DISCIPLINA: EDUCAȚIE

TEHNOLOGICĂ ȘI APLICAȚII
PRACTICE

UNITATEA 1 – MATERIALE TEXTILE

I MATERIALE TEXTILE

Proprietățile și utilizările materialelor textile

Să cunoaștem beneficiile materialelor textile naturale

Hainele de astăzi sunt confecționate dintr-o gamă largă de materiale textile diferite.
Imaginează-ți că te plimbi în magazinele tale preferate, unde culoarele de
îmbrăcăminte sunt pline cu zeci de cămăși, bluze, pantaloni, fuste sau pulovere
diferite. Poți observa câte elemente se simt diferit față de celelalte. Acest lucru se
datorează faptului că îmbrăcămintea este fabricată din materiale cu țesături diferite.
Un material textil este acel produs ce a fost țesut, tricotat, înnodat sau legat,
folosind fibre naturale sau sintetice, fire sau alte materiale. Materialele populare
includ bumbacul sau pielea, însă chiar și algele sau aurul se folosesc pentru
confecționarea textilelor. Înțelegerea diferențelor dintre diferite materiale textile este
esențială în industria designului. Țesăturile provin dintr-o serie de surse, inclusiv
vegetale, animale și minerale, precum și materiale sintetice artificiale. Să aruncăm o
privire atentă la diferitele tipuri de țesături pe care le purtăm în fiecare zi.

Cel mai uzitat criteriu de clasificare a fibrelor naturale este cel al originii lor, în
funcție de care, fibrele vor fi prezentate în cele ce urmează.

Fibre naturale de origine animală

Fibrele naturale de origine animală sunt complexe de proteine. Ele sunt

rezistente la majoritatea acizilor organici și la anumiți acizi minerali puternici, cum
ar fi acidul sulfuric, însă sunt atacate de bazele slabe, de înălbitorii pe bază de clor și
pot fi dizolvate de alcaliile puternice, cum ar fi hidroxidul de natriu sau de hipoclorit.

Mătasea
 Mătasea este una dintre cele mai vechi fibre textile, fiind folosită în mod
tradițional în China încă din secolul al XXVII-lea î.Chr. Mătasea se prezintă sub forma
unor filamente continue (este singurul filament natural care atinge o lungime de peste
1000 m) provenite de la diferite insecte și păianjeni și are drept component principal
fibroina proteică.

Fluturele viermelui de mătase este originar din China și timp de zeci de secole
obținerea și prelucrarea mătăsii a fost un secret bine păstrat, până în anul 300 î.Ch.,
când mătasea a început să fie obținută în Japonia și apoi în India.

În antichitate, romanii o apreciau în mod deosebit, Caius Iulius Cezar interzicând

folosirea mătăsii la confecționarea obiectelor de îmbrăcăminte obișnuite, și limitând
folosirea ei numai la fabricarea togilor destinate persoanelor favorite.

Pătrunderea mătăsii în Europa (în anul 550 [Link].) s-a datorat unor călugări trimiși
de Împăratul roman Justinian I în China și care, cu prețul vieții, au luat semințe de dud
și ouă de viermi de mătase, pe care le-au adus în Bizanț. Acest an reprezintă practic
sfârșitul monopolului deținut de chinezi și persani în domeniul mătăsii.

În secolele al XII-lea-al XIII-lea, Italia a devenit centrul european al mătăsii, pentru

ca mai apoi, în secolul al XVII-lea, centrul să se mute în Franța, la Lyon.

Producția de mătase, datorită condițiilor climaterice impuse nu s-a putut dezvolta

decât în anumite zone ale globului, în principal în China, India, Japonia, ulterior în Italia
și parțial în Franța.

Mătasea folosită în industria textilă este fibra obținută din gogoașa care
înconjoară viermele de mătase. Cu toate că sunt cunoscuți sub numele de viermi de
mătase, ei sunt mai curând niște omizi, decât viermi propriu-ziși, fiind larvele unor
anumite specii de fluturi.

Viermii de mătase prezintă glande salivare modificate, numite glande de mătase

sau sericterii, care au rolul de a produce gogoașa. Glandele secretă un lichid vâscos,
clar, care este forțat să iasă din gura larvei prin anumite orificii, ale căror diametre vor
determina grosimea fibrei de mătase. În contact de aerul, lichidul se întărește și se
transformă în fibră.

Fluturii de mătase domesticiți, hrăniți cu frunze de dud, alcătuiesc familia

Bombiceelor (genul Bombix mori) iar cultivarea lor (incubația ouălor și creșterea
larvelor) poartă numele de sericultură.

Cu toate că fibra de pe gogoașă are o lungime cuprinsă între 350-3000 m,

cantitatea de mătase utilizabilă de la fiecare gogoașă este mică (fiind necesare cca.
5500 de gogoși pentru obținerea unui kg de mătase brută), partea de început și de
sfârșit de fibră fiind de o calitate mai slabă.

Tragerea mătăsii constă practic în depănarea ei de pe gogoși în sculuri, fiind

supusă apoi unei redepănări pentru curățare, în cazul comercializării ei ca mătase
crudă.

Pentru a fi utilizată în țesătorii și în producția de tricotaje sau ca ață de cusut sau

brodat, mătasea crudă trebuie curățată, dublată și răsucită (operații numite mulinare).
 Partea principală a fibrei de mătase este compusă din fibroină, care este învelită
protector într-un strat de sericină. Separarea acestora se realizează prin fierberea
mătăsii într-o soluție apoasă, slab alcalină, cu adaos de săpun, operație numită
degomare.

Fibra de mătase este una dintre cele mai lucioase fibre naturale, caracteristică
evidențiată după degomare și poate prezenta un luciu plin (mătasea brută) sau
puternic (mătasea degomată). Culoarea variază de la alb strălucitor la galben viu,
datorită sericinei colorate care acoperă fibroina albă, iar uneori poate fi roșcată sau
verzuie. Este o fibră elastică și unsuroasă la pipăit.

La microscop, mătasea se prezintă sub forma a două

filamente (corespunzătoare orificiilor secretoare ale viermilor de mătase), între care
se observă un spațiu gol, întrerupt în unele zone de stratul de sericină. În secțiune
transversală, cele două filamente pot fi observate cu mai mare ușurință.

Mătasea are o mare capacitate de absorbție a apei (este mai higroscopică decât
bumbacul) și prezintă o repriză de 11%. Prin umezire, rezistența mătăsii scade cu cca.
15%, elasticitatea sporește cu cca. 25%, însă apa dură îi reduce luciul și moliciunea.

În apropierea flăcării, fibra de mătase nu suferă modificări, în flacără arde lent, cu

umflături, emanând un miros de corn ars și formând o cenușă sub forma unui bulgăre
sferic, de culoare neagră. La 170°C, mătasea se distruge rapid.

În contact cu soluții concentrate de hidroxid de sodiu sau de potasiu, mătasea este

dizolvată complet, cu degajare de amoniac. Și acizii (acidul sulfuric și clorhidric)
concentrați conduc la dizolvarea mătăsii. Sub acțiunea razelor solare (după 200 de ore
de expunere) mătasea își pierde 50% din durabilitatea sa.

Este una dintre fibrele naturale cu cea mai mare afinitate fată de coloranți, puțind fi
vopsită și la rece.

Mătasea face parte dintre fibrele naturale cele mai rezistente (46 kgf/mm2)
iar alungirea la rupere este în medie de 13%.

Este rea conducătoare de electricitate și de căldură și de aceea, este folosită la

fabricarea eșarfelor, a fularelor etc.

Pe lingă mătasea provenită de la viermii de mătase domesticiți, hrăniți cu frunze de

dud, există și așa numita mătase sălbatică, respectiv mătasea Tusah (Tusor) și
mătasea Duppioni.

Mătasea Tusah este produsă de specii de fluturi de noapte sălbatici sau

semisălbatici din Extremul Orient (Japonia și China) hrănite cu frunze de stejar, castan
sau fag. Acest tip de mătase este foarte apreciată datorită colorației sale galben-
verzui (mătasea japoneză), cafeniu-gălbui (mătase chinezească) sau negricioasă
(mătasea indiană). Este superioară mătăsii provenite de la viermii domestici, prin
rezistență și randament.

Mătasea Duppioni este produsă simultan de doi viermi de mătase care formează
împreună gogoașa, producând-se astfel o fibră dublă, folosită la producerea
șantungului.
 Mătasea provenită de la păianjeni are un domeniu de utilizare limitat și se folosește
mai ales la fabricarea telescoapelor și a altor instrumente optice.

Nylonul și poliesterul, fibre mai rezistente și mai ieftine decât mătasea, au

reprezentat la începutul inventării lor un concurent puternic pentru producția de
mătase, care a cunoscut de-a lungul timpului o serie de fluctuații.

Lâna și părurile animale

Principalul component al fibrelor naturale de origine animală (păruri, lână și blană)

este cheratina proteică. Cu toate că părurile animale pot ajunge la lungimi de până la
90 cm, lungimea normală este de maximum 41 cm.

Datorită lungimii lor reduse (fibrele de lână și părurile animale nefiind fibre
continue), pentru a putea fi tricotate sau țesute, lâna și părurile animale trebuie
toarse (filate) în fire.

Toate părurile animale pot fi comercializate sub denumirea generică de lână sau
sub numele animalului de la care provin (exemplu: păr de cămilă). În afara oilor, alte
animale folosite ca surse de păruri textile sunt: cămilele, lamele, alpacaua, iepurii,
caprele Angora și caprele Kashmir, vicuna etc.

Lâna provenită de la oi este principala fibră naturală proteică folosită la fabricarea

materialelor textile. Ea este o fibră moale, ondulată sau dreaptă, care se obține prin
tunderea animalului domestic în viață, o singură dată pe an, primăvara (în unele țări
cu climă caldă, oile cu lână aspră sau obținute din rase încrucișate, se tund de două
sau de mai multe ori pe an). Produsul +primei tunderi poartă numele de cojoc sau
tunsoare. Acesta conține o serie de impurități naturale (grăsimi), dobândite (paie,
scaieți, praf, noroi) și aplicate (de la combaterea dăunătorilor, a bolilor, de la
marcarea lor etc.).

Producția de lână a oilor este influențată de climă, nutriție și îngrijirea animalului,

oile neglijate producând lână de foarte slabă calitate (apreciată drept păr de oaie și nu
lână).

Cel mai mare producător de lână este Australia (29% din producția mondială),
urmată de fostele republici sovietice, Noua Zeelandă, China, Argentina, Africa de Sud
și Uruguai.

Cojocul se taie cât mai aproape de piele și este scos sub forma unei singure piese,
având o masă medie de cca. 4,5 kg. Lâna din cojoc variază foarte mult de la o zonă la
alta, ca lungime, finețe și structură (lâna de pe umerii și părțile laterale ale animalului
este superioară celei din zona altor părți anatomice).

Calitatea fibrelor de lână variază și de la o rasă la alta. În România, principalele

rase de oi sunt: merinos, spancă, țigaie, stogoșă și țurcană. Cea mai bună lână se
obține de la rasa pură de merinos și tocmai de aceea ea a suferit o serie de încrucișări
cu alte rase de oi, cu fibre mai lungi și mai aspre. Din producția mondială de lână, cca.
40% este lână merinos iar 43% este lâna obținută din încrucișarea acesteia cu alte
rase. Restul de 17% este format din lână pentru covoare, tapiserii și pături.
 Clasificarea lânii și stabilirea valorii ei de piață se fac în funcție de lungimea și de
finețea fibrei. De asemenea, pentru clasificare, se tine cont și de proprietățile lânii,
respectiv de rezistențe, elasticitate, ondulație și uniformitate a fibrelor.

În comerțul internațional, lâna se clasifică pe baza sistemului bradfordian, respectiv

al numărului de sculuri a 511,84 m de fir care se pot obține din 453 g lână, prin filare
în condiții optime (din aceeași masă de fibre se obține un fir cu atât mai lung cu cât
fibrele sunt mai subțiri).

În România, lâna se clasifică în lână: fină (fibre ondulate, cu un diametru de până la

5 μm), semifină (mai puțin ondulată, cu un diametru de până la 31 μm) , semigroasă
(fibre mai aspre, drepte, elastice și cu un diametru de până la 42 μm) și groasă (fibre
aspre, groase, drepte, cu canal medular larg, elastice și cu un diametru de peste 42
μm).

În centrele de sortare, pentru obținerea unor fibre omogene, cojoacele se rup în

bucăți, în funcție de zonele cu fibre diferite calitativ, lâna nespălată rezultată purtând
numele de original.

După recoltare, lâna este supusă operației de spălare, pentru îndepărtarea

impurităților vegetale, minerale și a secrețiilor animale. Randamentul lânii este dat de
raportul dintre masa lânii spălate, în raport de masa lânii originale.

Ca urmare a cantității apreciabile de impurități vegetale, lâna fină și semifină este

supusă și operației de carbonizare, care constă în tratarea lânii cu acid sulfuric, pentru
transformarea celulozei în hidroceluloză fărâmicioasă, ce poate fi înlăturată cu
ușurință. Lâna aspră nu este carbonizată deoarece resturile vegetale se pot înlătura
cu ușurință prin acțiunile mecanice din timpul spălării.

Fibra de lână este o fibră pluricelulară, având în structură 3 straturi distincte:

 strat cuticular (exterior), cu un aspect solzos, caracteristic;

 strat cortical (intermediar), numit și coajă, reprezentând partea principală a

fibrei și care conferă lânii rezistență și elasticitate;

 strat medular (interior), plin cu aer și pigmenți, și care, la lâna superioară este
atât de subțire, încât nu este vizibil.

La microscop, mărimea, forma și dispunerea solzilor constituie atât o modalitate de

identificare a fibrelor de lână, cât și a calității ei. Numărul solzilor variază în funcție de
finețea fibrei de lână și de numărul de ondulații. Solzii au atât un rol de protecție cât și
un rol tehnologic, favorizând procesul de împâslire. Prin tratare cu clor diluat, solzii se
distrug iar lâna își pierde capacitatea de împâslire.

Fibrele de lână de calitate superioară prezintă la microscop un singur strat de solzi

mai mari, dispuși în jurul diametrului fibrei. Fibrele de lână de calitate medie prezintă
un diametru mai mare și două straturi de solzi mai mici, care se întrepătrund unul pe
celălalt. Fibrele inferioare au un diametru și mai mare, fiind mai groase și cu mai mulți
solzi pe circumferință.

Culoarea lânii este dată de pigmenții cuprinși în stratul medular și poate varia de la
alb pur, la alb gălbui, cafeniu-închis, cenușiu și negru. Lâna de culori diferite (neagră
și roșcată) poartă numele de lână seină (lână bălțată).
 Luciul lânii depinde de uniformitatea și de gradul de netezime al fibrei, precum și
de forma și poziția solzilor. Lâna fină și semnifică prezintă un luciu mătăsos iar lâna
groasă are un luciu aproape mat. Luciul lânii spălate depinde de conținutul de apă al
fibrei. La purtare, stofele de lână devin lucioase, datorită tocirii solzilor.

Ținută în locuri umede și neaerisite, lâna mucegăiește, devenind galbenă și apoi

neagră, cu miros specific.

Lungimea fibrelor de lână reprezintă lungimea medie, de la un capăt la celălalt al

fibrei și poate fi lungime naturală, atunci când fibra se măsoară în stare ondulată sau
lungime reală, când ondulațiile sunt îndreptate prin întindere.

Din punct de vedere al lungimii, fibrele de lână se clasifică în: fibre lungi (cu o
lungime mai mare de 10 cm-țigaie, stogoșă și țurcană); fibre mijlocii (cu o lungime
cuprinsă între 6-10 cm-merinos și spancă) și fibre scurte (între 3-6 cm).

Ondulația reprezintă devierea fibrei de la linia dreaptă și constituie un criteriu de

clasificare a lânii (numărul ondulațiilor pe unitatea de lungime și înălțimea lor).
Ondulațiile influențează procesul de împâslire a lânii, fiind preferată lâna cu ondulații
dese. Lâna de cea mai bună calitate are 12-13 ondulații/cm, lâna medie, 7-8
ondulații/cm iar lâna inferioară, 1-4 ondulații/cm. Merinosul are ondulații dese iar
țurcana prezintă o fibră aproape dreaptă.

Datorită ondulațiilor, lâna are o reziliență considerabilă. Această proprietate, alături

de rezistența la tracțiune și elasticitatea conferă produselor textile din lână
capacitatea de a-și menține forma, superioară celorlalte fibre textile.

Higroscopicitatea lânii este cea mai mare dintre fibrele naturale, ea absorbind din
aer cca. 15-18% dintre vaporii de apă, iar într-o atmosferă saturată, umiditatea lânii
poate ajunge până la 40%. O dată cu creșterea umidității, creste și elasticitatea, dar
se reduce rezistența. Repriza lânii spălate este de 17%, iar lâna regenerată are o
repriză de 12%.

În apropierea flăcării, fibra de lână nu suferă modificări, în flacără arde lent, cu

umflături, emanând un miros de corn ars și formând o cenușă aspră, sub forma unui
bulgăre sferic, de culoare neagră. Prin încălzire, lâna lucioasă devine mată iar încălzită
la o temperatură de până la 100°C devine plastică, păstrând forma care i-a fost dată,
mai ales după o umezire prealabilă (proprietatea țesăturilor de lână de a forma cute
durabile).

Soluțiile alcaline diluate sau concentrate distrug lâna, efectul depinzând de

concentrație și de temperatură (lâna tratată cu NaOH ia formă inelară, iar prin
fierbere cu NaOH 10%, lâna se dizolvă).

Rezistența la acizi a lânii este mai bună decât a fibrelor vegetale, făcând posibilă
carbonizarea, vopsirea și finisarea ei în medii acide. În contact cu acizi concentrați,
fibrele de lână sunt deteriorate, la microscop prezentând un aspect zdrențăros. Acidul
azotic concentrat colorează în galben fibrele de lână, le umflă și le distruge iar acidul
sulfuric distruge pigmenții, fără a degrada fibrele.

Lâna este relativ stabilă fată de oxidanți, sub acțiunea oxigenului și a luminii solare,
lâna începe să se îngălbenească iar rezistența și capacitatea de împâslire se reduc.
 Clorul imprimă lânii o afinitate mai mare față de coloranți și un luciu mai puternic
(datorită distrugerii solzilor, ceea ce face și ca lâna să nu se mai încâlcească), dar
conduce la pierderea în masă a lânii, la reducerea rezistenței la rupere și a
elasticității.

Rezistența specifică a lânii se datorează stratului cortical al fibrei și este mai mare
la lâna fină și semifină (la care stratul medular lipsește iar stratul cortical este mai
dezvoltat) și mai redusă la lâna semigroasă și groasă. Rezistența variază între 10-33
Kgf/mm2.

Lâna are cea mai mică masă specifică – 1,3 g/cm 3 dintre toate fibrele naturale.

Elasticitatea fibrelor de lână depinde de elasticitatea ondulațiilor, de elasticitatea

volumului (capacitatea de a reveni la volumul inițial după încetarea forței de
compresiune) și de elasticitatea la întindere (capacitatea fibrei de a reveni la
lungimea inițială când forța de tracțiune încetează). Lâna provenită de la oi bolnave și
lâna deteriorată au o elasticitate redusă.

Elasticitatea conferă produselor din lână moliciune și rezistență la uzură. Moliciunea

se simte la pipăit, fibrele fiind moi chiar dacă sunt groase.

Lâna este rea conducătoare de electricitate și un bun izolator termic.

Pe etichetele de produs, trebuie specificat tipul lânii utilizate. Din acest punct de
vedere, lâna poate fi: nouă, reprelucrată și refolosită.

Lâna nouă sau lâna virgină este lâna care nu a mai fost niciodată prelucrată spre
diferență de lâna reprelucrată care se referă la fibrele de lâna recuperate din
deșeurile de la tăiere, de la diversele mostre și din rămășitele de la filaturi, care sunt
aduse din nou în stare de fibră. Lâna regenerată este lâna recuperată din produse
deja folosite (din zdrențos) și care este refilată și reţesută sau retricotată. Această
lâna are fibre scurte și deteriorate și de aceea se filează în amestec cu lâna de
tunsoare. Acest tip de lână se distinge cu ușurință la microscop deoarece apare divers
colorată, cu diametre diferite și de multe ori, cu capetele destrămate (sub formă de
pensulă). Lâna regenerată nu formează obiect al tranzacțiilor internaționale, însă se
vând zdrențos din care se va obține acest tip de lână, precum și produse finite
obținute din acest tip de fibre.

Alături de producția de lână, mai există și o cantitate redusă de lână obținută de la

alte animale, printre care: lama, cămila, alpacaua, caprele Angora și Kashmir, vicuna,
calul etc.

Acestea se utilizează fie în amestec cu lâna, fie separat.

Părul de capră cuprinde două categorii de fibre: fibre aspre și fibre moi (puf). El
este mai gros și mai rezistent decât lâna de la oi, lucios, neted, cu sau fără ondulații și
de culoare alb-gălbui sau cafeniu. Caprele de soiuri superioare, Angora sau Mohair,
dau fibre moi, de o calitate comparabilă cu cea a lânii pieptănate.

Mohairul provine din părul capei de Angora care creste în special în Asia Mică și
este o fibră fină, neomogenă, lucioasă, de culoare alb-gălbui sau cenușie, lungă (13-
20 cm), ondulată, cu un aspect puternic mătăsos, foarte rezistentă și cu o capacitate
de împâslire redusă.
 Kașmirul este produs de capra cu același nume, care creste în Tibet, în regiunea
Himalaia.

Părul de cămilă are o culoare specifică (tabac), un luciu pronunțat, prezintă o

rezistență la tracțiune mai mare decât a lânii și o capacitate de murdărire și de
împâslire mai reduse. Fibrele sunt neomogene, conținând puf, păr mediu și păr aspru,
dar prezintă un luciu mai pronunțat decât al lânii. Din familia cămilei mai fac parte:
lama, alpacaua, vicuna și guanaco, ale căror păruri sunt utilizate în producția de
textile.

Părul de cal este recoltat de pe coamă (păr de calitate inferioară, mai subțire și
mai suplu, numit și păr de China) și din coadă (mai aspru, gros și rezistent). Este
foarte apreciat pentru elasticitatea și rezistența sa.

Fibre naturale de origine vegetală

Există patru tipuri principale de fibre vegetale: fibre de semințe, care sunt fibrele ce
înconjoară semințele unor anumite plante (bumbacul, kapocul); fibre liberiene, fibre
rezistente, care la majoritatea dicotiledonatelor, sunt dispuse în tulpină (in, cânepă,
ramie, sisal, chenaf etc.); fibre vasculare, fibrele rezistente dispuse în corpul frunzelor
monocotiledonatelor (manila, sisal) și fibre de fructe, sub forma unor peri presați, care
îmbracă fructul aidoma unei palisade (cocosul).

Fibrele vegetale sunt predominant celulozice și spre deosebire de fibrele animale

proteice rezistă la acțiunea bazelor, a majorității acizilor organici, dar sunt distruse de
acizii minerali puternici. O înălbire necorespunzătoare poate deteriora sau distruge
aceste fibre.

Dintre fibrele de semințe, numai bumbacul și kapocul prezintă importantă

comercială.

Bumbacul

Bumbacul este o fibră monocelulară și reprezintă prelungirea epidermică a cojii

semințelor plantei din genul Gossypium.

La fel ca și mătasea, bumbacul este cultivat de o lungă perioadă de timp: în Mexic

au fost descoperite fibre de bumbac și fragmente de semințe cu o vechime de peste
7000 de ani, iar în India bumbacul este cultivat de cel puțin 5000 de ani. De
asemenea, în antichitate, bumbacul era folosit în China, Egipt și pe continentul
american.

În prezent, se cultivă peste 60 de specii de bumbac, dintre care o serie de specii

sunt modificate genetic, diferențiate prin calitatea, cantitatea și lungimea fibrelor, prin
forma și mărimea plantei și prin perioada de vegetație.

Dintre aceste specii, numai câteva prezintă importantă comercială, fiind cultivate în
cca. 60 de țări: Egipt și Sudan (pentru bumbac cu fibră extralungă și lungă, alb și cu
un pronunțat grad de luciu), în Asia (China, India), în Brazilia, Mexic și în Statele Unite
ale Americii.
 Sămânța produsă de bumbac este învelită în fibre de bumbac cu lungimi de 5-56
mm, după separarea cărora, la unele specii, semințele rămân golașe, iar la altele,
acoperite cu un puf cu lungimi de 6 mm, numit linters.

După culegerea manuală sau mecanizată a bumbacului, acesta este supus mai
multor operații, în stații speciale numite stații de egrenare, respectiv:

 curățarea fibrelor de impuritățile vegetale și minerale (coji, frunze, praf, pământ etc.)
prin destrămare și ventilare;
 egrenarea (separarea fibrelor de semințe);
 lintersarea (separarea de pe semințele egrenate a lintersului);
 presarea bumbacului egrenat în baloţi, în vederea livrării lui către filaturi;
 presarea lintersului în baloţi, în vederea livrării către o serie de ramuri ale industriei
chimice (explozivi, lacuri etc.);
 ambalarea și marcarea.

Cu ocazia operațiilor de egrenare sunt îndepărtate fibrele de bumbac cu defecte:

noduri fibroase, fibre neajunse la maturitate, fibre atacate de bacterii și ciuperci, fibre
de bumbac mort etc.

Înainte de cules, în aproprierea fazei de maturitate deplină, fibrele pierd o parte din
umiditate, se turtesc și capătă forma unei benzi. Aceasta este și mai vizibilă la
microscop, unde bumbacul se prezintă sub forma unei panglici răsucite, cu un canal
interior numit lumen, mult mai gros decât pereții fibrei.

Fibra de bumbac este alcătuită din următoarele părți componente:

 cuticulă sau peretele primar;

 peretele secundar;
 canalul interior sau lumenul.

Spre deosebire de bumbacul ajuns la maturitate, bumbacul mort sau neajuns la

maturitate, se prezintă sub forma unor benzi late, netorsionate dar cu îndoituri
caracteristice sub un unghi de 90°, transparente și lucioase. Bumbacul mort nu se
vopsește iar în produsul finit apare sub forma unor purici.

Bumbacul mercerizat (în vederea creșterii luciului, bumbacul este tratat cu o

soluție de NaOH și supus la o tensiune mecanică) are la microscop un aspect cilindric,
iar fibra este umflată și transparentă, fără răsucituri și cu un lumen foarte subțire, ca
o linie.

Bumbacul este o importantă materie primă pentru o gamă foarte variată de

produse textile. Larga lui utilizare se datorează ușurinței de transformare a fibrelor în
fire, higroscopicității și bunei comportări la spălare și uscare, iar conținutul mare de
celuloză îi conferă rezistență, suplețe, elasticitate și bune aptitudini de finisare.

Calitatea fibrelor de bumbac se apreciază în funcție de: lungimea, rezistența,

elasticitatea, finețea, culoarea și luciul fibrei.

Fibrele de bumbac fac parte din categoria fibrelor scurte. Lungimea și finețea
fibrelor reprezintă principalele caracteristici tehnologice ale bumbacului, în funcție de
care fibrele vor fi transformate în fire groase, mijlocii și subțiri.

Determinarea lungimii fibrelor de bumbac se bazează pe sortarea fibrelor în clase

de lungime și stabilirea lungimii modul și a lungimii filatorului (lungimea stapel).
Pentru această determinare, fibrele sunt paralelizate și apoi sunt extrase treptat
fibrele de diferite lungimi, formând-se astfel o curbă.

Ramura urcătoare a curbei reprezintă fibrele cu o lungime mai redusă decât

lungimea modul și cu cât vârful curbei este mai ridicat, cu atât bumbacul este mai
regulat (partea majoritară a fibrelor situând-se în jurul lungimii modul). După sortare,
se stabilește clasa modul (clasa de lungime cu frecvența cea mai mare), bumbacul
fiind mai apreciat cu cât vârful curbei este situat mai la dreapta.

Lungimea medie a fibrelor corespunzătoare ramurii din dreapta reprezintă

lungimea comercială a fibrelor de bumbac, care mai poartă numele de lungimea
filatorului sau lungimea stapel.

Fibrele cu lungimea stapel mare sunt transformate în fire fine, rezistente, care sunt
apoi folosite la fabricarea produselor textile fine, iar fibrele cu lungimea stapel mică
sunt folosite pentru țesături durabile.

Din punct de vedere al lungimii, bumbacul se clasifică în: bumbac extralung, cu o

lungime a filatorului de peste 45 mm, bumbac lung: 34-45 mm, bumbac mijlociu: 28-
34 mm și bumbac scurt, sub 28 mm.

Finețea bumbacului se exprimă prin numărul metric (Nm) și în militex și variază

între Nm 2.000-12.000. În general, cu cât lungimea bumbacului creste, cu atât el este
mai fin, însă o finețe exagerată a fibrelor conduce la încâlcirea și înnodarea acestora.

Din punct de vedere al fineții, bumbacul este clasificat în: bumbac fin, fibre cu
diametrul de până la 20 μm; bumbac obișnuit, cu diametrul cuprins între 20-23 μm și
bumbac gros, cu diametrul fibrei de peste 23 μm.

În general, fibra de bumbac se poate caracteriza ca o fibră fină, elastică, uniformă

și suplă.

Fibrele de bumbac prezintă, în general, o culoare albă sau alb gălbuie și un luciu
redus, mat, spre deosebire de bumbacul mercerizat care are un luciu accentuat.

Higroscopicitatea este bună, fibrele absorbind cu ușurință transpirația, ceea ce le

face să fie plăcute la purtare. Repriza este 8,5% iar pentru deșeurile de bumbac, 7%.

În apropierea flăcării, fibra de bumbac nu suferă modificări, în flacără arde rapid și

continuă să ardă și la scoaterea din flacără, emanând un miros de hârtie arsă și
formând o cenușă fină, friabilă, de culoare albă-gri.

Bumbacul are o mare afinitate față de coloranți, firele puțind fi vopsite și imprimate
cu ușurință, astfel încât se pot obține țesături cu o multitudine de culori și imprimeuri.

Acizii minerali concentrați degradează bumbacul, transformând-l în hidroceluloze,

iar prin încălzire cu acid sulfuric concentrat, bumbacul este distrus rapid. Cu soluție de
iodu-iodură de potasiu și acid sulfuric Vetillard, fibra de bumbac apare la microscop
colorată în albastru, reacție specifică fibrelor celulozice.

Soluțiile alcaline, în funcție de concentrație, temperatură și durată de acțiune,

transformă celuloza din bumbac în alcaliceluloză, care prin simpla spălare cu apă, se
transformă în celuloză regenerată.
 Soluția cuproamoniacală este solventul cel mai curent al bumbacului, fibra
umflând-se atât de mult încât diametrul ei poate să crească cu până la 1800%.

Rezistența specifică a bumbacului este de 36 kgf/mm 2 iar lungimea de rupere este

cuprinsă între 23-38 km, în funcție de finețea fibrelor.

Masa specifică a fibrelor de bumbac este de 1,48-1,52 g/cm 3.

Kapocul

Kapocul este o altă fibră naturală de origine vegetală, asemănătoare bumbacului,

produsă de copacul cu același nume.

Kapocul (ceiba sau arborele de bumbac satinat) este numele unui gen de copaci
care pot atinge o înălțime de peste 40 m și care sunt cultivați pe scară largă în
regiunile tropicale, mai ales în Insula Java, pentru fibrele lor.

Ei prezintă frunze mari, palmate, iar florile sunt în formă de clopot. Semințele lor
capsulate conțin fibre semănătoare bumbacului. Fibrele de kapoc sunt fibre ușoare
(conțin mult aer în lumen), scurte, elastice, fragile și impermeabile și tocmai de
aceea, ele nu pot fi toarse și țesute ca fibrele de bumbac, însă sunt larg folosite ca
materiale de umplutură în colaci și veste de salvare, sau ca material izolator.

Prezintă o culoare gălbuie și sunt mai lucioase decât fibrele de bumbac.

Fibrele liberiene

Fibrele liberiene se găsesc în țesutul plantelor cu același nume, unde substanțele

pectice le cimentează în aglomerări de fascicule. Aceste fibre au rolul de a conferi
flexibilitate plantei pentru a rezista la acțiunea forțelor exterioare și de a proteja
transportul hranei de la rădăcină, spre vârf.

Fibrele sunt folosite pentru producerea unei game variate de țesături fine,
groase sau tehnice și alături de bumbac, reprezintă materia primă în obținerea hârtiei
fine sau de ambalaj.

La plantele textile dicotiledonate celulele sunt dispuse în coaja tulpinii iar la

monocotiledonate sunt situate în corpul frunzelor.

Fibrele liberiene sunt clasificate în trei categorii:

 fibre liberiene moi: in și ramie cotonizată, care sunt fibre suple, destinate unei game
largi de țesături fine și groase;
 fibre liberiene aspre: cânepa, iuta, chenaful, teișorul etc., care sunt mai lignificate
decât inul și se folosesc pentru țesături de saci, sfori, frânghii etc.;
 fibre liberiene foarte aspre: manila, sisal, cocos etc., care sunt lignificate și
putrescibile și se folosesc la fabricarea covoarelor, sforilor, cablurilor etc.

În general, toate aceste fibre se separă de tulpinile lemnoase printr-o operație

chimico-biologică, numită topire, urmată de o operație mecanică, pentru îndepărtarea
pârții lemnoase. Astfel, se obțin două tipuri de fibre: fuiorul, alcătuit din fibre lungi și
câlții, compus din fibre scurte, încâlcite, cu ghemotoace și impurități.
 Inul

Inul face parte din familia Linacee iar fibrele sale sunt pe locul I ca importantă din
categoria fibrelor liberiene, fiind apreciate pentru rezistența, luciul, durabilitatea și
higroscopicitatea lor.

Planta este cultivată atât pentru fibrele sale care se filează în vederea fabricării de
țesături dar și pentru semințe, din care se extrage uleiul de in.

Cultivarea inului este cunoscută încă din cele mai vechi timpuri, în zona lacurilor
elvețiene fiind descoperite plase de pescuit și îmbrăcăminte din in datată cu peste
10.000 de ani în urmă. De asemenea, și în mormintele egiptene s-au descoperit o
serie de obiecte de îmbrăcăminte din in. În Britania, se pare că inul a fost adus din
zona Mării Mediterane de către comercianții fenicieni, manufacturile de in fiind apoi
introduse de către romani în întregul imperiu.

Plantele de in cultivate pentru fibre ating înălțimi cuprinse între 0,3 și 1,2 m iar
tulpinile sunt subțiri, cu diametre variind între 2,5-4 mm. Ramurile sunt concentrate în
zona vârfului, frunze sunt mici, în formă lanciată iar florile, de obicei bleu, câte odată
albe sau roz sau violet, conțin 5 petale simetrice.

Fibrele sunt obținute din tulpinile plantelor înalte, în urma unei serii de operații,
cum ar fi: topirea, uscarea, zdrobirea și baterea.

Pentru scurtarea procesului de topire și pentru creșterea calității fibrelor, s-a

renunțat la topirea naturală și s-a trecut la cea cu apă caldă (la o temperatură de 22-
30°C, care durează numai 3-5 zile), prin care apa și microorganismele conduc la
descompunerea plantei. Apoi, tulpinile se usucă în aer liber, când devin fărâmicioase
și se zdrobesc pe cale mecanică, partea fibroasă ieșind din mașină sub forma unor
mănunchiuri, numite fuioare, cu lungimea de cca. 50 cm, încărcate de aderențe
lemnoase, numite puzderii. În final, are loc o separare a fibrelor de puzderii și o
sortare a fibrelor sănătoase.

Spre deosebire de bumbac, fibrele de in conțin lignină, ceruri, grăsimi și substanțe

pectice în cantitate mai mare și insolubile în apă rece. Acestea au o funcție de
impermeabilitate și nu se elimină în procesele de finisare. Cerurile și grăsimile conduc
și la creșterea moliciunii, a elasticității și a capacității de filare a inului, conferind fibrei
un aspect unsuros.

Fibrele de in sunt fibre pluricelulare, a căror lungime variază între 10-90 cm și

sunt alcătuite din celule de formă cilindrică, cu suprafețe aproape netede. Inul
superior prezintă fibre lungi, între 50-60 cm, rezistente, suple, elastice, albe și
lucioase.

La microscop, celula prezintă pereți groși, cu lumenul sub formă de linie ascuțită și
transparentă și câteodată, noduri și deplasări datorită ruperii peretelui în timpul albirii.
În lungimea celulelor de in se observă deseori striații longitudinale și transversale, în
formă caracteristică de X. În secțiune transversală, fibra de in se prezintă sub formă
unor grupuri de poligoane, cu câte un punct în centru, evidenţiindu-se astfel
caracterul ei pluricelular.

Conținutul de celuloză al inului variază de la o regiune de producere la alta și

tocmai de aceea, identificarea fibrelor de in se face în reacție cu acidul sulfuric
Vetillard și cu iod iodură de potasiu, când fibrele se colorează în albastru pur, dând
reacția celulozei aproape pure.

Inul poate fi supus unui proces de albire și de cotonizare, prin care are loc
dizolvarea parțială a hemicelulozelor și a substanțelor pectice cu ajutorul unui
procedeu mixt de tratare cu alcalii și de albire cu oxidanți. Fibrele bine cotonizate sunt
albe, rezistente, lucioase și relativ aspre, fiind cunoscute și sub denumirea de fibre de
cotonin.

Culoarea fibrelor variază de la culoarea pielii, la cenușiu, argintiu, gălbui și

castaniu, fibra de cea mai bună calitate fiind de un alb-gălbui. Culoarea evidențiază
atât gradul de maturitate al fibrei cât și eventualele boli ale plantei. Prin albire, inul
capătă o culoare de un alb pur. În general, inul prezintă un luciu mat.

Inul este mai rezistent la atacul microorganismelor, decât bumbacul, se usucă mult
mai repede și este mult mai puțin afectat de acțiunea razelor solare.

În apropierea flăcării, fibra de in nu suferă modificări, în flacără arde rapid și

continuă să ardă și la scoaterea din flacără, emanând un miros de hârtie arsă și
formând o cenușă fină, friabilă, de culoare albă-gri.

Pentru că absoarbe și cedează umiditatea cu ușurință și pentru că este bun

conducător de căldură, inul este folosit la confecționarea îmbrăcămintei de vară,
conferind un efect de răcorire.

Repriza fibrelor de in este de 12% iar alungirea la rupere este inferioară

bumbacului, fiind de 2-4%, ceea ce face ca prelucrarea să fie mai grea.

Fibra de in este mai rezistentă la acțiunea agenților chimici, inclusiv la acțiunea

acidului sulfuric decât bumbacul.

Chiar dacă rezistența inului creste în stare udă, o umiditate peste 35% și folosirea
excesivă a produselor alcaline pentru spălare pot afecta fibra, reducându-se sarcina
de rupere.

Elasticitatea mai redusă decât a bumbacului și textura moale fac ca inul să se

încrețească, tendință care se poate reduce prin o serie de tratamente chimice.

Datorită rezistenței ridicate, fibrele de in sunt folosite și la fabricarea tapiseriilor, a

hainelor de protecție, a sacilor, corturilor, ațelor pentru încălțăminte și pentru legarea
cărților, precum și în diferite scopuri tehnice.

Rezistența specifică a inului este cuprinsă între 36-60kgf/mm 2 iar lungimea de

rupere a inului sub formă de fuior este de 54,3 km, superioară bumbacului.

Masa specifică a inului este 1,5 g/cm 3.

Cânepa

Cânepa aparține familiei Moracee și este numele comun al plantei asiatice

numite Cannabis sativa și al fibrelor acestei plante.

Deseori, apare sub denumirea de cânepă indiană și este cultivată în Eurasia, în

Statele Unite ale Americii și în Chile, atât pentru fibre, cât și pentru semințe.
 Planta are o înălțime care variază de la 90 cm la 5 m, în funcție de climă și de tipul
de sol, fibrele fiind dispuse în coaja tulpinii, care prezintă o formă concavă.

La fel ca și inul, cânepa este o fibră pluricelulară, însă celulele sunt mai puternic
consolidate, mai puțin transparente și mai neregulate decât celulele fibrelor de in.

La microscop, fibrele de cânepă se prezintă sub forma unui cilindru mai neregulat
decât la fibrele de in iar vârful este rotunjit sau ramificat. Vârful ramificat al fibrei de
cânepă cotonizată reprezintă un avantaj, sporind capacitatea de filare. Uneori, fibrele
prezintă striații sau adâncituri și deplasări datorită loviturilor de la meliţare.

Finețea fibrelor depinde de gradul de maturitate al plantei: fibrele moi, pentru

îmbrăcăminte, sunt obținute de la plante culese în perioada de polenizare iar fibrele
rezistente, aspre, folosite la fabricarea chingilor, a plaselor de pescuit, frânghiilor,
odgoanelor etc., sunt recoltate în perioada de maturitate a plantei.

Operațiile de obținere a fibrelor și de prelucrare a lor sunt similare celor de la in:

tulpinile parțial descompuse sunt uscate, zdrobite și măcinate pentru separarea
părţilor lemnoase de fibre.

Ca fibră elementară, cânepa are o lungime cuprinsă între 1-15 mm, iar fibra tehnică
are o lungime de peste 300 mm

Culoarea fibrelor variază între cenușiu-verzui și alb. După albire, cânepa devine
galben-aurie sau uneori, cenușiu-argintie și cu cât culoarea tinde către alb, cu atât
cânepa este de mai bună calitate. După spălări repetare cu apă și săpun, articolele
din cânepă continuă să se albească, devenind mai moi și cu un tuşeu mai plăcut.

Luciul este mai scăzut decât la in și diferă de la o specie la alta.

În apropriere de flacără și în flacără, fibra de cânepă se comportă la fel ca

bumbacul și inul iar aspectul cenușii și mirosul degajat este specific fibrelor celulozice.

Spre deosebire de in, fibrele de cânepă nu rezistă la călcare, plesnind din cauza
temperaturii și a presiunii și de aceea, pentru realizarea confecțiilor, de obicei, firele
de cânepa se amestecă cu cele de in.

Cu iod-iodura de potasiu și acidul sulfuric Vetillard, cânepa dă o colorație albastră,

specifică fibrelor celulozice, însă stratul exterior al celulei apare colorat în galben, fapt
ce deosebește cânepa de in.

Masa specifică a cânepii este 1,5 mg/cm 3 , iar repriza este la fel ca și a inului, 12%.

Lungimea la rupere este cuprinsă între 41-52 km, cânepa de vară fiind mai puțin
rezistentă decât cea de toamnă iar rezistența specifică este 45 kgf/mm 2, fibrele mai
rezistente fiind cele provenite din zona tulpinii mai apropiată de rădăcină.

Fibrele sunt utilizate la fabricarea unei varietăți de produse textile, incluzând

produse de îmbrăcăminte pentru uz comun și pentru marină, sfori, ambalaje etc.

Alte plante, neînrudite, care apar sub denumirea comună de cânepă, sunt: sisalul,
manila, etc.
 Sisalul

Sisalul este fibra naturală provenită de la un gen de plante numite Agave care
cresc în deșerturile emisferei vestice.

Sisalul, sau „cânepa de sisal”, originar din Indiile de Vest, mai este întâlnit în Mexic
și în alte țări tropicale din Eurasia. Fibrele, obținute din frunzele acestei plante,
prezintă o lungime de până la 1,5 m, sunt aspre și rezistente.

Fibrele sunt mai ușoare decât cânepa, dar mai grele și mai rezistente decât manila,
însă prin frecare se destramă.

Din sisal se confecționează sfori, cabluri, coșuri, plase etc.

Manila

Manila, cunoscută și sub denumirea de cânepa de Manila sau abaca, este numele
fibrelor obținute din cozile frunzelor plantei cu același nume. Planta este originală din
Filipine și pe arii mai reduse se cultivă și în Asia de Sus-est și în America Centrală.

Prelucrarea plantelor se realizează într-un mod similar inului și cânepii.

Celulele sunt rotunjite și prezintă striații, au un lumen larg, iar pereții sunt de
grosime constantă. Caracteristic manilei este vârful foarte ascuțit al celulei.

Fibrele au o culoare gălbui-cafenie și sunt lucioase, iar cele fine, deseori cu o

lungime de 5 m, sunt utilizate în fabricarea firelor destinate confecțiilor țesute sau
tricotate. Fibrele mai aspre sunt folosite pentru realizarea sforilor, a frânghiilor
rezistente și a odgoanelor, mai ales pentru faptul că rezistența fibrelor nu scade o
dată cu creșterea umidității.

Fibrele de manila sunt foarte ușoare și rezistente la acțiunea apei marine, însă în
contact cu umiditatea, ele se rigidizează. Repriza fibrelor de manila, ca și a celor de
sisal, este de 12,5%.

Iuta

Iuta reprezintă numele comun al două specii de plante (Corchorus oliteruis și

Corchorus capsularis) și al fibrelor acestora. Iuta este o plantă erbacee anuală care se
cultivă atât în zonele secetoase, cât și în cele umede. Datorită costului redus al
fibrelor cât și a comportării bune la filare este larg răspândită, mai ales în tarile
tropicale. Înălțimea plantei este de 4 m și prezintă flori mici galbene, singulare sau în
pereche.

Fibrele extrase din tulpină sunt puternic lignificate și se caracterizează printr-un

luciu accentuat și o mare tenacitate dar sunt fragile și distruse cu ușurință de
umiditate.

La microscop, iuta se prezintă asemănător cu fibrele de cânepă, fiind tot o fibră

pluricelulară, însă celulele cilindrice sunt mai largi și reunite în fascicule fără striuri.
Celulele au un aspect neregulat, alternând porțiuni subțiri cu altele îngroșate, au
pereții transparenți iar extremitățile fibrelor sunt rotunjite. Lumenul se îngroașă în
unele zone și, de aceea, grosimea pereților apare neregulată.

În aproprierea flăcării, ca și în flacără, mirosul, culoarea și aspectul cenușii sunt

caracteristice fibrelor vegetale.

Culoarea fibrelor de iută variază de la alb-gălbui, la galben–brun iar sub influenta

aerului se modifică în brun-închis. Cu cât culoarea iutei este mai argintie, cu atât ea
este de mai bună calitate. Albirea cu hipoclorit nu să rezultate satisfăcătoare și de
aceea, iuta nu se albește decât în cazuri excepționale.

Luciul este mai ridicat decât la in și cânepă.

Fibrele de iută au o mare afinitate față de toate categoriile de coloranți, însă cu

timpul, tonurile se închid la culoare.

Iuta este higroscopică, absorbind apa într-o proporție de 33% iar repriza este
13,75%.

Iuta nu rezistă la acțiunea aburului sub presiune (în abur sub presiune la 140°C se
distruge în proporție de 22%). De asemenea, iuta este mai puțin rezistentă decât inul
și cânepa, iar lumina, aerul și umezeala o fac fărâmicioasă, reducându-i și mai mult
rezistența. Datorită conținutului ridicat de lignină, fibrele au o rezistență mică la
flexiuni bruște și de aceea, sforile din iută se rup repede în dreptul nodului.

Masa specifică este de 1,5 g/cm3.

Principalele domenii de utilizare ale iutei sunt: țesături de ambalaje, saci, covoare,
hârtie de slabă calitate, precum și în scopuri tehnice etc.

Ramia

Ramia este numele unei plante și al fibrelor naturale ale acesteia. Sunt cele mai
lucioase, durabile și moi fibre naturale, mai rezistente decât bumbacul și, de
asemenea, prezintă o bună rezistență la acțiunea factorilor chimici și microbiologici.

Problemele care apar în legătură cu ramia sunt de natură tehnologică, decorticarea

tulpinilor făcându-se anevoios.

În vederea filării fine, ramia este supusă procesului de cotonizare, prin tratare cu
soluții alcaline sub presiune (se degomează), proces prin care se distrug cleiurile
vegetale care solidarizează fibrele între ele și care conduce la albirea ramiei.

Masa specifică a fibrelor de ramie este 1,51-1,59 g/cm 3 iar repriza este de 6,52%.

Fibrele de cocos

Fibrele de cocos provin din fructele unei varietăți de palmier, numit cocotier.
Fibrele sunt smulse de pe nucile de cocos încă necoapte și apoi sunt supuse unei
operații de topire în apă de mare, timp de 4-12 luni, urmată de strivire, spălare,
uscare și pieptănare.
 Aceste fibre sunt rezistente la apa și la sărurile de mare, în mediu umed își
conservă rezistența, iar cablurile confecționate din fibre de cocos plutesc pe apă.

Sunt folosite la fabricarea cablurilor, frânghiilor, a colacilor de salvare etc.

Fibre naturale de origine minerală

Fibrele de azbest sunt extrase din diferite varietăți de roci (crisotil, crocidolit,
amosit etc.), care conțin zone cu structură fibroasă, intercalate cu zone de steril.

Fibrele de azbest prezintă o serie de proprietăți care le-au făcut des utilizate în
trecut: sunt rezistente la tracțiune, sunt neaprinzibile, au bune proprietăți de izolare
termică, electrică și acustică, rezistență satisfăcătoare la coroziune și o masă specifică
de 2,10-2,82 g/cm3.

Începând cu anul 1931 (în Anglia) a fost descoperit caracterul toxic al azbestului
(favorizează apariția cancerului pulmonar și a tumorilor maligne ale peritoneului),
efectele manifestându-se după cca. 20-50 de ani de la prima aspirare a prafului de
azbest. Ca urmare, în prezent el nu mai este folosit în nici un domeniu.