ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL

ATOMIC
´ Mult timp s-a considerat că structura cristalelor este perfectă, atomii
fiind distribuiţi riguros în nodurile reţelei, care la rândul ei este
considerată o reţea ideală.
´ Proprietăţile mecanice ale metalelor depind de forţele de legătură
dintre atomi.
´ Calculându-se d.p.d.v. teoretic rezistenţa la rupere pe care ar trebui
σ
să o prezinte metalele, rezultatele au fost de ER = (0,008 ... 0, 2 ) ≈ 1...100
ori mai mari decât rezistenţele reale ale monocristalelor.
monocristalelor
´ Pe cale experimentală, s-au obţinut rezultate care se aproprie de
valorile rezistenţei teoretice numai pe filamente foarte subţiri, de
materiale metalice şi nemetalice.

DE CE ?
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

DEFECTE ÎN CRISTALE

` Realitatea
R li a dovedit
d di căă structura
t t cristalină
i t li ă nu este
t ideală,
id lă
cristalele conţinând numeroase abateri de la distribuţia
ordonată a atomilor.
1
1. La acelaşi material se obţin valori diferite ale uneia şi aceleiaşi
proprietăţi → numărul de defecte din diferite epruvete este diferit.
2. Starea suprafeţei, loc în care se concentrează o serie de
imperfecţiuni, are o influenţă foarte mare asupra proprietăţilor.

` Aceste abateri se referă la:

- deplasări de atomi din poziţiile normale;
- modificări ale distanţelor medii dintre atomi;
- modificări în distribuţia sarcinilor electrice, etc.

´ Aceste abateri se numesc imperfecţiuni sau defecte de structură,

iar cristalele care le conţin se numesc cristale reale.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Defectele sunt la:
- Scara reţelei spaţiale, numite defecte de reţea.
Acestea la rândul lor sunt:
- dinamice:
di i provoacăă deplasări
d l ă i de d atomi
t i variabile
i bil în
î timp.
ti
Un astfel de defect este agitaţia termică a ionilor din corpurile
solide. Atomii unei reţele nu sunt ficşi, ci execută o necontenită
mişcare de vibraţie în jurul nodurilor reţelei cristaline.
cristaline Această
mişcare este determinată de temperatură, motiv pentru care se
numeşte agitaţie termică. Amplitudinea agitaţiei termice este cu atât
mai mare cu cât temperatura
p este mai mare. Vibraţiile
ţ termice ale
reţelei se propagă în corpuri sub formă de unde elastice, cu
frecvenţă în domeniul acustic, denumite unde termice.
Acest tipp de defecte nu pproduc distrugeri
g în structura cristalelor.
- statice: produc deplasări de atomi care, dacă temperatura
nu este prea ridicată ca atomii să difuzeze, se menţin timp
îndelungat.

- Scară subatomică, numite defecte electronice.

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Defectele statice se împart în:
- punctiforme;
- liniare;
- de
d suprafaţă;
f ţă
- de volum.
1. Defectele p punctiforme au dimensiuni de mărime de
ordinul distanţei interatomice. Se împart în:
- vacanţe (fig.1.),
- atomi interstiţiali (fig.2.),
(fi 2 )
- atomi de substituţie (fig.3.)
j g
- defecte conjugate sau complexe:
p - Schottkyy ((fig.4)
g )
- Frenkel (fig.5).
´ În cristale există întotdeauna un număr bine definit de vacanţe
şi atomi interstiţiali.
interstiţiali Acest număr poate fi mărit prin: încălzire
şi răcire bruscă, deformare plastică, bombardare cu particule
de mare energie (≈1 MeV).
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
Fig.1.
Fig 1 Imperfecţiuni punctuale-
punctuale vacanţe
´ Se produce când un atom lipseşte din
ţ
nodul unei reţele.
´ Este introdusă în cristal în cursul
răcirii de la temperaturi ridicate,
prin deformare plastică la rece sau
sa ca
o consecinţă a iradierii.
´ Favorizează difuzia p pe distanțe
ț mari
(ex. îmbinarea Ni-Cu).

Ni C
Cu

Ni Cu
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

´ Numărul de vacanțe ca urmare a agitației termice (legea lui

Arrhénius))
NV = NA × exp(-QV/kT)
unde:
ƒ NA este numărul total de atomi ai solidului;

ƒ QV este energia necesară pentru a forma vacanța [eV];

ƒ k este constanta lui

l i Boltzmann,
B l 8 62 × 10-55 eV
k = 8.62 V K−11
ƒ T este temperatura în Kelvin.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Fig.2. Imperfecţiuni punctuale- atomi

interstiţiali sau de pătrundere

´ Sunt atomi de acelaşi fel cu cei din

nodurile reţelei sau străini, care ocupă
poziţii în rețeaua cristalină.
´ Atomii autointerstițiali apar prin
deplasarea unui atom dintr-o poziţie a
rețelei într-alta, care nu este în mod
obişnuit ocupată de atomi.
atomi
´ Reţeaua este deformată şi tensionată.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Solidele
S lid l realel sunt impure.
i
´ De cele mai multe ori, impuritățile sunt introduse în material
pentru aa-ii îmbunătăți proprietățile.
´ Ex: atomii de C sunt intenţionat adăugaţi în Fe pentru a obţine
oţelurile.
´ Sunt atomi care pot apărea accidental în reţea şi care duc la
înrăutăţirea proprietăţilor.
´ Ex: H.
H
´ Atomii de mărime mică ai solvatului se plasează în spațiile
interstițiale ale rețelei cristaline a solventului.
Rsolvat << Rsolvent
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

´ Singurii atomi suficient de mici pentru a produce soluții solide de

inserție sunt cei de H, N, C, B.
´ Ceilalți atomi mici, cum sunt cei de O, tind mai repede să formeze
compuși chimici decât să se dizolve în metale.
Element H O N C B

Raza atomică [nm] 0,037 0,060 0,071 0,077 0,091

´ Solubilitatea variază cu tipul de rețea și cu temperatura.

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
Fig.3.
Fig 3 Imperfecţiuni punctuale
punctuale- soluţii solide de
substituţie
Soluții solide de substituție sau înlocuire:
´ Sunt atomi străini care substituie atomii
din, nodurile rețelei.
´ Fiind elemente diferite de atomii matricei,
matricei
datorită diferenței de rază atomică, rezultă o
distorsiune puternică a rețelei cristaline.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Defecte conjugate sau complexe: apar în cristale ionice.

´ Prezenţa
P ţ uneii perechi
hi de
d vacanţe,
ţ una anionică
i i ă şii alta
lt cationică
ti i ă
formează defectul Schotcky (fig.4).

´ Trecerea unui atom în poziţie interstiţială şi apariţia unei

vacanţe duce la formarea defectului Frenkel (fig.5).

Fig.4. Defect Schotcky Fig.5. Defect Frenkel

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

2. Defecte liniare: două dintre dimensiuni sunt aproximativ egale cu

o distanţăţ interatomică,, a treia dimensiune fiind mult mai mare.
´ Cele mai importante defecte liniare sunt dislocaţiile, care pot fi:
- marginale;
- elicoidale sau în şurub;
- mixte.
´ Dislocaţiile sunt acele defecte ale reţelei prin intermediul cărora se
realizează alunecarea în cristale reale. Dislocaţiile pot fi definite ca
fiind zone de perturbare ale reţelei care separă regiuni de cristal
în care ss-aa produs alunecarea,
alunecarea de regiuni în care alunecarea nu
s-a produs.
´ Dislocaţiile joacă un rol important în transformările de fază, creşterea
cristalelor conductivitatea electrică,
cristalelor, electrică deformare și rupere.
rupere Dislocaţiile
se formează în procesul de solidificare a cristalelor, iar densitatea
lor poate fi mărită prin procedee mecanice şi termice.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Fig.6. Dislocații în oțel inoxodabil deformat plastic 10% (40000x)

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Dislocaţia marginală
• Este aceea la care alunecarea este perpendiculară pe linia
dislocaţiei.
• O dislocaţie marginală constă dintr-un semiplan atomic suplimentar
OMO’M’, introdus într-un cristal.
• Acest semiplan este mărginit spre interiorul cristalului de linia OO’,
perpendiculară pe suprafaţa frontală.
frontală
• Linia OO’ reprezintă o dislocaţie marginală.

• Dacă semiplanul
p atomic suplimentar
p este pplasat în p
partea superioară
p
a cristalului, dislocaţia marginală este considerată pozitivă, şi este
notată cu ⊥.
• Dacă
D ă semiplanul
i l l este t situat
it t în
î partea
t inferioară
i f i ă a cristalului,
it l l i
dislocaţia marginală este negativă şi se notează cu ┬ (fig.7.).
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Fig.7. Dislocaţie marginală: a – pozitivă; b – negativă

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Introducerea semiplanului
p atomic suplimentar
p OMM’O’ pproduce
deformarea elastică locală a reţelei cristaline. În partea cristalului în
care se găseşte semiplanul atomic suplimentar, atomii sunt mai
înghesuiţi,
înghesuiţi iar în partea opusă distanţa interatomică este mai mare
(fig.8.).
´ Prin dislocaţie se înţelege întreaga zonă deformată din jurul liniei OO’
(linia dislocaţiei), aceasta reprezentând inima sau miezul dislocaţiei.
´ Se poate considera că dislocaţia marginală se formează printr-o
alunecare incompletă a unei părţi din cristal,
cristal în raport cu restul
cristalului.
´ Alunecarea se produce în direcţia vectorului de alunecare,
perpendicular pe linia dislocaţiei.
´ Deci o dislocaţie marginală este linia din planul de alunecare care
separă porţiunea de cristal care a alunecat,
alunecat de partea care nu a
alunecat.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
Fig.8.
g Dislocaţii
ţ marginale.
g Circuitul Burgers.
g
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

´ Pentru a defini cantitativ deformarea reţelei cristaline de către o

dislocaţie se foloseşte vectorul Burgers,
Burgers care se defineşte cu ajutorul
circuitului Burgers, care este o linie din cristal obţinută în felul
următor: se pleacă dintr-un nod oarecare al reţelei şi se parcurg n
distanţe interatomice în jos, n distanţe la stânga, apoi n distanţe
în sus şi în final n distanţe la dreapta.
´ Într-un
Într un cristal perfect, o astfel de linie se închide.
´ Dacă cristalul conţine o dislocaţie, circuitul Burgers care
înconjoară dislocaţia rămâne deschis.
´ Vectorul necesar închiderii acestui circuit este vectorul Burgers.
´ Se observa că la dislocaţiile marginale vectorul Burgers este
perpendicular pe linia dislocaţiei.
dislocaţiei
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL ATOMIC
Dislocaţii elicoidale sau în şurub
•La
L dislocaţia
di l i elicoidală
li id lă linia
li i dislocaţiei
di l i i
este paralelă cu direcţia de alunecare
((fig.9).
g )
•Prin alunecarea în sus a mijlocului
cristalului în raport cu părţile laterale,
apar două linii,
linii care despart partea
alunecată de cea nealunecată a
cristalului.
•Se
S numesc elicoidale
li id l deoarece
d atomii
t ii
sunt distribuiţi în jurul liniei dislocaţiei,
în spirală.
p
•După orientarea acestei spirale de atomi în
jurul liniei dislocaţiei, dislocaţiile elicoidale
pot fi de dreapta sau de stânga
stânga.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Fig.9. Dislocaţii elicoidale sau în şurub
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

• g
Fig.10. Alunecarea pprodusă la traversarea cristalului de o
dislocaţie
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
3 Defecte
3. f de suprafaţă
f ă
´ Sunt defecte de reţea care au o singură mărime egală cu o
distanţă interatomică, iar celelalte două mult mai mari.
´ Aceste defecte sunt suprafeţe în interiorul corpului care separă
porţiuni din material care se deosebesc între ele dintr-un punct
oarecare de vedere: după orientarea cristalografică, după structura
cristalină,
i t li ă după
d ă magnetizarea
ti spontană,
t ă etc.
t
´ Din această categorie de defecte fac parte:
- Sublimitele de grăunţi. În interiorul unui grăunte reţeaua se
abate
b d
de lla fforma eii id
ideală
lă (ea
( nu este perfectă),
f ă) formând
f â d mici
i i
domenii, numite blocuri, care fac între ele unghiuri relativ mici,
de ordinul minutelor. Această structură se numeşte structură în
mozaic iar blocurile au limite poligonale (fig.11.).
mozaic, (fig 11 )
- Blocurile în mozaic se formează la recoacerea cristalelor deformate
plastic la rece, procesul cunoscându-se sub denumirea de
poligonizare şi apare prin formarea pereţilor de dislocaţii de acelaşi
semn, pozitive sau negative.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Fig.11. Defecte de suprafaţă. Sublimite de grăunţi

ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
´ Limitele dintre grăunţi = zonele de trecere dintre 2 grăunţi vecini
ai unui material policristalin, cu unghiuri pe care le fac între ei
mai mari (în jur de 30o) şi unghiuri mai mici ( de regulă sub 20o )
((fig.12.a,
g )
b, c.).
´ Există mai multe teorii:
a. Cele două reţele sunt perfecte până la întâlnirea lor,
b. Zona de la limita g
grăunţilor
ţ este o zonă cu atomii aşezaţi
ş ţ la întâmplare
p –strat amorf,
c. Între cei doi grăunţi există o zonă de tranziţie în care atomii de la ambii grăunţi
vecini îşi schimbă într-o oarecare măsură poziţiile, formând o zonă de tranziţie.
Fig.12. Defecte de suprafaţă. Limite de grăunţi
a. Reţea perfectă până la intersecţie, b. Strat amorf, c. Reţea de tranziţie
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

• Primele două (a si b) nu explică proprietăţile limitelor de grăunţi, cea

de a treia însă, da.
• Limitele de grăunţi sunt caracterizate prin energie mai mare decât
interiorul grăunţilor.
• La limitele dintre grăunţi se produc în general reacţiile de precipitare,
difuzie şi tot aici se ggăsesc impurităţile.
p
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
Defecte de împachetare
p
• Sunt abateri de la succesiunea planelor de atomi (fig.13).
• Se produc prin cristalizare şi deformare plastică.
• Influenţează proprietăţile mecanice în sensul că metalele care
conţin defecte de împachetare se durifică prin deformare plastică
mai rapid decât cele care nu au.
au
• Dintre aceste defecte fac parte maclele, pereţii dintre domeniile
magnetice, etc.
Fig.13. Defecte de suprafaţă: defecte de împachetare
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC
4 Defecte de volum
4.
´ Au dimensiuni mari în toate cele trei direcţiile.
´ Pot fi de tipul:
- precipitatelor (fig.14.): care sunt particule mici ale unei faze
secundare a unui aliaj.
Pot fi:
-continue (există o legătură între planele cristalografice în
toate direcţiile),
-semicontinue (există o legătură între planele cristalografice
dar care nu este perfectă),
-discontinue ((nu există nici o legătură
g între pplane))
- incluziunilor: de tip oxizi, silicaţi, sulfuri, etc.
ARANJAMENTUL ATOMIC ŞI IMPERFECŢIUNI ÎN ARANJAMENTUL
ATOMIC

Fig.14. Defecte de volum.

Precipitate
P i it t a. continue i (există
( i tă o legătură
l ăt ă între
î t planele
l l cristalografice
it l fi înî
toate direcţiile), b. semicontinue (există o legătură între planele
cristalografice dar care nu este perfectă), c. discontinue (nu există
nici o legătură între plane)
a. b. c.
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ În momentul de faţã în practicã sunt folosite o multitudine de

materiale, fiecare având anumite proprietãţi care le recomandã
pentru realizarea anumitor repere/produse.
´ Produse: bunurile materiale obţinute sau create în urma unor
procese de producţie (ex. aprovizionare, pregătire, fabricaţie,
reparaţie, control, livrare, etc.
´ Metoda tehnologică exprimã principiul de execuţie al unei operaţii
sau a unei serii de operaţii din punct de vedere al naturii
fenomenelor fizico-chimice pe care le suportă materialul.
´ Procedeul tehnologic se referă la mijloacele concrete prin care se
realizează metoda tehnologică din punctul de vedere al utilajelor, al
mediului de lucru şi al materialelor folosite.
´ Ex Metoda - turnarea.
Ex. turnarea
Procedee – directă, în sifon ...
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ Operaţia
O i tehnologică
h l i ă este o parte constitutivă
i i ă a unuii procedeu
d
tehnologic şi este o activitate ordonată, limitată în timp, efectuată
fără întrerupere de către un operator, la un singur loc de muncă, asupra
unuia
i sau maii multor
l materiale
i l supuse lucrării,
l ii în scopull modificării
difi ii
proprietăţilor fizico-chimice, a formei geometrice şi a dimensiunilor
materialului
´ Ex: găurire.
´ Operaţia este compusă din mai multe faze .
´ Faza este o parte a unei operaţii ce realizează un singur scop sau
obiectiv tehnologic cu ajutorul aceluiaşi scule şi cu acelaşi regim de
lucru.
´ E prindere
Ex: i d î menghină,
în hi ă măsurare
ă şii marcare centru , găurire
ă i
propriuzisă, scoaterea din menghină, măsurare
´ Faza ppoate fi compusă
p din mai multe mânuiri
´ Ex: şubler, măsurare pe o axă şi marcare, măsurare pe cealaltă
axă şi marcare, punctare.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Mecanice
Termice

Fizice Electrice
Intrinseci
Magnetice
Proprietăţi
Etc.
Chimice
Tehnologice
g
De utilizare
ii
De exploatare

• Proprietăţile
P i tăţil intrinseci
i t i i suntt cele
l legate
l t ded material
t i l şii suntt
independente de locul şi modul de folosire.
• Proprietăţile de utilizare sunt dependente de metoda de
prelucrare tehnologică, de domeniul de utilizare şi condiţiile de
exploatare.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Proprietăţi tehnologice- sunt cele corespunzătoare prelucrabilităţii prin
metode şi procedee tehnologice.
´ După proprietăţile lor tehnologice, materialele se pot prelucra prin mai
multe metode şi procedee.
´ Turnabilitatea - proprietatea materialelor de a lua dimensiuni impuse
după solidificarea materialului topit introdus în cavitatea de turnare;
´ Deformabilitatea - proprietatea unor materiale de a permite deformări
remanente sub acţiunea solicitărilor exterioare.
´ Sudabilitatea - proprietatea materialelor de a se asambla nedemontabil
prin sudare şi de a-şi păstra proprietăţile iniţiale.
´ Călibilitatea - proprietatea unor materiale de a deveni mai dure în
urma încãlzirii
î ãl i ii şii răcirii
ă i ii lor
l bruşte
b t lal o anumită ită ttemperatură;
t ă
´ Uzinabilitatea – proprietatea unor materiale de a se lăsa prelucrate
prin detaşarea
p ş unor p particule din material sub acţiunea
ţ lucrului
mecanic. Dacă particulele sunt mai mari se referă la aşchiere, iar dacă
particulele sunt mai mici se referă la eroziune.
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Tracţiune
Compresiune
Încovoiere
Statice
Forfecare
Mecanice Fluajj
Duritate
încovoiere prin şoc
Dinamice
Duritate
Variabile Oboseală
Uzinabilitate
Incercările
Îndoire
materialelor
ate a e o
Răsucire
Ambutisare
Tehnologice Refulare
S â t i
Scânteie
Călibilitate
Sudabilitate
Turnabilitate
Metalografice Macro şi Microscopice
Structurale Nedistructive Ultrasunete, radiaţii penetrante, curenți turbionari,
magnetic, penetranţi
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
PROPRIETĂŢI FIZICE
1
1. Proprietăţi termice
Conductibilitatea termică: capacitatea unei substanţe de a conduce
căldura. Într-un corp încălzit neuniform apare un flux termic
îndreptat
î d de
d la
l partea caldăldă a corpului
l i la
l partea maii rece.
´ Căldura în solide se propagă prin două mecanisme:
- prin vibraţiile elastice ale atomilor şi moleculelor (vibraţiile reţelei)
- cu ajutorul gazului de electroni.
´ În solidele nemetalice transportul de căldură se realizează prin
vibraţiile reţelei,
reţelei agitaţia produsă fiind transmisă în tot cristalul sub
forma unor unde elastice cu frecvenţă în domeniul acustic.
´ În metale se realizează în principal prin electroni liberi.
´ Se creează astfel un flux termic de la suprafaţa caldă la cea rece.
´ Datorită faptului că deplasarea electronilor de la suprafaţa caldă
p p 100 de ori mai mare
la cea rece se face cu o viteză de aproape
decât viteza de mişcare a undelor elastice, conductivitatea termică
datorată gazului electronic este mult mai mare decât conductivitatea
termică determinată de reţeaua cristalină.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
´ Astfel se explică diferenţa între conductibilitatea termică a
metalelor şi nemetalelor.
Dilatarea corpurilor
´ Dilatarea termică apare la încălzirea unui corp, când dimensiunile sale
cresc.
cresc
´ Dacă considerăm creşterea unei singure dimensiuni a corpului
atunci dilatarea se numeşte liniară şi este caracterizată de
coeficientul de dilatare liniară
liniară.
´ Putem defini coeficientul de dilatare liniară medie ά atunci când
temperatura variază cu o mărime finită ΔT = T1 – T0 şi l1, l0 =
lungimea corpului la temperatura T1, respectiv T0

ά = (l1- l0) / (T1 – T0) · 1/ l0 = Δl / ΔT · 1/ l0 (oC-1)

´ Dacă considerăm creşterea tuturor dimensiunilor corpului sub

acţiunea temperaturii, avem dilatarea volumetrică care este
caracterizat de β = 3 α (α = coeficient de dilatare reală).
reală)
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Aplicaţiile proprietăţilor termice
´ Proprietăţile termice sunt deosebit de importante la alegerea materialelor
(schimbătoare de căldură, cazane, ţevi ptr. aburi şi apă fiartă, etc.) şi la
stabilirea tehnologiilor care implică încălziri şi răciri (forjare, laminare,
tratament termic,, etc.).
)
Ex.: încălzirea unui corp rece într-un cuptor de temperatură ridicată:
- transmiterea cantităţii de căldură de la pereţii cuptorului şi de la
gazele arse suprafeţei piesei prin radiaţie şi convecţie,
convecţie
- transportul căldurii primite de suprafaţă spre interiorul piesei este
determinat în principal de proprietăţile termice ale corpului.
´ Căldura primită de suprafaţa corpului nu se transmite instantaneu în
toată masa lui, ci se creează o diferenţă de temperatură între
suprafaţă şi miez.
´ Această diferenţă este cu atât mai mare cu cât corpul este mai gros
şi cu cât cantitatea de căldură primită de suprafaţa lui este mai
mare.
´ Diferenţa de temperatură între suprafaţă şi miez este cu atât mai mare
cu cât conductivitatea termică a metalului este mai mică.
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ La încălzirea unei piese într-un

într un cuptor straturile ei exterioare au o
temperatură mai mare decât temperatura medie a corpului, iar
straturile interioare mai mică decât aceasta.
´ Deci între straturile interioare şi exterioare există o suprafaţă neutră
care are o temperatură egală cu temperatura medie a corpului.
´ Straturile din afara suprafeţei neutre tind să se dilatedilate, iar cele
din interior să se contracte.
´ Straturile exterioare nu se ppot dilata din cauza straturilor interioare şşi
invers.
´ Ca urmare straturile exterioare vor fi supuse la compresiune iar
cele interioare la întindere
întindere. Cele mai mari tensiuni de
compresiune apar pe suprafaţa corpului, iar cele mai mari
tensiuni de întindere apar în miezul său.
´ L răcire
La ă i au locl fenomene
f asemănătoare,
ă ăt însă
î ă tensiunile
t i il suntt de d
semn opus celor obţinute la încălzire.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
2. Proprietăţi electrice
´ Legea care stă la baza studierii proprietăţilor electrice ale metalelor
şi aliajelor este legea lui Ohm, care stabileşte legătura dintre
tensiunea U aplicată la extremităţile unui conductor şi intensitatea
de curent I care străbate conductorul.
U = RI
unde R = rezistenţă electrică = ρ • l/s (Ω)
unde l = lungimea conductorului (m),
s = secţiunea conductorului (mm2),
ρ = rezistivitate sau rezistenţă specifică (Ωmm2/m).
´ Mărimea
Mă i i
inversă ă rezistenţei
i t ţ i se numeştet conductanţă
d t ţă şii este
t
proprietatea corpurilor de a conduce curentul electric =
conductibilitate electrică = σ = 1/ ρ (m/Ωmm2).
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Materiale metalice pentru conductori electrici
´ Proprietăţile pe care trebuie să le aibă un material metalic pentru
conductori sunt conductivitate electrică mare şi rezistivitate electrică
mică.
´ Aceste materiale trebuie să aibă plasticitate pentru a putea fi uşor prelucrate
prin deformare plastică la cald şi la rece sub formă de fire şi rezistenţă
mecanică şi rezistenţă la coroziune ridicate pentru a putea rezista
eforturilor mecanice şi acţiunilor agenţilor atmosferici şi a altor medii
corozive.
´ Metalele
M t l l pure îndeplinesc
î d li primele
i l douăd ă condiţii,
diţii însă
î ă rezistenţa
i t ţ mecanică
i ă
şi rezistenţa la coroziune sunt mai scăzute decât în cazul aliajelor. Cu
toate acestea sunt răspândite ca materiale pentru conductori electrici: Ag
(
(preţ dde cost ridicat),
idi ) Cu,C Al,
Al (se
( oxidează
id ă puternic i în
î aer)) etc.
´ Creşterea proprietăţilor mecanice se face în dauna celor electrice.

´ În cazul în care este necesară o rezistenţă mecanică mare se pot utiliza

conductori bimetalici: oţel – aluminiu, alcătuiţi dintr-o cămaşă exterioară
din aluminiu sau aliaj din aluminiu care să conducă curentul electric şi o
inimă din oţel care să preia eforturile mecanice.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
3. Proprietăţi magnetice
´ Toate corpurile care ne înconjoară sunt magnetic active,
active adică
interacţionează cu câmpurile magnetice exterioare fiind atrase sau respinse
de acestea. Asta înseamnă că sub acţiunea unui câmp magnetic exterior orice
p se magnetizează,
corp g , căpătând
p g
un moment magnetic.
´ Intensitatea de magnetizare B şi câmpul magnetic H sunt în relaţia:
χ = B/H
unde χ = susceptibilitatea magnetică a materialului
´ Materialele se pot caracteriza din punct de vedere magnetic şi prin
permeabilitatea magnetică μ.
μ = I/H
unde I = densitatea de flux magnetic din material numită inducţie
magnetică.
´ După susceptibilitate magnetică substanţele se împart în:

- diamagnetice χ (negativă) = 10-6 Gs/Oe, (fig.15.)

- paramagnetice χ (pozitivă) = 10-22 ... 10-66 Gs/Oe,
Gs/Oe (fig
(fig.16.)
16 )
- feromagnetice χ (pozitivă) = 10 ... 105 Gs/Oe. Se magnetizează puternic
chiar în câmpuri foarte mici. (fig.17.)
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Materiale magnetice
• Materialele magnetice
g se împart
p în materiale magnetic:
g
- moi folosite la miezuri de transformatoare, relee, electromagneţi, rotor şi
statori ai maşinilor electrice,
g
- dure folosite la obţinerea magneţilor ppermanenţi.
Fig.15. O substanţă diamagnetică tinde
să iasă din câmpul magnetic intens prin
d i
devierea internă
i ă a liniilor
li iil ded câmp.
â

g. 6. Materialele
Fig.16. ate a e e paparamagnetice
a ag et ce su
suntt
atrase slab de un câmp magnetic
exterior, iar liniile de câmp sunt
deviate slab de acesta, în interiorul materialului .

Fig.17.
Fig
Fig.17
17. În cazul materialelor feromagnetice
sunt atrase puternic de câmpul magnetic și
apare o distorsionare intensă a liniilor de câmp.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

4. Proprietăţi mecanice şi încercări

´ Caracteristicile mecanice ale materialelor metalice se determină prin
încercări
î ă i pe epruvete t ded formă
f ă şii dimensiuni
di i i standardizate
t d di t sau
chiar pe piese, folosind maşini speciale. Sarcinile la care este supusă
piesa pot fi: statice, dinamice sau variabile.
´ Sarcini statice: creşterea lentă de la 0 până la o anumită valoare
maximă care rămâne constantă sau se modifică în mică măsură.
´ Ex:
E apăsarea
ă greutăţii
tăţii proprii
ii a uneii maşini
i i sau clădiri
lădi i pe fundaţie.
f d ţi
´ Sarcini dinamice: acţiune de lovire numită şi şoc.

´ Sarcini variabile: se schimbă repetat ca mărime şi sens. sens

´ Ex: de piese solicitate pistoane, biele, arbori cotiţi, arcuri, etc.

´ Dupăp felul sarcinii încercările se împart p în statice,, dinamice şşi la

sarcini variabile sau încercări de oboseală.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ Sub acţiunea unor forţe exterioare corpurile metalice se

deformează, aceasta manifestându-se la nivel microscopic prin
modificarea distanţelor interatomice şi apariţia unor forţe interioare
având ca rezultantă o forţă numită efort şi care se opune forţei
exterioare rezultante.
´ Pentru a caracteriza este necesară introducerea unei mărimi specifice
numită
i efort
f unitar
i sau tensiune
i σ, care reprezintă
i totalitatea
li forţelor
f l
interioare ce acţionează pe suprafaţă (fig.18.).
F=σ A → σ = F/A [N/mm2]
σ·A

Fig.18.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ Dacă tensiunea σ' nu este perpendiculară la suprafaţa A' ea se

descompune într-o componentă normală σn şi o componentă
tangenţială τ.
τ (fig.19.)
(fig 19 )

F F
σ = =
'
= σ cos α
A' A
cos α
σ n = σ ' cos α Fig.19.
τ = σ ' sin α

´ σn tensiune normală care produce tracţiune şi încovoiere, iar

τ tensiune tangenţială care produce forfecare şi torsiune.
torsiune
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

Ruperea
p ductilă vs. ruperea
p fragilă
g

•Ruperile fragile sunt precedate de deformaţii plastice neglijabile,

energia consumată în procesul ruperii fiind mică.
mică
•Ruperile fragile s-au observat în metale cu reţea CVC şi HC, dar nu şi la
metalele CFC, decât în cazul existenţei unor factori care au contribuit la
f ili
fragilizarea limitelor
li i l grăunţilor.
il
•Ruperile ductile sunt precedate de o deformaţie plastică apreciabilă,
asociată cu o energie
g de rupere
p mare,, având diferite aspecte.
p
•Epruvetele policristalelor din metale foarte ductile (Au, Pb) se pot gâtui
foarte mult, secţiunea transversală reducându-se la un punct, înainte de
rupere.
rupere
•La metalele cu ductilitate moderată, înainte de rupere, apare o zonă
gâtuită.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

Convertizorul Bessemer (1855)

Inaugurarea vasului Titanic (1912)

Epava vasului Titanic (1985)

 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
Comportarea unui material metalic sub acţiunea
unor forţe exterioare este descrisă cu ajutorul
curbelor de tensiune – deformaţie, obţinute la
tracţiune, compresiune, încovoiere şi răsucire
(fig.20.).

Fig.20. Curba caracteristică tensiune

d f
deformaţie
i a materialelor
i l l ductile:
d il OA-zona de d
proporţionalitate, OB-zona de elasticitate, BCD-
zona de plasticitate, DE-zona de rupere
Tensiunea corespunzătoare pct. A=limită de proporţionalitate Rp (σp)
tensiune până la care există o relaţie de proporţionalitate între tensiune şi
ţ
deformaţie.
Tensiunea corespunzătoare pct. B=limită de elasticitate Rp0,02 (σe)
tensiune până la care materialul se comportă elastic (deformaţia rămasă
după înlăturarea forţelor este mai mică de 0,02%).
0 02%)
Tensiunea corespunzătoare pct. C=limită de curgere Rp0,2 (σc), de la
această valoare începe practic deformarea plastică a materialului.
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ Tensiunea corespunzătoare pct. D=rezistenţă la rupere

Rm(σr), este tensiunea maximă pe care o poate suporta un
material fără să se rupă.
´ ε-grad
ε grad de deformare=f(material şi factori externi)
´ La deformări mai mari decât cea corespunzătoare pct. D se
produce o scădere aparentă a tensiunii (DE) datorită faptului că
se calculează ca raport între forţă şi secţiunea iniţială, fără a se
ţine seama că în realitate secţiunea scade datorită producerii
unei gâtuiri (fig
(fig.21.).
21 )

Fig.21.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
• Elasticitatea: proprietatea materialelor de a se deforma sub acţiunea
f
forţelor
l exterioare
i şii de
d a revenii la
l forma
f lor
l iniţială
i iţi lă după
d ă ce
forţele exterioare şi-au încetat acţiunea.
• Ca urmare a acţiunii forţelor exterioare se pproduce o modificare a
distanţelor interatomice; în direcţia solicitării distanţa va creşte de
la x = p la x’ = p + Δp apărînd forţe de atracţie între atomi, pentru
ca în direcţie perpendiculară distanţa să se micşoreze de la y = p la
y’ = p - Δp între atomi apărând forţe de respingere (fig.22.)

Fig.22. Schema deformării elastice

a. Starea
St iiniţială
iţi lă
b. Starea deformată.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ La îndepărtarea solicitării atomii revin în poziţia de echilibru

restabilindu-se dimensiunile iniţiale ale corpului metalic.
´ Experimental s-a constatat că deformarea elastică este însoţită de o
anumită deformare permanentă, dar care nu depăşeşte 0,001-0,02%.
´ Rigiditatea: este proprietatea materialelor de a se opune
op ne
deformaţiilor elastice. Este contrară elasticităţii.
´ Plasticitatea: este pproprietatea
p materialelor deformate de a nu mai
reveni la starea iniţială după ce forţele exterioare ce au provocat
deformarea şi-au încetat acţiunea. Pentru ca un material să ajungă
în zona de plasticitate trebuie să treacă prin zona de elasticitate deci
deformaţia este alcătuită dintr-una elastică şi una plastică.
Tensiunile tangenţiale favorizează alunecarea pe planele cu densitate
maximă
i ă de
d atomi.i
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
´ Fragilitatea: este proprietatea unor materiale de a nu permite
plastic deformaţii plastice şi de a se rupe brusc sub acţiunea unor
forţe exterioare. Este proprietatea opusă plasticităţii. Materialele
fragile
f il ajung
j la
l rupere înainte
î i t ca deformarea
d f plastică
l ti ă săă înceapă
î ă
(fonta, beton, sticlă).
´ Tenacitatea: este pproprietatea
p materialelor de a înmagazina
g o energie
g
mare de deformaţie plastică pînă la rupere. Materialele tenace se rup
numai după deformaţii plastice mari. Pentru a caracteriza
tenacitatea s-a
s a introdus noţiunea de rezilienţă KCU sau KCV (lucrul
mecanic de rupere la încovoiere prin şoc/aria secţiunii de rupere).
´ Fluajul: proprietatea unor materiale de a se deforma lent şi
progresiv, în timp, sub acţiunea unor forţe exterioare constante la
o temperatură dată. Încercările la fluaj necesită durate mari de timp.
 PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

´ Rezistenţa la uzură: este proprietatea materialelor de a se opune la

acţiunea de distrugere prin frecare a suprafeţelor.
´ Există următoarele tipuri de uzură: de aderenţă, termică, abrazivă,
oxidare,
oxidare ciupituri (pitting),
(pitting) de contact (fretting),
(fretting) de cavitaţie.
cavitaţie
´ Rezistenţa la rupere: este proprietatea unui material de a se opune
solicitărilor exterioare care tind să-l distrugă.

Fi 23 Rupere
Fig.23. R intercristalină
i i li ă
53
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI

Fig.24.
g Rupere:
p [Link]ă,,
[Link]ă

Fi 25 Rupere
Fig.25. R intracristalină
i i li ă
54
PROPRIETĂŢI ALE MATERIALELOR ŞI ÎNCERCĂRI
´ Rezistenţa la oboseală: este proprietatea materialelor de a
rezista la solicitări variabile repetate. Este un factor
determinant în alegerea materialelor folosite la realizarea de
piese
i puternic
t i solicitate
li it t în
î timpul
ti l funcţionării.
f ţi ă ii
´ Duritatea: este proprietatea unui material de a se opune
pătrunderii mecanice din exterior a unui corp
p p mai dur,,
care va lăsa o amprentă pe suprafaţa materialului.
 SUBIECTE
´ Defecte punctiforme
punctiforme.
´ Defecte liniare.
´ p ţ Defecte de volum.
Defecte de suprafaţă.
´ Proprietăţi termice ale materialelor.
´ Curba caracteristică tensiune-deformare a materialelor ductile.
´ Proprietăţi mecanice.