suprafaţa Lunei aflată în vecinătatea cercului de iluminare iese
1 Pentru obţinerea fotografiilor stereoscopice este destul ca diferenţa în
libraţie să fie de 1° (n. A.).
Din umbră pe una din fotografii. Acest lucru este inadmisibil pentru
fotografiile stereoscopice (fâşia va sclipi, de parcă ar fi de argint). Se pune
problema dificilă de a pândi momentul când Luna se găseşte în faze
identice, care să se deosebească prin mărimea libraţiei (de longitudine) în
aşa fel, încât cercul de iluminare să treacă mereu peste aceleaşi detalii de
pe suprafaţa Lunei. Asta nu este însă suficient: în ambele poziţii Luna
trebuie să fie supusă la aceleaşi libraţii de latitudine.
Prin urmare, vedeţi cât este de greu să obţii fotografii stereoscopice bune
ale Lunei, şi să nu vă miraţi dacă veţi afla că deseori, din două fotografii
stereoscopice, una se face la un interval de câţiva ani după cealaltă.
Nu credem că cititorul nostru ar intenţiona să scoată fotografii
stereoscopice ale Lunei. Fireşte că explicaţiile cu pri1 vire la obţinerea
acestei fotografii nu le-am dat cu un scop practic, ei pentru a analiza
particularităţile mişcărilor Lunei, care dau posibilitate astronomilor să vadă
o mică fâşie din acea parte a satelitului nostru, inaccesibilă vederii unui
pământean. Graţie ambelor libraţii ale Lunei, reuşim să vedem în total 59%
din suprafaţa ei. Rămâne cu desăvârşire inaccesibilă vederii noastre 41 %
din suprafaţă. Cum este alcătuită această parte din suprafaţa Lunei nu ştie
nimeni; putem doar să bănuim că ea nu se deosebeşte în mod esenţial de
partea vizibilă a ei. S-au făcut încercări ingenioase ca, prin prelungirea în
sens invers a lanţurilor de munţi şi a razelor de lumină care se întind din
partea invizibilă în partea vizibilă a Lunei, să se plaseze