Luceafărul

de Mihai Eminescu

Mihai Eminescu a fost un poet,prozator și jurnalist român,"luceafărul poeziei româneşti".

Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice Social-
Literare România Jună din Viena, fiind apoi reprodus în revista „Convorbiri literare” și este o
alegorie pe tema geniului în lume, dar și o meditație asupra condiției umane duale - omul supus
unui destin pe care tinde să îl depășească.

Caracterul romantic este dat, în primul rând de tema operei, de relația geniu - societate,
de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de prezența antitezei între omul inferior și cel
superior
Compozițional, opera este alcătuită din 98 de strofe, în care există două planuri: unul
universal-cosmic și altul uman-terestru, care uneori se întrepătrund, evidențiind ipostazele
omului de geniu în raport cu ipostazele ideii de femeie. Compoziția este simetrică, tablourile
întâi și patru îmbină planurile, tabloul al doilea este dominat de planul terestru, iar al treilea de
planul cosmic.

Relațiile de simetrie sunt asigurate de cele trei chemări și refuzuri ale fetei de împărat.
Chemările sunt încărcate de afecțiune, realizate printr-un vocativ „Cobori în jos, luceafăr blând” ,
luceafărul răspunzând chemărilor fetei. Conștient de diferența dintre ei, acesta o cheamă în
lumea lui, dar fata, reprezentantă al omului inferior, incapabilă de sacrificiu, refuză de fiecare
dată invitația acestuia.

Relațiile de opoziție sunt reliefate în poem prin antiteza între omul superior, luceafărul,
și omul inferior, fata de împărat și mai apoi Cătălin. Dacă fata nu este capabilă de sacrificiu,
luceafărul este dispus să-și ceară nemurirea, fiind capabil să renunțe la condiția sa. Fata, în
schimb, este incapabilă de sacrificiu, împlinindu-și sentimentul de iubire alături de Cătălin,
reprezentant al aceleiași lumi ca ea.

Titlul este format dintr-un substantiv propriu, articulat hotărât, care denumește un astru
ceresc. El face trimitere la elementul central al textului și susține alegoria pe tema romantică a
locului geniului în lume, văzut ca o ființă solitară și nefericită, opusă omului comun.
Tema este una romantică, aceea a iubirii imposibile, deoarece protagoniștii provin din
lumi diferite. Personajul masculin reprezintă omul de geniu, omul superior, care este capabil de
sacrificiu pentru împlinirea iubirii, pe când personajul feminine, chiar dacă este prezentată ca
fiind superioară în lumea ei, ea totuși reprezintă omul comun, incapabil să-și depășească statutul,
pentru că nu este capabilă de sacrificiul suprem.

Incipitul poemului se află sub semnul basmului, timpul fiind mitic „A fost odată ca-n
povești/ A fost ca niciodată”, fundal pe care se proiecteză tema unei mari iubiri. Și portretul fetei
de împărat este de factură populară, fiind contruit cu superlativul absolut „o prea frumoasă fată”.
Tema este evidențiată în cele patru tablouri care pun în lumină opoziția dintre omul superior, de
geniu și omul comun.
 Astfel, în primul tablou este prezentată fata de împărat, care este izolată și singură, acest
lucru accentuând predispoziția spre visare. În vis, fata se îndrăgostește de Luceafăr, pe care îl
invită în lumea ei printr-o serie de chemări pline de pasiune „Cobori în jos, luceafăr
blând/Alunecând pe-o rază/Pătrunde-n casă și în gând/Și viața-mi luminează”.

Luceafărul răspunde chemării fetei, întrupându-se în ipostază angelică și îi oferă fetei

stăpânirea mării, dar ea refuză. A doua invocație este urmată de întruparea luceafărului în
ipostază demonică și îi oferă fetei stăpânirea cerului, dar ea refuză și de această dată, cerându-I
luceafărului renunțarea la veșnicie. Din iubire, acesta acceptă sacrificiul de a deveni muritor, prin
care își dovedește condiția superioară „Da, mă voi naște din păcat/ Primind o altă lege;Cu
veșnicia sunt legat,/Ci voi să mă dezlege”.

Al doilea tablou, concentrat pe plan terestru, dezvoltă tema romantică a iubirii dintre doi
pământeni, Cătălin și Cătălina. Fata de împărat își pierde unicitatea, deoarece primește un nume,
devenind un muritor banal, iar asemănarea numelor sugerează apartenența la aceeași categorie, a
omului comun. Iubirea lor se desfășoară în plan terestru, cei doi formând un cuplu compatibil, pe
care îl evidențiază chiar fata „Încă de mic/Te cunoșteam pe tine,/Și guraliv și de nimic,/Te-ai
potrivi cu mine”.

Tabloul al treilea prezintă călătoria regresivă în timp a Luceafărului, care merge la

Demiurg pentru a-i cere dezlegarea de nemurire. Demiurgul subliniază efemeritatea ființei
umane „Ei numai doar durează-n vânt/ Deșerte idealuri” și evidențiază antiteza dintre cele două
lumi, sugerând superioritatea omului de geniu, care nu cunoaște limitele timpului și ale spațiului,
fiind capabil de idealuri înalte „Ei doar au stele cu noroc/Și prigoniri de soarte,/Noi nu avem nici
timp, nici loc,/Și nu cunoaștem moarte”. Se evidențiază astfel opoziția între cele două lumi,
incompatibilitatea dintre omul de rând și cel de geniu.

Ultimul tablou propune un dialog cosmic-terestru. Iubirea pământeană, simbolizată prin

cuplul Cătălin-Cătălina, se împlinește într-un cadru romantic „Sub lungul șir de mândri
tei/Ședeau doi tineri singuri”. Luceafărul rămâne în lumea lui, dincolo de mărginirea umană, care
nu este capabilă să își depășească limitele și nu se poate realize în afara spațiului propriu „Trăind
în cercul vostru strâmt/Norocul vă petrece/ Ci eu în lumea mea mă simt/Nemuritor și rece”

În concluzie, se conturează o viziune a lumii prin prisma iubirii și a omului de geniu,

iubirea dorită fiind, în final, o iubire imposibilă, iar superiorul este condamnat la o viață
nesfârșită, fără iubire.