Particularităţile unui text narativ studiat,

aparținând perioadei interbelice –

,,Ion” de Liviu Rebreanu

Considerat unul dintre întemeietorii romanului românesc modern, Liviu

Rebreanu este creatorul câtorva capodopere romanești, definitivând prin
creaţiile sale, atât direcţia prozei realist-obiective cu temă socială (,Ion”, “
Răscoala”), cât și direcția prozei de factură psihologică (,,Pădurea
spânzuraților”, “,Adam și Eva”).
Romanul ,Ion”, publicat în 1920, aparţine perioadei interbelice și este
un roman de tip obiectiv “cea mai puternica creatie obiectiva a literaturii
romane”’ (E. Lovinescu), social (roman fresca si monografic),cu tematica
rurală.
Notele definitorii ale realismului, regăsite în romanul studiat, sunt,
printre altele: reflectarea veridică a realităţii satului românesc transilvănean,
caracterul mimetic al operei – universul ficţional se vrea o copie a universului
real, iar iluzia realității este întreţinută şi prin faptul că romanul oferă
imaginea autentică a condiţiei țăranului ardelean, din satul natal rebrenian,
obiectivitatea perspectivei narative, pesonaje tipice in situatii tipice, tehnica
detaliului semnificativ, stilul sobru, impersonal.
O primă trăsătură realistă o reprezintă aspectele ce ţin de geneza
romanului și de sursele de inspiraţie. Nucleul epic al romanului se află în
nuvelele anterioare “Zestrea” si “Rusinea”, dar romanul ,,Ion” dobândește
autenticitate prin amprenta biografică, autorul valorificând trei experienţe
personale evocate în lucrarea memorialistică ,,Mărturisiri”. Prima dintre ele
este imaginea unui ţăran îmbrăcat în straie de sărbătoare, zărit într-o zi de
primăvară când autorul ieșise la vânătoare de porumbei. Ţăranul s-a aplecat
și a sărutat pământul ca pe o ,,ibovnică”. A două secvenţă biografică este
discuţia avută de Rebreanu cu un ţăran sărac din vecini, pe care il chema Ion
Pop al Glanetașului, flăcăul plângându-se de necazurile vieții, a căror cauză
unică o considera lipsa pământului. În fine, ultima experienţă biografică,
valorificată artistic în roman, este păţania unei fetei bogate, Rodovica,
rămasă însărcinată cu cel mai becisnic flăcău din sat.
O altă trăsătură a esteticii realiste este surprinderea veridica a
diverselor aspecte ale lumii rurale : obiceiuri si traditii (nasterea, nunta,
inmormantarea, hora etc), relatiile socio-economice (stratificarea sociala),
relatiile de familie, institutiile (biserica, scoala), relatia cu autoritatile. De
exemplu, descrierea jocului traditional, somesana, constituie o memorabilia
pagina etnografica, prin infatisarea portului popular, a dansului tinerilor si a
cantecului lautarilor. Perspectiva descriptivă, dinspre centru spre periferic,
surprinde mai întâi perechile tinere care joacă someșana, pe margine fetele
rămase neinvitate, câte-o nevastă mai tânără care ar pofti să mai joace, mai
la o parte nevestele şi babele, copiii. Relevantă pentru caracterul realist este
stratificarea socială a ţăranilor prezenţi. Din lectura primelor pagini se poate
observa că inechitatea socială a Pripasului determină comportamentul
personajelor. “Bocotanii” (printre care primarul, Ștefan Hotnog, Simion
Lungu, Vasile Baciu, ) discută treburile obştești, manifestă superioritate față
de , sărăntoci”, salută cu deferenţă intelectualii satului, deși, conștienţi de
forţa averii lor sunt uneori mai îndrăzneţi în relaţiile cu aceștia. Demnitatea
manifestată de bogătași în raporturile dintre ei și ceilalţi este rezultatul
statutului social impus de posesiunea asupra pământului. De cealaltă parte a
baricadei se află cei fără pământ, care nu îndrăznesc să se amestece în
discuțiile fruntașilor pentru că statutul lor inferior nu le permite. Imaginea lui
Alexandru Glanetașu, tatăl lui Ion, este expresivă în acest sens pentru că
subliniază discrepanţele sociale: “Pe de lături, ca un câine la ușa bucătăriei,
trage cu urechea și Alexandru Glanetaşu, dornic să se amestece în vorbă,
sfiindu-se totuşi să se vâre între cei bogaţi.” Față de ţărani, intelectualii
satului (preotul Belciug și familia Herdelea) au o atitudine rezervată: cinstesc
în treacăt adunarea de duminică, dar nu participă la aceasta, dintr-un anume
sentiment de superioritate de clasă, expresie mai degrabă a parvenirii.
De asemenea, cronotopul este real, indicii temporali si toponimele
sustinand impresia de verosimilitate. Actiunea este plasata la inceputul
secolului a XX-lea si se desfasoara pe durata catorva ani, debutand in plina
vara, intr-o duminica, la hora, in regiunea Ardealului, in satul Pripas, dar si in
zonele invecinate, Nasaud, Jidovita. Nu întâmplător incipitul romanului,
simetric finalului pune în relief tocmai motivul ,,drumului”. Așadar, coborând
în universul lumii ţărăneşti şi în abisul sufletului tăranului (deloc ,,simplu,
frust”, cum il vedea E. Lovinescu), Rebreanu le înfățişează fără iluzii şi
prejudecăţi, în acorduri realist-tragice.
Din punct de vedere tematic, ,,Ion" este o creaţie proteică. Tema
principală este cea socială: romanul este o evocare monografică a satului
românesc de dincolo de munţi, din primele decenii ale secolului [Link] aici
derivă titulatura de roman tradiţional (,,doric în accepţia lui Nicolae
Manolescu). Caracterul monografic conduce investigaţia naratorului către
relevarea unor aspecte definitorii ale lumii rurale: nașterea, căsătoria,
moartea, hora, cârciuma, biserica, școala etc.
Axul tematic central îl constituie patima pentru pământ a personajului
eponim și consecinţele tragice ale încălcării eticii comunităţii. Ion este
personajul generator al conflictelor: conflictul cu Vasile Baciu pentru
pământ, conflictul cu George Bulbuc pentru Ana, mai apoi pentru Florica.
Există și un al treilea conflict, secundar, interior, trăit de Ion, în sufletul
căruia se dă o luptă între ,glasul pământului” și “glasul iubirii”, două porniri
instinctuale opuse, dar de forţe inegale, căci ele domină sufletul
protagonistului succesiv.
In plan secundar apar ca teme “iubirea”, moartea”, “statutul intelectualului”,
“,familia”.
O secvenţă semnificativă care ilustreaza patima taranului pentru
pamant este prezenta in capitolul a doilea si il infatiseaza pe Ion in mijlocul
delnitelor sale, la coasa, inainte de a deveni instarit. Vazandu-si pamantul,
flacaul simte o placere atat de mare, ‘incat ii venea sa cada in genunchi si sa
il imbratiseze’’. El dezvolta parca o acutizare a simturilor, care ii permite sa
auda vocile nuantate ale pamantului personificat: porumbistile, holdele,
padurile “susoteau, vorbind cu grai aspru”, iar “glasul pamantului patrundea
navalnic in sufletul flacaului, ca o chemare, coplesindu-l” .Muzicalitatea
stranie a naturii in zori zilei ii trezeste sentimental umilintei si al infricosarii,
culminand cu exclamatia “Cat pamant, Doamne”.
Asistam la un transfer de forte: pamantul pare ca transfera in trupul si
in sufletul flacaului seva sa vitala prin firul de iarba care il inteapa in glezna
“Iarba taiata parca incepea sa i se zvarcoleasca sub picioare”. In acel
moment, ca printr- minune, daca la inceput flacaul privea pamantul “umil si
infricosat”, simtindu-se “mic si slab cat un vierme pe care il calci in picioare
sau ca o frunza pe care vantul o valtoreste cum ii place”, deodata vede cum
inima i se umple de o “mandrie de stapan”, simtindu-se atat de puternic
incat sa domneasca peste tot cuprinsul. Pamantul este ca o stihie, o forta
care il cheama, ii dicteaza miscarile, il face sa se simta stăpân in aceeasi
masura in care este stapanit.
O altă secvență semnificativă este cea a sarutarii pamântului,
inspirată din realitate. Intrat în posesia pamânturilor lui Vasile Baciu (după
casatoria cu Ana), Ion iese la câmp sa le vadă. Satisfactia de a fi dobândit
pământul iubit face din el un personaj monumental, care capată dimensiuni
epopeice : în fața delnitelor sale, care acum i se închinau, Ion se simte “mare
si puternic, ca un uriaș din basme care a biruit în lupte grele”. Tăranul
manifestă față de pământ o dragoste stranie, văzând in el imaginea unei
ibovnice ispititoare , încet, cucernic, fără să-și dea seama se lăsă în
genunchi, își coborî fruntea și își lipi buzele de pământul ud. Apoi simte cum
“lutul negru, lipicios ii tintuia picioarele, ingreunandu-le, atragadu-l ca
bratele unei iubite patimase”. Coplesit de fericire, intr-un gest de adoratie
ingenuncheaza si saruta pamantul cu voluptate, simtind un “fior rece,
ametitor”ca o presimtire rea. In acelasi timp, vede cum lutul ii imbraca
mainile “ca niste manusi de doliu”. Prin tehnica amanuntului semnificativ
este suferat finalul tragic al protagonistului, contopirea sa cu pamantul atat
de drag. Câmpurile lexicale dominante din secvenţă sunt cel al erosului
(“poftă sălbatică”, “iubite pătimașe”, “plăcere înfricoșată”) și cel al morții
(,mănuși de doiu”, ,,fior rece”), reiterând faptul că, in plan simbolic, destinul
protagonistului evoluează între două coordonate: Eros și Thanatos.
Un element de compoziție relevant pentru romanul studiat este
acţiunea. Structurat pe 13 capitole, subiectul se desfășoară pe doua planuri
narative principale, legate prin alternanţă și înlănţuire. Primul plan narativ
prezintă viaţa comunității rurale din Pripas, universul ţărănesc marcat de
drame sociale şi sufletești, o lume stratificată social în ,, bocotani”
şi ,,sărăntoci”. Al doilea plan narativ prezintă lumea intelectualităţii din
Ardeal, reprezentată de familia învățătorului Herdelea și de preotul Belciug.
Cele două planuri, deși intersectează și alternează, rămân distincte, paralele.
Ceea ce surprinde la Rebreanu este darul de a crea viaţă, pentru că în ciuda
faptului că universul ficţional este populat cu un număr foarte mare de
personaje, toate au viață proprie, fie că sunt în centrul acţiunii, fie că sunt
aduse în prim-plan doar în unele secvenţe narative. Astfel apar, rând pe
rând, figura Anei, fata bogată, dar urâtă, a Floricăi, frumoasă și săracă, Ion,
flăcăul ambiţios, dornic de parvenire, George Bulbuc, așezat și cu avere dar
greoi, Vasile Baciu, arţăgos, beţiv, dar om cu stare, Alexandru Glanetașu care
risipise zestrea Zenobiei
Scriitorul înfățișează realist această lume, stratificată social, dezbinată de
conflicte sociale, dar și de porniri instinctuale deasupra căreia se profilează
imaginea moralei creştine și a moralei colective, reliefată de crucea
strâmbă pe care e răstignit un Hristos cu fata spalacită de ploi și cu o
cununiţă de flori veștede agăţată de picioare, care te întâmpină la
intrarea în sat.
Un alt element de compoziţie sugestiv este conflictul. Conflictul
central, exterior, de natura sociala, dintre Ion si Vasile Baciu se instaleaza
inca din primele pagini ale cartii, la hora satului, adancindu-se progresiv.
Acest conflict este iscat de faptul ca flacaul sarac ravneste pamantului
“bocotanului” si, pentru a le obtine, trebuie sa se insoare cu fiica acestuia,
Ana. In cele din urma, Ion isi va atinge scopul, dar nu se va bucura prea mult
timp de averea dobandita prin viclenie (o seduce pe Ana, o lasa insarcinata si
il obliga pe Vasile Baciu sa ii dea averea). In cele din urma, va fi ucis de
rivalul sau, George Bulbuc.
Drama lui Ion este drama taranului marginalizat de comunitate pentru
ca este sarac. Mandru si constient de calitatile sale, el nu-si accepta conditia
umila si este pus in situatia de a alege intre iubirea pentru Florica si averea
Anei. Astfel, conflictul exterior este dublat de cel interior, intre “glasul
pamantului si glasul iubirii”. Cele doua chemari launtrice se manifesta
succesiv, nu simultan (la inceput este mai puternica dorinta de a parveni prin
casatorie si abia dupa accea isi satisfice aceasta dorinta, se intreaba retoric
“Ce folos…daca cine ti-e drag pe lume nu e al tau?”. Exista momente in care
eroul oscileaza intre Ana (pamanturile) si Florica (iubirea), unul dintre
acestea fiind chiar in ziua nuntii; “Adica, ce-ar fi oare daca as lua pe Florica si
am fugi amandoi in lume…Dar tot atat de repede ii venira in minte
pamanturile si adauga cu dispret : Si sa raman tot calic, pentru o muiere? …
Apoi sa nu ma trasneasca Dumnezeu din senin?”.
Prin urmare, ,Ion” este un roman reprezentativ pentru evidenţierea
viziunii asupra universului rural și a condiţiei țăranului român de la începutul
secolului trecut. Obiectivitatea narativă fundamentală, viziunea realistă,
caracterul mimetic, verosimilul întâmplărilor au determinat critica literară să
considere romanul drept cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii
române” (Eugen Lovinescu).