CHIMIE
1. Ce este chimia ?
Chimia este ştiinţa care studiază componentele substanţelor, structura lor, combinaţiile care
creează alte substanţe şi modul cum reacţionează ele în anumite condiţii.
2. Care sunt domeniile chimiei?
Chimia fizică studiază structura, proprietăţile şi comportamentul substanţelor. De asemenea,
cuprinde legile de bază ale chimiei.
Chimia anorganică ne arată grupele de elemente în sistemul periodic, proprietăţile acestora,
utilităţile şi compuşii (exceptând compuşii carbonului).
Chimia organică studiază compuşii carbonului, examinând structura acestora şi diferitele
grupe din care fac parte.
Chimia mediului înconjurător explică interacţiunea substanţelor chimice în natură şi efectele
poluării.
3. Defineşte următorii termeni:
a. substanţă; l. proton;
b. elemente chimice; m. neutron;
c. compuşi chimici; n. electron;
d. simboluri chimice; o. ardere;
e. tabel periodic; p. acid;
f. reacţie chimică; q. baze
g. legături chimice; r. săruri;
h. proprietăţi fizice şi chimice; s. distilare;
i. soluţii; t. distilare fracţionară;
j. atomi; u. filtrare.
k. molecule;
Substanţă
Substanţa este un corp (omogen) alcătuit din atomi şi din molecule (formate din aceleaşi
elemente), care posedă o anumită formă culoare, miros, gust etc.
Elemente chimice
Acestea sunt substanţe care nu pot fi descompuse prin mijloace obişnuite. Un element chimic
este substanţa compusă din atomi ale căror nuclee conţin acelaşi număr de protoni. Elementele sunt
substanţa atomică de bază a materiei. Sunt cunoscute peste 100 de elemente chimice.
Exemple de elemente chimice: Na – natriu (sodiu), Cl – clor, H – hidrogen, O – oxigen, Fe –
fier, Al – aluminiu, Ag – argint, Au – aur.
1
Compuşi chimici
Compuşii sunt substanţe chimice formate dintr-unul sau mai multe elemente chimice,
combinate într-un mod care face imposibilă separarea lor prin procese fizice. Un compus are o
identitate proprie, care poate fi foarte diferită de elementele originale.
Exemple de compuşi chimici: NaCl – sare, H2O – apă, O2 – oxigen.
Simboluri chimice
Simbolul chimic reprezintă un mod prescurtat de a scrie numele elementelor. Mai jos se află
lista elementelor chimice, în ordine alfabetică, şi simbolurile lor. Nu este necesară memorarea acestor
elemente şi simboluri, dar trebuie să înţelegi ce reprezintă ele.
Ac – actiniu H – hidrogen Pu – plutoniu
Ag – argint He – heliu Ra – radiu
Al – aluminiu Hf – hafniu Rb – rubidiu
Am – americiu Hg – mercur Re – reniu
Ar – argon Ho – holmiu Rh – rodiu
As – arsen I – iod Rn – radon
At – astatin In – indiu Ru – ruteniu
Au – aur Ir – iridiu S – sulf
B – bor K – potasiu Sb – stibiu
Ba – bariu Kr – kripton Sc – scandiu
Be – beriliu La – lantan Se – seleniu
Bi – bismut Li – litiu Si – siliciu
Bk – berkeliu Lr – lawrenciu Sm – samariu
Br – brom Lu – luteţiu Sn – staniu
C – carbon Md – mendeleeviu Sr – stronţiu
Ca – calciu Mg – magneziu Ta – tantal
Cd – cadmiu Mn – mangan Tb – terbiu
Ce – ceriu Mo – molibden Tc – tehneţiu
Cf – californiu N – azot Te – telur
Cl – clor Na – sodiu (natriu) Th – toriu
Cm – curiu Nb – niobiu Ti – titan
Co – cobalt Nd – neodim Tl – taliu
Cr – crom Ne – neon Tm – tuliu
Cs – cesiu Ni – nichel U – uraniu
Cu – cupru No – nobeliu Une – unnilenniu
Dy – disprosiu Np – neptuniu Unh – unnilhexium
Er – erbiu O – oxigen Uno – unniloctium
Es – einsteiniu Os – osmiu Unp – unnilpentium
Eu – europiu P – fosfor Unq – unnilquadium
F – fluor Pa – protactiniu Uns – unnilseptium
Fe – fier Pb – plumb V – vanadiu
Fm – fermiu Pd – paladiu W – wolfram
Fr – franciu Pm – promeţiu Xe – xenon
Ga – galiu Po – poloniu Y – ytriu
Ge – germaniu Pr – praseodim Yb – yterbiu
Gd – gadoliniu Pt – platină Zn – zinc
Zr – zirconiu
Tabel periodic
Este un aranjament tabelar al elementelor chimice, bazat pe proprietăţile acestora.
Periodicitate înseamnă repetarea la un interval regulat. Poţi găsi tabelul periodic al elementelor la
sfârşitul materialului.
2
Reacţia chimică
Orice proces care modifică proprietăţile chimice ale unei substanţe sau în care se formează o
nouă substanţă poartă numele de reacţie chimică.
Exemplu de reacţie chimică: Fier + Apă + Oxigen = Rugină
Fier (obiect din oţel) Apă Oxigen Rugină
Legăturile chimice
Sunt legăturile prin care atomii sau moleculele unei substanţe se unesc între ei (ele).
Proprietăţi fizice
Toate proprietăţile unei substanţe, exceptându-le pe cele care îi afectează comportarea în
reacţiile chimice, sunt proprietăţi fizice. Există două categorii principale: proprietăţi calitative şi
cantitative.
Proprietăţile calitative sunt proprietăţile care descriu substanţa, fără a fi date valori matematice.
Sunt cunoscute: mirosul, gustul, culoarea.
Miros Gust Culoare
Proprietăţile cantitative sunt cele care pot fi măsurate şi redate prin valori matematice, cum ar
fi: punctul de topire, punctul de fierbere, masa, solubilitatea, densitatea, maleabilitatea, ductilitatea,
duritatea şi conductivitatea electrică.
Maleabilitate Ductilitate Duritate Conductivitatea electrică
Proprietăţi chimice
Sunt proprietăţile care determină un comportament specific al substanţei în cursul reacţiilor
chimice (modificări ale legăturilor chimice sau modificări energetice şi de structură).
Soluţii
Soluţiile sunt un amestec de două sau mai multe substanţe diferite, de obicei un solid amestecat
cu un lichid. De exemplu, o soluţie de sare dizolvată în apă.
3
Atomi
Atomul este cea mai mică parte dintr-un element, care
încă mai are proprietăţile acelui element. Atomul este format
dintr-un centru dens, încărcat pozitiv şi înconjurat de un nor de
particule negative.
nucleu
Atomii sunt neutri din punct de vedere electronic, ceea electron
ce înseamnă că încărcătura negativă a norului se echilibrează cu
nucleul pozitiv. proton
neutron
Molecule
Orice grup de atomi uniţi prin unul sau mai multe
legături chimice formează o moleculă. Proprietăţile compuşilor
moleculari sunt de obicei destul de diferite de cele ale
elementelor pe care le conţin.
Proton
Protonul este sarcina pozitivă a atomului, care este egală cu sarcina negativă a electronului.
Numărul atomic (Z) este numărul protonilor dintr-un atom. Se crede că protonii au la rândul lor alte
particule constitutive.
Neutron
Neutronii formează împreună cu protonii nucleul atomic. Neutronul nu are sarcină electrică.
Protonul şi neutronul sunt aproape egali ca mărime. Numărul neutronilor dintr-un nucleu variază de la
un atom la altul.
Electron
Electronul este cel mai mic dintre cele trei tipuri de particule din care
sunt constituiţi atomii. El are o sarcină negativă şi este de aproape 1.800 de ori
mai mic decât protonul sau neutronul. Se crede că electronul este o particulă
elementară (de bază).
Ardere
Prin ardere se înţelege orice acţiune chimică rapidă, în urma căreia se produc deopotrivă
căldură şi lumină. Exemplu: gaz metan + oxigen = dioxid de carbon + vapori de apă + energie pentru
gătit (sau pentru încălzit).
Acid Turnesolul albastru
Un acid este o substanţă din care Acid clorhidric
devine roşu în acid
(gaz)
un ion de hidrogen poate fi eliberat într- Se dizolvă (acid clorhidric)
o soluţie apoasă (ex: HCl – acid în apă
clorhidric, H2SO4 – acid sulfuric). Ion de Ion de
Puterea unui acid depinde de uşurinţa hidrogen(aq) clorură
cu care ionul de hidrogen se eliberează (aq)
Se combină cu
de restul moleculei. Puterea unui acid moleculele de Ion de
este măsurată prin ceea ce se numeşte apă pentru a forma hidroniu
un ion de hidroniu (aq)
pH-ul său, care este întotdeauna mai
mic de 7.
Exemple: în citrice întâlnim acid
citric şi acid ascorbic; în urzici şi în
furnicile care înţeapă întâlnim acid
formic; acid sulfuric în baterii
acumulatori cu acid şi plumb.
4
Baze
Sunt substanţe care neutralizează un acid prin acceptarea ionilor de hidrogen. Ele reprezintă
opusul chimic al acizilor. Exemple: lichidele de curăţat folosite în gospodărie conţin baze care dizolvă
murdăria; acul viespii conţine o bază ce poate fi neutralizată cu un acid cum este oţetul; tabletele
pentru indigestii conţin baze care neutralizează acidul produs de indigestie; pasta de dinţi este o bază
care neutralizează acidul produs în cavitatea bucală.
Săruri
Sărurile sunt
substanţe chimice care
există ca un solid ionic.
Sărurile se formează
atunci când un acid şi o bază se neutralizează reciproc. Majoritatea sărurilor sunt compuse dintr-un ion
pozitiv, care provine dintr-o bază, şi un ion negativ, care provine dintr-un acid.
Exemple de săruri: sarea de bucătărie (NaCl), carbonatul de calciu (întâlnit în calcar).
Distilare
Distilarea este procesul care separă prin evaporare o substanţă sau un amestec de substanţe
dintr-o soluţie. Distilarea implică de obicei încălzirea unui lichid şi condensarea vaporilor care se
formează. Diferitele gaze sau lichide sunt separate de diferenţele între punctele lor de fierbere.
Distilare fracţionară
Distilarea fracţionară reprezintă separarea unui amestec ale cărui componente au puncte de
fierbere diferite. Un exemplu al acestui proces este folosirea lui în separarea hidrocarburilor din petrol,
prin încălzirea petrolului. Hidrocarburile dintr-un amestec au puncte de fierbere la temperaturi diferite.
O dată cu creşterea temperaturii, fiecare fracţiune se transformă în vapori şi este colectată separat.
Răcirea transformă vaporii înapoi în hidrocarburi lichide.
Filtrare
Filtrarea este procesul de îndepărtare a materialului aflat în suspensie într-un lichid, prin
trecerea acestuia printr-un mediu cum ar fi hârtia de filtru sau un strat de nisip.
4. Care sunt stările de agregare? Care sunt principalele transformări de
stare?
Stările de agregare sunt următoarele:
- solidă – caracterizată prin formă şi volum propriu;
- lichidă – are volum propriu, ia forma recipientului;
- gazoasă – ia forma şi volumul recipientului.
Plasma este acea stare a materiei care există doar la temperaturi foarte înalte. Suprafaţa
Soarelui este în stare de plasmă. Plasma are unele dintre proprietăţile gazului. Totuşi, spre deosebire
de gaz, plasma este formată din particule încărcate electric.
Schimbări de stare
Schimbarea de stare este o transformare fizică a unei substanţe dintr-o stare în alta.
Exemple de schimbări de stare:
- înmuierea: descrie trecerea unei substanţe solide în stare lichidă;
- solidificarea: reprezintă trecerea de la starea lichidă la cea solidă;
- topirea: schimbarea stării solide în cea lichidă, de obicei cauzată de căldură.
Temperatura la care un solid se topeşte se numeşte punct de topire. Adăugarea unor substanţe poate
5
coborî punctul de topire (ex: gheaţa se topeşte la 00C, adăugarea sucului de portocale coboară punctul
de topire sub 00C)
- îngheţul: este schimbarea stării de la lichidă la solidă favorizată de răcire. Temperatura
la care o substanţă îngheaţă se numeşte punct de îngheţ, aceeaşi cu a punctului de topire. Unele
substanţe pot coborî punctul de îngheţ (apa îngheaţă la 0 0C, sarea dizolvată în apă coboară punctul de
îngheţ);
- fierberea: este schimbarea stării de la lichidă la gazoasă (vapori), la o temperatură
numită punct de fierbere (apa fierbe la 1000C). Procesul de transformare are loc în toată masa
lichidului.
- evaporarea: este schimbarea stării substanţei de la lichidă la gazoasă. Are loc la
suprafaţa lichidului;
- lichefierea: este transformarea stării gazoase în lichidă a unei substanţe. Se produce
prin răcire la o presiune ridicată (unele gaze se transportă lichefiate: gaz metan).
- condensarea: este schimbarea stării de la gazoasă la lichidă, le temperatură şi presiune
normală (vaporii de apă din aerul cald, la întâlnirea unei suprafeţe reci condensează formând picături
de apă);
- sublimarea: substanţa îşi schimbă starea de la solidă la gazoasă prin încălzire şi de la
gazoasă la solidă prin răcire. Nu se trece prin starea lichidă.
5. Care sunt gazele care produc moartea, şi cum?
Dioxidul de carbon (CO2) şi monoxidul de carbon (CO) pot provoca deopotrivă moartea, prin
înlocuirea oxigenului din sânge. Orice gaz care înlocuieşte oxigenul din sânge poate cauza moartea.
6. Numeşte două surse obişnuite de monoxid de carbon şi explică de ce este
acesta periculos.
Monoxidul de carbon (CO) este un gaz incolor, inodor, neiritant şi uşor difuzibil. CO este
generat ori de câte ori are loc o combustie incompletă a unui material care conţine carbon (lemn, gaz,
tutun etc.).
Monoxidul de carbon este un poluant frecvent întâlnit în spaţiile de locuit ca urmare a
sistemelor individuale de încălzire şi pregătire a hranei, fumatului în spaţii închise sau gazelor de
eşapament cumulate în garaje în condiţii necorespunzătoare de ventilaţie.
Iată câteva surse obişnuite de monoxid de carbon:
- În procesul de pregătire a hranei folosind un aragaz sau o sobă, dacă nu are loc o ventilare
corespunzătoare, pe lângă dioxid de carbon se formează şi monoxid de carbon.
- O dată cu instalarea anotimpului rece, în multe din gospodăriilor românilor se folosesc
sisteme individuale de încălzire, de la sobe şi până la microcentrale termice. Acestea funcţionează în
condiţii nu tocmai standardizate, reprezentand un risc de intoxicaţii prin emisiile de monoxid de
carbon. Pe termen scurt, efectul monoxidului de carbon, în cantităţi mari, poate fi fatal, iar pe termen
lung, emisii în cantităţi mici, dar constante, pot determina o morbiditate crescută.
- Ţevile de eşapament reprezintă o altă sursă importantă de monoxid de carbon. 67% din CO
provine de la vehicule, combustia nefiind completă decat dacă motoarele merg în plină viteză.
- O importantă sursă de CO e reprezentată de fumul de ţigară. Familiile fumătorilor ajung să
sufere, după ani de zile, de intoxicaţie cronică.
Monoxidul de carbon este periculos deoarece înlocuieşte cu uşurinţă oxigenul din sânge şi
poate duce la moarte. Nu are miros şi provoacă adormirea, persoana nemaifiind astfel conştientă de
pericol.
CO este un gaz toxic pentru oameni şi animale. El pătrunde în organism prin plămâni şi
blochează fixarea oxigenului prin atomul central de Fe al hemoglobinei (HbCO). Nivelul de otrăvire
depinde de saturaraţia sanguină, de cantitatea de CO din aer şi volumul respirat. CO prezintă o
6
afinitate de 250 de ori mai mare pentru hemoglobină decât oxigenul şi formează împreună cu aceasta
carboxihemoglobina (HbCO), un compus stabil, care este incapabil să mai transporte oxigen,
responsabil de hipoxia tisulară.
Odată inhalat, monoxidul de carbon frânează transportul de oxigen în sânge. De aici, o proastă
oxigenare a organismului, cu repercusiuni asupra tenului, respiraţiei, nivelului de energie
Monoxidul de carbon reprezintă prima cauză mondială de mortalitate prin intoxicaţie.
Intoxicaţia acută se manifestă prin dureri de cap, greaţă, vomă, tulburări de vedere, pierderi de scurtă
durată a stării de conştienţă, tulburări cardiace, tulburări neuropsihice (agitaţie, confuzie,
dezorientare), tulburări ale conştienţei, de la somnolenţă până la comă profundă, convulsii şi deces.
7. Să faci cinci dintre următoarele experimente şi să explici acţiunile chimice
care au loc:
a. Încearcă să dai foc unui cub de zahăr, mai întâi cu puţină cenuşă
presărată pe cub, apoi fără, arătând astfel acţiunea unui catalizator.
b. Aşază un cub de gheaţă într-un pahar cu apă, pune o aţă de 10 cm
lungime deasupra paharului cu gheaţă şi scoate apoi cubul de gheaţă
din apă, fără a-l atinge.
c. Folosind apă, terebentină şi săpun, transferă o imagine dintr-un ziar
pe o bucată de hârtie albă.
d. Cu ajutorul unei lumânări şi a unei bucăţi de carton, demonstrează
vizual cele trei părţi ale unei flăcări.
e. Folosind un vas cu apă, beţe de chibrit, o bucată de zahăr şi puţin
săpun, demonstrează acţiunea zahărului şi a săpunului asupra beţelor
de chibrit.
f. Introdu un ou proaspăt în apă dulce şi apoi în apă cu sare. Observă
deosebirea.
g. Folosind un burete de sârmă foarte fin, un creion, un elastic de
cauciuc, un pahar şi o farfurie cu apă, demonstrează că procesul de
ruginire consumă oxigen.
h. Demonstrează culorile produse la arderea următoarelor substanţe
chimice: sare, sulfat de cupru, acid boric.
i. Prepară cerneală invizibilă.
j. Arată că soda de rufe (Na2SO3) conţine apă.
Catalizatorul
Catalizator poate fi orice substanţă ce determină o reacţie
chimică fără să reacţioneze cu celelalte substanţe.
Pentru a face acest experiment, pune un cub de
zahăr pe o folie de aluminiu şi observă dacă poţi
aprinde cubul cu un chibrit. Vei observa că este
imposibil să-i dai foc. Apoi, freacă o mică cantitate
de cenuşă (dintr-o vatră sau de la un foc de tabără)
pe una din laturile cubului de zahăr şi încearcă din
nou să aprinzi. De această dată se va aprinde şi va arde.
Cenuşa este catalizatorul. Prezenţa sa pe cubul de zahăr
provoacă aprinderea zahărului, deşi cenuşa nu arde şi rămâne neschimbată în timpul arderii.
7
Cubul de gheaţă şi aţa
Acest experiment demonstrează că sarea provoacă topirea gheţii. Pune o
aţă de-a lungul cubului de gheaţă ce pluteşte pe suprafaţa apei, apoi presară sare
deasupra cubului de gheaţă. Gheaţa din jurul sforii va începe să se topească. Pe
măsură ce se topeşte, cubul de gheaţă va face ca apa sărată să îngheţe din nou.
După aproximativ două minute, ridică aţa de ambele capete. Aţa ar trebui să adere
la gheaţă.
Lichidul de copiere
Pentru a experimenta următoarea reacţie, amestecă patru părţi
de apă cu o parte de terebentină. Adaugă o bucată de săpun de 2 cm.
Amestecă până când se dizolvă săpunul. Bineînţeles, scopul săpunului
este acela de a ţine apa şi terebentina amestecate.
În continuare, udă foaia de ziar cu soluţia de mai sus, aşază o
coală de hârtie pe ziar şi freacă puternic hârtia cu partea boltită a unei
linguri. Terebentina va dizolva destulă cerneală pentru a imprima
modelul de pe ziar pe hârtia goală.
Părţile flăcării unei lumânări
Observă flacăra unei lumânări şi descoperă cele trei părţi vizibile. Centrul flăcării este
albăstrui şi conţine gazele nearse din ceara lumânării. În jurul acestei flăcări albăstrui este partea cea
mai luminoasă a flăcării. Aceasta este alcătuită din particule de carbon care ard. La exteriorul acestor
două părţi este zona cea mai slab luminoasă, unde gazele sunt arse.
Pentru a demonstra aceasta, taie o bucată de carton alb de mărimea unei cărţi de joc. Ţine
cartonul nemişcat în faţa lumânării timp de 3-4 secunde, dar nu atât de mult încât să ia foc. Ridică
repede cartonul din flacără.
Vei vedea că urma lăsată de lumânare arată o porţiune unde gazele nearse lasă cartonul
nemarcat. Carbonul care arde pătează cartonul cu funingine. Zona exterioară a flăcării lasă o uşoară
urmă de arsură.
Beţele de chibrit plutitoare
Acest experiment arată efectele săpunului şi zahărului în momentul în care acestea ating
suprafaţa unui vas cu apă.
Foloseşte aşchii de lemn sau beţe de chibrit şi pune-le să plutească pe suprafaţa apei din
castron. Pune un cub de zahăr în mijlocul castronului şi observă reacţia beţelor. Ele se apropie de cub,
deoarece zahărul absoarbe apa. Înlocuieşte cubul de zahăr cu o bucată de săpun şi vei observa o
reacţie inversă. Săpunul va produce o peliculă uleioasă ce se va împrăştia rapid, împingând beţele
departe de săpun. Săpunul micşorează tensiunea superficială a apei.
Oul proaspăt şi apa
Acest experiment arată cum se măreşte densitatea apei. Cu cât apa este mai densă, cu atât
obiectele vor putea pluti mai uşor.
Pune un ou proaspăt într-un vas ce conţine apă. Priveşte cum oul se scufundă. Scoate oul.
Amestecă sare în apă. Pune oul în această apă. De această dată, oul va pluti, deoarece densitatea apei a
fost mărită.
Demonstraţia ruginii
Pentru a demonstra că rugina foloseşte oxigen, umezeşte un burete de sârmă cu apă şi
înfăşoară-l la capătul unui creion, prinzându-l cu un elastic de cauciuc. Umple un vas cu apă. Aşază
creionul într-un pahar întors cu gura în jos.
Pune vasul într-un loc sigur şi lasă-l acolo câteva zile. După un timp vei vedea că buretele
începe să ruginească. Acest proces va folosi oxigenul din pahar. Presiunea aerului din afara paharului
8
va forţa apa să se ridice mai sus înăuntrul paharului, unde aerul are presiunea mult mai scăzută. Când
tot oxigenul a fost folosit, se va ridica apă reprezentând o cincime din volumul paharului.
Producerea culorilor
Când ioni sau vapori ai metalelor alcaline sunt încălziţi la o flacără, o parte dintre electronii lor
captează energie. Aceşti electroni trec la niveluri mai înalte de energie. Pe măsură ce ei se întorc la
starea iniţială de electroni, cedează această energie sub formă de lumină.
Acest experiment poate fi făcut cu o lumânare. Ţine o cantitate de sare deasupra flăcării şi se
va produce o flacără galbenă. Procedează la fel cu acidul boric şi acesta va elibera o flacără verzuie.
Cristalele de sulfat de cupru vor produce o flacără albastră. Substanţele pot fi obţinute de la farmacie.
Cerneala invizibilă
Acest experiment se dovedeşte a fi un proces de oxidare. Vei avea nevoie fie de oţet, fie de suc
de lămâie. Foloseşte un obiect similar unui stilou (ar merge şi un băţ de chibrit pe care poţi sau nu să
înfăşori puţină vată). Înmoaie instrumentul de scris în oţet sau în lămâie şi „scrie” pe o bucată de
hârtie. Când lichidul se va usca, va fi invizibil.
Pentru a face ca mesajul să apară, ţine hârtia la flacăra unei lumânări. Scrisul va apărea treptat.
Motivul este că părţile hârtiei care au absorbit oţetul sau sucul de lămâie absorb oxigenul din aer mai
uşor decât restul hârtiei, astfel încât scrisul arată ca o uşoară arsură maronie.
Soda de rufe sau carbonatul de sodiu
Acest proces va arăta că până şi soda de rufe conţine o mare cantitate de apă. Pune o cantitate
de sodă într-o eprubetă. Ţine eprubeta cu un cleşte, deasupra unei flăcări de lumânare, astfel încât
flacăra să fie sub sodă.
Curând, vei observa că soda se umezeşte, iar vaporii de apă se vor ridica în eprubetă şi se vor
condensa. Această apă a fost conţinută în cristalele de sodiu.
9
10