,,Poezia este creația ritmică a frumuseții în cuvinte”

Introducere
A scrie înseamnă a îndrăgi cuvântul în toată splendoarea sa, pentru că,
de-a lungul existenței umane, cu ajutorul lui, nenumărați scriitori cu minți
limpezi și cu gânduri ingenii au rezistat la vicisitudinile vieţii, la
meschinăria umană.
Explicarea modului propriu de înţelegere a afirmaţiei că ,,poezia este
creația ritmică a frumuseții în cuvinte”.
Poezia este o încercare excelentă de rostire a ființei, de apropriere a
luminii, o enigmă copleșitoare a vieții, iar cel care o scrie participă creativ la
focalizarea omului pe virtuțile umane. Poetul, în creație, are o rostire a unui
Eu, o deflagare a intimului, în care se disting marile întrebări și neliniști
existențiale. În creație, se simte tendința poetului către divinul absolut, iar
visul este un mediator între realitate și eternitate. Astfel, arta poetică
presupune sacrificarea creatorului în numele binelui, frumosului, pentru
cultivarea valorilor umane, pentru parcurgerea unui drum anevoios și
nesfârșit în acest scop, însemnat de urcușuri și coborâșuri, de contemplări
dureroase ale vieţii şi morţii, ale zborului şi căderii, la care este expus
creatorul. Poezia este cu adevărat ,,creația ritmică a frumuseții în cuvinte”,
căci ea ne permite să explorăm profunzimea emoțiilor, trăirilor umane, să
descoperim frumusețea în cele mai neașteptate locuri, transformând
cuvintele în opere de artă.
Dezvoltarea a două idei relevante din aserțiunile propuse, exprimând puncte
de vedere personale.
,,Poezia e înţelepciune care încântă inima”, spunea Kahlil Gibran. În
acest sens, creația poetică reprezintă o formă de terapie și de vindecare
emoțională a sufletului subjugat de griji, de durere, de suferință. Pentru cei
care scriu poezii, creația este o modalitate inedită de a-și exterioriza
gândurile, ideile, sentimentele. Pentru cei care citesc poezii, activitatea de
lectură poate edifica o punte de coeziune între realitate și vis, ajutându-i să
facă față mai ușor provocărilor vieții. Nume notorii precum Mihai
Eminescu, Lucian Blaga, Nichita Stănescu au evocat în operele lor legătura
strânsă dintre creație și creator, accentuând menirea artistului în societate,
năzuința sa de a atinge apogeul prin capodopera pe care o creează. Astfel,
noi, cititorii, lecturând aceste opere, savurăm din momentele de contemplare
și reflecție, de liniște și fericire.
Reperarea motivată a textelor literare care abordează această temă
Opere reprezentative care ilustrează necesitatea inspirației, reflecţia
profundă asupra esenţei vieţii ca taine ale artei poetice sunt ,,Păstor de fulgi”
de Ana Blandiana, ,,Numai poetul” de Mihai Eminescu și ,,Autoportret” de
Lucian Blaga. În poezia Anei Blandiana, eroul liric se vrea a fi un păstor
bun pentru oile sale (fulgii), capabil să le îndrume, să le lumineze calea
prin ,,ceruri lungi”: ,,Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi/ Să am în grijă
turme mari de-omăt”. Tot A. Blandiana afirmă că ,,Poezia nu trebuie să
strălucească, trebuie să lumineze”, reușind, în opera dată, să cuprindă
subtilul crezului poetic, exprimat printr-o viziune păstorească desăvârșită.
Opera ,,Numai poetul” reprezintă una dintre cele mai evidente tendințe ale
lui M. Eminescu de a reda concepția sa asupra artei, individualitatea
neordinară a geniului în literatura noastră. Omul obișnuit este marcat de
efemeritate, supus trecerii ireversibile a timpului, având o viață ciclică.
Realizările acestuia sunt inutile și nu vor dăinui în timp, aflându-se sub
semnul morții. Omul de excepție însă se caracterizează prin înfrângerea
timpului, operele sale făcându-l nemuritor și indiferent în raport cu lumea
prozaică. Inapt de a se adapta în societate, permanent în căutarea
absolutului, se refugiază în scris, făcându-se auzit și înțeles. Astfel, poetul a
știut să înaripeze sublimul, transformându-l într-o creație nemuritoare.
Poezia ,,Autoportret” este o artă poetică în care scriitorul își explică propria
formă de cunoaștere, propriile aspirații – un ,,autoportret” spiritual. La
temelia acestei opere, s-a aflat, drept surse de inspirație ,,cuvântul”
și ,,tăcerea”, care i-au marcat copilăria și l-au călăuzit pe drumul creației.
Cuvântul efemer se pierde pe măsură ce este rostit, iar tăcerea este necesară
contemplației, dar face imposibilă realizarea măreață a poetului. Așadar, în
lupta dintre cuvânt și tăcere, învingător iese întotdeauna cuvântul, născut din
dorul de a zămisli.
Angajarea unor exemple concludente (teme, motive, idei, personaje literare
etc.) pentru a ilustra tezele enunțate.
Tema operei ,,Păstor de fulgi” reprezintă o meditație asupra frumuseții
efemere a naturii și asupra trecerii necontenite a timpului. Cuvântul ,,păstor”
sugerează chipul sfânt al lui Iisus, iar fulgii – ființele pământești. Viața
celestă pe care o duce păstorul reflectă ,,singurătatea lumii”, el fiind un
suflet curat, blajin între ,,turmele ce dorm”. Pare a fi o simplă imagine ce
redă magia și frumusețea din toiul iernii, însă este ceva divin, insolit, e
o ,,transhumanță sfântă”, căci ,,mieii sortiți spre setea dulcii hume” sunt,
evident, o jertfă în numele creației. Astfel, splendoarea naturii și curgerea
ireversibilă a timpului fac o coliziune în momentul în care artistul este
inspirat, se dedică realizării operelor geniale, însă clepsidra timpului nu ține
pasul cu el. În poezia ,,Numai poetul”, Mihai Eminescu valorifică tema
condiției poetului în calitate de creator de frumos, de slujitor al esteticii
literare. Motivul ,,mării infinite” sugerează abundența cunoștințelor
scriitorului, idei pe care le împărtășește cititorilor prin intermediul poeziilor,
reușind să treacă peste ,,nemărginirea timpului”. Astfel, pot afirma
că ,,Numai poetul” este și ea o ,,ars poetica”, întrucât reflectă principii și
percepții legate de semnificația artei în definitiv. Titlul operei evidențiază
demiurgul valorilor. Adverbul restrictiv ,,numai” singularizează ființa
desemnată ,,poetul”, o izolează, plasând-o în emisfera metafizicii și
conferindu-i identitatea unei forțe supranaturale. Numai poetul conferă
culoare și viață tuturor lucrurilor existente, adună idei și le transformă în
cuvinte, pentru a topi și cele mai pietrificate fibre ale țesutului spiritual
omenesc. M. Eminescu afirmă că ,,Poezia trebuie citită și înțeleasă”, dat
fiind faptul că poezia are menirea nu să descifreze, ci, din contra, să
încifreze orice noțiune poetică. Tema poeziei ,,Autoportret” este trăirea
internă, creația și soarta omului-creator. În prim-plan este tăcerea ca
atitudine lirico-filozofică în fața misterului existențial, idee sugerată de
comparația ,,Lucian Blaga e mut ca o lebădă”. Simbolul ,,lebădă” relevă
puritatea, înțelepciunea, elevația spirituală, poezia și poetul inspirat, iar
cântecul ei se înfiripă doar în preajma morții. Imaginea lebedei pe apă –
simbol al vieții – este o exprimare metaforică a ideii că viața toată este,
pentru L. Blaga, o lungă alunecare spre moarte, o „mare trecere” prin
„lumină” (viață și frumos). Versurile „În patria sa/ zăpada făpturii ține loc
de cuvânt” evidențiază ideea că universul spiritual al poetului este numit
metaforic ,,patria sa”, în care nu cuvântul, logosul, este cel ce exprimă
adevăruri, ci „zăpada făpturii”, umbra albă, eternă ce simbolizează spiritul
prin care este posibilă relaționarea cu transcendentul, cu depășirea limitelor
cunoașterii. Ca și la M. Eminescu, în opera blagiană, creația este un spațiu al
experiențelor umane esențiale, reprezentând liantul dintre celest și teluric.
Concluzie
În concluzie, pot spune următorul lucru: creația valorilor autentice are o
putere demiurgică de a anula cronologia, de a modifica timpul și spațiul, de
a construi și ruina, de a realiza și de a absolutiza, de a transforma totul în
nimic. Astfel, eul liric trece printr-o etapă importantă în devenirea sa, în
lumea poeziei și creației sale, înțelegând că dacă nu se implică în viața
socială și nu trăiește prin cuvânt, existența-i este inutilă.