SIMFONIA

DEFINITIE:
Simfonia este o compoziție muzicală instrumentală de proporții vaste,
alcătuită din mai multe părți (de regulă, patru), fiind executată în sălile de
concert sau pentru înregistrări de o amplă orchestră simfonică. O simfonie
nu are soliști instrumentali.

CARACTERISTICI:
Caracteristicile simfoniei variază de-a lungul timpului și în funcție de
compozitor, dar am prezentat aici cateva:
1. Structură: Simfonia are adesea patru mișcări, dar pot exista și alte
structuri, precum cele cu trei sau cinci mișcări. Mișcările obișnuite sunt:
 Allegro (sau Presto) - adesea prima mișcare, cu un ritm rapid și
energic
 Andante sau Adagio - o mișcare lentă și expresivă
 Menuetto sau Scherzo - un dans ternar, care servește ca mișcare de
dans intermediară în structura clasică
 Allegro - o mișcare rapidă și vivace, care adesea servește drept final
2. Tematică și dezvoltare: Simfonia prezintă diverse teme muzicale (sau
motive) care sunt prezentate, dezvoltate și recapitulate în întreaga
lucrare. Dezvoltarea temelor este un aspect crucial al simfoniei, cu
compozitorul creând variații și transformări ale materialului muzical pe
parcursul lucrării.
3. Orchestrație: Simfonia este adesea interpretată de o orchestră
simfonică mare, care include instrumente cu coarde, instrumente din
lemn, instrumente cu alamă și percuție. Compozitorul folosește aceste
instrumente pentru a crea texturi și culori muzicale variate.
4. Contrast și echilibru: Simfonia oferă o varietate de texturi, dinamici și
emoții, având momente de contrast și echilibru. Aceste contraste pot fi
între mișcări sau în cadrul unei singure mișcări, oferind diversitate și
interes auditiv.
5. Formă și coerență: Simfonia are o formă globală bine structurată, cu o
dezvoltare coerentă a materialului muzical. Fiecare mișcare are propria
sa formă internă (cum ar fi forma sonată pentru prima mișcare), iar
întreaga lucrare are o formă care poate varia în funcție de perioada și
stilul compozitorului.
6. Exprimare și emoție: Simfonia poate exprima o gamă largă de emoții
și stări, de la pasiune și dramatism la bucurie și liniște. Compozitorul
utilizează tehnici muzicale pentru a transmite și a comunica aceste
emoții ascultătorului.

ISTORIE:
În secolul al XVII-lea, termenul era folosit pentru introducerile orchestrale
ale operelor (sinfonia), cantatelor, oratoriilor, pentru introducerile
orchestrale ale ariilor, dar și pentru lucrările de ansamblu care puteau fi
clasificate ca și sonate sau concerte. Factorul comun în folosirea variată a
termenului a fost tratarea simfoniei sau sinfoniei ca o parte dintr-un
fragment mai mare dintr-o compoziție.
Pentru a înțelege dezvoltarea stilului clasic de simfonie este necesară
urmărirea evoluției ei în secolul al XVIII-lea. În primul rând, simfonia a fost
exploatată cu o mare intensitate pe parcursul întregului secol: catalogul
simfoniilor secolului al XVIII-lea conține peste 13.000 de astfel de lucrări
distincte. În acea vreme, în Europa nu exista un stil somptuos, bisericesc,
sau chiar privat care să conțină o serie (stoc) de simfonii. Colecții valoroase
au fost descoperite în Finlanda, Sicilia, Kiev sau Salem. Centrul de
conducere în producerea simfoniilor a fost fără îndoială Viena, urmată de
Germania, Italia, Franța și Anglia; însă o activitate importantă a avut loc și
în Scandinavia, Spania, Polonia și Rusia. În al doilea rând, un aspect
important este dezvoltarea continuă a simfoniei, începând de la sfârșitul
secolului al XVII-lea cu necesitățile tehnice ale instrumentelor, conținutul și
contrastul de tempo, și ducând în final la o serie echilibrată a procedurilor
care rezumă stilul clasic. În cele din urmă, caracterizând pe o scară mai
largă, caracterul public al simfoniei, împreună cu faptul ca aceasta nu
depinde de o anumită virtuozitate pentru a obține un astfel de efect, i-a
oferit o greutate și o semnificație care solicita abilitățile unui compozitor.
Poziția din ce în ce mai proeminentă oferită simfoniei în secolul al XVIII-lea,
apare în mod tangibil în dubla importanță pe care acesta o ocupă în
cataloagele publicate și rolul remarcabil pe care îl ocupă în scrierile vremii.

Renasterea si epoca baroca:

Prima folosire a termenului pentru a indica o compoziție muzicală
instrumentală se găsește într-un manuscris din secolul al XV-lea descoperit
la Leipzig, care conține și o simfonie „pentru tuba și alte instrumente
armonioase” (a nu se confunda latinescul tuba cu instrumentul modern;
tuba renascentistă este tot o specie de instrument de suflat din alamă, dar
de o cu totul altă construcție). Începând cu secolul următor, cuvântul
„simfonie” este folosit tot mai frecvent, cu semnificații diferite. Astfel, în
1585, la Antwerpen, o colecție de madrigale este denumită Symphonia
angelica di diversi eccellentissimi musici. În Italia, în 1589, Luca Marenzio
adună sub numele de Symphoniae o serie de intermezzi instrumentali, iar
la Veneția, în 1597, Giovanni Gabrieli compune o serie de bucăți vocale și
instrumentale pe mai multe voci, pe care o intitulează Cantus sacrae
symphoniae. În 1603 apare la Nürnberg o colecție de piese sub numele de
Sacrae symphoniae diversorum excellentissimorum auctorum.
Compoziția muzicală care, din secolul al XVII-lea, este denumită tot mai
frecvent „simfonie” (în italiană: sinfonia) este preludiul instrumental al unei
opere lirice, specie dezvoltată în acel timp în Italia, mai ales la Florența –
începând cu Jacopo Peri (Euridice), Giulio Caccini ș.a., în cadrul cercului
cultural Camerata de' Bardi, având ca mentor muzical pe Vincenzo Galilei.
Un exemplu îl constituie „sinfonia” cu care se deschide celebra operă
L'Orfeo a lui Claudio Monteverdi (1607).
Mai târziu, se stabilește o distincție clară între „simfonia” franceză și cea
italiană. Spre deosebire de introducerea orchestrală a operelor franceze –
ouverture (care urma schema propusă de Jean-Baptiste Lully, anume lent-
rapid, uneori cu reluarea primei mișcări), sinfonia italiană (popularizată în
special de școala muzicală din Neapole prin Alessandro Scarlatti,
răspândindu-se apoi în toată țara) era caracterizată prin mișcările rapid-
lent-rapid.

Barocul târziu si „stilul galant“:

Termenul de simfonie este încă utilizat în sensuri diverse. Johann Sebastian
Bach denumește „Symphonie” ciclul de invențiuni pentru clavecin (1723),
precum și preludiul Partitei în do minor pentru clavecin.
În apropierea jumătății secolului al XVIII-lea, generația (autointitulată
autoare a „stilului galant”) care va determina tranziția către un stil radical
schimbat (cunoscut astăzi drept „clasicism”) cuprinde un număr de reacții
puternice la adresa esteticii muzicii baroce. Carl Philipp Emanuel Bach
(1714-1788, fiul lui Johann Sebastian), Johann Gottlieb Graun (1702-1771)
și Georg Christoph Wagenseil (1715-1777) aplică termenul de simfonie
pentru o piesă orchestrală de sine stătătoare, împărțită – de regulă – în trei
mișcări contrastante (reluând mai vechiul model oferit de italieni). Un rol
important în dezvoltarea acestui nou fel de simfonie l-a jucat Școala
muzicală de la Mannheim, conturată în jurul compozitorului și dirijorului
Johann Stamitz (1717-1757).

Cele mai timpurii simfonii de concert sunt

orchestrate pentru orchestră de coarde, cu
clavecin și deseori fagot ca parte a grupului
continuo. Deși norma conține patru
instrumente(două viori, o violă și un bas) trio
simfoniile pentru două viori și bas sunt destul de
întâlnite în fazele timpurii ale simfoniei.
Simfoniile formate sub standardul a 4 continuă
să fie cultivate până la sfârșitul secolului, în
special de către compozitorii care lucrează la
centrele mai mici din provincie, dar și în
circumstanțe speciale, de către bine cunoscute figuri cum ar fi Carl P.E.
Bach, ale cărui simfonii pentru orchestră de coarde din 1773 au fost
scrise pentru Gottfried van Swieten.
SIMFONIA NR.82

(JOSEPH HAYDN)

Noua specie se răspândește în restul Europei. Numărul părților componente

se mărește la patru, prin introducerea de către Johann Stamitz înainte de
mișcarea finală a unei alteia, în tempo de menuet. Între compozitorii de
simfonii se numără Matthias Georg Monn (1717-1750), Wenzel Raimund
Birck (1718-1763, la Viena), Leopold Mozart (1719-1787, la Salzburg),
François-Joseph Gossec (1734-1829, la Paris). În Anglia, genul simfonic se
face cunoscut prin lucrările compozitorilor germani Johann Christian Bach
(1735-1782) și Karl Friedrich Abel (1723-1787), stabiliți la Londra. În Italia
se remarcă Giovanni Battista Sammartini (1701-1775), Andrea Luchesi
(1741-1801) și Antonio Brioschi (1725-1750).

SIMFONIA CLASICA:
Simfonia clasică se dezvoltă la Viena în ultimele decenii ale secolului al
XVIII-lea și în principal este legată de numele compozitorilor Joseph Haydn,
Wolfgang Amadeus Mozart și Ludwig van Beethoven.

Structura simfoniei clasice:

Simfonia clasică are în general patru părți:
 Prima parte în tempo rapid (de exemplu, allegro), structurată sub
formă de sonată bitematică și repartizată după schema „expoziție-
dezvoltare-repriză”. Uneori este precedată de o scurtă introducere
lentă.
 Mișcarea a doua este lentă (andante, adagio ș.a.) și permite mai
multe abodrări formale; se folosesc cel mai mult forma de romanță
cantabile, tema cu variațiuni și rondoul. W.A. Mozart introduce în
această parte și forma de sonată (de ex.: în Simfonia KV 551).
 Mișcarea a treia, în tempo de menuet (de unde și numele – pulsație
moderată), constituie de obicei partea cea mai scurtă a simfoniei.
Începând cu Ludwig van Beethoven, menuetul este înlocuit de
scherzo, într-un tempo mai rapid și dansant.
 Finalul are un tempo rapid (allegro, vivace, presto ș.a.) și este
construit cel mai adesea ca rondo, dar și în formă de sonată sau ca
temă cu variațiuni.
Prima și ultima parte sunt scrise aproape totdeauna în aceeași tonalitate,
al cărei nume intră în însuși titlul simfoniei, în timp ce părțile centrale au o
tonalitate variabilă: dacă tonalitatea de bază este minoră, mișcarea lentă
este adesea majoră, în timp ce, dacă simfonia este compusă într-o
tonalitate majoră, părțile centrale preiau tonalitatea dominantă sau
subdominantă. În special din Romantism se constată tot mai multe excepții
de la această schemă; totuși, ea rămâne în linii mari un termen de referință
până la jumătatea secolului al XX-lea, așa cum o demonstrează simfoniile
scrise de Gustav Mahler, Serghei Prokofiev sau Dimitri Șostakovici.
INSTRUMENTATIA ORCHESTREI SIMFONICE:
Orchestra, așa cum se regăsește ea la sfârșitul tranziției către clasicism,
este formată din instrumente cu coarde și arcuș (vioară, violă, violoncel,
eventual contrabas sau un echivalent), suflători de lemn (flaut, oboi,
fagot), corni și timpane. Începând cu ultimele simfonii de J. Haydn, în
orchestră sunt cerute trompete și clarinet (care nu este utilizat într-un
număr mare de simfonii de W.A. Mozart). Sub influența operei lirice, se
adaugă mai târziu cornul englez, contrafagotul, suflătorii de alamă cu
ambitus mai grav decât cornul francez (trombonul, tuba) și harpa. Acestora
se adaugă vocea umană, așa cum a fost ea consemnată mai întâi în
Simfonia a IX-a de L. van Beethoven.
În afară de varietatea timbrului, și numărul elementelor unei orchestre
simfonice crește simțitor în epoca romantică, trecând de la câteva zeci în
simfoniile lui Haydn și Mozart la peste o sută de elemente în ultimele
simfonii ale lui Beethoven, pentru a ajunge la orchestre de mare anvergură
prevăzute pentru creațiile perioadei romantice târzii.

SIMFONIA NR.9 (BEETHOVEN) :

Oda bucuriei cunoscută și ca simfonia a 9-a
este una din cele mai renumite compoziții ale
lui Ludwig van Beethoven. Mai este renumită
și pentru grandiosul final coral pe versurile
poetului Friedrich Schiller. Această simfonie
este actualul imn oficial al Uniunii Europene,
având premiera în 1827. Așa cum spunea și
Sergiu Celibidache, Beethoven, fiind surd
atunci când a scris simfonia, a avut nevoie de
o putere mare de spiritualizare pentru a fi
sigur de frumusețea simfoniei lui.

COMPOZITIA:
Simfonia a 9 a în re minor, op. 125 (uneori cunoscută doar ca "Coral"), este
ultima simfonie completă de Ludwig van Beethoven (1770-1827). Finalizată
în 1824, simfonia este una dintre lucrările cele mai cunoscute din
repertoriul clasic occidental. Printre critici, este considerată a fi printre cele
mai mari opere ale lui Beethoven, și este considerată de unii cea mai mare
bucată de muzică scrisă vreodată.
Simfonia a fost primul exemplu de compoziție majoră folosind vocile într-o
simfonie (fiind astfel o simfonie corală). Cuvintele sunt cântate în timpul
mișcării finale de patru soliști vocali și un cor. În 2002, a fost acordat
autograful pentru simfonia a IX-a, organizat de Biblioteca de Stat din
Berlin, devenind prima partitură onorată.

SIMFONIA JUPITER (MOZART):

1. Compoziția și premiera: Simfonia
Jupiter a fost compusă în vara
anului 1788, una dintre cele mai
productive perioade din viața lui
Mozart. Este posibil să fi fost
compusă în doar câteva săptămâni.
Nu se cunoaște exact motivul
pentru care a fost compusă, dar
este posibil să fi fost compusă
pentru un concert sau pentru a fi
inclusă într-un program de concerte
al lui Mozart. Premiera simfoniei a
avut loc în jurul lunii august 1788 la Viena.
2. Caracteristici ale fiecărei mișcări:
 Mișcarea I, Allegro vivace, începe cu un subiect solemn prezentat de
coarde, urmat de dezvoltarea sa complexă și de introducerea altor
teme secundare.
 Mișcarea II, Andante cantabile, este o mișcare lirică, cu melodii
elegante și linii melodice frumoase.
 Mișcarea III, Menuetto: Allegretto - Trio, este un dans elegant, cu o
atmosferă plăcută și ritmuri grațioase.
 Mișcarea IV, Molto Allegro, este o culminare a simfoniei, cu o energie
și vigoare extraordinare. Este caracterizată de complexitatea
contrapunctului și de virtuozitatea orchestrală.
3. Rolul simfoniei în repertoriul lui Mozart: Simfonia Jupiter este
considerată una dintre cele mai importante și impresionante lucrări ale
lui Mozart și reprezintă vârful său în domeniul simfonic. Demonstrează
măiestria sa compozițională și abilitățile sale tehnice, oferind o mostră
splendidă a geniului său muzical.
4. Simbolism și semnificație: Simfonia Jupiter este adesea interpretată
ca o exprimare a idealurilor clasice și a perfecțiunii estetice. Este văzută
ca o afirmare a ordinii și armoniei în muzică, reflectând idealurile epocii
clasice.