iași, al cărei tom II, din 1994, discută relevanța
conceptului de postmodernism în domeniul istoriei, științelor politice,
hermeneuticii și patristicii […] cuprinde articole foarte interesante […]
poate cel mai interesant articol rămâne însă cel introductiv, al istoricului
Al. Zub. Câteva aserțiuni ale acestuia, pe care le cităm fără comentarii
pentru că privesc numai tangențial fenomenele culturale, sunt edificatoa‑
re pentru eleganța și acuratețea conceptuală a distinsului istoric ieșean70

Și în acest capitol dedicat teoriei românești sunt amendate direcțiile tex‑

tualiste promovate de unii autori optzeciști și, în plus, apar foarte multe cri‑
tici dure la adresa conceptului de „nou antropocentrism” propus de Mușina:
de mai mulți ani Alexandru Mușina persistă în contestarea vehemen‑
tă a postmodernității și într‑o ciudată contrapunere pentru denumirea
curentului ideologico‑estetic în care s‑ar situa poezia optzecistă: «noul
antropocentrism» […] caracterul indeterminat, difuz al lumii postmo‑
derne îi este insuportabil lui Mușina: faptul că un termen poate avea trei
interpretări deodată îi pare acestuia un adevărat scandal […] se vede că
avem de‑a face în acest caz cu o tipică «rezistență la concept» […] După
ce, pe numeroase pagini, s‑a luptat cu tendința «retrogradă» a postmo‑
dernismului și a afirmat caracterul revoluționar al literaturii optzeciste,
Mușina ne dezvăluie, în sfârșit, că după modernismul «dezumanizant»
nu va urma un postmodernism decadent, ci, «un nou antropocentrism»,
adică… «un nouveau classicisme»! No comments.71.

70. Ibid., p. 199.

71. Ibid., pp. 194‑199.

186
 Volume de autor, retrospective

E explicabil faptul că, în același an, Mușina va da o replică la fel de dură

cu privire la observațiile lui Cărtărescu, acuzându‑l pe acesta de „fușerai”
intelectual72.
În raport cu acest capitol (Dezbaterea în jurul conceptului de postmo‑
dernism) merită discutat aici și un alt aspect bibliografic: textele comentate
de Cărtărescu au fost publicate de‑a lungul unei perioade de 10 ani – în‑
tre 1986 („Caiete critice”) și 1996 (volumele unor autori precum Magda
Cârneci sau Gheorghe Perian, ultimele texte – din punct de vedere crono‑
logic – la care se face referire în acest capitol). E drept că cele mai multe
volume despre postmodernism în cultura română aveau să apară în același
an cu Postmodernismul românesc sau, eventual în anul anterior. Prin urma‑
re, faptul că investigația lui Cărtărescu se rezumă la perioada 1986‑1996 e
pe deplin justificată, mai ales dacă ținem cont de faptul că autorul a lucrat
la volum (în mod evident) timp de mai mulți ani înainte de publicarea lui
propriu‑zisă. Ceea ce este însă surprinzător, într‑o anumită măsură, e faptul
că în acest capitol (sau, de altfel, în restul volumului) nu apar menționate
mai multe titluri românești care ar fi trebuit să fie incluse într‑o astfel de
investigație a dezbaterii în jurul postmodernismului. E vorba, mai ales de
volumele de autor apărute în perioada discutată de autor (1986‑1996).
Dintre volume, sunt amintite (și apreciate), spre exemplu, Istoria tragi‑
că și grotescă a întunecatului deceniu literar nouă (1993) a lui Radu G.
Țeposu sau Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism (1996) a Magdei
Cârneci. E amintit, de această dată ca un fel de contra‑exemplu, volu‑
mul Scriitori români postmoderni, publicat de Gheorghe Perian în 1996:
„Scriitori români postmoderni nu cuprinde, de fapt, în corpusul ei nici o
referire la conceptele postmoderne. Volumul e, pur și simplu, o culegere de
cronici – publicate în prealabil în revista Vatra – despre poeți și prozatori
optzeciști”73. Sunt, de asemenea, amintite capitole (dedicate optzeciștilor)
din volumele unor autori precum Nicolae Manolescu (Despre poezie, 1987)
sau Eugen Simion (Scriitori români de azi IV, 1989). Există, însă, cel puțin
câteva titluri, ignorate de Cărtărescu, care ar fi putut completa foarte bine
acest tablou al dezbaterilor românești privind postmodernismul. E vorba,
spre exemplu, de volumul Apărarea și ilustrarea criticii publicat de Monica
Spiridon în 1996. Deși autoarea apare citată și comentată în mai multe

72. Vezi subcapitolul „Euresis” 1995 din prezenta lucrare.

73. Ibid., p. 188.

187
Postmodernismul în teoria literară românească

rânduri, Cărtărescu face trimitere exclusiv la articolele publicate de aceasta

în „Caiete critice”, respectiv în „Euresis”. Volumul lui Dan Grigorescu din
1994, Între cucută și Coca‑Cola, nu apare menționat, deși fusese recenzat
(de Oana Fotache) inclusiv în numărul din „Euresis” 199574, autoarea sub‑
liniind foarte clar faptul că volumul este unul teoretic dedicat conceptului
de postmodernism:
Dan Grigorescu resorts to one of Foucault’s metaphors to suggest the
essence of postmodernism […] against this background, Dan Grigorescu
sets out not only to sketch a synthesis of the most authoritative postmo‑
dern theoreticians’ opinions, focusing on several challenging questions
of our times, but also (an especially) to clarify certain concepts and the
relationship between them, so they can find their necessary place on a
possible «map of postmodernism»75.

Se poate presupune aici faptul că Mircea Cărtărescu ar fi putut ignora

acest volum pentru că tematica abordată de Dan Grigorescu se leagă de
postmodernism în general, în timp ce volumul lui Cărtărescu e preocupat
de postmodernismul românesc, prin urmare, o investigație teoretică a artei
americane din anii ’60‑’70 nu ar prezenta vreun interes deosebit pentru
un volum intitulat Postmodernismul românesc. Pe de altă parte, într‑un
capitol despre dezbaterea în jurul conceptului, textul lui Dan Grigorescu
ar fi trebuit menționat, cel puțin prin prisma faptului că vorbim, în acest
caz, despre unul dintre primele volume teoretice românești dedicate in‑
tegral postmodernismului – deci, un reper relativ important în respectiva
dezbatere în jurul conceptului.
Volumele lui Liviu Petrescu, de asemenea, nu sunt comentate în
Postmodernismul românesc. E drept, Vârstele romanului (1992) e o carte
dedicată istoriei evoluției romanelor moderne, discuțiile despre postmo‑
dernism fiind mai degrabă secundare în raport cu această temă centrală.
Pe de altă parte, Poetica postmodernismului (1996) – o rescriere, de fapt,
a cărții amintite anterior – reprezintă, de această dată, o contribuție ma‑
joră în dezbaterea românească privind conceptul de postmodernism. Cu
toate că nu e vorba neapărat de un prim volum de autor dedicat integral
postmodernismului, textul lui Liviu Petrescu se distinge prin faptul că este
prima abordare sistemică a postmodernismului, configurând o poetică a

74. „Euresis”, nr. 1‑2. 1995, pp. 321‑323.

75. Ibid., pp. 321‑322.

188
 Volume de autor, retrospective

curentului (pe baza unor repere occidentale precum textele lui Jameson
sau Lyotard). O abordare la fel de sistemică propune și Mircea Cărtărescu
(via Vattimo și Lyotard, de această dată) în partea teoretică a volumului
său, cele două cărți fiind, de fapt, singurele din cultura română de acest
fel. Se poate presupune faptul că Mircea Cărtărescu nu știa de existența
volumului Poetica postmodernismului – cartea a fost receptată mai bine în
mediul academic clujean, dar nu s‑a bucurat de o reală popularitate în restul
mediului cultural românesc și, la urma urmei, era o rescriere a unei cărți
mai vechi (care, de asemenea, nu se bucurase de o foarte bună receptare în
afara mediului clujean). Această ipoteză e însă infirmată de câteva secvențe
din Postmodernismul românesc, anume – de capitolul Scurtă privire asupra
anilor ’90. Mai exact, în respectivul capitol, Mircea Cărtărescu aduce în
discuție poemele lui Mihail Vakulovski, apelând inclusiv la mai multe citate:
unele poeme ale lui Mihai Vakulovschi sunt o pâslă nediferențiată de
reziduuri culturale și existențiale […] lumea, astfel, devine […] un story
postmodern: «mai întâi savanții și măgarii a spus Napoleon și așa a fost
afară ninge cu pupile dilatate la Academia de Științe e balul de anul nou
dar Grigore Vieru a ales grădinița citesc Poetica postmodernismului Liviu
Petrescu iubita mă întreabă […]»76.

Practic Poetica postmodernismului apare menționată în cartea lui

Cărtărescu, dar… în interiorul unui citat din Vakulovski. Cel mai probabil,
volumului lui Liviu Petrescu e ignorat intenționat ca referință bibliografică
în cartea lui Cărtărescu, cu toate că nu sunt clare motivele acestei opțiuni.
Merită amintite, în acest punct, și câteva observații ale lui Paul Cornea
din postfața cărții: „autorul [Mircea Cărtărescu, n.m. R.C.] se exprimă
limpede și incisiv, își motivează logic aserțiunile, se reține de la excese emo‑
ționale sau de la ieșiri polemice, se servește în chip organic și nu protoco‑
lar de o bibliografie întinsă (epuizând materia în domeniul românesc)”77.
Volumul lui Cărtărescu nu numai că nu epuizează bibliografia românească
din domeniu, ci pare chiar să evite intenționat acest lucru. De asemenea,
polemicile nu sunt nici ele complet absente, critica abordărilor textualiste
sau amendarea articolelor lui Mușina (discutate anterior) nefiind singurele
exemple de acest fel.

76. Ibid., p. 473.

77. Paul Cornea, Postfață la Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc,
Humanitas, București, 1999, p. 507.

189
Postmodernismul în teoria literară românească

Referitor la bibliografia românească, Mircea Cărtărescu propune câteva

abordări inedite mai ales în raport cu preistoria postmodernismului. Astfel,
în capitolul Există o tipologie postmodernă?, acesta anunță că „voi vorbi în
acest capitol, foarte pe scurt din păcate, despre Cantemir și Radu Ionescu,
Budai‑Deleanu și Ion Ghica, privind unele aspecte din unele scrieri ale lor
din perspectivă postmodernă” (sublinierile aparțin autorului)78. Practic,
după primele părți teoretice ale cărții în care e teoretizat postmodernismul,
discuția se mută spre postmodernismul românesc, unde istoria curentului
e schițată pornind de la aceste lecturi în cheie postmodernă ale unor texte
vechi sau premoderne, ajungând într‑un final la analize ale unor texte pu‑
blicate în a doua jumătate a anilor ’90. Ambele secvențe ale cărții, partea
teoretică dedicată postmodernismului (în general), precum și partea de cri‑
tică și istorie literară dedicată postmodernismului românesc, rămân, până în
ziua de azi, printre cele mai ambițioase încercări autohtone de circumscriere
a fenomenelor literare respective. Marele avantaj al volumul este însă acela
că acoperă ambele dimensiuni, spre deosebire de alte încercări autohtone
care s‑au rezumat la investigarea unei singure teme (fie postmodernismul
în general, fie postmodernismul românesc). Abordarea teoretică sistemică
a lui Cărtărescu din primele părți ale Postmodernismului românesc se poate
alinia cu ușurință direcției deschise de Liviu Petrescu cu Poetica postmoder‑
nismului, însă la Liviu Petrescu prea puține elemente ale discuției conduc
spre realizarea unei analize a postmodernismului românesc. Pe de altă parte,
mai mulți autori români discută în volumele lor postmodernismul româ‑
nesc, volumul lui Radu G. Țeposu fiind printre primele încercări majore
de acest fel. La Țeposu, însă, partea teoretică privind postmodernismul se
rezumă la câteva observații ironice, biografiste uneori, pe marginea inuti‑
lități termenului de postmodernism. Proiectul lui Cărtărescu rămâne astfel
singular în cultura română, fiind primul și ultimul care propune o analiză
de asemenea amploare, făcând extrem de dificilă o continuare a dezbaterii
românești privind postmodernismul în anii următori.

Din dosarul unei bătălii culturale

Prezent în dezbaterea românească a conceptului de postmodernism încă de
la începutul anilor ’80, Ion Bogdan Lefter avea să publice primul său volum

78. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999,

p. 227.

190
 Volume de autor, retrospective

pe această temă abia în anul 2000. Deși autorul era privit drept unul dintre
cei mai avizați comentatori ai fenomenului în spațiul cultural românesc,
cartea sa e publicată, de fapt, spre finalul dezbaterii propriu‑zise, într‑un
moment în care cele mai importante volume românești apăruseră deja. Se
poate spune, astfel, faptul că Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii”
culturale era, de fapt, o carte așteptată de critica literară românească, date
fiind numeroase articole publicate de autor pe această temă de‑a lungul a
două decade. În acest sens, merită amintit aici faptul că Ioana Bot publică o
cronică, cu titlul sugestiv Așteptându‑l pe Ion Bogdan Lefter, unde notează:
mă prenumăr printre aceia care, de mulți ani deja, așteaptă studiile/căr‑
țile/dezvoltările substanțiale și ample prefigurate, în anii ’80, de artico‑
lele și prefețele semnate de Ion Bogdan Lefter […] reunirea, în sfârșit,
în volum, a textelor sale despre postmodernism – din anii ’80 și până
astăzi – este o întreprindere salutară în primul rând din perspectiva do‑
cumentelor unei istorii literare care așteaptă încă să fie scrisă; intervențiile
autorului din presa cultura românească a ultimilor douăzeci de ani au
constituit întotdeauna momente de răscruce în dezbaterea conceptelor
(și autorilor) postmodernismului, impactul lor fiind mult mai pronunțat
decât cel înregistrat, în aceeași perioadă, de alte voci ale criticii și teoriei
noastre literare79.

Volumul debutează cu o prefață în care Ion Bogdan Lefter lămurește,

conform titlului, Ce este și ce nu este această carte: Despre o anume credin‑
ță profundă în actul scrisului. Proiectul din spatele cărții e astfel clarificat
încă din primul paragraf: „iată o culegere de eseuri, articole, răspunsuri la
anchete, interviuri – toate despre postmodernism. O selecție din tot ce am
scris pe această temă de‑a lungul unui deceniu și jumătate”80.
Fiind vorba de o culegere de articole mai vechi ale autorului, în mod
evident, textele din carte nu vor ține cont de bibliografia românească dedi‑
cată postmodernismului care se dezvoltase semnificativ în acei ani. Autorul
compensează însă aceste lipsuri făcând, în prefață, o scurtă trecere în re‑
vistă a publicațiilor românești dedicate postmodernismului – sunt, astfel,
amintite volumele unor autori precum: Magda Cârneci, Carmen Mușat,
Mihaela Ursa, Ion Buzera ș.a.

79. Ioana Bot, Semne de carte, Limes, Cluj‑Napoca, 2004, pp. 73‑74.
80. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,
Paralela 45, Pitești, 2000, p. 7.

191
Postmodernismul în teoria literară românească

Există, de asemenea, în prefață, un detaliu bibliografic interesant care

indică un oarecare raport între volumul lui Lefter și alte volume românești
dedicate postmodernismului – la un moment dat, autorul discută despre
referințele occidentale la care apelează în textele sale:
numeroși teoreticieni ai curentului și artiști care l‑au ilustrat sunt invocați
ici și acolo, dar nu sistematic (cu excepția autorilor români – dar situația
lor e diferită și comportă o discuție separată). Sunt pomeniți frecvent – de
pildă – Ihab Hassan sau John Barth, dar, dacă nu greșesc, nu apar niciodată
Frederic Jameson sau Gianni Vattimo (ca să aleg un nord‑american și un
european), nume citate ritualic în dezbaterile internaționale asupra post‑
modernității (dar și ei și alții au atins o largă notorietate mai de curând)81.

Faptul că Lefter nu apelează la studiile unor autori precum Jameson

sau Vattimo reprezintă un detaliu care poate diferenția semnificativ acest
volum de (cel puțin) alte două cărți românești importante dedicate post‑
modernismului. E vorba, pe de o parte, de Poetica postmodernismului a lui
Liviu Petrescu, unde autorul mărturisea, încă din primele paragrafe faptul
că „schema tipologică pe care o propunem în studiul de față reproduce,
în linii generale, schema cu care operează și Fredric Jameson”82. Pe de altă
parte, volumul Postmodernismul românesc al lui Mircea Cărtărescu pare
să se bazeze în puncte cheie ale părților teoretice pe studiile lui Vattimo:
„voi ilustra, astfel, ontologia postmodernă cu meditațiile lui Gianni Vattimo
pe marginea «precursorilor» Nietzsche și Heidegger […]”83. Observația
apare, de altfel, și în postfața volumului Postmodernismul românesc, unde
Paul Cornea notează: „pentru fundamentarea teoretică a postmodernis‑
mului, în care Cărtărescu vede, pe drept cuvânt, o expresie a postmoder‑
nității […] el se bazează pe Vattimo, în plan ontologic, pe Lyotard, în
plan epistemologic, și pe Fukuyama în plan politologic”84. Dacă volumul
lui Petrescu pleacă de filosofia lui Jamseon, iar dacă Mircea Cărtărescu
își bazează aserțiunile teoretice ce țin de ontologia postmodernă pe stu‑
diile lui Vattimo, indicația lui Lefter, conform căreia în volumul său „nu
apar niciodată Fredric Jameson sau Gianni Vattimo”, constituie un motiv

81. Ibid., pp. 7‑8.

82. Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996, p. 8.
83. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999,
p. 17.
84. Paul Cornea, Acreditarea postmodernismului românesc, postfață la Mircea
Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999, p. 508.

192
 Volume de autor, retrospective

suficient pentru a vedea acest volum ca o alternativă (fundamental diferită

din punct de vedere teoretic) la celelalte două cărți. Însă diferență majoră
dintre volumul lui Lefter și cele două amintite nu e dată, de fapt, de această
opțiune bibliografică alternativă a autorului. Diferența majoră constă în
faptul că textele lui Petrescu și Cărtărescu constituie abordări sistemice ale
fenomenului postmodern, în timp ce cartea lui Lefter păstrează un caracter
eterogen îmbinând diferite tipuri de discurs (eseistic, academic sau liber – în
cazul interviurilor), nereușind și nepropunându‑și, de fapt, să circumscrie
coerent conceptul de postmodernism.
Diversitatea tipurilor de texte publicate aici constituie una dintre măr‑
cile cele mai vizibile ale cărții: pe lângă articole teoretice propriu‑zise,
răspunsuri la anchete literare ș.a.m.d., Lefter publică inclusiv o interven‑
ție, transcrisă ca atare, din cadrul unui colocviu ținut la Oradea în 1998.
Textul, publicat în volum cu titlul Direcție, curent, model, paradigmă,
debutează în felul următor: „intervin și eu în discuție, deși cu sentimentul
că sunt atât de multe lucruri de spus încât e inutil să mai adaug ceva”85. E
clar că cititorul nu are acces la contextul discuției respective, cu toate că,
într‑adevăr, aserțiunile lui Lefter din rândurile următoare pot fi înțelese și
în afara respectivului context. Autorul, într‑o primă fază, pledează pentru
folosirea în discursul critic a unor termeni „mari”, condamnând precauțiile
antevorbitorilor săi care încercau să abordeze problema postmodernismului
prin apelul la concepte cât mai puțin abstracte:
conceptele astea mari de istorie literară, de tip direcție, curent, model,
paradigmă sunt concepte foarte largi […] știu că este acum o tendință,
un fel de mică modă a afirmării ideii că nu se mai pot construi coerențe
ample și că nu vor mai exista de acum generații literare, ci numai grupuri
și individualități […] o să vină istoricii literari […] vor reciti literatura
acestor ani și vor spune care sunt modele mari, care sunt direcțiile, care
sunt paradigmele, care sunt curentele care au orientat literatura86.

Autorul condamnă, de asemenea, tendința unora din cei prezenți la

respectivul colocviu de a cataloga proza românească postmodernistă ca

85. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,
Paralela 45, Pitești, 2000, p. 116. Cazul lui Lefter, care publică în volum o interven‑
ție din cadrul unui colocviu nu e unul singular – Gheorghe Crăciun, spre exemplu,
redă în volumul său Reducerea la scară (Paralela 45, Pitești, 1999) intervenția sa din
cadrul aceluiași colocviu de la Oradea din 1998.
86. Ibid., pp. 116‑117.

193
Postmodernismul în teoria literară românească

fiind despre „nimic”: „de ce zice cineva că prozele pe care le‑a citit sunt
«despre nimic»! Sunt pline de întâmplări și fapte! Ce fel de proze sunt as‑
tea? Pot să fie puțin ciudate… Vă asigur însă că se întâmplă foarte multe
lucruri în prozele colegilor noștri de generație”87. În ciuda caracterului
oral al textului și în ciuda absenței unui context general care să clarifice
temele discutate anterior acestei intervenții a lui Lefter, fragmentul re‑
spectiv e interesant prin prisma faptului că sugerează o anumită atitudine
a publicului, a tinerilor filologi88, față de proza românească postmodernă,
iar impresia că aceste texte sunt „despre nimic” confirmă, de fapt, multe
dintre observațiile criticii românești care, încă din anii ’80, semnala faptul
că autosuficiența literaturii postmoderne poate da cititorului impresia că se
află în fața unui experiment lipsit de mize estetice. Oralitatea acestui capitol
e amplificată, în continuare, de intervenția lui Nicolae Manolescu – practic
textul introduce și un mic dialog pe care Lefter îl poartă cu Manolescu
(evident, prezent și el la respectivul colocviu). Manolescu, în intervenția
sa, la fel ca și în articolele sale despre postmodernism din anii ’80, încearcă
să mute discuția spre o comparație cu generațiile literare precedente: „Nu
vă spune nimic faptul că numai generația voastră face asemenea lucruri?
[…] Nu știu ca generația mea, generația ’60 de exemplu, să se adune și să
discute asemenea lucruri, nu numai despre tipologie și direcție. Nu se în‑
tâmplă așa ceva…”89. Ambele fragmente citate anterior semnalează, într‑un
anume sens, critici aduse postmoderniștilor români – pe de o parte, proza
lor e „despre nimic”, pe de altă parte, ca generație, Manolescu e surprins de
unicitatea optzeciștilor (și a nouăzeciștilor, catalogați și ei ca postmoderni),
de obsesia lor pentru dezbaterile teoretice, confirmând explicit faptul că
o astfel de atitudine lipsea în rândul generațiilor literare precedente. Din
acest punct de vedere, Lefter speculează foarte bine respectivele critici
aduse postmodernismului românesc, în condițiile în care astfel de critici
favorizează de fapt curentul. Vorbim, așadar, de o generație literară90 care
realmente se distinge de precedentele (deci, un motiv suplimentar de va‑
lidare a generației), respectiv despre o estetică la care publicul, în anumite

87. Ibid., pp. 117‑118.

88. Ibid., p. 117: „sunt convins că există printre oamenii foarte tineri de aici din
sală persoane care nu prea înțeleg despre ce e vorba”.
89. Ibid., p. 118.
90. Colocviul respectiv a avut loc în 1998, iar Lefter menționează faptul că, din
punctul său de vedere, nu se mai putea vorbi (la acea dată) despre optzecism, în con‑
dițiile în care și scriitorii români din anii ’90 apelau la aceeași poetică postmodernistă.

194
 Volume de autor, retrospective

situații, nu știe cum să se raporteze, fapt care, din nou, nu sugerează lipsa
unei estetici propriu‑zise, ci, mai degrabă, existența unei estetici noi încă
neasimilate pe deplin la nivel de public.
Stranietatea textelor reproduse de Lefter în volumul sau continuă cu
un capitol intitulat Pentru refacerea coerenței culturale naționale. Aflăm,
într‑o notă de subsol, faptul că textul a fost inițial publicat în „Observator
cultural” în anul 2000 (deci anul apariției cărții). Însă, în ciuda titlului am‑
bițios, nu vorbim despre un articol propriu‑zis în cazul volumului, ci de‑
spre un fragment91. Un fragment foarte scurt, de doua paragrafe, care are,
mai degrabă, aspectul unui poem: din cele 15 rânduri pe care le are întreg
capitolul/fragmentul, 4 rânduri sunt ocupate de o enumerație de termeni
postmoderni – „postmodernism, poststructuralism și studii culturale, euro‑
penism și pro‑americanism, anti‑naționalism, anti‑fundamentalism și an‑
ti‑ortodoxism, liberalism […] (sublinierile aparțin autorului)”92. Includerea
unui astfel de fragment scurt în volum ar putea părea inexplicabilă, însă,
în capitolul imediat următor din carte opțiunea lui Lefter este justificată:
„am avut multe reacții la articolul pe care l‑am publicat în primul număr
al Observatorului cultural […] pasajul întreg a stârnit reacții numeroase,
iar din interiorul lui – cu predilecție o vocabulă anume: anti‑ortodoxism”
(sublinierile aparțin autorului)93.
Autorul e, așadar, nevoit să publice (într‑un alt număr al „Observatorului
cultural” din anul 2000) câteva clarificări privind termenul (aparent con‑
troversat) de anti‑ortodoxism, iar noul articol, intitulat Anti‑ortodoxism
(o precizare), apare integral reprodus în volum. Aflăm de aici de o listă
întreagă de indivizi, din varii domenii de activitate, care au reacționat la
termenul introdus de Lefter în enumerația sa: „un coleg de catedră de la
Universitate […] mi‑a spus […] cât e de periculoasă vehicularea terme‑
nului anti‑ortodoxism astăzi, când, mai ales în județele din Sud, prolife‑
rează sectele protestate”94, „un preot foarte cunoscut […] după ce m‑a
felicitat pentru revistă […] mă sfătuia să revin cu explicații spre a risipi
neînțelegerile”95, „un acerb gazetar naționalist și anti‑american […] fost

91. Acesta nu este, de altfel, singurul exemplu în care un capitol întreg din carte
se rezumă la un scurt fragment.
92. Ibid., p. 129.
93. Ibid., p. 130.
94. Ibid., p. 131.
95. Ibid.

195
Postmodernismul în teoria literară românească

prozator s.f. […] mi‑a spus că în ultimă instanță ar putea accepta tot ce
susțin eu acolo, cu excepția anti‑ortodoxismului: ce suntem un popor de
musulmani?!?”96 ș.a.m.d. Evident, soluția pentru care optează Lefter e una
cât se poate de practică – acesta face o distincție clară între anti‑ortodoxism
și anti‑ortodoxie:
firește ca nu e vorba despre anti‑ortodoxie. După cum se știe, ortodoxis‑
mul este o emblemă aplicată acelei orientări culturale, deopotrivă în sens
artistic și ideologic, care a dominat o zonă a interbelicului românesc cu
o oarecare greutate în epocă, practic scufundată astăzi. În centrul său se
afla revista Gândirea […] despre astfel de gafe culturale e vorba, despre
neo‑ortodoxismele care au invadat piața ultimului deceniu, obișnuindu‑și
publicul cu mentalități și retorici retardate97.

Dincolo de disputa conceptuală ortodoxism – ortodoxie, lămurită, de

altfel, foarte clar de Lefter, articolul rămâne interesant prin prisma faptului
că inventariază o serie de reacții imediate și dure din partea publicului, cu
toate că disputa a început, la urma urmei, de la un articol teoretic publicat
într‑o revistă de cultură. Spectrul reacțiilor consemnate de Lefter sugerează
o atitudine, mai degrabă, tradiționalistă a publicului românesc, sensibil încă
la o serie de repere naționale și culturale care sunt perfect incompatibile
cu mutația postmodernă. În mod paradoxal, prim ambele sale articole –
Pentru refacerea coerenței culturii naționale și Anti‑ortodoxism (simplă
precizare) – Lefter încercă să combată tocmai acest tip de atitudine, sem‑
nalându‑i caracterul retrograd. Sensibilitatea aparte a publicului românesc
pentru probleme religioase apare, în mod curios, semnalată și de alți critici.
Gheorghe Perian, spre exemplu, notează într‑un text: „dintre problemele
cu care scriitorii postmoderni se confruntă în momentul de față aș aminti
aici una singură, probabil nu cea mai importantă, dar cu siguranță cea mai
delicată. Este problema religioasă, sub ambele ei aspecte, în egală măsură
gingașe: credința și biserica”98.

96. Ibid.
97. Ibid., pp. 132‑133.
98. Gheorghe Perian, Literatura în schimbare, Limes, Cluj‑Napoca, 2010, p. 78.
Autorul remarcă însă că literatura română postmodernă nu e de fapt interesată de
subiect, mai degrabă evitându‑l: „postmodernismul, în varianta lui românească […] e
lipsit de o componentă spiritualistă. Dacă pornim de la texte, vedem că generația ’80
are o viață religioasă destul de săracă, aș zice chiar mediocră, și nu există semne, cel
puțin deocamdată, că ar fi nemulțumită de sine și că ar vrea să‑și depășească în viitor

196
 Volume de autor, retrospective

Lefter dedică o parte din volumul său și studiilor despre feminism, cele
patru articole incluse aici datând din perioada 1995‑2000. Articolele, în
ansamblul lor, se orientează către două idei fundamentale: pe de o parte,
feminismul este o marcă importantă a postmodernismului, pe de altă par‑
te, spațiul cultural românesc este încă reticent (raportat la anul 2000) în
materie de idei feministe. Chiar dacă mai mulți autori români semnalaseră
importanța mișcărilor feministe în postmodernism, articolele lui Lefter au
meritul de a explora în profunzime această temă, aducând, astfel, o con‑
tribuție inedită în dezbaterea românească a postmodernismului. Cu alte
cuvinte Lefter nu se rezumă doar la semnalarea importanței feminismului,
ci încearcă să determine corespondența dintre această mișcare și noua para‑
digmă postmodernă, precum și să răspundă unor întrebări dificile privind
contextul cultural românesc: „de ce n‑a reușit deocamdată feminismul să
se «aclimatizeze» cu adevărat în România?”99, „de ce nu «prinde» la noi
feminismul, date fiind și situația socială de facto, și urgențele reformei radi‑
cale în care ne‑am angajat cu toții atunci când am incriminat vechiul regim,
optând pentru democrație?”100. Autorul încearcă să răspundă aplicat aces‑
tor întrebări printr‑o analiză istorică a contextului cultural românesc sau
invocând indiferența socială autohtonă, precum și ritmul lent de evoluție a
mentalităților colective. Interesant e faptul că uneori aceste aserțiuni sunt
completate de abordări (intenționat) comice, menite practic să ironizeze
contextul cultural românesc și atitudinile specifice legate de această temă:
„În România e greu să fii femeie, dar… e greu și să fii bărbat cu simpa‑
tii feministe!”101 – articolul se intitulează, păstrând aceeași notă comică,
Confesiune de (aproape) feminist.
În volum sunt reproduse și interviurile pe care Ion Bogdan Lefter le‑a
luat unor autori importanți precum Ihab Hassan sau Malcom Bradbury,
cu ocazia Seminarului de la Stuttgart, sau articole din dosare și anchete
românești dedicate postmodernismului (precum „Caiete critice” 1986,
„Echinox” 1993, „Euresis” 1995). Imaginea de ansamblu creată astfel
de volum, deși nu e una perfect coerentă, dată fiind diversitatea de texte,

mediocritatea religioasă. În orice caz, creațiile majore de până acum ale postmoder‑
nismului românesc se situează pe coordonate laice” (pp. 81‑82).
99. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,
Paralela 45, Pitești, 2000, p. 224.
100. Ibid., p. 255.
101. Ibid., p. 256.

197
Postmodernismul în teoria literară românească

reușește să scoată în evidență câteva dintre mărcile fundamentale ale post‑

modernismului, dar, mai ales, reușește să surprindă multe dintre elemen‑
tele‑cheie ale dezbaterilor românești privind postmodernismul. Inclusiv
prin faptul ca autorul introduce în volum transcrieri ale unor intervenții
din colocvii, interviuri sau simple relatări privind mediul academic bucu‑
reștean din anii ’80, cercurile literare sau cenaclurile optzeciste etc., vo‑
lumul ajunge, de fapt, să recreeze cu lux de amănunte un context istoric
foarte important și care nu apare decât parțial surprins, spre exemplu, în
articolele strict teoretice.

Postmodernitate
Importanța pe care Lefter o acordă contextului istoric (românesc sau global),
în studiile sale despre postmodernism, constituie, de fapt, marele avantaj al
textelor, iar, în acest sens, merită amintit aici faptul că, după Postmodernism.
Din dosarul unei „bătălii” culturale, autorul avea să publice un nou volum,
în 2004, care continuă (aproximativ pe baza acelorași coordonate) observa‑
țiile sale pe marginea paradigmei postmoderne. Intitulat Despre identitate.
Temele postmodernității, volumul cuprinde „articole, eseuri, opinii despre
lumea mică a României de azi și despre lumea mare în care ea s‑a reinte‑
grat. Fundalul e postmodernitatea, căreia dezbaterea «identitară» îi furni‑
zează – mi s‑a părut – «supratema» esențială”102. Dacă volumul din 2000
era dedicat, în primul rând, postmodernismului, textele strânse în volumul
din 2004 se orientează, mai ales, spre postmodernitate, societatea contem‑
porană postmodernă și, evident, problema identității în postmodernitate.
Într‑o primă parte a volumului, intitulată Postmodernitatea imediată,
autorul pornește (în majoritatea articolelor incluse în această secțiune) de
la ideea societății contemporane care a cunoscut schimbări fundamentale
în epoca respectivă. Clarificarea acestor schimbări, ca mărci fundamentale
ale societății postmoderne, reprezintă aici una dintre mizele centrale. Ca
și în volumul precedent autorul aduce în discuție teme precum feminis‑
mul, multiculturalismul, corectitudinea politică sau raportul dintre post‑
comunism și post‑colonialism. Volumul continuă cu numeroase analize de
actualitate, puse în contextul teoretic al postmodernității, pe teme dintre
cele mai variate: atentatele teroriste din 9/11, criza irakiană, perioada de
tranziție românească, situația Basarabiei ș.a.

102. Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernității, Paralela 45,
Pitești, 2004, p. 6.

198
 Volume de autor, retrospective

Evident, în contextul dezbaterilor teoretice românești despre postmo‑

dernism, volumul din 2000 al lui Lefter rămâne, mai degrabă, reperul
important, atât prin observațiile punctuale ale autorului legate de curent
în sine, cât și prin analiza istorică a dezbaterilor românești pe temă. Despre
identitate. Temele postmodernității, pe de altă parte, completează acest ta‑
blou mai ales printr‑o perspectivă aplicată asupra contextului socio‑politic
(local și global) din epocă. Această schimbare de accent, de la o analiză teo‑
retică a postmodernismului spre o dezbatere a postmodernității (a societății
postmoderne), avea să devină în anii următori tot mai frecventă în cultura
română, mai mulți dintre teoreticieni optând pentru o astfel de abordare.
Este, de altfel, unul dintre simptomele abandonării propriu‑zise a dezbaterii
postmodernismului. Sub termenul umbrelă de societate postmodernă, tot
mai mulți autori vorbesc, de fapt, despre societatea contemporană, ter‑
menul de „postmodernă” rămânând o simplă alternativă stilistică. Ceea ce
interesează în astfel de studii nu mai este „postmodernitatea” unei societăți,
postmodernitatea în sine sau postmodernismul, ci primează, mai degrabă, o
analiză a mecanismelor interne care caracterizează societatea contemporană
(specificul lor postmodern, sau nu, fiind mai puțin important). E drept,
apelul la concepte specifice postmodernismului continuă să existe în această
investigație a societății contemporane, cu toate că postmodernismul însuși
nu fusese încă pe deplin clarificat (existând, în spațiul cultural românesc,
poate doar două contribuții majore, coerente – volumele semnate de Liviu
Petrescu și Mircea Cărtărescu). Avem de‑a face, așadar, cu o abandonare
treptată a interesului pentru dezbaterea conceptului de postmodernism,
acesta rămânând în discursul critic drept un sinonim pentru „contempo‑
ran”, dimensiunile suplimentare (fie ele și de nuanță) pe care le presupune
termenul fiind, de fapt, ignorate.
Tendința era, de altfel, vizibilă chiar și înainte de 2004, iar aici meri‑
tă adus în discuție, spre exemplu, eseul filosofic Omul recent al lui H.‑R.
Patapievici, unde autorul optează pentru o astfel de simplificare a temei
postmodernismului/postmodernității: „critica mea nu este făcută nici din
perspectiva postmodernității, căci postmodernitatea nu este decât o mo‑
dernitate care se ia atât de în serios qua modernitate încât are impresia că
se joacă […]”103. Volumul lui Patapievici e interesant, însă, și prin prisma
criticilor foarte dure pe care filosoful le aduce modernității și, implicit,

103. H.‑R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, București, 2001, p. 12.

199
Postmodernismul în teoria literară românească

postmodernității, cele două dimensiuni nefiind, într‑o primă fază, funda‑

mental diferite în viziunea sa104. Încercând, totuși, să stabilească un anu‑
mit raport între modernism și postmodernism, autorul ajunge, de fapt, să
formuleze mai multe teze, foarte precise, privind respectivele concepte:
postmodernismul se bazează pe două postulate. Primul afirmă că mo‑
dernitatea s‑a epuizat. Al doilea susține că totul e simulacru din punct
de vedere ontologic […] teza mea e că postmodernismul nu este decât
o formă exacerbată de modernitate și că, în esența lui psihologică, post‑
modernismul este un fenomen post‑traumatic. El afirmă că modernitatea
s‑a epuizat pentru a nu se observa că, prin exasperarea sa, modernitatea
renaște – exacerbată și falsificată105.

Un alt exemplu: „postmodernul este un modern alienat. Este moder‑

nul adus de propria sa modernitate la exasperare și care, totuși, datorită
nihilismului său radical, nu poate ieși din logica modernității decât prin
inversiune psihologică”106. Volumul, de fapt, în mare parte urmărește să
identifice viciile modernismului (modernității), postmodernismul fiind
astfel privind ca versiunea mai înșelătoare, dar la fel de viciată, a moder‑
nismului: „postmodernii – o specie de om garată pe acel peron pe unde
nu va mai trece niciodată trenul. A fi modern e o mare ocazie. A deveni
postmodern este o fundătură”107.
Atitudinea lui Patapievici în Omul recent amintește în mai multe rânduri
de textele lui Mușina publicate încă de la începutul anilor ’80. Cei doi au
în comun o aversiune față de superficialitatea, caracterul dezumanizant și
lipsa de profunzime a postmodernismului, dar împărtășesc și convingerea
fermă în posibilitatea unei alternative antropocentrice la postmodernism.
Dacă Mușina realmente teoretizează un concept precum „noul antropo‑
centrism”, soluția lui Patapievici este una de recuperare a unor valori umane
pe care mutația modernă le‑a abandonat. Nu e astfel de mirare faptul că
pasaje impresionate din volum vorbesc nu despre omul recent (care se apro‑
pie de o fundătură postmodernă) ci, mai ales, de omul diferitelor epoci
premoderne. Cu alte cuvinte, pentru Patapievici, spre deosebire de Mușina,

104. Ibid., p. 115: “postmodernitatea nu este altceva decât aprofundarea

modernității”.
105. Ibid., pp. 116‑117.
106. Ibid., p. 199.
107. Ibid., p. 15.

200
 Volume de autor, retrospective

nu ar fie nevoie neapărat de un nou antropocentrism ci, mai ales, de păs‑

trarea „vechiului” antropocentrism, fie și în interiorul unui sistem viciat
precum paradigma (post)modernă. Întreaga demonstrație amplă din volum
e, în final, redusă de autor la câteva întrebări și răspunsuri care simplifică și
clarifică deopotrivă situația și posibilitățile de „salvare” ale omului recent:
m‑am întrebat dacă putem să nu fim moderni? Răspunsul este, categoric,
nu […] Putem atunci rezolva aporia fiind postmoderni? Răspunsul, mă
tem, este că nu putem, postmodernitatea nefiind decât o exacerbare a
modernității […] Putem atunci rezolva aporia rămânând moderni? Dacă
revizuim atitudinea modernității față de tradiție și atitudinea tradiției
însăși față de modul tradițional de a vedea tradiția, răspunsul meu este
că da, există un mod de a fi modern, care ar putea elimina excesele dezu‑
manizante ale modernității […] deci: fiți moderni! dar – nihil sine Deo108.

Rezervele unor critici români față de postmodernism au fost adesea

combătute sau chiar ironizate (vezi, spre exemplu, comentariile ironice
ale unor autori precum Lefter sau Cărtărescu care acuză de provincialism
„rezistența la concept” a unora dintre colegii lor de generație). În cazul lui
Patapievici însă nu vorbim doar despre o respingere a postmodernismului
ci, în primul rând, de o critică foarte dură adusă întregii modernități. În
plus, soluția pe care autorul o propune pentru această criză vizează filo‑
sofia pre‑modernă, iar o astfel de abordare a generat, inevitabil, o serie de
critici. Un exemplu interesant (din punctul de vedere al dezbaterii româ‑
nești privind postmodernismului) apare într‑un articol din 2016 semnat
de Alexandru Matei în care autorul face o comparație între volumul lui
Patapievici și dosarul „Caietelor critice” din 1986: „«Omul recent» pune
un capăt modernist unei dezbateri despre postmodernism. «Omul recent»
este ceea ce a reușit deceniul post‑1990. O regresie. Față de «Omul recent»,
numărul din «Caiete critice» e o adevărat avangardă”109.
Atât în cazul lui Mușina, cât și în cel al lui Patapievici, e important de
observat faptul că postmodernismul, deși e privit realmente ca un pericol,
„încă” poate fi evitat. Abordările celor doi implică alternative la această mu‑
tație, fie că vin din trecutul îndepărtat sau dinspre un curent viitor, în curs
de consolidare. Merită astfel discutat aici un al treilea caz în care societatea

108. Ibid., pp. 455‑456.

109. Alexandru Matei, Realul care anulează fantasma în „Cultura”, nr. 8, anul
X, 2016, p. 16.

201
Postmodernismul în teoria literară românească

postmodernă e, de asemenea, criticată, însă, de această dată, vorbim despre

o perspectivă din interior, o perspectivă care nu avertizează asupra ipote‑
ticelor vicii ale lumii postmoderne, ci care le constantă (deja instaurate) în
viața de zi cu zi. E vorba despre o serie de texte publicate de Gheorghe
Crăciun în 2006, republicate într‑un volum (postum) din 2011, intitulat
Viciile lumii postmoderne. Autorul invocă frecvent sentimentul alienării
sau faptul că multitudinea de posibilități pe care lumea postmodernă le
propune nu exclude o existență standardizată a individului:
dacă oamenii trecutului erau niște umbre cenușii, cei de pe peronul me‑
troului erau niște fantasme colorate, indiferente, absorbite în alte forme
de indistincție. Ar fi trebuit poate să mă întreb dacă nu e adevărat că orice
diversitate poartă cu sine și o mare doză de amăgire […] postmodernitatea
e o formă de insomnie a conștiinței. Monștrii ei se confundă cu plăcerile
ei artificiale și se topesc asemenea unor baloane de săpun110.

Observația lui Crăciun e relevantă tocmai pentru că se situează la polul

opus față de entuziasmul pe care alți critici români îl manifestau în legătu‑
ră cu multitudinea de opțiuni pe care societatea postmodernă le propune
individului. În Poetica postmodernismului, spre exemplu, Liviu Petrescu,
citându‑l pe Alvin Toffler, vedea televiziunea prin cablu drept o contribuție
„spectaculoasă” a postmodernității:
Forme și mai spectaculoase ale fenomenului «de‑masificării» ne oferă
însă – subliniază Alvin Toffler – «sociosfera» […] alături de tehnosferă
sau de sociosferă și infosfera (sau sfera informațiilor) participă (ne asigură
Alvin Toffler) la un asemenea proces de de‑masificare […] Proliferează
revistele, stațiile de radio și televiziune «destinate unor piețe mici, cu inte‑
rese specifice, regionale sau chiar locale». Marea revoluție a reprezentat‑o
însă, în această ordine, arată Alvin Toffler, televiziunea prin cablu: «cablul
demasifică publicul spectator, împărţindu‑l în numeroase grupuri mici»111.

Pentru a lupta cu sentimentul alienării și pentru a evita efectele nocive

ale înșelătoarei diversități din societatea contemporană, omul postmodern,
în viziunea lui Crăciun, tinde să recurgă la soluțiile personalizării, însă și
această direcție se dovedește a fi la fel de înșelătoare:

110. Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, prefață de Carmen Mușat,

Tracus Arte, București, 2011, pp. 16‑19.
111. Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996, p. 90.

202
 Volume de autor, retrospective

refuzi, totuși, să te lași dizolvat în lumea din jur […] de aici nevoia de
personalizare […] personalizarea înseamnă o luare în posesie declarativă
a obiectelor din jur. A avea devine astfel încă o dată mai important decât
a fi. Mărcile, etichetele, inscripțiile din fabricație sunt anume produse
pentru tine. În spațiul produselor de serie, ce altceva decât nevoia de sin‑
gularizare? A te singulariza înseamnă a‑ți afișa singurătatea orgolioasă112.

Pentru Crăciun, lumea postmodernă funcționează pe baza a trei in‑

grediente principale care îi asigură lipsa de ordine sau moralitate: vite‑
za excesivă, iluzia diversității și mutația de la obiect înspre produs; toate
acestea însă sunt corelate: „viteza e subsumată economiei, diversitatea e
subsumată economiei, produsul este economia însăși”113. Adesea discursul
capătă note alarma(n)te, inclusiv cu tente apocaliptice, în special atunci
când autorul pune o serie de întrebări retorice cu privire la condiția lu‑
mii postmoderne: „Ultima șansă. Iar noi îi facem jocul, trăim ca și cum
ne‑am juca, ne jucăm ca și cum am trăi, nu mai avem timp să ne gândim
la ceea ce suntem și vrem să fim. Este aceasta lumea postmodernă, «pos‑
tumană», postistorică, prezentistă despre care vorbesc filosofii zilei?”114,
„Dar este Dumnezeul cel vechi, cel tradițional și impersonal, un dirijor
de orchestră?”115, „De ce nu mai poate rămâne omul postmodern singur
cu sine?”116 etc. Inclusiv titlurile articolelor din volum creează o imagine
destul de limpede cu privire la lumea postmodernă, așa cum apare descrisă
de autor: Cum se joacă ultima carte?, A se consuma înainte de data expi‑
rării, God is a DJ, Hiper‑mega‑super‑trans, Singurătatea utilizatorului
de telefon mobil ș.a.m.d.
Spre deosebire însă de alte abordări similare din cultura română unde
postmodernitatea era descrisă în termeni pesimiști, în textele lui Crăciun
lipsesc alternativele. Acesta nu pledează explicit pentru adoptarea unor noi
modele culturale și, deși există o nostalgie pentru alte tipuri de sensibilita‑
te (mai tradiționale sau, cel mult, moderne), discursul se concentrează în
primul rând pe deconstruirea și interogarea unor elemente definitorii ale
societății contemporane postmoderne.

112. Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, prefață de Carmen Mușat,

Tracus Arte, București, 2011, pp. 55‑56.
113. Ibid., p. 24.
114. Ibid., p. 21.
115. Ibid., p. 63.
116. Ibid., p. 57.

203
Postmodernismul în teoria literară românească

Sfârșitul dezbaterii
Pe întreg parcursul dezbaterii românești privind postmodernismul, mai
mulți autori au manifestat rezerve explicite față de concept. Dacă unii
nu vedeau conceptul ca fiind relevant în raport cu spațiul cultural româ‑
nesc, alții avansau ipoteze chiar mai radicale conform cărora postmoder‑
nismul (indiferent de spațiul cultural la care e raportat) e un concept inutil,
estetica postmodernă reluând sau continuând o direcție modernistă sau
avangardistă.
O altă tendință vizibilă încă de la începutul dezbaterii este aceea de a
pune semnul egalității între „postmodern” și „contemporan”. Respectiva
paralelă poate fi importantă, pentru ca sugerează deopotrivă noutatea și
relevanța conceptului de postmodernism (dacă a fi contemporan înseamnă
a fi postmodern, în mod evident, clarificarea acestei noi paradigme culturale
devine o necesitate majoră). Pe de altă parte, în cazul mai multor autori,
asocierea postmodern‑contemporan sugerează, mai degrabă, un dezinteres
față de postmodernismul propriu‑zis. Înlocuind, pur și simplu, termenul de
contemporan cu cel de postmodern, autorii obțin un efect stilistic a cărui
relevanță conceptuală e redusă la zero. Dacă contemporaneitatea repre‑
zintă, în esență, o marcă temporală, postmodernismul, înțeles ca sinonim
cu „contemporan”, e redus la aceeași dimensiune temporală ce ignoră, de
fapt, mărcile fundamentale ale curentului.
Sigur, dincolo de aceste tendințe care, deși sunt numeroase, nu sunt
majoritare în investigațiile teoretice românești ale postmodernismului,
semnele unui eventuale încheieri a dezbaterii apar după anul 2000, când
se publică tot mai puțin pe această temă (după un „punct culminant” al
anilor 1998‑2000, când postmodernismul părea să fie subiectul central al
dezbaterii teoretice românești), și odată cu apariția unor dicționare româ‑
nești sau unor sinteze adresate elevilor/studenților, indicând, astfel, fie și
parțial, consolidarea conceptuală a postmodernismului. De fapt, chiar și
unele dintre puținele volume teoretice de autor apărute după 2000 par
să fie propuse ca suporturi de curs sau sinteze adresate studenților117, în
ciuda unor deschideri teoretice și istorice foarte ample.

117. Vezi, spre exemplu, Dan Eugen Rațiu, Disputa modernism‑postmodernism,

Dacia, Cluj‑Napoca, 2001. Deși vorbim, în acest caz, de o amplă investigație teo‑
retică și istorică a postmodernismului în arte (volumul are la bază teza de doctorat
a autorului), în prefață Tudor Cătineanu menționează următoarele: „recomandând

204
 Volume de autor, retrospective

Înainte, însă, de a discuta cele câteva publicații de tip „dicționar” de‑

dicate postmodernismului, merită amintit aici un volum, din 2002, în
care raportarea la curent indică deja o istoricizare a acestuia în cultura
română. Intitulat De la proletcultism la postmodernism, volumul lui Florin
Mihăilescu, propune, conform subtitlului cărții, O retrospectivă critică a
ideologiei literare postbelice. Textul e împărțit, pe criterii tematice, în trei
mari capitole dedicate proletcultismului, protocronismului și postmoder‑
nismului. Proletcultismul, spre exemplu, este o etapă literar‑istorică înche‑
iată, însă și discuția despre postmodernism se poartă, în mai multe rânduri,
din aceeași perspectivă. Autorul schițează o istorie a conceptului în spațiul
românesc și, comparativ cu alte volume apărute în preajma anului 2000,
avem de‑a face aici cu o remarcabilă trecere în revistă a celor mai impor‑
tante contribuții românești care au condus la configurarea unui profil al
postmodernismului. Autorul urmărește deopotrivă articolele dedicate post‑
modernismului de‑a lungul timpului (apelând, în primul rând, la antologia
Competiția continuă, dar amintind și de alte articole din diferite dosare),
precum și primele sinteze monografice – retrospectiva critică astfel creată,
la fel ca în cazul proletcultismului sau cel al protocronismului, dând im‑
presia unui postmodernism românesc clasat. Abia în încheierea capitolului
dedicat postmodernismului, Mihăilescu se distanțează de abordarea istorică
a fenomenului, admițând, într‑adevăr, că „ne aflăm în prezența nu a unui
curent făcut și definitivat, ci a unuia în curs de a se face și la a cărui facere
participăm și noi cu toții, în feluri foarte diferite, de n‑ar fi decât acela în
care îl înțelegem și îl practicăm”118.
În 2005, sub coordonarea lui Sorin Pârvu, apare un Dicționar de post‑
modernism119. Titlul, care poate ridica unele confuzii evidente, e clarificat

această carte pentru specialiști, pentru studenți, dar și pentru orice cititor cu instrucție
universitară […]” (p. 6). Observația e completată și de un paragraf (nesemnat) care
apare pe coperta a patra a cărții: „cartea se adresează atât studenților în filosofie, litere
și arte – cărora le oferă un util instrument de lucru – cât și tuturor celor care vor să
înțeleagă mai bine mizele și subtextul unui fenomen controversat al culturii actuale,
postmodernismul”. Ambele „recomandări” sunt, mai degrabă, în defavoarea volumu‑
lui, care, departe de a fi doar un eventual suport de curs pentru studenți, reprezintă
un studiu solid în teoriile contemporane asupra artei.
118. Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Pontica, Constanța,
2002, p. 307.
119. Sorin Pârvu (coord.), Dicționar de postmodernism, Institutul European, Iași,
2005.

205
Postmodernismul în teoria literară românească

de subtitlul Monografii și corespondențe tematice. Vorbim, de fapt, despre

o carte care reunește 13 articole dedicate unor concepte sau teme care
rezonează cu paradigma postmodernă sau care sunt prezentate (în unele
cazuri doar parțial) din perspectiva acestei paradigme: alegoria, dialogismul,
Era Vărsătorului, fabulația, identitatea, inteligența artificială, intertextuali‑
tatea, metafizica, politicul, postmodernismul, scriitura, subiectul și textul.
Există, pe lângă aceste 13 articole, și un amplu articol introductiv semnat
de Alexandru Zub. Cartea, de fapt, funcționează mult mai bine ca un vo‑
lum colectiv, decât ca un dicționar propriu‑zis. În plus, mari fragmente de
text nu par să fie interesate în primul rând de postmodernism, ceea ce pune
sub semnul întrebării întreg titlul Dicționar de postmodernism – vorbim
despre un dicționar care nu funcționează tocmai ca un dicționar, dedicat
postmodernismului doar parțial.
Doi ani mai târziu apare volumul Postmodernismul românesc al lui
George Bădărău la editura Institutul European, în colecția (seria) Memo120.
Aflăm de pe coperta a patra cărții faptul că respectiva colecție Memo
cuprinde sinteze de economie, finanțe, comerț, filozofie, istorie, estetică,
politologie, lingvistică etc. Volumele de circa 100 de pagini fiecare, extrem
de utile elevilor, studenților și celui mai larg public, sunt structurate pe
modele de maximă eficiență informațională: articole de dicționar, fișe de
lectură, cronologii, monografii tematice, bibliografii, indici de termeni.
Seria Memo – o enciclopedie accesibilă tuturor!.

Urmărind însă volumul lui George Bădărău observăm că acesta nu este

nici pe departe structurat „pe modele de maximă eficiență informațională”.
Aglomerarea haotică de date superficiale despre postmodernism (sau de‑
spre postmodernismul românesc) creează mai degrabă confuzii majore în
legătură cu conceptul, în special dacă ținem cont de faptul că succesiunea
capitolelor alimentează, la rândul său, această confuzie. Spre exemplu,
după două capitole dedicate poeziei (Poezia prozeismului biografist, Poezia
senzuală cu obiecte animate) urmează un capitol dedicat prozei (Proza su‑
praetajată), iar apoi alte șase capitole despre poezie. În mod similar, după
un capitol dedicat textualismului urmează alte 13 capitole dedicate celor
mai diverse teme (autenticism, poezie, proză, onirism etc.), după care e
reluată discuția textualistă cu unele capitole precum Textualismul parabolic
și mitic, Textualismul tematic etc.

120. George Bădărău, Postmodernismul românesc, Institutul European, Iași, 2007.

206
 Volume de autor, retrospective

Independent însă de această succesiune confuză a temelor abordate

capitolele în sine (sau itemii care alcătuiesc aceste capitole) devin, prin
schematismul lor, fie incomprehensibile, fie perfect irelevante. Capitolul
Estetica postmodernismului121, spre exemplu, e construit exclusiv din fraze
scurte (itemi), aliniate succesiv pe trei pagini și jumătate, fără nicio explicație
suplimentară. Redau aici câțiva dintre acești itemi care ar trebui, teoretic,
să ilustreze estetica postmodernismului: „nu avem a face cu cerebrala refle‑
xivitate a actului creator”, „bucuria inteligenței și a senzorialului în același
timp”, „estetica optzeciștilor este de factură postmodernistă”, „conștiința
artificiului și a imanenței” ș.a.m.d. Avem de‑a face, așadar, cu peste trei
pagini de astfel de observații care, e drept, unui specialist al postmoder‑
nismului îi pot părea familiare, dar care devin perfect irelevante pentru
un cititor (elev, student etc., așa cum își propune volumul) dornic să înțe‑
leagă postmodernismul. Autorul mărturisește în Argument, completând
informațiile de pe coperta a patra a cărții, că „sinteza a fost redactată după
tehnica lucrărilor de popularizare, a dicționarelor și enciclopediilor, urmă‑
rindu‑se esențialul, exprimat într‑un stil telegrafic”122. În acest stil telegrafic
însă sunt redate în multe cazuri informații aleatorii și sunt făcute clasificări
pe baza unor criterii imposibil de identificat – secvența Critici și eseiști opt‑
zeciști, spre exemplu, e constituită exclusiv dintr‑un dreptunghi în interio‑
rul căruia apar următoarele informații (ca într‑un fel de tabel care conține,
de fapt, o singură căsuță): „Au susținut postmodernismul Al. Cistelecan,
Ioan Buduca, Radu G. Țeposu, Ion Bogdan Lefter, Cristian Moraru, Radu
Călin Cristea, Dan C. Mihăilescu”123. Aceștia sunt, așadar, criticii și eseiștii
optzeciști care au susținut postmodernismul (selectați pe baza unor criterii
imposibil de identificat). În respectivul tabel (dreptunghi) nu apare, însă,
o eventuală coloană cu autori care nu au susținut postmodernismul.
În fine, micul dicționar cuprinde inclusiv greșeli flagrante, care îi anu‑
lează orice relevanță teoretică sau istorică – la capitolul Schiță a postmoder‑
nismului românesc, în secvența dedicată prozei, primul text amintit este
„Mircea Nedelciu – Tratament ambulatoriu”124.

121. Ibid., pp. 12‑15.

122. Ibid., p. 4.
123. Ibid., p. 65.
124. Ibid., p. 19. Titlul corect al romanului lui Mircea Nedelciu din 1986 este
Tratament fabulatoriu.

207
Postmodernismul în teoria literară românească

Contribuția românească cea mai importantă în materie de publicații

tip dicționar al postmodernismului avea să apară în 2009 – e vorba de‑
spre Repertoar de termeni postmoderni, editat de Andrei Bodiu și Caius
Dobrescu. Volumul e gândit ca o serie de articole teoretice menite să
clarifice peste 80 de concepte pe care mutația postmodernă le‑a impus
(sau reactualizat) în discursul critic. Din dorința de a menține o abordare
coerentă și științifică, volumul evită însă să abordeze acele concepte‑um‑
brelă (printre care însuși postmodernismul) a căror dezbatere necesită
nenumărate nuanțări, toate insuficiente pentru o circumscriere adecvată –
această opțiune e însă justificată de Caius Dobrescu încă din Considerațiile
introductive la volum:
după o lungă reflecție, am căzut de acord să nu introducem asemenea
concepte, ce presupun într‑un grad mult prea înalt subiectivitatea lexico‑
grafului, obligându‑l la generalizări forțate, la schematizări și simplificări.
Ne‑am asumat riscul de a renunța pur și simplu la marile categorii, în‑
cepând cu «postmodernismul» însuși, și continuând cu «feminism» […]
«neo‑istorism», «materialism cultural» etc. […] nu putem avea pretenții
de exhaustivitate, că veleitatea de a oferi un inventar complet, un organon
al «cunoașterii postmoderne» riscă să ne scoată din sfera mizelor științifice
rațional‑controlabile. Astfel încât repertoarul nostru terminologic nu s‑a
orientat după principiul cuprinderii universale, al cartografierii sistema‑
tice, încercând, în schimb, să prezinte cât mai multe focare de inovație
conceptuală, a căror relevanță este dată de iradierea lor pluri‑, inter‑ sau
trans‑disciplinară125.

Spre deosebire de dicționarul coordonat de Sorin Pârvu în 2005, care

cuprinde doar 13 articole parțial relevante paradigmei postmoderne, cele
peste 80 de contribuții din Repertoarul de termeni postmoderni au avan‑
tajul de a nu devia de la conceptul investigat în fiecare caz, propunând o
abordare punctuală solidă. Sunt inventariate aici, pe de o parte, conceptele
frecvent întâlnite în critica și teoria postmodernă: autoficțiunea, fragmen‑
tarism, metaficțiunea, poezie tranzitivă etc. Pe de altă parte, apar clarifi‑
cate câteva concepte‑cheie din filosofia unor autori importanți precum
Compagnon, Derrida sau Foucault: antimodern, deconstrucție, epistemă,

125. Caius Dobrescu, Considerații introductive în Andrei Bodiu, Caius Dobrescu

(coord.), Repertoar de termeni postmoderni, Editura Universității Transilvania din
Brașov, Brașov, 2009, pp. 9‑10.

208
 Volume de autor, retrospective

logocentrism ș.a.m.d. Nu în ultimul rând, e important de semnalat faptul

că Repertoarul de termeni de postmoderni introduce și câteva concepte
autohtone care și‑au făcut loc în discursul critic și teoretic românesc. Din
secvența A textua, textuare, semnată de Andrei Bodiu, aflăm că: „A tex‑
tua, textuare sunt concepte aparținând lui Gheorghe Iova. Originea lor
este plasată, temporal vorbind […] la începutul anilor ’70”126. Apare, de
asemenea, clarificat conceptul de neomodernism propus de Ion Bogdan
Lefter în raport cu poetica dominantă în literatura română a anilor ’60,
precum și noul antropocentrism al lui Mușina. Secvența dedicată noului
antropocentrism e însă interesantă și prin prisma faptului că indică existența
a trei direcții majore în raportarea românească la postmodernism, grupate
în jurul a trei autori:
în spațiul dezbaterii românești despre postmodernism poziția de contes‑
tare a postmodernismului, dar și de afirmare a N. A. [noului antropocen‑
trism] este la antipodul viziunii postmodernismului «integrator» pentru
care pledează Ion Bogdan Lefter. Pe linie moderată în ce privește concep‑
tul de postmodernism în literatura română se situează Mircea Cărtărescu.
Aceste trei perspective teoretice sunt, până astăzi, cel mai clar marcate127.

Pe lângă diversitatea conceptelor inventariate și pe lângă rigurozitatea

științifică a textelor, Repertoarul de termeni postmoderni câștigă un plus
„postmodernist” și prin faptul ca poate fi accesat online ([Link]
[Link]/postmodernism/[Link])128, făcând consultarea sa extrem de
comodă – pentru că nu vorbim de un simplu upload al unui document
.pdf pe un website, ci de o pagină foarte practică cu motor de căutare și
linkuri sau hyperlink‑uri utile.

126. Andrei Bodiu, A textua, textuare în Andrei Bodiu, Caius Dobrescu (coord.),
Op. cit., p. 30.
127. Andrei Bodiu, Noul antropocentrism în Andrei Bodiu, Caius Dobrescu (co‑
ord.), Op. cit., pp. 159‑160.
128. Link accesat în data de 11 mai 2019.

209
Concluzii

Deși termenul de postmodernism a pătruns relativ târziu în discursul critic

și teoretic românesc, inclusiv procesul de asimilare a termenului a fost unul
lent, marcat, într‑o primă fază, de perioade ample în care dezbaterile fie
lipseau cu desăvârșire, fie reluau vechi opinii exprimate de autorii români.
După acel prim articol inedit publicat de Andrei Brezianu în 1974
(Post‑modernii americani. O traiectorie spre viitor în revista „Secolul 20”),
urmează o perioadă de 12 ani în care termenul e aproape complet ignorat
în cultura română – apar în această perioadă doar câteva texte (semnate de
Nicolae Manolescu, Alexandru Mușina sau Ștefan Stoenescu) care abordea‑
ză parțial subiectul. Această perioadă e, de asemenea, marcată de o absență
a bibliografiei occidentale de specialitate pe subiectul respectiv. Dacă în
unele arii ale culturii (arhitectură, muzică, arte plastice) se poate vorbi de
existența câtorva repere bibliografice relevante, în zona de teorie literară
majoritatea criticilor notează faptul că, în perioada respectivă, singurul text
disponibil era Marginalii și glosse la Numele rozei, eseul lui Umberto Eco
fiind tradus într‑un număr din 1983 al revistei „Secolul 20”.
Un prim val de interes major pentru postmodernism apare odată cu
dosarul „Caietelor critice” din 1986, aici contribuind un număr foarte mare
de critici români, cu toate că unii abordau pentru prima dată problema
postmodernismului în textele lor. Dosarul respectiv rămâne până în ziua
de azi drept una dintre cele mai citate surse în materie de teorii românești
pe subiectul respectiv. Un detaliu important legat de acest dosar e faptul
că la finalul său apar traduse și câteva eseuri celebre despre postmoder‑
nism venind de la autori importanți precum John Barth, Gerald Graff,
Jean‑François Lyotard, Ihab Hassan și Guy Scarpetta. Bibliografia de spe‑
cialitate e astfel parțial completată în spațiul românesc de aceste traduceri
și inclusiv unele texte din dosarul „Caietelor critice” se construiesc pe baza
respectivelor referințe, apelând, în plus, la celebrul eseu al lui Eco amintit
anterior. Importanța acestor traduceri e amintită și de Ion Bogdan Lefter

210
 Concluzii

într‑un articol republicat în volumul său Postmodernism. Din dosarul unei

„bătălii” culturale:
Numărul despre Postmodernism al Caietelor critice (1‑2 / 1986) a con‑
tribuit – pare‑se – substanțial la amplificarea discuțiilor pe acea temă. În
orice caz, a oferit prin cele douăzeci și două de intervenții românești și
șase traduse (mereu citate de atunci încoace) un prilej pentru meditație1.

În mod inevitabil, instrumentarul critic și teoretic românesc din anii

’80 a fost completat din surse care nu se revendicau neapărat de la pa‑
radigma postmodernă. E vorba, în primul rând, de studiile formaliștilor
ruși sau cele ale structuraliștilor francezi, în acest sens existând o biblio‑
grafie suficient de bogată, accesibilă în spațiul românesc2. Un rol aparte în
epocă îl ocupă și volumul lui Hugo Friedrich, Structura liricii moderne3,
foarte mulți dintre teoreticienii români, inclusiv cei care participaseră la
dosarul „Caietelor critice”, apelând frecvent la respectivul studiu (pen‑
tru a defini mutația postmodernă în continuarea direcțiilor descrise de
Friedrich în volumul său). Prezența masivă a teoriilor structuraliste în
spațiul cultural românesc nu a influențat doar teoria literară propriu‑zisă,
ci și literatura primară care a dezvoltat o importantă direcție textualistă,
asociată de unii critici cu însuși postmodernismul românesc – cu toate
că cei mai avizați comentatori ai fenomenului preferă să separe cele două
direcții optzeciste vorbind despre o literatură (propriu‑zis) postmodernă
și o literatură textualistă (cu valențe neo‑moderniste) în rândul literaturii
românești a anilor ’80.

1. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale, Paralela
45, Pitești, p. 59. În legătură cu cele șase traduceri „mereu citate de atunci încoace” ar
trebui făcută, totuși, precizarea că doar cinci dintre ele aparțin unor mari nume ale teo‑
riei postmodernismului – e vorba despre cele cinci texte traduse la finalul dosarului din
autorii deja amintiți (John Barth, Gerald Graff, Jean‑François Lyotard, Ihab Hassan
și Guy Scarpetta). Al șaselea text la care se referă Lefter reprezintă o apariție atipică
în revistă a scriitorului (mai puțin cunoscut) Breon Mitchell, o contribuție introdusă,
inexplicabil, în secțiunea de articole românești din dosar. Mai mult decât atât, textul
lui Mitchell, deși abordează, evident, și problema postmodernismului, e interesat, in
primul rând, de poetica lui Samuel Beckett, neavând, astfel, în contextul românesc de
atunci, o relevanță teoretică atât de mare precum textele celor cinci autori canonici.
2. Vezi Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralismului
în România, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.
3. Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, trad. Dieter Fuhrmann, Editura
pentru Literatură Universală, București, 1969.

211
Postmodernismul în teoria literară românească

Anii ’90 au marcat în cultura română o neobișnuită întoarcere spre tre‑

cut, cel puțin într‑o primă fază. Cu toate că România iese din dictatura
comunistă în 1989, urmează o perioadă în care sunt masiv republicate
texte din anii ’80. Ceea ce primează nu e neapărat importul de biblio‑
grafie occidentală de specialitate (deși, într‑o anumită măsură, are loc și
acest fenomen), ci, mai degrabă, o reactualizare a vechii dezbateri româ‑
nești privind postmodernismul. Antologia Competiția continuă, editată
de Gheorghe Crăciun în 1994, spre exemplu, e constituită din texte care
au fost publicate în anii ’80 și care, în plus, discută literatura românească a
anilor ’80. Mai multe volume de autor publicate în anii ’90 sunt constru‑
ite, de asemenea, pe baza unei culegeri de texte publicate inițial în decada
precedentă. Acest fenomen avea să continue, de fapt, și după anul 2000.
Pe lângă respectivele întoarceri spre trecut apar însă în anii ’90 și unele
dintre cele mai importante repere teoretice românești în materie de post‑
modernism. Revista „Euresis” dedică un număr întreg postmodernismului
aducând numeroase contribuții inedite în dezbaterea autohtonă privind
conceptul, cu toate că și aici întâlnim câteva articole care fuseseră inițial
publicate în anii ’80. Tot în această decadă apar primele volume de autor
dedicate integral teoretizării postmodernismului (de la autori precum Dan
Grigorescu, Liviu Petrescu, Mihaela Constantinescu), sau investigații ine‑
dite privind specificul postmodernismului românesc (Mihaela Ursa, Mircea
Cărtărescu). Astfel, numeroasele texte dedicate postmodernismul publicate
în anii ’90, atât cele care reiau texte mai vechi, cât și cele inedite, creează
o situație paradoxală: apare impresia unei epuizări a dezbaterii, cu toate că
termenul de postmodernism rămâne în continuare vag. După anul 2000
interesul criticii literare pentru termen e într‑o continuă scădere, iar noile
tentative de a reaprinde dezbaterea sunt nevoite, de fapt, să reia observații
care fuseră deja problematizate masiv în anii precedenți.
Urmărind evoluția dezbaterii românești privind conceptul de postmo‑
dernism, câteva repere definitorii se pot stabili. Ar fi vorba aici, în primul
rând, de o tendință frecventă a teoreticienilor de a încerca să definească
în negativ postmodernismul. Un prim exemplu îl constituie textele lui
Alexandru Mușina care propune, în locul termenului de postmodernism,
„noul antropocentrism”. Evitând, propriu‑zis, să definească postmoder‑
nismul, criticul brașovean preferă să explice „ceea ce ar fi putut să fie post‑
modernismul” sau să sublinieze diferențe între noul antropocentrism și
postmodernism. Și la alți autori, însă, vom întâlni frecvent soluții de definire

212
 Concluzii

în negativ a postmodernismului, cel mai la îndemână exemplu fiind aici

comparația cu modernismul. Chiar dacă modernismul în sine e un concept
ce ridică dificultăți teoretice serioase, în cultura română se delimitează frec‑
vent unele direcții care, în mod cert, nu sunt (pe deplin) postmoderniste.
Cu alte cuvinte, criticii observă că, dacă postmodernismul și modernismul
sunt curente diferite, atunci, în mod evident, nicio direcție care rezonează
cu paradigma modernă nu ar trebui să fie asociată postmodernismului. Aici
intervine și trihotomia textualism, optzecism, postmodernism (discutată
aplicat mai ales în volumul Mihaelei Ursa din 1999 sau în cel al lui Mircea
Cărtărescu din același an). Deși mai mulți critici (în special în anii ’80) pun
semnul egalității între cei trei termeni, distincția, în linii mari ar fi urmă‑
toarea: textualismul e o direcție importantă în optzecism, deși abordări
textualiste apar în cultura română încă din anii ’70 (mișcarea fiind una cu
un pronunțat caracter modernist); pe lângă dimensiunea textualistă, în
optzecism există și o direcție postmodernă prin excelență; prin urmare,
singura legătură dintre postmodernism și textualism (direcții fundamental
distincte) e faptul că ele coexistă (cronologic) în optzecism. E drept, unii
autori văd inclusiv optzecismul în sine drept o direcție estetică autonomă,
independentă de postmodernism sau textualism, dar argumentele unei
astfel de delimitări sunt în majoritatea cazurilor mai degrabă superficiale.
În fine, se poate avansa aici și o interpretare suplimentară care conciliază,
de fapt, cele trei dimensiuni – postmodernismul e un curent care, pe de o
parte, produce o mutație paradigmatică (impune, deci, o serie de direcții
noi care îl disting de alte paradigme culturale), dar, pe de altă parte, una
dintre mărcile sale fundamentale este tocmai reactualizarea (ironică sau nu)
a unor modele mai vechi. Prin urmare, se poate spune că postmodernismul
este deopotrivă nou și vechi, propunând o nouă viziune despre lume/artă
și, reactualizând, în același timp, modele pre‑existente. A exclude, astfel,
textualismul din postmodernism înseamnă a limita (superficial) spectrul
estetic pe care postmodernismul îl reactualizează. Chiar dacă textualismul
e un curent modernist, depășit, e foarte posibil ca acest model depășit să
fi fost (re)actualizat masiv în postmodernismul românesc. În aceste con‑
diții, textualismul rămâne o marcă a postmodernismului românesc, dar
nu în categoria inovațiilor postmoderne, ci în categoria reactualizărilor
postmoderne. Postmodernismul sintetizează direcții (depășite sau nu din
punct de vedere estetic) dintre cele mai variate – această sinteză fiind, de
fapt, una dintre mărcile sale inovative (definitorii în materie de schimbare

213
Postmodernismul în teoria literară românească

de paradigmă culturală) – și asta împiedică o separare categorică a post‑

modernismului de alte curente. În mod paradoxal, deși textualismul nu e
postmodernism, postmodernismul (poate) include textualismul, cu scopul
de a‑l reactualiza. În plus, autoreferențialitatea pe care criticii o identifică
la nivelul operelor literare optzeciste, văzută de mulți ca o marcă a textu‑
alismului, poate fi înțeleasă și ca o formă de autolegitimare (postmoder‑
nistă) a textului.
Atitudinea față de conceptul de postmodernism traversează și ea un
spectru foarte larg în cultura română, de la autorii care preferă să nu aso‑
cieze literatura română cu postmodernismul (Alexandru Mușina sau, într‑o
mai mică măsură, Monica Spiridon ș.a.), până la autorii care văd adoptarea
termenului de postmodernism drept o necesitate și, nu în ultimul rând, o
urgență (Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter). Dacă Mușina propune o
abordare excesiv de precaută – nu e nevoie de termenul de postmodernism,
doar ca să „avem și noi postmoderniștii noștri” –, Lefter sugerează faptul
că a evita termenul de postmodernism e pur și simplu un act de timiditate
culturală provincială. Distincția se poate extinde și asupra termenului de
postmodernitate, textele autorilor despre posibilitatea unei societăți româ‑
nești postmoderne (dezvoltate) fiind extrem de diversificate, indiferent de
momentul publicării lor4.
Se observă, de asemenea, de‑a lungul dezbaterii teoretice a postmo‑
dernismului în spațiul românesc, o preferință pentru dimensiunea strict
estetică a termenului. Chiar dacă unii autori vorbesc despre postmoder‑
nism drept o epistemă (Liviu Petrescu) sau un epifenomen cultural specific
societății contemporane (sau societăților dezvoltate), dimensiunea socială
a postmodernismului e adesea trecută pe un plan secund. În plus, multe

4. Christian Moraru, spre exemplu, publică în 2018 un articol intitulat „Noi nu

am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea critică”, semnalând caracterul
retrograd al culturii române în raport cu postmodernismul și postmodernitatea deo‑
potrivă: „Se poate argumenta de fapt că, dată fiind, în principal, cenzura politică din
România, proiectul postmodern românesc să fi rămas incomplet sau că acesta ar mai
avea încă un oarecare potențial – un soi de întârziere «fericită» de care scriitori ca
Mircea Cărtărescu încă profită în mod vădit. Se poate spune, de asemenea, făcând cu
ochiul lui Latour, că «noi», în România, nu am fost niciodată postmoderni, nici insti‑
tuțional, nici cultural. Poate că e timpul – dacă nu să (re)devenim postmoderni – să
vedem, cel puțin, unde ne aflăm, în speranța că putem în sfârșit să trecem mai departe
[…]” (Christian Moraru, Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfabetizarea
critică, traducere de Alex Ciorogar în „Vatra”, nr. 6‑7, 2018, p. 87).

214
 Concluzii

dintre teoriile occidentale canonice ale postmodernismului au o vizibilă

dimensiune socialistă/marxistă, iar această latură, importantă în istoria
mondială a conceptului, pare să fie frecvent marginalizată atât în discursul
teoretic românesc, cât și în planul influențelor din literatura primară. Liviu
Petrescu, spre exemplu, mărturisește explicit în volumul său că își bazează
argumentația pe filosofia a lui Fredric Jameson, din care alege să ignore
dimensiunea marxistă:
Schema tipologică pe care o propunem în studiul de față reproduce, în
linii generale, schema cu care operează și Fredric Jameson, în lucrarea sa
fundamentală –Postmodernism or the Cultural Logic of Late Capitalism
(1991); criticul american pune în legătură aceste stadii culturale succesive
cu cele trei faze pe care le parcurge, în lunga sa evoluție, sistemul capitalist
[…] în ceea ce ne privește, vom reține această schemă ternară de tipologie
a culturii noi, dar vom prefera să o punem în relație, nu cu teoria, de sor‑
ginte marxistă, a evoluției societății capitaliste, ci, mai degrabă, cu teoria
lui Alvin Toffler despre civilizația celui de al doilea și al treilea «val»5.

Și Mircea Cărtărescu observă faptul că, în cazul literaturii primare, in‑

fluențele culturale sunt adesea importate în spațiul românesc fără a se ține
cont (sau ignorând total) filosofia de stânga implicită:
Simona Popescu […] este și cea care urmează cel mai îndeaproape spiri‑
tul postmodern. În volumele Xilofonul și Juventus biografismul asumat
este la același nivel de eficiență poetică și naturalețe ca în scrierile poeților
germani din România, un model comun fiind opera poetică a lui Bertolt
Brecht (din care este eliminat tezismul de stânga, ca și în cazul optzeciș‑
tilor și generației Beat, păstrându‑se exclusiv forța estetică)6.

Un alt exemplu, legat de aceeași influență a beatnicilor:

am avut, cum s‑ar zice, postmodernism în lipsa postmodernității […].
Frecventarea beatnicilor […] a dus la preluarea multor trăsături de teh‑
nică literară: aspectul «torențial», epic, nesfârșit al poemelor, aglutinarea
și torsionarea imaginilor din realitate etc.; în schimb, ideologia lor anti‑
capitalistă și uneori simplist populistă a rămas străină optzeciștilor, care
au transformat‑o cel mult într‑un simplu joc bonom‑ironic7.

5. Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996, p. 8.

6. Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București, 1999,
p. 164.
7. Ibid., p. 374.

215
Postmodernismul în teoria literară românească

Verdictul propus de Mircea Martin, „postmodernism fără postmoderni‑

tate”, parafrazat de Cărtărescu în citatul reprodus anterior, poate fi înțeles
și în acest sens. În spațiul cultural românesc, într‑adevăr, s‑a dezvoltat un
curent artistic (estetic) postmodernist fără ca societatea românească să fie
una postmodernă (o societate dezvoltată). Acceptând că postmodernismul
e logica unei societăți dezvoltate, mediul cultural românesc a deprins această
logică în afara oricărei „infrastructuri” care să o susțină, creând, astfel, un
postmodernism estetic autonom, un postmodernism care nu este o formă
de adaptare la cerințele unui nou tip de societate (un postmodernism pur
estetic care nu are nevoie de suportul unei societăți postmoderne). Dacă în
Occident o societate dezvoltată a generat postmodernismul, e foarte posibil
ca, în spațiul cultural românesc, postmodernismul să anticipeze configurarea
unei societăți românești dezvoltate (postmoderne)8. De foarte multe ori,
însă, discutând despre postmodernism (în general) autorii români problema‑
tizează, de fapt, tocmai acest postmodernism autonom estetic. Cu alte cuvin‑
te, în mediul românesc nu doar s‑a dezvoltat un eventual postmodernism
fără postmodernitate, dar a și fost teoretizat un astfel de postmodernism,
ca și cum postmodernitatea ar fi un criteriu auxiliar în definirea conceptului
de postmodernism (ceea ce, de altfel, e perfect adevărat până la un anumit
punct). Tot aici poate fi descoperit și unul dintre motivele pentru care, mai
ales în anii ’80, criticii puneau semnul egalității între textualism și postmoder‑
nism. Din moment ce se refereau la un postmodernism strict estetic, cores‑
pondența cu textualismul era pertinentă, acest curent (neo)modernist având
nu numai aplicații exclusiv estetice, ci chiar aplicații exclusiv literare. Ideea
apare sintetizată inclusiv de Ion Bogdan Lefter în volumul său din 2000:
invocat în contexte foarte variate, conceptul de postmodernism este frec‑
vent pus în relație – și anume într‑o relație de paritate din punctul de
vedere al razelor de semnificare – cu altele de felul avangardei ori al textu‑
alismului, cu – adică – o tendință literară (vorbind doar despre literatură)
ori cu una mai îngust‑«scripturală» manifestate în sfera modernismului9.

8. Discuții mai aplicate pe marginea subiectului societății postmoderne (românești)

apar mai ales după anul 2000, când inclusiv societatea românească se apropia, ca nivel
de dezvoltare, de normele unei eventuale societăți postmoderne, însă, aceeași perioa‑
dă corespunde în planul teoriei literare cu o inevitabilă scădere a interesului față de
postmodernism sau postmodernitate în general.
9. Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,
Paralela 45, Pitești, p. 63.

216
 Concluzii

E foarte dificil de stabilit, în istoria comentariilor românești pe marginea

postmodernismului, o serie de criterii de clasificare stabile. Într‑o primă
fază, s‑ar putea face o distincție aparent simplă între textele publicate îna‑
inte de 1989 și cele de după, din perspectiva surselor bibliografice citate
de autori (practic, înainte de 1989 accesul la bibliografia de specialitate
era limitat, existând cele câteva traduceri de eseuri amintite anterior, re‑
spectiv o bibliografie mai amplă, din sfera structuralismului, care acoperă
doar parțial mutația postmodernă). Însă distincția nu funcționează întru
totul, dacă ținem cont de faptul că mai mulți autori români avuseseră acces
la o bibliografie occidentală de specialitate încă din anii ’80 (e cazul, spre
exemplu, acelor cercetători care beneficiaseră de burse în America – Ioana
Em. Petrescu, Monica Spiridon ș.a.). În plus, în anii ’90 avem de‑a face cu
o republicare masivă a articolelor din deceniul precedent sau cu contribuții
inedite care, totuși, nu par să se folosească noi resurse bibliografice devenite
recent (la acea vreme) disponibile.
Un alt criteriu care ar putea separa contribuțiile românești pe marginea
postmodernismului vizează raportul dintre articole și volume de autor.
Parțial, din punct de vedere cronologic, acest criteriu s‑ar suprapune, de
fapt, peste cel invocat anterior – cele mai importante articole sunt publi‑
cate în anii ’80, adăugându‑se la acestea câteva contribuții de la începutul
anilor ’90. După ’90 apar și primele volume de autor. Distincția însă nu
funcționează dacă ținem cont de faptul că foarte multe dintre volumele
de autor sunt construite pe baza unei culegeri de texte/articole publicate
anterior, inclusiv în deceniul precedent.
În fine, o grupare a textelor în funcție de abordarea teoretică propriu‑zi‑
să a postmodernismului riscă să genereze fie prea puține, fie prea multe
categorii. Nicolae Manolescu observa în „Caiete critice” că „ există cam
tot atâtea păreri câte capete și‑au pus la contribuție materia cenușie”10, iar
această situație nu avea să se schimbe în anii următori. Astfel, diversitatea
de opinii s‑ar putea traduce printr‑o diversitate de categorii în care pot
fi încadrați autorii români: de la cei care propun o continuitate moder‑
nism‑postmodernism până la cei care o contestă, de la abordările experi‑
mentale biografiste sau de‑a dreptul lirice până la investigațiile academice
solide, de la cei rezervați față de inovațiile mutației postmoderne până la
cei entuziaști ș.a.m.d. O încercare de restrângere a acestor categorii s‑ar

10. Nicolae Manolescu, Poeții pereche în „Caiete critice”, nr. 1‑2, 1986, p. 52.

217
Postmodernismul în teoria literară românească

putea face pe baza unor sintagme cheie (provizorii) precum postmodernism

ca epistemă, postmodernism (fără postmodernitate) ca estetică, textualism.
S‑ar putea, astfel, stabili faptul că există autori care preferă să abordeze
postmodernismul din perspectiva sa epistemică, în contrast cu abordări
care discută, mai degrabă, într‑o sferă a autonomiei esteticii postmoderne.
Ar rămâne, astfel, în al treilea rând, acele abordări textualiste, atât de pre‑
zente în spațiul cultural românesc, abordări care, deși rămân într‑o zonă
a autonomiei esteticului, se disting de așa‑zisa estetică postmodernistă,
tocmai datorită preferinței pentru o estetică ce ține, mai degrabă, de (neo)­
modernism. Oricând de plauzibilă ar putea părea o astfel de clasificare, ea
devine, însă, neoperațională datorită raporturilor dintre cele trei criterii –
autorii care discută despre postmodernism ca epistemă (epifenomen cultu‑
ral specific societăților dezvoltate) au în vedere, în mod evident, și estetica
postmodernistă. Practic, în toate cazurile, categoria postmodernismului ca
epistemă include, implicit, și estetica postmodernistă. A separa cele două
categorii devine, astfel, doar parțial relevant. Nu în ultimul rând, dacă
abordările textualiste se orientează spre o estetică mai degrabă modernistă,
în acest caz simpla lor includere în dezbaterea românească a conceptului
de postmodernism devine irelevantă.
Pe de altă parte, faptul că nu se poate stabili un consens în materie de
clasificare a teoriilor românești privind postmodernismul este, la urma ur‑
mei, o marcă a postmodernismului în sine. Dacă existau opinii contradic‑
torii în cazul tuturor curentelor artistice, postmodernismul are avantajul
de a cultiva (la nivel de proiect) tocmai aceste contradicții. Nu numai că nu
se poate da o definiție clară a postmodernismului (cu toate că încercarea
lui Mircea Cărtărescu din Postmodernismul românesc rămâne, cel puțin,
­interesantă), dar nici mărcile definitorii ale fenomenului, fie și în linii mari,
nu pot fi ușor stabilite. În acest sens, într‑o cheie oarecum borgesiană, pu‑
tem admite faptul că singura imagine cât de cât clară a postmodernismului
se reflectă nu într‑un anumit text, ci tocmai în totalitatea și în diversitatea
textelor care au încercat să‑l surprindă.

218
Bibliografie

Mihaela Anghelescu Irimia, Dialoguri postmoderne, Editura Fundației

Culturale Române, București, 1999.
Adriana Babeți, Delia Șepețean‑Vasiliu (editori), Pentru o teorie a textu‑
lui. Antologie „Tel‑Quel”1960‑1971, Univers, București, 1980.
Jean Baudrillard, Simulacre și simulare, trad. Sebastian Big, Idea Design
& Print, Cluj‑Napoca, 2008.
George Bădărău, Postmodernismul românesc, Institutul European, Iași,
2007.
Andrei Bodiu, Caius Dobrescu (coord.), Repertoar de termeni postmo‑
derni, Editura Universității „Transilvania” din Brașov, Brașov, 2009.
Ștefan Borbély, Existența diafană, Ideea Europeană, București, 2011.
Cosmin Borza, Marin Sorescu. Singur printre canonici, Art, București,
2014.
Ioana Bot, Semne de carte, Limes, Cluj‑Napoca, 2004.
Ioana Bot (ed.), Personalități ale Universității Babeș‑Bolyai. Vol. III:
Ioana Em. Petrescu, Presa Universitară Clujeană, Cluj‑Napoca, 2016.
Andrei Brezianu, Post‑modernii americani. O traiectorie spre viitor în
„Secolul 20”, nr. 8, 1974, pp. 36‑42.
Ion Buzera, Literatura română față cu postmodernismul, Spirit
Românesc, Craiova, 1996.
„Caiete critice” – număr tematic: Poezia tânără, nr. 3‑4, 1983.
„Caiete critice” – număr tematic: Postmodernismul, nr. 1‑2, 1986.
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, Humanitas, București,
1999.
Mircea Cărtărescu, Pururi tânăr înfășurat în pixeli, Humanitas,
București, 2007.
Magda Cârneci, Arta anilor ’80. Texte despre postmodernism, Litera,
București, 1996.
„Contrapunct”, nr. 38, an II, 1991.

219
Postmodernismul în teoria literară românească

Mihaela Constantinescu, Forme în mișcare. Postmodernismul, Univers

Enciclopedic, București, 1999.
Sanda Cordoș (coord.), Spiritul critic la Liviu Petrescu, Limes,
Cluj‑Napoca, 2011.
Gheorghe Crăciun (ed.), Competiția continuă. Generația ’80 în texte
teoretice, Editura Vlasie, Pitești, 1994 pentru ediția I, Paralela 45, Pitești,
1999 pentru ediția a II‑a.
Gheorghe Crăciun, În căutarea referinței, Paralela 45, Pitești, 1998.
Gheorghe Crăciun, Reducerea la scară, Paralela 45, Pitești, 1999.
Gheorghe Crăciun, Viciile lumii postmoderne, prefață de Carmen Mușat,
Tracus Arte, București, 2011.
Constantin Cubleșan, Dumitru Radu Popescu în labirintul mitologiei
contemporane, Editura Școala Ardeleană, Cluj‑Napoca, 2015.
„Echinox”, nr. 4‑5, anul XXV, 1993.
Umberto Eco, Marginalii și glosse la Numele Rozei în „Secolul 20”, nr.
8‑9‑10, 1983, pp. 87‑106.
„Euresis”, nr. 1‑2, 1995.
„Euresis”, nr. 1‑4, 2009.
Oana Fotache, Divanul criticii. Discursuri asupra metodei în critica
românească postbelică, Editura Universității din București, București, 2009.
Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, trad. Dieter Fuhrmann,
Editura pentru Literatură Universală, București, 1969.
Dan Grigorescu, Între cucută și Coca‑Cola, Minerva, București, 1994.
Ion Bogdan Lefter, Postmodernism. Din dosarul unei „bătălii” culturale,
Paralela 45, Pitești, 2000.
Ion Bogdan Lefter, Despre identitate. Temele postmodernității, Paralela
45, Pitești, 2004.
Radu Lupan, Moderni și postmoderni – Text și context II, Cartea
Românească, București, 1988.
Jean‑François Lyotard, The Postmodern Condition: A Report on
Knowledge, trad. Geoff Bennington și Brian Massumi, perfață de Fredric
Jameson, University of Minnesota Press, Minneapolis, 1984.
Ioana Macrea‑Toma, Privilighenția. Instituții literare în comunismul
românesc, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2009.
Nicolae Manolescu, O ușă abia întredeschisă, Cartea Românească,
București, 1986.

220
 Bibliografie

Mircea Martin, Spre un postmodernism nețărmurit? în „Luceafărul”, nr.

37, 1996, pp. 12‑13.
Mircea Martin, Un postmodernism fără postmodernitate în „România
literară”, nr. 40, 1996, pp. 12‑13.
Alexandru Matei, Realul care anulează fantasma în „Cultura”, nr. 8,
anul X, 2016, p. 16.
Florin Mihăilescu, De la proletcultism la postmodernism, Pontica,
Constanța, 2002.
Marin Mincu, Textualism și autenticitate. Eseu despre textul poetic III,
Pontica, Constanța, 1993.
Christian Moraru, Noi nu am fost niciodată postmoderni. Despre alfa‑
betizarea critică, traducere de Alex Ciorogar în „Vatra”, nr. 6‑7, 2018, pp.
86‑88.
Carmen Mușat, Perspective asupra romanului românesc postmodern și
alte ficțiuni teoretice, Paralela 45, Pitești, 1998.
Alexandru Mușina, Poezia cotidianului în „Astra”, nr. 4, anul XVI,
1981, p. 1, p. 15.
Alexandru Mușina, Poezia – o șansă… în „Astra”, nr. 1, anul XVII,
1982, p. 1, p.5.
Alexandru Mușina, Șase „teze” și o „addenda” în „Astra”, nr. 12, anul
XX, 1985, pp. 8‑9.
Alexandru Mușina, Din nou despre Cenușăreasa în „Echinox”, nr. 2‑3,
anul XX, 1988, p. 3.
Alexandru Mușina, Postmodernismul o frumoasă poveste în „Astra”, nr.
4 (199), anul XXIII, pp. 11‑13.
Alexandru Mușina, Unde se află poezia?, Arhipelag, Târgu‑Mureș, 1996.
Alexandru Mușina, Sinapse, Aula, Brașov, 2001.
Mircea Nedelciu, Tratament fabulatoriu, Cartea Românească,
București, 1986.
Ștefan Niculescu, Între individual și general în „Arta”, nr. 11, anul
XXX, 1983, pp. 34‑36.
Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii, Univers,
București, 1978.
H.‑R. Patapievici, Omul recent, Humanitas, București, 2001.
Sorin Pârvu (coord.), Dicționar de postmodernism, Institutul European,
Iași, 2005.

221
Postmodernismul în teoria literară românească

Gheorghe Perian, Scriitori români postmoderni. Eseuri, Editura

Didactică și Pedagogică, București, 1996.
Gheorghe Perian, Literatura în schimbare, Limes, Cluj‑Napoca, 2010.
Gheorghe Perian, Studii de literatură română recentă. Vol. III – Istoria
postmodernismului prin antologii, Limes, Cluj‑Napoca, 2018.
Ioana Em. Petrescu, Eminescu, poet tragic, ediție îngrijită de Ioana Bot,
Junimea, Iași, 1994.
Ioana Em. Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă. Scrisori americane
1981‑1983, ediție îngrijită de Ioana Bot, Editura Didactică și Pedagogică,
București, 1998.
Ioana Em. Petrescu, Modernism/Postmodernism. O ipoteză, ediție îngri‑
jită de Ioana Bot, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2003.
Ioana Em. Petrescu, Ion Barbu și poetica postmodernismului, ediție în‑
grijită de Ioana Bot și Ligia Tudurachi, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca,
2006.
Ioana Em. Petrescu, Configurații, ediția a III‑a, prefață și note de Ioana
Bot, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2015.
Ioana Em. Petrescu, Liviu Petrescu, Scrisori americane (1981‑1983),
ediție îngrijită de Ioana Bot, Casa Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2017.
Liviu Petrescu, Vârstele romanului, Eminescu, București, 1992.
Liviu Petrescu, Poetica postmodernismului, Paralela 45, Pitești, 1996.
Adrian Dinu Rachieru, Elitism și postmodernism, Garuda‑art, Chișinău,
2000.
Dan Eugen Rațiu, Disputa modernism – postmodernism, Dacia,
Cluj‑Napoca, 2001.
Monica Spiridon, Apărarea și ilustrarea criticii, Editura didactică și
pedagogică, București, 1996.
Adriana Stan, Bastionul lingvistic. O istorie comparată a structuralis‑
mului în România, Editura Muzeul Literaturii Române, București, 2017.
Jean Starobinski, Relația critică, trad. Alexandru George, Univers,
București, 1974.
Ștefan Stoenescu, Poemul ca gest, prefață la Frank O’Hara, Meditații în
imponderabil, Univers, București, 1980.
Andrei Terian, Critica de export. Teorii, contexte, ideologii, Editura
Muzeul Literaturii Române, București, 2013.
Radu G. Țeposu, Istoria tragică și grotescă a întunecatului deceniu li‑
terar nouă, Eminescu, București, 1993.

222
 Bibliografie

Mihale Ursa, Optzecismul și promisiunile postmodernismului, Paralela

45, Pitești, 1999.
Mihaela Ursa, Gheorghe Crăciun – monografie, Aula, Brașov, 2000.
Radu Vancu, Elegie pentru uman, Humanitas, București, 2016.
Mihail Vakulovski, Portret de grup cu „generația” ’80 (interviuri),
Tracus Arte, București, 2011.
Elena Voj, Contribuția Ioanei Em. Petrescu la studiul postmodernismului
în teoria literară, Casă Cărții de Știință, Cluj‑Napoca, 2006.

223
Au apărut în colecția ohmygodtheory

01. Adrian Mureșan – Vârstele subversiunii. N. Steinhardt

și deconstrucția utopiilor
02. Iulia Tegge – Mirajul reflectării. Spre o istorie a metaficțiunii
în romanul românesc
Imprimat la tipografia MEGA din Cluj-Napoca, România.