Luna este un corp astronomic care orbitează planeta Pământ, fiind singurul său satelit natural

permanent. Este al cincilea cel mai mare(d) satelit natural din Sistemul Solar, și cel mai mare dintre
sateliți planetari relativ la dimensiunea planetei pe care o orbitează (obiectul său primar). După
satelitul lui Jupiter, Io, Luna este al doilea cel mai dens satelit dintre cei ale căror densități sunt
cunoscute.

Se consideră că Luna s-a format acum circa 4,51 miliarde de ani, nu mult după Pământ. Există mai
multe ipoteze pentru originea sa; cea mai acceptată explicație este că Luna s-a format din resturile
rămase după un impact uriaș între Pământ și un corp de dimensiunile lui Marte, numit Theia.

Luna este în rotație sincronă cu Pământul, adică arată întotdeauna aceeași față către el, partea
vizibilă fiind marcată de mări lunare vulcanice întunecate, care umplu spațiile dintre zonele înalte ale
scoarței și craterele de impact mai proeminente. Văzută de pe Pământ, este al doilea obiect ceresc
vizibil de pe Pământ ca strălucire, după Soare. Suprafața sa este de fapt întunecată, deși prin
comparație cu cerul nopții pare foarte luminoasă, reflectanța ei fiind doar puțin mai mare decât cea a
asfaltului uzat. Influența ei gravitațională produce mareele oceanice, mareele de uscat(d), și o ușoară
prelungire(d) a zilei.

Distanța orbitală actuală a Lunii este de 384.400 km,[10][11] sau 1,28 secunde-lumină. Această
valoare este de aproximativ treizeci de ori mai mare ca diametrul Pământului, mărimea aparentă pe
cer fiind aproape la fel de mare ca cea a Soarelui, ca urmare Luna acoperă Soarele aproape perfect în
timpul eclipselor totale de Soare. Această potrivire de aparență vizuală nu va continua în viitorul
îndepărtat, pentru că distanța între Lună și Pământ este într-o lentă creștere.

Programul Luna(d) al Uniunii Sovietice a fost primul care a ajuns pe Lună cu nave spațiale fără
echipaj(d) în 1959; Programul Apollo al NASA din Statele Unite ale Americii a realizat singurele
misiuni umane până în prezent, începând cu prima orbită a Lunii efectuată de misiunea Apollo 8, în
1968, și continuând cu șase aselenizări între 1969 și 1972, prima fiind a misiunii Apollo 11. Aceste
misiuni au adus rocă lunară(d) care a fost folosită pentru a dezvolta o înțelegere geologică a originii
Lunii, a structurii ei interne(d), și a istoriei mai recente. De la misiunea Apollo 17 din 1972, Luna a fost
vizitată doar de nave spațiale fără echipaj.

În cultura umană, atât proeminența naturală a Lunii pe cerul Pământului, cât și ciclul ei regulat de
faze așa cum apare de pe Pământ, au oferit referințe culturale și influențe pentru societățile și
culturile umane din timpuri imemoriale. Astfel de influențe culturale pot fi găsite în limbă, sistemele
de calendare lunare, artă(d) și mitologie(d).

Numele și etimologia

Luna, colorată în roșu, în timpul unei eclipse lunare

Termenul românesc „Luna” (scris cu inițială mică atunci când e utilizat cu sensul de unitate de timp
sau ca sinonim pentru „satelit”, dar nu și cu referire la satelitul Pământului) provine din latinescul
lūna, dintr-un mai vechi *louksna, la rândul său provenit din radicalul indoeuropean leuk- cu sensul
de „lumină” sau „lumină reflectată”;[12][13] din același radical provine și cuvântul avestic raoxšna
(„strălucitoare”),[14] și alte forme din limbile baltice, slave, din armeană și din limbile toharice;[13] se
pot găsi paralele semantice și în sanscrită, unde apare chandramā („luna”,[15] considerată
divinitate[16]) și în greaca antică, cu σελήνη selḗnē (de la σέλας sélas, „strălucire”, „splendoare”),
exemple care păstrează sensul de „luminos”, deși cu etimologii diferite.[12]

În limbile germanice, numele Lunii provine din termenul proto-germanic *mǣnōn[17], asimilat
probabil din cuvântul grecesc antic μήν și din latinescul mensis, care provin din radicalul
indoeuropean comun *me(n)ses.[18] De la *mǣnōn rezultă probabil și anglo-saxonul mōna (atestat
în documente scrise de la 725 e.n.), transformat succesiv în mone (pe la 1135) de unde a devenit
cuvântul actual moon.[17] Termenul german actual Mond este direct legat etimologic cu cel de
Monat (lună, ca interval de timp) și se referă la perioada fazelor Lunii.[19]

Formarea

Au fost propuse mai multe variante de mecanisme care ar fi dus la formarea Lunii cu 4,51 miliarde de
ani în urmă, [f] și la circa 60 de milioane de ani după originea Sistemului Solar.[20] Printre aceste
mecanisme s-au numărat fisiunea Lunii din scoarța Pământului, prin forța centrifugă[21] (care ar
necesita un moment cinetic inițial al Pământului prea mare),[22] capturarea gravitațională a unui
corp anterior format[23] (care ar necesita atmosferă a Pământului mult prea întinsă, pentru a disipa
energia corpului aflat în trecere),[22] și formarea Pământului și Lunii împreună din discul de acreție
primordial (care nu explică însă lipsa de metale de pe Lună).[22] Aceste ipoteze nu pot explica nici
momentul cinetic mare al ansamblului Pământ–Lună.[24]

Ipoteza predominantă este că sistemul Pământ–Lună s-a format ca rezultat al impactului unui corp
de dimensiunile lui Marte (numit Theia) cu proto-Pământul (impactul gigant), care a scos material pe
orbita Pământului, material care apoi s-a adunat prin acțiunea gravitației pentru a forma actualul
sistem Pământ-Lună.[25][26]

Partea îndepărtată a Lunii are o scoarță, cu 48 km mai groasă decât cea dinspre Pământ. Se consideră
că aceasta este din cauza faptului că Luna a rezultat din amalgamarea a două corpuri diferite.

Această ipoteză, deși nu este perfectă, explică probabil cel mai bine dovezile găsite. Cu optsprezece
luni înainte de o conferință ținută în octombrie 1984 despre originile Lunii, Bill Hartmann, Roger
Phillips și Jeff Taylor i-au provocat pe colegii cercetători ai Lunii: „Aveți optsprezece luni. Întoarceți-vă
la datele de la Apollo, mergeți înapoi la calculatoare, faceți tot ce trebuie, dar hotărâți-vă. Nu veniți la
conferința noastră dacă nu aveți ceva de spus despre nașterea Lunii.” La conferința din 1984 de la
Kona, Hawaii, ipoteza impactului gigantic a devenit cea mai populară.
Înainte de conferință, erau partizani ai celor trei ipoteze „tradiționale”, plus câțiva care începeau să ia
în serios impactul gigant, și între ei era un mare grup apatic care nu credea că se poate ajunge la vreo
concluzie. După aceea, mai erau, în esență, numai două grupuri: tabăra impactului gigant și
agnosticii.[27]

Se crede că impacturile-gigant erau ceva frecvent în Sistemul Solar timpuriu. Simulările pe calculator
ale unui impact-gigant au produs rezultate în concordanță cu masa miezului lunii și cu momentul
cinetic actual al sistemului Pământ–Lună. Aceste simulări arată și că mare parte din Lună a rezultat
din corpul cu care s-a ciocnit proto-Pământul, și nu din proto-Pământ.[28] Simulările mai recente
sugerează că o fracțiune mai mare din Lună a rezultat din masa inițială a Pământului.[29][30][31][32]
Studiul meteoriților proveniți din corpuri din Sistemului Solar interior, cum ar fi Marte și Vesta arată
că au compoziții pe izotopi de oxigen și wolfram foarte diferite în comparație cu Pământul, în timp ce
Pământul și Luna au compoziții izotopice aproape identice. Egalizarea izotopică a sistemului Pământ-
Lună ar putea fi explicată prin amestecul post-impact a materialelor vaporizate care le-au format pe
cele două,[33] deși această ipoteză încă se mai discută.[34]

Cantitatea mare de energie eliberată din impact și din re-acreția ulterioară a acelor materiale în
sistemul Pământ-Lună ar fi topit învelișul exterior al Pământului, formând un ocean de magmă.[35]
[36] Similar, Luna nou-formată ar fi fost și ea afectată și a avut propriul său ocean de magmă lunar(d);
estimările adâncimii sale variază de la circa 500 km la întreaga sa adâncime (1.737 km).[35]

În timp ce ipoteza impactului gigantic ar explica multe linii de dovezi, există încă unele probleme
nerezolvate, dintre care cele mai multe implică compoziția Lunii.[37]

În 2001, o echipă de la Institutul Carnegie din Washington a raportat cea mai precisă măsurare a
semnăturilor izotopice ale rocilor lunare.[38] Spre surprinderea lor, echipa a constatat că rocile din
programul Apollo purtau o amprentă izotopică identică cu pietrele de pe Pământ, și că erau diferite
de aproape toate celelalte corpuri din Sistemul Solar. Deoarece se credea că mare parte din
materialul care a intrat pe orbită pentru a forma Luna provenea de la Theia, această observație a fost
neașteptată. În 2007, cercetătorii de la California Institute of Technology au anunțat că sunt mai
puțin de 1% șanse ca Theia și Pământul să fi avut semnături izotopice identice.[39] Publicată în 2012,
o analiză a izotopilor de titan din probele recoltate de pe Lună de misiunea Apollo au arătat că Luna
are aceeași compoziție ca și Pământul,[40] ceea ce contrazice ceea ce era de așteptat în cazul în care
Luna s-ar fi format departe de orbita Pământului sau de Theia. Variațiile ipotezei impactului-gigant
pot explica aceste date.