Teoria metodologică – început şi finalitate pentru cunoaşterea

şi transformarea acţiunii militare

[Link]. Mircea COSMA

Cunoaşterea ramurilor ştiinţei militare şi a tipurilor de realizare a

cercetării în ştiinţa militară evidenţiază existenţa unui domeniu deosebit de
complex, cel al acţiunii militare, care reclamă pentru studierea sa o
construcţie teoretico-metodologică adecvată. Această opţiune este dată şi de
necesitatea existenţei unui mod de abordare fundamentat teoretic în care
posibilităţile manifestării pluralismului metodologic trebuie să statueze
acelaşi nivel de interes şi apreciere pentru fiecare concepţie ce analizează în
mod riguros acţiunea militară şi drumul ce trebuie parcurs în această direcţie.
Vom porni în a prezenta anumite aspecte ale metodologiei cercetării în
ştiinţa militară, prin a supune atenţiei următoarele întrebări:
– Sunt importante studiile metodologice în ştiinţa militară?
– Există o anumită finalitate a preocupărilor metodologice în cercetările
teoretice şi empirice ale acţiunii militare?
– Este constituită o metodologie generală care se ocupă de problemele
comune întregii cercetări ştiinţifice, inclusiv a celei în ştiinţa militară sau
vorbim de metodologii particulare, în cadrul cărora metodologia cercetării în
ştiinţa militară ocupă un loc distinct?
– Susţinem autonomia metodologică a ştiinţei militare faţă de
disciplinele socio-umane şi respectiv de cele teoretice ale naturii, sau suntem
de acord cu existenţa preluării în totalitate a metodologiei uneia sau a
celeilalte dintre cele două categorii de ştiinţe?
Pentru a găsi un răspuns la prima întrebare este nevoie a analiza
existenţa şi consistenţa nivelului atins în dezvoltarea metodologiei cercetării
în ştiinţă militară.
Fără a contesta importanţa şi prezenţa studiilor metodologice în
literatura ce abordează ştiinţa militară, apreciem că nu găsim concepţii
teoretice de referinţă, întrucât nu există o „paradigmă unică“, ci structuri
teoretice alternative, care uneori, sunt concurente, iar alteori complementare;
fiecare teorie majoră în ştiinţa militară a pus în discuţie sau numai a sugerat
formularea propriei metodologii. De fapt, vorbim de teorii proprii de
abordare a acţiunii militare sau de acele teorii, specifice diferitelor ramuri ale
acestei ştiinţe, care abordează aceiaşi realitate printr-o construcţie particulară
fără însă a ieşi din problematica obiectului de studiu al ştiinţei militare.
Există, desigur, profunde reflecţii metodologice şi epistemologice ale unor
gânditori cu o bună specializare în domeniul ştiinţei militare. Este însă
deosebit de dificil în a grupa marii teoreticieni ai acţiunii militare după
anumite reguli, principii şi metodologii, întrucât fie nu le găsim exprimate în
mod vizibil, fie acestea nu rezultă destul de clar din abordările respective,
una dintre excepţii fiind cea a teoreticianului francez Gaston Bouthul, care şi-
a propus să pună în discuţie metode specifice de cercetare pentru
polemologie. Un lucru este cert: respectând cerinţele generale ale
preocupărilor specifice metodologiei, cercetările teoretice, dar mai ales cele
empirice fie s-au apropiat şi s-au identificat de standardele metodologice
recunoscute, fie au contribuit la dezvoltarea cunoaşterii şi aplicării unor
modalităţi proprii de cercetare.
Putem susţine astfel următoarea apreciere: nu numai că sunt importante
studiile metodologice în ştiinţa militară pentru cercetarea obiectului său de
studiu, ci devin deosebit de actuale şi oportune pentru construirea unei
metodologii de cercetare în măsură să contribuie semnificativ în a pătrunde tot
mai adânc în necunoscutul acţiunii militare.
Încercând a răspunde la cea de-a doua întrebare, când este vorba de
cercetarea în ştiinţa militară, de la bun început iese în evidenţă recunoaşterea
şi afirmarea complexităţii obiectului său de studiu, dar şi a procesului
cunoaşterii lui. Analiza fenomenelor, faptelor şi proceselor specifice acţiunii
militare, trecerea de la manifestările individuale ale acestora la concluzii
generale şi sesizarea esenţei lor presupun folosirea judicioasă a unor tehnici,
procedee şi metode de cercetare, dar şi a unei metodologii şi a unei concepţii
(teorii) ştiinţifice asupra realităţii investigate.
Caracteristicile şi etapele cercetării în ştiinţa militară necesită şi metode
riguroase de cercetare. Trebuie să fim capabili să demonstrăm că rezultatele
cercetării, cu semnificaţiile pe care le atribuim noi, sunt, de fapt, adevărate şi
reprezentative pentru problema cercetată.
Acum, este nevoie să explicăm sau mai bine spus să enunţăm două
aserţiuni. Prima este aceea că poţi relativ acceptabil să afirmi despre ceva că
este adevărat sau fals, sau cel puţin până în momentul de faţă că este adevărat
sau fals, având în vedere nivelul atins în dezvoltarea cunoaşterii, până în
momentul respectiv. Aceasta implică faptul că există o relaţie identificabilă
între ipoteza propusă de specialistul în ştiinţe militare şi realitatea experienţei
directe a acţiunii militare. Relaţia identificată şi propusă de cercetător ar
trebui să convingă pe oricare alt observator sceptic, dar cu un spirit critic
obiectiv, de validitatea ipotezei propuse în raport cu posibilele ipoteze
alternative. Nu trebuie să uităm că modelele cercetării ştiinţifice sunt
întotdeauna abstracte în comparaţie cu complexitatea faptelor şi fenomenelor
reale, iar metodele şi mijloacele necesare desfăşurării şi evaluării cercetării
ştiinţifice implică în mod inevitabil o oarecare imprecizie, introducând astfel
un grad mai mare sau mai mic de incertitudine în rezultatele obţinute. Un
cercetător poate şi trebuie să cunoască cu claritate ce vrea să spună atunci
când susţine că o anumită afirmaţie empirică este validă sau nu este validă.
Acesta constituie, de drept, unul dintre subiectele metodologiei cercetării în
ştiinţa militară.
Cea de-a doua aserţiune implicită se referă la tehnicile de cercetare şi
anume la faptul că, pornind de la convenţiile-standard din ştiinţa militară, pot
fi aplicate criterii în a stabili, în mod pragmatic, ce este adevărat şi ce nu. În
desfăşurarea unei cercetării ştiinţifice este necesar să înţelegem aceste
convenţii – selectarea de observaţii, colectarea de date şi inferenţele stabilite,
selectarea şi utilizarea metodelor şi instrumentelor de cercetare – şi să
învăţăm să le folosim cu pricepere, fidelitate şi obiectivitate. Adesea suntem
tentaţi să credem că ne desfăşurăm cercetarea după momentul în care
cunoaştem rezultatul acesteia. Este de fapt aprecierea şi atitudinea în faţa
unor rezultate provizorii, care pot mulţumi în parte sau în totalitate pe
practicieni, dar nu şi pe specialiştii în cercetarea circumscrisă ştiinţei militare.
Este nevoie să ne străduim să obţinem rezultate în aşa fel încât să crească
gradul de maximizare a certitudinii că rezultatele obţinute sunt valide. Pentru
aceasta este nevoie ca testarea afirmaţiilor să fie cât mai complexă şi
completă. Pentru cercetarea în ştiinţa militară această necesitate este foarte
dificilă şi greoi de realizat. Spunem acest lucru având în vedere condiţiile
reale în care are loc acţiunea militară, ne referim în special la situaţiile de
criză şi de război, când de fapt cercetările ştiinţifice sunt greu, dacă nu
imposibil de desfăşurat. Desigur, astăzi există mult mai multe posibilităţi
pentru a analiza comportamentul uman şi performanţele tehnicii şi armamen-
tului în câmpul tactic, şi cu atât mai mult după încheierea unei lupte, bătălii
sau război.
Există, în acelaşi timp, o dinamică accentuată a derulării unor acţiuni
militare, ne referim de exemplu la cele antiteroriste, când studiile se fac, de
regulă, după participarea la asemenea misiuni. Iată de ce talentul
cercetătorului este dat de consistenţa, rigoarea şi claritatea cu care îşi
formulează afirmaţiile pe care le urmăreşte a le testa în mod obiectiv pe
timpul desfăşurării cercetării propriu-zise.
De aceea, în ansamblul general al proiectului şi desfăşurării unei teme de
cercetare trebuie să fie gândită foarte bine şi aleasă cu mare atenţie
metodologia adecvată obiectivelor propuse prin studiul respectiv. În acest
sens, stăpânirea teoriei metodei şi a modului de utilizare a acesteia rămâne o
problemă de rezolvat foarte importantă, având în vedere preferinţele şi gradul
de expertiză ale fiecărui cercetător.
În această direcţie, o caracteristică semnificativă a dezvoltării cercetării,
în special a celei empirice în ştiinţa militară, ca de altfel şi a altor ştiinţe, mai
ales după primul război mondial, o constituie creşterea interesului pentru
scientizarea şi eficientizarea metodologiei cercetării. Acest lucru a fost
posibil în urma parcurgerii mai multor etape în efortul de cunoaştere a
acţiunii militare, a căutării celor mai adecvate modalităţi de a decodifica cât
mai bine specificul domeniului militar şi relaţiile acestuia cu alte domenii ale
societăţii.
S-a confirmat, de modul în care s-au derulat investigaţiile acţiunii
militare, că acesta, ca realitate socială distinctă, prin complexitatea sa, a
solicitat, în vederea surprinderii legăturilor esenţiale dintre fenomenele
militare în diferite momente ale cunoaşterii, nu numai folosirea adecvată a
unor metode, tehnici şi procedee, ci şi o îmbinare judicioasă a acestora,
pentru a sesiza mai bine, mai în profunzime, esenţa aspectelor studiate.
Multilateralitatea metodelor, tehnicilor şi procedeelor de cercetare a fost şi
este determinată de complexitatea acţiunii militare, sau mai exact exprimat,
de aspectele propuse a fi cercetate ca părţi componente ale realităţii militare,
văzută ca o unitate diferenţiată.
Fie că cercetarea în ştiinţa militară se ocupă cu studiul fenomenului
război sau numai cu unele aspecte specifice acestuia, fie că studiază legi şi
principii ale luptei armate sau particularităţi ale acţiunii militare pe timpul
operaţiilor de stabilitate şi sprijin, specificitatea va consta întotdeauna în
sistemul ei de referinţă, care îl constituie acţiunea militară în ansamblul său şi
propunerile de intervenţie în aceasta pentru a-i mări eficienţa.
Pentru a răspunde la cea de-a treia întrebare, vom face trei remarci
preliminare: în primul rând, vorbim de convergenţa anumitor mari probleme
care se regăsesc în toate ramurile imensului nostru domeniu de studiu social;
apoi, apreciem că aceste mari probleme nu au aproape deloc de-a face cu cele
ale lumii anorganice, dar că ele prelungesc, dimpotrivă, destul de direct
anumite probleme centrale ale ştiinţelor despre viaţă; în sfârşit, faptul că
pentru a rezolva aceste probleme trebuie să se recurgă la anumite noţiuni
cardinale care ascund de fapt mecanisme comune.
În acelaşi timp, această unitate nu trebuie înţeleasă printr-o relaţie de
identificare simplistă. Din punct de vedere al necesităţii desfăşurării unei
cercetări în ştiinţa militară, autentice şi productive ca finalitate, aceasta nu
poate fi concepută fără a ţine seama de specificitatea obiectului şi metodelor
sale.
Astfel, în această ipostază putem analiza posibilitatea existenţei unei
metodologii generale ale cărei scopuri transcend pe cele ale oricărei
discipline pentru a se ocupa de problemele comune înţelegerii cercetării
ştiinţifice, căreia i-ar fi asociate metodologii particulare specializate pentru
cercetările dintr-o anumită ştiinţă.
În acest fel, comunicarea dintre metodologia generală şi metodologia
specifică fiecărei ştiinţe, inclusiv a celei militare ar acţiona ca un factor de
convergenţă a strategiilor de cercetare şi ca o cale de accentuare a
caracterului unitar şi global al cunoaşterii ştiinţifice. Până astăzi nu putem
vorbi de existenţa unei metodologii generale a cercetării ştiinţifice, analizele
celor preocupaţi de fundamentele teoriei ştiinţifice concentrându-se la nivelul
metodologiei particulare, de genul metodologiei cercetării în ştiinţa militară.
Însă, în efortul de a localiza o metodologie dintr-o ştiinţă sau alta nu s-a
reuşit să se afirme, prin argumente credibile, existenţa unei separaţii nete, a
unui zid epistemologic între o ştiinţă sau alta, ci din contră au fost puse în
evidenţă atât aspecte care în primul rând le separă, dar şi elemente comune
care le aseamănă. Această atitudine epistemologică este dictată de
complexitatea realităţii studiate, care nu mai poate fi cunoscută numai cu
instrumentele şi metodele unei ştiinţe sau alteia, ci printr-o abordare
interdisciplinară a cercetării ştiinţifice.
Aşadar, dacă vrem să înţelegem în mod corect şi complet posibilităţile
cercetării în ştiinţa militară este nevoie să adoptăm o concepţie
interdisciplinară care trebuie nu numai recunoscută, ci şi încurajată printr-o
atitudine susţinută.
Problema specificităţii şi autonomiei metodologice a ştiinţei acţiunii
militare, pusă în discuţie prin cea de-a patra întrebare, poate deveni
subiectul unei dezbateri şi controverse născute în jurul unei întrebări
principiale: putem vorbi şi susţine autonomia metodologică a ştiinţei militare
şi respectiv a ramurilor sale? Desigur, ne raportăm la autonomia faţă de
ştiinţele socio-umane şi respectiv faţă de ştiinţele teoretice ale naturii, privită
prin prisma criteriilor de ştiinţificitate.
Astăzi există două poziţii diferite în rezolvarea dată acestei situări de
către cercetătorul militar în raport cu cercetătorul social şi respectiv cu
cercetătorul naturii: fie afirmarea comună a unităţii metodei ştiinţei , fie
susţinerea autonomiei metodologice a ramurilor ştiinţei militare sau nu numai
a unora dintre acestea. Înfruntarea dintre susţinătorii monismului
metodologic şi cei ai dualismului metodologic o considerăm a avea o
semnificaţie epistemologică aparte. Nu se pune în discuţie doar unitatea sau
diversitatea principală, de nedepăşit a metodei ştiinţei, conţinutul diametral
opus pe care îl dau unor concepte centrale ale epistemologiei – „cunoaştere
ştiinţifică“, „fapt ştiinţific“, „explicaţie ştiinţifică“ –, ci mai ales situarea pe
una sau alta dintre cele două poziţii care atrage după sine orientarea cu
privire la direcţiile de cercetare care ar trebui să fie urmate, favorizate, sau
chiar iniţiate. În asemenea condiţii înţelegerea implicaţiilor de ordin practic
pot contribui la o evaluare mai exactă a semnificaţiei şi însemnătăţii acestei
controverse.
Admiţând că, în prezent, există deosebiri metodologice sensibile între
ştiinţa militară, disciplinele social-umane şi ramurile ştiinţelor teoretice ale
naturii, susţinătorii monismului sau dualismului metodologic pot adopta

Prima poziţie este numită „monism metodologic“, iar cea de-a doua „dualism
metodologic“
puncte de vedere diametral opuse cu privire la sursele acestor deosebiri şi la
perspectivele evoluţiei viitoare. În timp ce susţinătorii poziţiei unităţii
metodologice a ştiinţei consideră că acest examen comparativ relevă doar
starea actuală a unui nivel nu prea ridicat de dezvoltare al ştiinţei militare,
îndeosebi a unor ramuri ale sale, protagoniştii poziţiei dualismului
metodologic caută argumente pentru a afirma că ştiinţa militară, ce studiază
acţiunea militară ca activitate umană şi rezultatele acesteia, trebuie să meargă
mai departe pe căi proprii, diferite de cele urmate de ştiinţele social-umane şi
de ştiinţele teoretice ale naturii.
În faţa ştiinţei militare se deschide o dublă perspectivă epistemologică:
fie preluarea demersurilor celor mai avansate ştiinţe ale naturii, socialului şi
umanului, printr-o reformă metodologică mai mult mai puţin profundă pentru
a-şi crea un statut epistemologic matur, fie construcţia unei metodologii
specifice ireductibile la acestea.
Vom spune că deosebirea dintre metoda ştiinţelor naturii, metoda
ştiinţelor socio-umane şi metoda ştiinţei militare derivă din obiectul lor de
studiu deosebit. Aici putem analiza interesul preponderent pentru individual,
particular, specific în opoziţie cu orientarea spre desprinderea a ceea ce este
general, irepetabil. Putem distinge astfel ştiinţe ce studiază puţine obiecte cu
multe atribute şi ştiinţe ce studiază multe obiecte cu puţine atribute [1]. O
asemenea distincţie poate explica anumite deosebiri în ceea ce priveşte
utilizarea sau neutilizarea unor procedee şi tehnici de cercetare în diferite
discipline ştiinţifice, precum şi în ceea ce priveşte frecvenţa utilizatorilor.
Criteriul amintit distinge mai degrabă disciplinele cu caracter accentuat
teoretic de disciplinele care au un pronunţat caracter descriptiv. Aceste tipuri
de discipline le putem întâlni astăzi în sfera ştiinţelor naturii, a ştiinţelor
sociale şi a ştiinţei militare. Se poate vorbi însă doar de o deosebire graduală
între acestea şi de faptul că aceste deosebiri au un caracter programatic, şi nu
unul logico-metodologic, că „...dificultăţile pe care le generează sunt de
ordin practic, şi nu principal“ [2].
Plecând de la ceea ce înseamnă o ştiinţă matură, de la faptul că ştiinţa
militară este înţeleasă în primul rând ca disciplină socio-umană, apreciem că
se va dezvolta din ce în ce mai mult într-o direcţie determinată, susţinută atât
printr-o concepţie generală, cât şi dintr-o examinare a practicii actuale
specifice acţiunii militare.
Toate acestea ne arată că ştiinţa militară nu se află într-o totală opoziţie
cu celelalte ştiinţe, această atitudine este una dogmatică, dar nici în situaţie de
a i se impune un ideal de cunoaştere elaborat prin construcţia idealizată a
celor mai mature ramuri ale ştiinţelor teoretice ale naturii sau ale disciplinelor
socio-umane, neglijând în schimb evaluarea perspectivelor pe care le oferă
acestuia pentru progresul cunoaşterii acţiunii militare direcţiile şi căile de
investigaţie ce se conturează astăzi în cercetarea specifică ştiinţei militare.
Considerăm că, bazele monismului şi dualismului metodologic nu sunt
ireconciliabile, dar ele în sine ne atrag atenţia asupra unei capcane în care
foarte uşor putem intra, aceea a unui normativism abstract sau a unui
descriptivism necritic. Metodologia cercetării, fără a diminua necesitatea
adoptării unei concepţii generale cu privire la specificitatea metodologică a
ştiinţei militare, are nevoie de a se concentra asupra clarificărilor logico-
metodologice izvorâte din particularităţile realizării progresului cercetării în
fiecare dintre ramurile acesteia. Se deschide astfel în faţa abordărilor
metodologice orizontul înţelegerii ştiinţei militare ca proces de cunoaştere
determinat social şi cu finalitate practic umană. Un astfel de proces nu poate
fi cunoscut decât cu metode specifice ştiinţelor ce se ocupă de gândirea, de
activitatea, de existenţa sa, individuală şi social-militară.
Întreaga cunoaştere a demonstrat că sfera ştiinţei militare este destul de
largă, că specificul ştiinţificului nu poate fi obţinut numai după trăsăturile
definitorii ale ştiinţelor teoretice ale naturii. Există în acest sens o interacţiune
dialectică a ştiinţei militare cu epistemologia, pentru că în stabilirea
obiectului ştiinţei militare şi a metodelor sale de cercetare intervenţia
epistemologiei este cerută cu vigoare ştiinţifică, iar cercetările şi metodele
acestei ştiinţe contribuie cu consistenţă creativă la dezvoltarea noilor
orizonturi ale epistemologiei.
La ora actuală cercetătorul în ştiinţa militară nu mai poate fi nici
practicianul axat pe cunoaşterea obişnuită a acţiunii militare, nici
teoreticianul în special fixat pe o teorie generală, nici analistul de texte sau
specialistul în comunicare verbală, ci un om care va trebui să cerceteze şi să
reflecteze asupra ştiinţei sale, în măsură să găsească şi să folosească cele mai
adecvate metode şi cea mai largă perspectivă a finalităţii de a cunoaşte şi
aplica metodologia adecvată cercetării în ştiinţa militară.
Astfel concepută metodologia cercetării în ştiinţa militară are menirea de
a stimula atât creaţia originală în cercetare, punerea în acţiune a rolurilor de
teoretician, cercetător şi metodolog, cât şi dezvoltarea teoriei şi practicii
cercetării empirice şi a teoriei producerii acestei ştiinţe.
Note bibliografice
[1] de Groot, D.A., Methodology, Foundations of Inference and Research
in the Behavioral Sciences, Paris, Mouton, The Haque, 1969
[2] Botez, A., Tonoiu, V., Zamfir, C., (coordonatori), Epistemologia
ştiinţelor sociale, Bucureşti, Editura Politică, 1981, p. 21