UNIVERSITATEA „DANUBIUS“ DIN GALAŢI

DEPARTAMENTUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ ŞI FRECVENŢĂ REDUSĂ

FACULTATEA DE DREPT

DREPT PROCESUAL PENAL II

CURS ID/FR

DRAGU CREŢU
CONSTANTIN TANASE
MONICA POCORA

Editura Universitară Danubius, Galaţi

2014
 © Toate drepturile pentru această lucrare sunt rezervate autorului. Reproducerea ei
integrală sau fragmentară este interzisă.

Editura Universitară „Danubius” este recunoscută de

Consiliul Naţional al Cercetării Ştiinţifice
din Învăţământul Superior (cod 111/2006)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CREŢU, DRAGU
Drept procesual penal II Curs ID/FR/ Dragu Creţu, Constantin Tănase,
Monica Pocora. - Ed. a 2-a. - Galaţi : Editura Universitară Danubius, 2014
ISBN 978-606-533-330-7

I. Tănase, Constantin
II. Monica Pocora

343(498)(075.8)

Tipografia Zigotto Galaţi

Tel.: 0236.477171

Drept procesual penal – I 2

CUPRINS
1. URMĂRIRE PENALĂ
1.1. Dispoziţii generale............................................................................................................11
1.2. Competenţa organelor de urmărire penală...................................................................18
1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.................22
1.4. Efectuarea urmăririi penale............................................................................................27
1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței......................................................................40
1.6. Reluarea urmăririi penale...............................................................................................44
1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală....................................47
Rezumat...................................................................................................................................57
Teste de autoevaluare.............................................................................................................57
Bibliografie minimală.............................................................................................................58

2. JUDECATA
2.1. Dispoziţii generale privind judecata...............................................................................61
2.2. Procedura de judecată în primă instanţă......................................................................72
2.3. Căile de atac ordinare......................................................................................................86
2.4. Căile extraordinare de atac...........................................................................................104
Rezumat.................................................................................................................................124
Teste de autoevaluare...........................................................................................................124
Lucrare de verificare............................................................................................................125
Bibliografie minimală...........................................................................................................125

Drept procesual penal – I 3

3. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE
3.1. Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale.......................128
3.2. Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârilor penale
definitive.................................................................................................................................139
Rezumat.................................................................................................................................148
Teste de autoevaluare...........................................................................................................148
Bibliografie minimală...........................................................................................................150

4. PROCEDURI SPECIALE
4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției...........................................................................152
4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice..............................................................154
4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori...................................................................156
4.4. Alte proceduri speciale..................................................................................................162
4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală...................................................168
Rezumat.................................................................................................................................180
Teste de autoevaluare...........................................................................................................180
Bibliografie minimală ..........................................................................................................181
Lucrare de verificare............................................................................................................182
Bibliografia de elaborarea a cursului..................................................................................183

Bibliografie (de elaborare a cursului)

Drept procesual penal – I 4

INTRODUCERE
Modulul intitulat Drept procesual penal - partea specială se studiază în anul
III sem. al II-lea şi vizează dobândirea de competenţe în domeniul dreptului
procesual penal.
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de competenţe
generale.

Competențele pe care le vei dobândi sunt următoarele:

 încadrarea disciplinei Drept procesual penal - partea specială în

cadrul sistemului ştiinţelor juridice;
 operarea cu noţiunile specifice părţii speciale a dreptului procesual
penal;
 explicarea şi interpretarea unor idei, proiecte, procese, precum şi a
conţinuturilor teoretice şi practice ale acestei discipline;
 asumarea principiilor pe baza cărora funcţionează disciplina drept
procesual penal - partea specială;
 interpretarea normele de drept procesual penal în raport cu situaţiile
concrete

Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:

o Urmărirea penală;
o Judecata;
o Executarea hotărârilor penale
o Proceduri speciale

În prima unitate de învăţare, intitulată Urmărirea penală, vei regăsi

operaţionalizarea următoarelor obiective specifice, astfel încât vei avea
capacitatea:
- să delimitezi principiile specifice urmăririi penale;
- să descrii problematica etapelor şi stadiilor urmăririi penale;
- să identifici procedura trimiterii în judecată;
- să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică
urmăririi penale,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun exerciţii şi teste adecvate.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a doua unitate de învăţare, Judecata,
vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei dobândi
capacitatea:
- să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii
procesual penale în materia etapei judecăţii;

Drept procesual penal – partea specială 6

 - să descrii, în maximum două pagini, principiile acestei etape a
procesului penal;
- să delimitezi fazele şi stadiile specifice judecăţii,
care îţi vor permite să înţelegi că aplicarea dreptului operează cu metode
convergente situaţiei concrete. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a
cunoştinţelor, vei rezolva o lucrare de evaluare pe care, după corectare, o vei
primi cu observaţiile adecvate şi cu strategia corectă de învăţare pentru
modulele următoare.
În a treia unitate de învăţare, intitulată Executarea hotărârilor penal, vei regăsi
operaţionalizarea altor obiective specifice, vei fi în consecinţă capabil:
- să descrii conceptele de cale ordinară şi cale extraordinară de atac;
- să argumentezi în maxim două pagini necesitatea reglementării căilor de
atac;
- să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica căilor ordinare şi extraordinare de atac,
după ce vei studia conţinutul cursului şi vei parcurge bibliografia recomandată.
Pentru aprofundare şi autoevaluare îţi propun alte exerciţii şi alte teste.
După ce ai parcurs informaţia esenţială, în a patra unitate de învăţare Proceduri
speciale, vei achiziţiona, odată cu cunoştinţele oferite, noi competenţe şi vei
avea capacitatea:
- să explici conceptul de punere în executare a hotărârilor penale
definitive;
- să evidenţiezi modurile de executare a hotărârilor penale, în funcţie de
natura sancţiunii de drept penal;
- să enumeri argumentat procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură penală, dar şi în legile speciale,
care îţi vor permite să sesizezi caracterul sistematic al organizării acestor
proceduri. Ca sa îţi evaluez gradul de însuşire a cunoştinţelor, vei rezolva o
lucrare de evaluare pe care, după corectare, o vei primi cu observaţiile adecvate
şi cu strategia corectă de învăţare pentru modulele următoare.
Pentru o învăţare eficientă, ai nevoie de următorii paşi obligatorii:
 citeşti modulul cu maximă atenţie.
 evidenţiezi informaţiile esenţiale cu culoare, le notezi pe hârtie sau le
adnotezi în spaţiul alb rezervat.
 răspunzi la întrebări şi rezolvi exerciţiile propuse.
 mimezi evaluarea finală, autopropunându-ţi o temă şi rezolvând-o fără să
apelezi la suportul scris.
 compari rezultatul cu suportul de curs şi îţi explici de ce ai eliminat
anumite secvenţe.
 în caz de rezultat îndoielnic, vei relua întreg demersul de învăţare.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate două lucrări de
verificare pe care le vei regăsi la sfârşitul unităţilor de învăţare 2 şi 4. Vei
răspunde în scris la aceste cerinţe, folosindu-te de suportul de curs şi de resurse
bibliografice suplimentare. Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să
operaţionalizezi competenţele. Se va ţine cont de acurateţea rezolvării, de
modul de prezentare şi de promptitudinea răspunsului. Pentru neclarităţi şi
informaţii suplimentare vei apela la tutorele indicat.
Drept procesual penal – partea specială 7
 Răspunsurile la examen/colocviu/lucrări practice - 80%; activităţi aplicative
atestate/laborator/lucrări practice/proiect etc. - 10%; teste pe parcursul
semestrului - 5% şi teme de control - 5%.

N.B. Informația de specialitate oferită de curs este minimală. Se impune în

consecință, parcurgerea obligatorie a bibliografiei recomandate si rezolvarea
sarcinilor de lucru, a testelor şi lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei
putea fi evaluat cu o notă corespunzătoare efortului de învățare.

Drept procesual penal – partea specială 8

Dragu Creţu Urmărirea penală

1. URMĂRIRE PENALĂ

1.1. Dispoziţii generale........................................................................................................11

1.2. Competenţa organelor de urmărire penală...............................................................18
1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală.............22
1.4. Efectuarea urmăririi penale........................................................................................27
1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței..................................................................40
1.6. Reluarea urmăririi penale...........................................................................................44
1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală................................47
Rezumat................................................................................................................................57
Teste de autoevaluare..........................................................................................................57
Bibliografie minimală.........................................................................................................58

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să delimitezi principiile specifice urmăririi penale;
 să descrii problematica etapelor şi stadiilor urmăririi penale;
 să identifici procedura trimiterii în judecată;
 să dezvolţi într-un eseu de o pagină, la alegere, problematica specifică
urmăririi penale

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Drept procesual penal – partea specială 9

Dragu Creţu Urmărirea penală

Drept procesual penal – II 10

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.1. Dispoziţii generale

Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind reglementată în
cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art. 285-341.
Activitatea de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor procesului penal
datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate pe parcursul desfăşurării ei.
Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru cunoaşterea
împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării făptuitorului, strângerea probelor,
stabilirea răspunderii în vederea trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat realizarea reprimării
prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi atribuţii specifice acestei faze
procesuale.

Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi măsuri procesuale şi procedurale

efectuate în ordinea şi în formele prevăzute de lege, de către autorităţile judiciare,
părţile, subiecții procesuali principali și alți subiecți procesuali din proces, îndeplinind
un obiect limitat în realizarea scopului procesului penal 1.
Procesul penal are drept scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care
constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă la
răspundere penală.

Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de combatere a fenomenului

infracţional prin mijloace de drept penal.
În viziunea noului Cod de procedură penală, urmărirea penală are drept unic scop
strângerea de probe care sunt necesare procurorului competent, pentru a dispune
trimiterea în judecată sau a soluţiei de netrimitere în judecată.
Urmărirea penală va fi concepută ca având două etape, etapa de investigare a faptei şi
etapa de investigare a persoanei.
Etapa de investigare a faptei va începe prin sesizarea organelor judiciare competente
(poliţia judiciară sau procurorul) şi se va încheia prin inculparea unei persoane
determinate, care se va realiza printr-un act formal.
În această etapă, persoana cu privire la care, din investigaţii, rezultă bănuiala
rezonabilă că a săvârşit o infracţiune și se va începe urmărirea penală împotriva ei
purta denumirea de suspect.
Etapa de investigare a persoanei va începe prin începerea urmăririi penale urmată de
decizia de inculpare a unei persoane (inculpat), care se realizează prin punerea în
mişcare a acţiunii penale, atunci când, din cercetările efectuate, rezultă motive
verosimile de a crede că această persoană a săvârşit fapta investigată.
Noul Cod de procedură penală, reglementează soluţiile alternative la urmărire, date în
competenţa procurorului, respectiv a renunţării la urmărire, cu sau fără aplicarea unei
sancţiuni, în cazuri în care gravitatea infracţiunii este redusă, măsura este
proporţională cu gravitatea învinuirii, iar aplicarea unei sancţiuni este suficientă
pentru a pune capăt tulburării provocate de infracţiune şi a realiza îndreptarea
inculpatului.

1 Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.

Drept procesual penal – II 11

Dragu Creţu Urmărirea penală

Renunţarea la urmărirea dispusă de către procuror, cu aplicarea unor sancţiuni, va fi

supusă confirmării judecătorului, pentru a respecta principiul potrivit căruia
judecătorul este garantul libertăţilor fundamentale.
Noul Cod de procedură penală, reglementeză strict cazurile în care se începe urmărirea
penală şi instituie o procedură preliminară de verificare a legalităţii şi temeiniciei
rechizitorului, denumită procedura de cameră preliminară, astfel încât, dacă nu sunt
suficiente probe, instanţa judecătorească să nu fie încărcată inutil cu o cauză care nu
poate conduce la o condamnare.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin
administrarea de probe.

1.1.1. Obiectul urmăririi penale

Urmărirea penală constituie prima din cele trei faze ale procesului penal român,
potrivit reglementării date în Titlul I al Părţii Speciale a Codului de procedură penală.
În redactarea iniţială a Codului de procedură penală din 1936, urmărirea penală
constituia o activitate exercitată de către procuror sau partea vătămată prin care se
punea în mişcare acţiunea penală în faţa instanţei de judecată.
Codul de procedură penală din 1936, reglementa urmărirea penală sub denumirea de
„Primele cercetări, urmărirea şi instrucţia”.
Dispozițiile privind primele cercetări, reglementau activitatea de strângere a probelor
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, finalizată de către procuror prin trimiterea
în judecată a învinuitului sau sesizarea judecătorului de instrucţie, în vederea efectuării
instrucţiei prealabile.
Astfel sesizat, judecătorul de instrucţie efectua instrucţia prealabilă, activitate ce
consta în evaluarea probatoriilor, finalizată prin ordonanţa de trimitere în judecată sau
de scoaterea de sub urmărire.
În urma modificărilor aduse prin Legea nr. 3 din 4 aprilie 1956, cabinetele de
instrucţie şi-au încetat activitatea, urmărirea penală desfăşurându-se sub forma
cercetării penale şi anchetei penale.
Cercetarea penală era efectuată de către organele de poliţie (fosta miliţie) iar ancheta
penală era instrumentată de procurori.

Urmărirea penală a primit numeroase definiţii, apropiate ca sens şi conţinut 2, din care
rezultă că aceasta constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire penală în
care se strâng şi se verifică probele cu privire la săvârşirea infracţiunii, se descoperă
făptuitorul stabilindu-se răspunderea acestuia în vederea trimiterii în judecată.
Legiuitorul a definit obiectul urmăririi penale în art.285 din Codul de procedură
penală ca fiind strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune şi la stabilirea răspunderii
penale a acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea
în judecată.

2 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală. Partea specială, [Link], ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, p.23.

Drept procesual penal – II 12

Dragu Creţu Urmărirea penală

Prin „strângerea probelor necesare” cu privire la învinuirea adusă unei persoane se

înţelege atât descoperirea probelor cât şi evaluarea lor de către organele de cercetare
penală, dacă sunt suficiente pentru a se dispune trimiterea în judecată sau eventual
clasarea sau renunțarea la urmărirea penală.
Prin expresia „existenţa infracţiunilor” legiuitorul a avut în vedere orice infracţiune
indiferent de faza sau modalitatea de săvârşire (tentativă, infracţiune consumată,
infracţiune continuă, etc.).

Expresia „identificarea persoanelor care au săvârșit o infracțiune” are în vedere aflarea

datelor necesare cunoaşterii făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât ca
persoane fizice, cât şi ca identitate3.
Prin ”stabilirea răspunderii penale” se înţelege că, probatoriul administrat a lămurit
cauza sub toate aspectele, în latura penală, existând temeiuri pentru tragerea la
răspundere penală a făptuitorului.

Identificarea persoanei vătămate, face parte din obiectul urmăririi penale 4 şi prezintă
importanţă în legătură cu rezolvarea acţiunii civile a cauzei.
Organul de urmărire penală are obligația de a strânge probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări
a acesteia.
Pentru finalizarea obiectului urmăririi penale, organele de cercetare penală îşi
concretizează activitatea în acte de urmărire penală, care pot fi acte procesuale şi acte
procedurale prin care sunt aduse la îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele
procesuale5.
Actele procesuale sunt dispuse de procuror (de ex. punerea în mişcare a acţiunii
penale, luarea unora dintre măsurile de preventive, trimiterea în judecată) iar actele
procedurale ca acte de urmărire penală sunt realizate în general de organele de
cercetare penală (de ex. ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea percheziţiilor,
instrumentarea rechizitorului).
Procurorul poate să efectueze orice act de urmărire penală în cazurile pe cale le
supraveghează (art.324 alin.(2) [Link].) şi să delege, prin ordonanță, organelor de
cercetare penală efectuarea unor acte de urmărire penală în cazurile în care efectuiază
urmărirea penală potrivit legii (art. 324 alin.(3) Cod procedură penală).

1.1.2. Limitele urmăririi penale

În timp, urmărirea penală ca fază a procesului penal, îşi are limitele fixate între
momentul începerii urmării penale şi momentul finalizării activităţii de urmărire
penală, marcat de dispunerea unei soluţii care poate fi trimitere în judecată, clasarea
sau renunțarea la urmărirea penală.
Soluţia de netrimitere în judecată nu are însă caracter definitiv, existând posibilitatea
plângerii la judecătorul de cameră preliminară potrivit art. 340 și 341 Cod de
procedură penală.

3 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, [Link], [Link], R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului
de procedură penală român. Partea generală, [Link], ed. a II-a, Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.25.
4 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], [Link], Bucureşti, 1999, p.10; [Link] Tratat de
procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
5 Idem

Drept procesual penal – II 13

Dragu Creţu Urmărirea penală

Limitele urmăririi penale sunt fixate prin însăşi competenţa funcţională şi materială a
organelor de cercetare penală.
Depăşirea acestor limite sub aspectul competenţei atrage incidenţa unor sancţiuni
procedurale penale.

1.1.3. Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale

În afara regulilor fundamentale ale procesului penal, urmărirea penală se desfăşoară
pe baza unor trăsături specifice fazei respective.
Dintre acestea, în doctrină6 se apreciază că pot fi considerate specifice fazei de
urmărire penală: subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală; lipsa
de publicitate a urmăririi penale; caracterul necontradictoriu al urmăririi penale şi
caracterul preponderent al formei scrise.
§1. Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală
Spre deosebire de faza judecăţii în care potrivit art.124 din Constituţie, judecătorii sunt
independenţi şi se supun numai legii, în faza de urmărire penală, procurorii îşi
desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al controlului
ierarhic, sub autoritatea ministerului justiţiei 7.
Procurorul are printre atribuţiile sale, înscrise în art.61 alin.(1) şi art.63 alin.(1) din
Legea nr.304/2004 de organizare judecătorească, şi pe aceea de supraveghere a
activităţii de cercetare penală efectuată de organele de poliţie judiciară şi de alte
organe de cercetare penală.
Astfel, potrivit art.303 alin. (1) [Link]., procurorul poate să dea dispoziţii cu
privire la efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală,
precum şi pentru alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea
infracţiunilor8.
În cazul neîndeplinirii sau al îndeplinirii în mod defectuos, de către organul de
cercetare penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul
organului de cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să
comunice procurorului măsurile dispuse.
§2. Lipsa de publicitate a urmăririi penale
Această trăsătură cunoscută anterior sub denumirea de „caracterul secret al urmăririi
penale”, şi aceasta nu în sensul că participanţii din cauza penală nu aveau cunoştinţă
despre anumite activităţi efectuate de organele de cercetare penală 9, ci în sensul că
actele aflate în cauza respectivă puteau fi cunoscute numai de către anumiţi subiecţi
oficiali, cauza nefiind publică.
Modificările şi completările aduse Codului de procedură penală de la 1968, au
diminuat această trăsătură a fazei de urmărire penală, fără însă a o transforma într-o
fază cu caracter public10.

6 I. Neagu, [Link].p.401
7 Art.132 (1) din Constituţia României.
8 Art.219 (2) Cod de procedură penală.
9 Învinuitul cunoştea anumite lucrări, martorii aveau cunoştinţă despre declaraţiile date.

Drept procesual penal – II 14

Dragu Creţu Urmărirea penală

Prin 285 alin. (2) din noul Cod de procedură penală s-a consacrat regula potrivit căreia
procedura din cursul urmăririi penale este ne publică.
Desfăşurarea activităţilor de urmărire penală în condiţii de publicitate ar îngreuna
aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de administrare a probatoriilor.
Spre deosebire de reglementarea actuală, noul Cod de procedură penală, dă
posibilitatea procurorului de a restricţiona motivat şi pentru o perioadă determinată de
timp dreptul de a consulta actele dosarului, dacă se aduce atingere bunei desfăşurări a
urmăririi penale.
§3 Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale

În literatura de specialitate se susţine că lipsa de contradictorialitate în faza urmăririi

penale este determinată de faptul că un singur organ judiciar, şi anume procurorul
întruneşte în persoana sa funcţiile procesuale de învinuire, apărare şi de soluţionare a
cauzei penale11.
Cu toate acestea, contradictorialitatea este posibilă în faza urmăririi penale, ca de
exemplu în cazul confruntării; 12 în cazul arestării inculpatului de către instanţa de
judecată, după ascultarea sa etc.

Absenţa contradictorialităţii conferă urmăririi penale, celeritate în rezolvarea cauzelor.

§4. Caracterul preponderent al formei scrise
Actele procesuale şi procedurale ale organelor de urmărire penală se realizează în
forma scrisă.
Pentru activitatea de urmărire penală această formă devine preponderentă, căpătând
eficacitate şi relevanţă juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub forma
scrisă13 iar pe de altă parte pe parcursul urmăririi penale părţile nu pot acţiona decât în
scris prin cerere şi memorii scrise.
Forma preponderent scrisă nu trebuie înţeleasă în sensul excluderii posibilităţii
limbajului oral între participanţii în cauza penală.

Sarcina de lucru 1
Evidenţiază, în câteva fraze, principiile fazei de urmărire penală

10 Art.171 Cod procedură penală, „învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul
urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept”.
11 Gr. Theodoru, [Link].p.51
12 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, [Link], [Link] Print, Bucureşti, 1999.
13 Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.

Drept procesual penal – II 15

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.1.4 Organele de urmărire penală

Actualul Cod de procedură penală, reglementează prin prevederile înscrise în art. 30 și
55-59, organele de urmărire penală care realizează activităţile ce au loc în această fază
procesuală.
Potrivit art. 55 alin. (1) [Link]., organele de urmărire penală sunt: procurorul;
organele de cercetare penală ale poliției judiciare și organele de cercetare penală
speciale.
În cadrul organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare 14 funcţionează lucrători
specializați (ofiţeri şi agenţi de poliţie) din cadrul Ministerului Afacerilor Interne
anume desemnați în condițiile legii speciale, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ori
avizul procurorului desemnat în acest sens și îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea
procurorului general15.
Organele de cercetare penală speciale sunt menţionate în art.55 alin. (5) [Link].:
ofiţerii anume desemnaţi în condițiile legii, care au primit avizul conform al
procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
În scopul efectuării cu celeritate şi în mod temeinic a activităţilor de descoperire şi de
urmărire a infracţiunilor de corupţie, în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie
funcţionează ofiţeri de poliţie, constituind poliţia judiciară a Direcţiei Naţionale
Anticorupţie16.
Ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară funcţionează şi în cadrul structurilor Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism 17.
Organele de urmărire penală sunt obligate să strângă probele necesare pentru aflarea
adevărului şi pentru lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări
a acesteia18, adunând probele atât în favoarea cât şi în defavoarea suspectului sau
inculpatului.
Rolul activ al organelor de urmărire penală, trebuie să se manifeste chiar dacă
învinuitul sau inculpatul recunoaşte fapta.
Tot în virtutea rolului activ, organul de urmărire penală, este obligat să explice
învinuitului sau inculpatului, precum şi celorlalte părţi drepturile lor procesuale.
Sub acest aspect exemplificăm: obligaţia încunoştinţării suspectului sau inculpatului,
înainte de a fi ascultat despre acuzaţia adusă; dreptul de a fi asistat de un apărător
când asistenţa juridică este obligatorie; dreptul de a nu face nicio declaraţie,
atrăgându-i-se atenţia că ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa.
În art.6 paragraful 3 lit. a din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului se prevede
în mod expres dreptul acuzatului „să fie informat în termenul cel mai scurt, într-o

14 Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în [Link]. nr.869 din 23 septembrie
2004.
15 Alin.(3) al art.201, a fost modificat prin O.U.G. nr.60/2006.
16 Art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, modificată prin Legea nr.54/2004.
17 Art.27 din Legea nr.508/2004.
18 Art.306 alin.(1) Cod de procedură penală.

Drept procesual penal – II 16

Dragu Creţu Urmărirea penală

limbă pe care o înţelege, şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei

împotriva sa”.
Într-o speţă19, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, a constatat că informaţiile
conţinute în actul de acuzare s-au caracterizat prin imprecizie cu privire la detalii
esenţiale, precum locul şi data comiterii infracţiunii imputate, acestea fiind de
nenumărate ori contrazise şi schimbate în cursul procesului, scurgându-se o lungă
perioadă de timp între momentul inculpării şi data trimiterii în judecată, contrastând cu
rapiditatea derulării fazei de judecată. Deci echitaţia ar fi impus să se ofere
reclamantului (inculpat în cauza penală) mai multe posibilităţi şi facilităţi pentru a-şi
organiza apărarea în mod concret şi efectiv, ceea ce nu s-a făcut.

Într-o altă cauză 20 referitoare la „recalificarea juridică a faptei imputate celui acuzat”,
constând în schimbarea încadrării juridice din „deturnare de fonduri” (la prima
instanţă), în „escrocherie” (în instanţa de apel), reclamantul a invocat faptul că această
recalificare juridică l-a împiedicat să-şi exercite dreptul la apărare, nefiind informat
din timp cu privire la noua calificare juridică a faptei pentru care a fost trimis în
judecată.

În practica judiciară21, s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art.306 [Link], alături de

alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea urmării penale şi
sesizarea instanţei, determină refacerea urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind
incidente prevederile art.334 Cod procedură penală.
În desfăşurarea urmăririi penale, organele de urmărire penală dispune asupra actelor
sau măsurilor procesuale prin ordonanţă si formulează propuneri prin referat (art. 286
alin. 4).
Ordonanţa trebuie motivată, iar conţinutul acesteia este fixat de art.286 alin.(2)
[Link].
Ordonanţele organului de urmărire penală sunt acte procedurale şi atestă aducerea la
îndeplinire a sarcinilor ce decurg din actele sau măsurile procesuale 22.
Întrucât ordonanţa este un act procedural complet, neobservarea condițiilor legale de
întocmire atrage sancțiuni în legătură cu acest act de dispoziţie 23.
Potrivit art. 306 alin.(5) [Link]., când organul de cercetare penală consideră că
este cazul să fie luate anumite măsuri, face propuneri motivate.
Propunerile se concretizează prin referate 24, alteori procese-verbale25.

19 A se vedea CEDO, decizia din 25 iulie 2000, în cauza Mattoccia contra Italiei, paragraful 61, în “Recueil 2000- IX”,
p.71, citată în, Proces echitabil – jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, V. Pătulea, Ed.
I.R.D.O., Bucureşti 2007, p.219
20 A se vedea CEDO, decizia din 1 martie 2001, în cauza Dolles contra Ungariei, paragraful 48, în Recueil 2001- II”,
[Link].p. 220
21 Codul de procedură penală comentat, N. Volonciu, A. Tuculeanu, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.8, ICCJ, Secţia
penală, decizia nr.1168/2004, în Al. Vasiliu, Nulităţile în procesul penal. Practică judiciară, Ed. Hamangiu, 2006, p.122.
22 Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p.115.
23 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, 2007, p.530.
24 Art.259-260 Cod procedură penală: referatul de terminare a urmăririi penale; referatele cu propuneri pentru luarea unor
măsuri preventive (art.138 Cod procedură penală); referat pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234 Cod
procedură penală).
25 Procesul-verbal în cazul cercetării la faţa locului (art.131 Cod procedură penală) al confruntării (art.88 Cod procedură
penală), procesele- verbale întocmite de organele de cercetare (art.214).

Drept procesual penal – II 17

Dragu Creţu Urmărirea penală

Când legea prevede că un act sau o măsură procesuală să fie încuviinţată, autorizată
sau confirmată de procuror, un exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne
la procuror.26

26 Alineatele (2) şi (3) ale art.205 au fost introduse prin art.I pct.115 din Legea nr.356/2006 pentru modificarea şi
completarea Codului de procedură penală.

Drept procesual penal – II 18

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.2. Competenţa organelor de urmărire penală

A stabili competenţa unui organ de urmărire penală înseamnă a verifica dacă un organ
are drepturi şi obligaţii de a proceda la efectuarea urmăririi în cauza respectivă.
Pentru delimitarea sarcinilor ce revin fiecărui organ de urmărire penală, în Titlul III,
capitolul II al părţii generale a Codului de procedură penală, este reglementată
competenţa materială, competenţa teritorială şi competenţa funcţională.
Actele de cercetare penală sunt acte procedurale şi constau în procedeele probatorii
prin care se obţin mijloacele de probă27.
În compunerea organelor de urmărire penală intră procurorul, organele de cercetare ale
poliţiei judiciare şi organele de cercetare speciale.

1.2.1. Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

Organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare este reglementată de Legea nr. 364/2004,
potrivit căreia poliţia judiciară este organizată şi funcţionează în cadrul structurilor
specializate ale Ministerului Afacerilor Interne.
Conform art.2 din Legea nr.364/2004, poliţia judiciară este constituită din ofiţeri şi
agenţi de poliţie specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a începerii
urmăririi penale şi de cercetare penală.
Ofiţerii şi agenţii specializaţi au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare.
Aşadar, nu toţi lucrătorii de poliţie sunt organe de cercetare penală.
În ceea ce priveşte competenţa organelor de cercetare penală, art.207 Cod procedură
penală, prevede că organele de cercetare ale poliţiei judiciare efectuează urmărirea
penală, pentru orice infracţiune care nu este dată, în mod obligatoriu, în competenţa
altor organe de cercetare penală.
Prin urmare, putem spune că organele de cercetare ale poliţiei judiciare au o
competenţă materială generală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare nu sunt competente în cazul infracţiunilor
pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror şi în
cazurile în care cercetarea penală se efectuează în mod obligatoriu de organele de
cercetare penală speciale.
Cercetarea penală, în anumite condiţii poate fi efectuată şi de poliţiştii care nu fac
parte din poliţia judiciară, cu obligaţia pentru aceştia de a încunoştinţa de îndată
procurorul sau organele de cercetare ale poliţiei judiciare cu privire la cele constatate
şi de a le înainta, actele încheiate28.
Organele Serviciului Român de Informaţii 29, nu pot efectua acte de cercetare penală,
dar la cererea organelor competente pot acorda sprijin la realizarea unor activităţi de
cercetare penală pentru infracţiuni privind siguranţa naţională.
În privinţa competenţei teritoriale, potrivit art.45 [Link]., dispoziţiile prevăzute în
art.30-36 [Link]., se aplică în mod corespunzător şi în cursul urmăririi penale.
27 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528
28 Art.3 din Legea nr.364/2004.
29 Art.13 din Legea nr.14/1992 privind organizarea şi funcţionarea Serviciului Român de Informaţii, cu modificările şi
completările ulterioare.

Drept procesual penal – II 19

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.2.2. Competenţa organelor de cercetare speciale

Potrivit legii, în anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunii săvârşite sau având în
vedere calitatea făptuitorului, urmărirea penală se efectuează de către organele de
cercetare speciale.

Organele de cercetare penală specială efectuiază acte de urmărire penală numai în

condițiile prevăzute de lege, corespunzător specializării structurii din care fac parte,în
cazul săvârșirii infracțiunilor de către militari sau în cazul săvârșirii infracșiunilor de
corupție și de serviciu prevăzute de Codul penal săvârșite de către personalul navigant
al marinei civile, dacă fapta a pus sau a putut pune țn pericol siguranța navei sau a
navigației ori a personalului.

Cei care fac demersurile şi cei desemnaţi au o competenţă de cercetare obligatorie şi

exclusivă30 cu privire la infracţiunile şi persoanele la care se referă art.54 alin.(2) Cod
procedură penală.

1.2.3. Competenţa procurorului în faza urmăririi

Din dispozițiile art. 56 Cod procedură penală, rezultă că urmărirea penală poate fi
efectuată de procuror în orice cauză penală, neexistând dispoziţii care să-i interzică
acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei asemenea activităţi.
Legea stabileşte cazurile în care urmărirea penală este obligatorie pentru procuror.
Cazurile date în mod obligatoriu în competenţa de urmărire penală a procurorului sunt
stabilite în raport cu gravitatea infracţiunii cât şi a calității persoanei.
Urmărirea penală se efectuiază, în mod obligatoriu,de către procuror:
a)în cazul infracțiunilor pentru care competența de judecată în primă instanță aparține
Înaltei Curți de Casație și Justiție sau curții de apel;
b) în cazul infracțiunilor prevăzute de art. 188-191, art. 279 și art. 289-294 din Codul
penal;
c) în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție depășită, care au avut ca urmare moartea
unei persoane;
d) în cazul infracțiunilor pentru care competența de a efectua urmărirea penală
aparține Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și
Terorism sau Direcției Naționale Anticorupție;
e) în alte cazuri prevăzute de lege.
Urmărirea penală în cazul infracțiunilor săvârșite de militari se efectuiază, în mod
obligatoriu, de procurorul militar.
Procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua în vederea efectuării
urmăririi penale cauze de competenţa parchetelor ierarhic inferioare prin dispoziţia
conducătorului parchetului ierarhic superior când:
a) imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită împrejurărilor cauzei,
duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
b) una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv printre
procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari ori grefierii
instanţei;

30 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, [Link].p.209

Drept procesual penal – II 20

Dragu Creţu Urmărirea penală

c) există pericolul de tulburare a ordinii publice;

d)urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită complexităţii cauzei ori
altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală.
În cazurile preluate de parchetele ierarhic superioare în grad, procurorii pot infirma
actele şi măsurile luate de procurorii din parchetele ierarhic inferioare, dacă sunt
contrare legii.
În exercitarea atribuţiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, poate emite ordine cu caracter intern 31.
Printr-un astfel de ordin, procurorul general poate dispune ca efectuarea urmăririi
penale să fie făcută în mod obligatoriu de către procuror şi în alte cauze.
În privinţa limitelor controlului ierarhic, Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, prevede că dispoziţiile procurorului ierarhic superior sunt obligatorii dacă
sunt date în scris şi în conformitate cu legea.
Aceste dispoziţii nu privesc soluţii date de procuror în cursul urmăririi penale şi nici
concluziile pe care le susţine procurorul în cazurile aflate pe rolul instanţelor
judecătoreşti.
Intervenţiile procurorului ierarhic superior, în orice formă, pot fi contestate la
Consiliul Superior al Magistraturii.

1.2.4. Condiţii pentru realizarea urmăririi penale de către procuror

Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în principiu în aceleaşi condiţii
ca şi activitatea de cercetare penală desfăşurată de organele de cercetare penală 32.
Unele din actele procurorului care efectuează urmărirea penală au nevoie de acordul
anumitor organe superioare33 ( de exemplu, verificarea rechizitoriului, potrivit art. 328
alin. (1) Cod de procedură penală).
Verificările efectuate de procurorul ierarhic superior, în temeiul principiului
controlului ierarhic, implică, după caz, aprobarea actului sau infirmarea acestuia 34.
Potrivit art. 23 alin.(3) din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, soluţiile procurorilor stagiari trebuie contrasemnate de procurorii care îi
coordonează.

1.2.5. Dispoziţii speciale privind competenţa organelor de cercetare penală

În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire penală, se aplică
după caz, regulile privitoare la competenţa infracţiunilor săvârşite în ţară (art.41
[Link].), sau cele privitoare la infracţiunile săvârşite în străinătate (art.42
[Link].).
Dispoziţiile menţionate sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 281 alin.
(1) lit. b) Cod de procedură penală), organul de urmărire penală fiind obligat să-şi

31 Art.76 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

32 N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, [Link], [Link], Bucureşti, 2001, p.21
33 Idem
34 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, [Link].p.23

Drept procesual penal – II 21

Dragu Creţu Urmărirea penală

verifice competenţa după ce a fost sesizat.

Dacă organul de cercetare penală constată că nu este competent să efectueze
cercetarea, va trimite de îndată cauza procurorului care exercită supravegherea, în
vederea sesizării organului competent.
Când lipsa de competenţă este constatată de procuror, acesta îşi va declina competenţa
în favoarea procurorului competent, prin ordonanţă.
Dispoziţiile art. 59 [Link]., permit o extindere limitată a competenţei organelor de
cercetare penală, în cazurile în care actele de cercetare nu suferă amânare.
Cercetările efectuate prin intermediul comisiei rogatorii sau a delegării trebuie
realizate numai în cazul actelor procedurale sau prin apelare la un organ ierarhic
inferior35.

1.2.6. Actele încheiate de unele organe de constatare

Codul de procedură penală, reglementează prin art. 61 şi art. 62, categoriile de organe
de constatare ce pot încheia acte de constatare în cazul săvârşirii de infracţiuni.

Sunt organe de constatare, potrivit art.214 [Link]., organele inspecţiilor de stat,

ale altor organe de stat, precum şi ale autorităților publice, instituțiilor publice sau ale
altor persoane juridice de drept public pentru infracţiunile care constituie încălcări
ale dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare o controlează potrivit legii; organele
de control și cele de conducere ale autorităților administrației publice, instituții publice
sau ale altor persoane juridice de drept public, pentru infracțiunile săvârșite în legătură
cu serviciul de către cei aflați în subordinea ori sub controlul lor; organele de ordine
publică și siguranță națională, pentru infracțiunile constatate în timpul exercitării
atribuțiilor prevăzute de lege.

De exemplu: actele încheiate de inspectorii pentru protecţia muncii şi calităţii

produselor, actele de constatare privind infracţiunile silvice, din regimul vamal, fiscal,
etc.
O altă categorie o constituie organele de control şi cele de conducere ale administraţiei
publice, ale altor instituții ori pesoane juridice de drept public pentru infracţiunile
săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în subordinea ori sub controlul lor; de
exemplu: actele de constatare întocmite de organele de specialitate ale administraţiei
publice centrale în materia Codului aerian (Legea nr.29/1997).
Au atribuţii de constatare a infracţiunilor ofiţerii şi subofiţerii din a cadrul
Jandarmeriei Române36.
Organele arătate au obligația să ia măsuri de conservare a locului săvârșirii infracțiunii
și de ridicare sau conservare a mijloacelor materiale de probă. În cazul infracțiunilor
flagrante, au dreptul de a face percheziții corporale sau ale vehiculelor, de a-l prinde
pe făptuitor și de a-l prezenta de îndată organelor de urmărire penală. Actele încheiate
împreună cu mijloacele materiale de probă se înaintează, de îndată, organelor de
urmărire penală.
Obligaţiile şi drepturile menţionate le au şi următoarele persoane:

35 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, [Link].p.25

36 Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române, publicată în [Link]. nr.1175 din 13
decembrie 2004.

Drept procesual penal – II 22

Dragu Creţu Urmărirea penală

- comandanţii de nave şi aeronave pentru infracţiunile săvârşite pe acestea, pe timpul

cât navele şi aeronavele pe care le comandă se află în afara porturilor sau a
aeroporturilor;
- agenţii de poliţie de frontieră, pentru infracţiunile de frontieră;
Organele mai sus arătate au dreptul de a efectua percheziţii corporale, de a verifica
lucrurile pe care le are făptuitorul şi de a prinde chiar pe făptuitor şi a-l preda de îndată
procurorului.
Procesele verbale încheiate de aceste organe constituie mijloace de probă.
Fiind sesizată cu o excepţie de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a statuat că
prevederile art.215 alin.(1) [Link]., sunt constituţionale şi nu contravin
dispoziţiilor art.21 alin.(3) din Constituţia României, care consacră dreptul părţilor la
un proces echitabil, chiar dacă sunt încheiate de alte organe decât cele de urmărire
penală37.

Sarcina de lucru 2
Evidenţiază cadrul legal al competenţei procurorului în faza de
urmărire penală (maximum o pagină).

1.3. Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

Supravegherea exercitată de către procuror în activitatea de urmărire penală reprezintă
principala sarcină a acestuia 38 având în vedere că marea majoritate a infracţiunilor sunt
instrumentate de către organele de cercetare penală.
Supravegherea realizată de procuror urmăreşte realizarea scopului general al
procesului penal, în condiţiile respectării dispoziţiilor constituţionale şi a ordinii de
drept, a drepturilor şi libertăţilor omului.
Dispoziţiile legale referitoare la supravegherea urmăririi penale sunt înscrise în
art.299-304 Cod procedură penală, dar şi în alte acte normative, precum Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară, Legea nr.364/2004 privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare.

1.3.1. Obiectul supravegherii urmăririi penale

Conţinutul obiectului supravegherii exercitate de procuror în faza urmăririi penale este
dat de conţinutul dispoziţiilor art.299 [Link]., dar şi de alte reglementări cuprinse
în alte acte normative.

37 Curtea Constituţională, decizia nr.509 din 15 iunie 2006, publicată în [Link]. nr.597 din 11 iulie 2006.
38 Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.202; [Link],
Tratat de procedură penală. Partea generală, vol.I, Ed. Paideia, Bucureşti, p.29.

Drept procesual penal – II 23

Dragu Creţu Urmărirea penală

Potrivit art.299 alin.(1) [Link]., în exercitarea supravegherii respectării legii în

activitatea de urmărire penală, procurorul veghează ca orice infracţiune să fie
descoperită, orice infractor să fie tras la răspundere penală şi nicio persoană să nu fie
urmărită penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală.
În literatura de specialitate 39, s-a arătat că procurorul, ca organ de supraveghere, are
îndatorirea să vegheze ca cercetarea penală să fie efectuată cu celeritate 40, în mod
complet şi cu respectarea dispoziţiilor legii.

Potrivit art.6 alin.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului „Orice persoană
are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil, a
cauzei sale....”.
Referitor la determinarea momentului de la care începe calculul acestui termen, Curtea
Europeană a Drepturilor Omului a statuat că acest moment este „data la care o
persoană este acuzată”, adică data sesizării instanţei competente potrivit dispoziţiilor
legii naţionale sau o „dată anterioară” (data deschiderii anchetei preliminare, data
arestării sau orice altă dată, potrivit normelor procesuale ale statelor contractante.
Curtea Europeană, face precizarea că noţiunea de „acuzaţie penală,” în sensul art.6
alin.1 din Convenţie, semnifică „notificarea oficială” care emană de la autoritatea
competentă; adică a învinuirii de a fi comis o faptă penală 41.

O altă subliniere făcută de Curte se referă la „criticile după care se apreciază termenul
rezonabil al unei procedurii penale”, statuându-se că acestea sunt: complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului (inculpatului) şi comportamentul autorităţilor 42.
Procurorul veghează la respectarea libertăţii individuale, astfel că nicio persoană să nu
fie reţinută sau asistată decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de legea penală.
Într-o formulare de sinteză, procurorul supraveghează ca urmărirea penală să fie
efectuată complet, temeinic şi operativ, ca actele de urmărire penală să fie efectuate
potrivit dispoziţiilor legale, să fie luate toate măsurile necesare pentru prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni43.
Obiectul supravegherii de către procuror a activităţii de urmărire penală diferă faţă de
supravegherea activităţii altor organe, cum sunt cele de punere în executare a
sancţiunilor aplicate.
Astfel, procurorul exercită supravegherea de pe poziţia de conducător al urmăririi, cu
drept de intervenţie şi de decizie asupra oricăror acte de urmărire penală efectuate de
organele aflate sub supravegherea sa: supravegherea este permanentă şi completă, în
sensul că se exercită din momentul începerii urmăririi penale şi până la finalizarea ei,
cuprinzând toate aspectele legalităţii şi temeiniciei 44.
Supravegherea se exercită, ca şi urmărirea penală, nepublic, necondradictoriu şi în
formă scrisă45.

39 Gr. Theodoru, [Link].p. 547

40 [Link], Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006, p.105
41 A se vedea CEDO, decizia din 25 mai 1998, în cauza Hozee contra Olandei, paragraf 43, în “Recueil....” 1998 – III-
citată în, Proces echitabil- jurisprudenţa comentată a Curţii Europene a Drepturilor Omului, [Link].,p163.
42 A se vedea CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, [Link].p.539.
43 Gr. Theodoru, [Link].p.549.
44 Idem
45 Idem

Drept procesual penal – II 24

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.3.2. Procurorul competent să exercite supravegherea urmăririi penale

În art. 55 alin.(2) Cod procedură penală, se prevede că este competent să exercite
supravegherea asupra activităţilor de cercetare penală, procurorul de la parchetul
corespunzător instanţei care, potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza respectivă.
Spre exemplu, un procuror din cadrul parchetului de pe lângă judecătorie nu va putea
supraveghea cercetarea penală efectuată de organul de poliţie competent, dacă
infracţiunea este de competenţa de judecată în primă instanţă a tribunalului.
În aceeaşi modalitate se determină supravegherea urmăririi penale şi în cauzele de
competenţa instanţelor militare.

Supravegherea actelor de cercetare penală în cauzele de competenţa secţiilor maritime

şi fluviale ale judecătoriilor şi tribunalelor se exercită de procurorii de la secţiile
maritime şi fluviale ale parchetelor corespunzătoare instanţei care judecă în primă
instanţă cauza.
Pentru situaţia prevăzută în art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, în care urmărirea
penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror, în literatura de specialitate
au fost exprimate puncte de vedere diferite.
Potrivit unor opinii, în cazul prevăzut de art. 56 alin.(3) Cod procedură penală, nu ar
exista o activitate de supraveghere a actelor de cercetare 46.
Potrivit unei alte opinii47, în cauzele în care urmărirea penală se efectuează de către
procurori, supravegherea se exercită de către primul- procuror al parchetului din care
face parte, de către adjunctul acestuia sau de procurorul şef de secţie în baza
regulamentului de ordine interioară.
Potrivit aceleiaşi opinii, dacă urmărirea penală este efectuată de primul procuror,
supravegherea se exercită de către procurorul ierarhic superior.
Considerăm că supravegherea este posibilă chiar dacă urmărirea penală este efectuată
în mod obligatoriu de către procuror, ea rezultând atât din verificarea rechizitoriului
sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim- procurorul parchetului sau după caz de
procurorul ierarhic superior.

1.3.3. Exercitarea supravegherii

Potrivit art. 302 alin.(1) Cod procedură penală, procurorul poate să dispună după
necesitate, ca într-o cauză în care cercetarea penală trebuie efectuată de un anumit
organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ.
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală se dispune de procurorul de
la parchetul care exercită supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a
organului de cercetare penală care preia cauza după încunoştinţarea procurorului care
exercită supravegherea acesteia.
În literatura de specialitate 48 s-a susţinut că o asemenea măsură se impune pentru a
asigura rezolvarea cauzei în condiţii de obiectivitate sau operativitate.

46 [Link], [Link].p.47
47 [Link], [Link].p. 550

Drept procesual penal – II 25

Dragu Creţu Urmărirea penală

O asemenea măsură poate fi luată atunci când s-a formulat o cerere de abţinere sau
recuzare, ori administrarea probelor s-ar putea face cu întârziere.
Trecerea cauzei de la un organ de cercetare penală la altul, presupune că, atât organul
de cercetare de la care se ia cauza, cât şi cel la care se trece, să se afle sub
supravegherea aceluiaşi procuror.
În cauzele în care urmărirea penală se efectuează de procuror acesta poate dispune ca
anumite acte de cercetare penală să fie efectuate de către organele de poliţie judiciară.

1.3.4. Modalităţi de exercitare a supravegherii

Pentru asigurarea respectării dispoziţiilor înscrise în art.131 alin.(3) din Constituţia
României potrivit cărora, parchetele conduc şi supraveghează activitatea de cercetare
penală a poliţiei judiciare, art. 300 alin.(1) Cod procedură penală, reia într-o
formulare mai cuprinzătoare, arătând că, procurorul conduce şi controlează nemijlocit
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de cercetare
specială.
Totodată, procurorul supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu
respectarea dispoziţiilor legale.
Pentru ca procurorul să-şi poate îndeplini atribuţiile de supraveghere a activităţii de
cercetare penală, este necesară cunoaşterea cauzelor aflate în curs de soluţionare.
Ca urmare, organele de cercetare penală sunt obligate să încunoştinţeze de îndată pe
procuror despre infracţiunile de care au luat la cunoştinţă.
După ce a fost încunoştinţat, procurorul supraveghează activitatea de cercetare penală
având la îndemână următoarele mijloace:
- poate să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să-l efectueze
personal;
Participarea procurorului la efectuarea unor acte de cercetare penală asigură
respectarea legii şi, prin capacitatea sa profesională poate da eficienţă mai mare
actului efectuat49.
- verificarea lucrărilor de cercetare penală.
În exercitarea supravegherii urmăririi penale procurorul procedează la verificarea
lucrărilor de cercetare penală, prin solicitarea, în vederea consultării, a dovezilor de la
dosarul de cercetare penală, acesta fiind obligat să le trimită, cu toate actele,
materialele şi datele referitoare la faptele care formează obiectul cercetării.
Procurorul verifică actele de cercetare penală şi cu ocazia solicitării de către organul
de cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei confirmări,
atunci când legea prevede aceasta 50 (de ex., în cazul în care organul de cercetare
penală propune procurorului punerea în mişcare a acţiunii penale, înainte de a se
pronunţa, procurorul trebuie să verifice actele care au stat la baza propunerii).

48 N. Volonciu, [Link].p.30
49 Gr. Theodoru, [Link].p.151.
50 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.27

Drept procesual penal – II 26

Dragu Creţu Urmărirea penală

Autorizaţia este prealabilă efectuării actului de urmărire penală (de exemplu,

percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată fără autorizaţia prealabilă a judecătorului
care poate fi solicitată de procuror).
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organelor de cercetare
penală, însă valabilitatea actului este supusă aprobării procurorului (de exemplu,
exhumarea în vederea constatării cauzelor morţii se face cu încuviinţarea procurorului)
În literatura juridică51 se susţine că aprobările date de procuror, în conformitate cu art.
303 alin.(1) [Link]., încuviinţarea, autorizarea, confirmarea anumitor acte de
cercetare penală, reprezintă mijloace de exercitare a supravegherii.
Potrivit art. 303 alin. (1) [Link]., procurorul poate să dea dispoziţii cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală.
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală.

În cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii în mod defectuos de către organul de cercetare

penală, a dispoziţiilor date de procuror, acesta va sesiza conducătorul organelor de
cercetare penală, care are obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice
procurorului măsurile dispuse.

Când procurorul constată că un act sau o măsură procesuală a organului de urmărire

penală nu este dată cu respectarea dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă.
După infirmare, procurorul poate dispune refacerea actului de către organul de
cercetare penală sau îl poate reface personal.
Actele sau măsurile procesuale vor fi infirmate numai în măsura în care se constată că
au produs o vătămare, iar nelegalitatea nu poate fi înlăturată decât prin anularea
acestora conforma art.197 Cod procedură penală.
Potrivit art.64 alin.(3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, soluţiile
adoptate de procuror pot fi infirmate motivat de către procurorul ierarhic superior,
când sunt apreciate ca fiind nelegale52.
În redactarea sa iniţială, textul art. 64 prevedea posibilitatea ca procurorul să conteste
măsura de infirmare la instanţa de judecată.

Aceste ultime prevederi au fost abrogate prin O.U.G. nr.50/2006, fiind declarate
neconstituţionale, deoarece se aflau în conflict cu dispoziţiile art.132 din Constituţia
României.

1.4. Efectuarea urmăririi penale

1.4.1. Sesizarea organelor de urmărire penală
Declanşarea activităţii de urmărire penală, presupune, săvârşirea unei fapte penale şi
informarea organului de urmărire penală.
Investirea organelor de urmărire penală şi începerea cercetărilor nu se poate face în
lipsa unei sesizări legale.

51 [Link],[Link].p.50; N. Volonciu, [Link].p.29; [Link], [Link].p.552

52 Alin.(3) al art.64, a fost modificat prin art.V din OUG nr.60/2006. Referitor la alin.(3) al art.64, precizăm că acesta a mai
fost modificat anterior prin O.U.G. nr.50/2006, şi s-a constatat ca fiind neconstituţională teza a doua a acestui alineat, prin
Decizia Curţii Constituţionale nr.345 din 18 aprilie 2006.

Drept procesual penal – II 27

Dragu Creţu Urmărirea penală

Sesizarea este un act dinamizator care poate declanşa urmărirea penală 53.
Sesizarea conţine atât elementul de informare, cât şi temeiul legal de declanşare a
activităţii procesuale54.

Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală, în literatura juridică se înţelege

mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre săvârşirea unei
infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se pronunţa cu privire la începerea
urmăririi penale referitoare la acea infracţiune 55.
Modurile de sesizare ale organelor de urmărire penală sunt variate în literatura de
specialitate, fiind avute în vedere diferite criterii de clasificare 56.
Sub aspectul sursei informative din care provine, sesizarea poate fi externă şi internă.
Sesizarea externă se face prin plângere sau denunţ, menţionate în doctrină ca moduri
obişnuite de sesizare, precum şi prin unele moduri speciale de sesizare, întâlnite în
situaţia în care anumite persoane au obligaţia să informeze despre săvârşirea unei
infracţiuni, aceste moduri fiind denumite şi referinţe obligatorii 57 .
Sub acest aspect sesizarea poate fi primară şi complementară 58.
Sesizarea este considerată primară, în ipoteza în care încunoştinţarea despre săvârşirea
unei infracţiuni a ajuns pentru prima oară în faţa organului de urmărire penală.
Sunt sesizări primare, plângerea, denunţul şi sesizarea din oficiu.
Sesizarea este complementară în cazul în care cauza a trecut anterior prin faţa unui alt
organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în care un organ de urmărire penală îşi
declină competenţa altui organ).
În unele situaţii, sesizarea trebuie să se facă într-un anumit mod, deoarece organele de
urmărire penală nu pot începe urmărirea penală.
Sub acest aspect, art.288 alin.(2) [Link]., prevede că, atunci când punerea în
mişcare a acţiunii penale se face numai la plângerea prealabilă ori la sesizarea sau cu
autorizarea organului prevăzut de lege, urmărirea penală nu poate începe în lipsa
acestora59.
§ 1. Plângerea
53 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, [Link]ănescu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976, p.36.
54 E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, , 1979, p.70.
55 [Link], Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
56 A se vedea, I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.417-418; N. Volonciu. Tratat de
procedură penală. Partea specială, [Link], Ed. Paideia, Bucureşti, 1999, p.55; Gr. Theodoru, Drept procesual penal.
Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.83.
57 V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de procedură penală, în R.R.D.
nr.3/1969, p.26
58 [Link], [Link].p.51.
59 Codul penal prevede că acţiunea penală se pune în mişcare numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate în cazul
următoarelor infracţiuni: art.180, art.181, art.184 alin.1 şi 3, art.192 alin.1, art.196, art.197 alin.1, art.210, art.209 3, art.213,
art.214, art.217 alin.1, art.305, art.307, art.320. Unele infracţiuni supuse plângerii prealabile sunt prevăzute în legi cu
dispoziţii penale ( de ex. Legea nr.51/1995 privind organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, art.27 alin.(2) şi (4). În
practica judiciară s-a susţinut că, în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 republicată privind societăţile
comerciale, exercitarea acţiunii în răspundere se face la sesizarea adunării generale a acţionarilor societăţii. Un alt punct de
vedere, în sensul că acţiunea penală se exercită din oficiu în cazul infracţiunilor prevăzute de Legea nr.31/1990 a fost
exprimat în literatura de specialitate, susţinându-se că exercitarea acţiunii în răspundere nu se confundă cu exercitarea acţiunii
penale. Controversa a fost rezolvată legislativ prin Legea nr.441/2006 pentru modificarea Legii nr.31/1990 republicată şi a
Legii nr.26/1990 privind registrul comerţului, republicată; Potrivit art.282 1 din legea nr.31/1990, text introdus prin Legea
nr.441/2006, acţiunea penală în cazul infracţiunilor prevăzute în prezenta lege se pune în mişcare din oficiu; N. Volonciu, Al
Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.222.

Drept procesual penal – II 28

Dragu Creţu Urmărirea penală

Potrivit art.289 alin.(1) [Link]., plângerea este încunoştinţarea făcută de o

persoană fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat prin
infracţiune.
Plângerea ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală nu poate fi confundată cu
plângerea prealabilă, aceasta din urmă fiind în acelaşi timp o condiţie de
pedepsibilitate şi procedibilitate60.
În timp ce plângerea poate fi suplinită printr-un denunţ sau sesizare din oficiu,
plângerea prealabilă nu poate fi înlocuită cu nici un alt mod de sesizare.
Pentru ca plângerea să fie considerată un mijloc legal de sesizare trebuie să cuprindă:
numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul petiţionarului ori,
pentru persoane juridice, denumirea, sediul, codul unic de înregistrare, codul de
identificare fiscală, numărul de înmatriculare în registrul comerțului sau de înscriere în
registrși ul persoanelor juridice și contul bancar, indicarea reprezentantului legal ori
convențional, descrierea faptei care formează obiectul plângerii, indicarea
făptuitorului dacă este cunoscut şi a mijloacelor de probă.
Plângerea nu trebuie să conţină încadrarea juridică a faptei 61.
Plângerea se poate face personal sau prin mandatar. Mandatul trebuie să fie special iar
procura rămâne ataşată plângerii.

În ceea ce priveşte forma sa, plângerea poate fi făcută în scris, situaţie în care trebuie
să fie semnată de petiţionar.
Lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire penală să ţină seama de
ea, putând fi considerată fie denunţ anonim, fie o sesizare din oficiu.
Plângerea poate fi făcută şi oral, caz în care se face consemnarea într-un proces-
verbal de organul care o primeşte.

În ceea ce priveşte persoanele care pot formula plângere, legea a reglementat

următoarele categorii:
a) personal de către cel căruia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune: pentru persoana
cu capacitate de exerciţiu restrânsă plângerea se va face de către părinţi, tutore,
curator;
b) prin mandatar, mandatul trebuie să fie special;
c) prin substituiţi procesuali (au calitatea de substituiţi procesuali ai persoanei
vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt şi copilul major pentru părinţi;
d) prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
(minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi persoana pusă sub interdicţie).
Plângerea penală greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată se trimite, pe cale administrativă, organului judiciar competent.
§ 2. Denunţul
În conformitate cu art. 290 [Link]., denunţul este încunoştinţarea făcută de către
o persoană fizică sau juridică despre săvârşirea unei infracţiuni.

60 I. Neagu, [Link].p.419
61 Idem

Drept procesual penal – II 29

Dragu Creţu Urmărirea penală

Spre deosebire de plângere, denunţul este un act de sesizare făcut de către o altă
persoană decât persoana vătămată prin infracţiune.
Reglementarea denunţului asigură participarea cetăţenilor la combaterea infracţiunilor
prin atragerea acestora în sesizarea organelor de urmărire penală despre infracţiunile
de a căror săvârşire au luat la cunoştinţă şi despre cei care le-au comis 62. Potrivit art.
410 şi art. 267 Cod penal, denunţul este obligatoriu, textele de lege prevăzând în mod
expres aceasta.

De exemplu, potrivit art. 410 Cod penal, nedenunțarea unor infracțiuni contra
securității naționale, din cele prevăzute în art. 394-397, art. 399-403 și art. 406-409
constituie infracțiune.
În anumite cazuri legea penală prevede că denunţul poate fi făcut de însuşi cel care a
săvârşit infracţiunea, echivalând cu recunoaşterea faptei.

De exemplu, potrivit art. 290 alin.(3) Cod penal, mituitorul nu se pedepseşte dacă
denunţă autorităţii fapta mai înainte cu organul de urmărire să fi fost sesizat pentru
acea infracţiune.
Orice persoană cu funcţie de conducere într-o unitate, sau cu atribuţii de control, care
a luat cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, este obligată să sesizeze
de îndată pe procuror sau organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară
urmele infracţiunii, corpurile delicte şi orice alte mijloace de probă.
Obligaţiile menţionate mai sus revin şi oricărui funcţionar care a luat la cunoştinţă
despre săvârşirea unei infracţiuni în legătură cu serviciul în cadrul căruia îşi
îndeplineşte sarcinile.
Omisiunea sesizării organelor de urmărire penală atrage răspunderea penală, potrivit
art. 267 Cod penal.
Potrivit art.13 din Legea nr.508/2004, persoanele cu atribuţii de conducere sau de
control au obligaţia de a sesiza Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism cu privire la orice date sau informaţii din care rezultă că s-a
săvârşit una dintre infracţiunile, date prin lege, în competenţa acestei instituţii.
Din interpretarea art. 267 Cod penal, rezultă că obligaţia sesizării revine persoanelor
cu funcţie de conducere sau cu atribuţii de control, din unitatea în care îşi desfăşoară
activitatea şi care în exercitarea atribuţiilor de serviciu iau cunoştinţă de aceste
infracţiuni.
Prin urmare, dacă aceste persoane iau cunoştinţă despre săvârşirea unor infracţiuni în
afara locului de muncă, pot sesiza organele de urmărire penală prin formularea unui
denunţ, în condiţiile art. 290 Cod procedură penală.
Sub aspectul conţinutului, art.290 alin.(2) [Link]., prevede că denunţul trebuie să
conţină aceleaşi date ca şi plângerea.
§3. Sesizarea din oficiu
Când organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei infracţiuni în mod direct
şi nu pe calea unui denunţ sau plângere, are loc o sesizare din oficiu.
Modalităţile prin care organul de urmărire penală află despre săvârşirea unei
infracţiuni sunt variate: prin intermediul mijloacelor de informare în masă, denunţuri

62 Gr. Theodoru, [Link].p.560.

Drept procesual penal – II 30

Dragu Creţu Urmărirea penală

anonime, zvonul public, cercetarea altor fapte, din activitatea serviciilor de informaţii,
etc.
§4. Plângerea prealabilă

Organele de urmărire penală nu se pot sesiza din oficiu, deşi au luat cunoştinţă de
săvârşirea unor infracţiuni prin mijloace proprii de informare, dacă este necesară
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
Plângerea prealabilă este actul procesual prin care persoana vătămată printr-o
infracţiune îşi manifestă voinţa de a fi tras la răspundere penală făptuitorul, act fără de
care nu poate interveni aplicarea legii penale şi, ca urmare, nu începe şi nici continua
urmărirea penală63.

Potrivit art. 295 alin.(1) [Link]., în cazul infracţiunilor pentru care punerea în
mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile de
către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală. Plângerea
prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau procurorului. Termenul de
introducere a acesteia este de 3 luni din ziua în care persoana vătămată a aflat despre
săvârșirea faptei. Când persoana vătămată este un minor sau un incapabil, termenul de
3 luni curge de la data când reprezentantul său legal a aflat despre săvârșirea faptei. În
cazul în care făptuitorul este reprezentantul legal al persoanei vătămate minor sau
incapabil, termenul de 3 luni curge de la data numirii unui nou reprezentant legal.
Plângerea prealabilă greșit îndreptată se consideră valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul judiciar necompetent. Plângerea prealabilă greșit îndreptată la
organul de urmărire penală sau la instanța de judecată se trimite pe cale administrativă,
organului judiciar competent.
La primirea plângerii prealabile, organul de cercetare penală verifică dacă aceasta
îndeplinește condițiile de formă și dacă a fost depusă în termenul prevăzut de lege. În
cazul în care organul de cercetare penală costată tardivitatea plângerii prealabile
înaintează procurorului actele încheiate împreună cu propunerea de clasare.
Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de urmărire penală se constată că este
necesară plângerea prealabilă, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată
și o întreabă dacă înțelege să facă plângere. În caz afirmativ, organul de urmărire
penală continuă cercetarea. În caz contrar, înaintează procurorului actele încheiate și
propunerea de clasare.
În caz de infracțiune flagrantă, organul de cercetare penală este obligat să constate
săvârșirea acesteia, chiar în lipsa plângerii prealabile. După constatarea infracțiunii
flagrante, organul de urmărire penală chiamă persoana vătămată și, dacă aceasta
declară că face plângere prealabilă, începe urmărirea penală. În caz contrar, organul de
cercetare penală înintează procurorului actele încheiate și propunerea de clasare.

1.4.2. Desfăşurarea urmăririi penale

§1. Începerea urmăririi penale
Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul de urmărire penală dispune
începerea urmăririi.64

63 Gr. Theodoru, [Link].p.561

64 I. Gorgăneanu, [Link].p.37

Drept procesual penal – II 31

Dragu Creţu Urmărirea penală

Urmărirea penală cuprinde mai multe etape procesuale, iar fiecare etapă este compusă
din stadii procesuale65, prima dintre acestea fiind începerea urmăririi penale.
Începerea urmăririi penale constituie un moment de maximă importanţă pentru că
determină limita în timp a declanşării procesului penal şi poziţia procesuală a
participanţilor fixându-le drepturile şi obligaţiile66.
Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 288
dispune prin ordonanță începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1).
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) lit. a), c) și g), data şi
ora la care s-a dispus începerea urmăririi penale şi va fi înregistrată într-un registru
special, stabilindu-se astfel momentul începerii urmării penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.16 alin. (1), organul de urmărire
penală înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de clasare.
În cazul în care procurorul constată că propunerea nu este întemeiată restituie actele 67
organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin ordonanță motivată.
Potrivit noii reglementări, în cazul infracţiunii de audienţă, începerea urmăririi penale
nu mai poate fi dispusă prin procesul- verbal întocmit de preşedintele completului de
judecată, ci prin încheierea instanţei de judecată.
Începerea urmăririi penale marchează momentul de pornire a activităţilor care
formează obiectul urmăririi penale, dar şi a procesului penal 68.
Copie de pe ordonanță se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi, după
caz, persoanei faţă de care s-a început urmărirea penală.
În procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanei juridice, potrivit
art.4797 Cod de procedură penală, organul judiciar comunică organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică,
începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în
judecată a persoanei juridice.
Comunicarea învinuirii, dacă persoana cercetată nu a aflat în alt mod despre acuzaţiile
ce i se aduc, marchează momentul de la care începe să curgă termenul privitor la
durata rezonabilă a procesului penal69 .
§2. Suspectul
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea cercetărilor nefiind necesară
cunoaşterea făptuitorului.
Când acesta devine cunoscut 70 apare posibilitatea începerii urmăririi penale „in
personam,” adică împotriva făptuitorului.
65 Gr. Theodoru, [Link].p.80.
66 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], Ed. Paideia, Bucureşti, 1993 p.64.
67 Potrivit art.220 Cod procedură penală, infirmarea se dispune prin ordonanţă.
68 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, [Link].,p.40.
69 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, 2007, p.228; C.E.D.O., cauza
Hozee c. Olandei, hotărârea din 22 mai 1998, în C. Bârsan, [Link].p.12
70 Acţiunea penală nu se poate pune în mişcare decât în contra unei persoane identificate, V. Dongoroz, [Link].p.256.

Drept procesual penal – II 32

Dragu Creţu Urmărirea penală

Acţiunea penală se exercită numai „in personam,” tragerea la răspundere penală având
o persoană certă.
Persoana faţă de care se efectuează urmărirea penală se numeşte suspect până la
punerea în mişcare a acţiunii penale.
Când suspectul a fost cunoscut, organul de urmărire penală are obligaţia de a-i aduce
la cunoştinţă, înainte de prima sa audiere, fapta pentru care este cercetat şi încadrarea
juridică, drepturile procesuale prevăzute la art. 83 [Link]. (drepturile inculpatului),
încheindu-se în [Link] sens un proces-verbal.
Totodată, au obligaţia să încunoştinţeze pe suspect, înainte de a i se lua prima
declaraţie, despre dreptul de a fi asistat de un apărător consemnându-se aceasta în
procesul-verbal de ascultare.
Omisiunea organului de urmărire penală de „a duce la îndeplinire aceste garanţii ale
dreptului al apărare, constituie o încălcare a art. 10 Cod procedură penală, dar şi a
art.6 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale 71
şi atrage incidenţa prevederilor art. 281 alin. (1) (4) lit. f) Cod procedură penală.
§3. Renunțarea la urmarirea penală

În cazul infracțiunilor pentru care legea prevede pedapsa amenzii sau pedeapsa
închisorii de cel mult 7 ani, procurorul poate renunța la urmărirea penală când, în
raport cu conținutul faptei, cu modulși mijloacele de săvârșire, cu scopul urmărit și cu
împrejurările concrete de săvârșire, cu urmările produse sau care s-ar fi putut produce
prin săvârșirea infracțiunii, constată că nu există interes public în urmărirea acesteia.

Când autorul faptei este cunoscut, la aprecierea interesului public sunt avute în vedere
și persoana suspectului sau a inculpatului, conduita avută anterior săvârșirii
infracțiunii și eforturile depuse pentru înlăturarea sau diminuarea consecințelor
infracțiunii.
Procurorul poate dispune, după consultarea suspectului sau a inculpatului ca acesta să
îndeplinească una sau mai multe dintre următoarele obligații:
a)să înlăture consecințele faptei penale sau să repare paguba produsă ori să convină cu
partea civilă o modalitate de reparare a acesteia;
b) să ceară public scuze persoanei vătămate;
c) să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității, pe o prestperioadă
cuprinsă între 30 și 60 de zile, în afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate,
persoana nu poate presta această muncă;
d) să frecventeze un program de consiliere.
În cazul în care procurorul dispune ca suspectul sau inculpatul să îndeplinească una
sau mai multe obligații din cele enumerate, stabilește prin ordonanță termenul până la
care acestea urmează a fi îndeplinite, care nu poate fi mai mare de 6 luni sau de 9 luni
pentru obligațiile asumate prin acord de mediere cu partea civilă și care curge de la
comunicarea ordonanței.
Ordonanța de renunțare la urmărirea penală cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286
alin. (2) [Link]. și dispozițiile privind măsurile dispuse, dintre cele prevăzute la alin.

71 C.E.D.O., cauza Edwards c. Regatului Unit, hotărârea din 16 decembrie 1992, în C. Bârsan, [Link].p.505; C.E.D.O., cauza
Imbrioscia c. Elveţiei, hotărârea din 24 noiembrie 1993, în G. Antoniu, A. Vlăsceanu, A. Barbu, [Link].p.8.

Drept procesual penal – II 33

Dragu Creţu Urmărirea penală

(3) al art. 318. Ordonanța se comunică în copie persoanei care a făcut sesizarea,
suspectului, inculpatului sau, după caz, altor persoane interesate.
§4. Punerea în mişcare a acţiunii penale
Acțiunea penală se pune în mișcare de procuror, prin ordonanță, în cursul urmăririi
penale, de îndată ce se constată că există probe din care rezultă presupunerea
rezonabilă că o persoană a săvârșit o infracțiune și nu există vreunul dintre cazurile de
împiedicare, prevăzute la art. 16 alin. (1).
Prima condiție cerută de lege pentru punerea în mișcare a acțiunii penale este aceea a
existenței unor probe din care să rezulte presupunerea rezonabilă, adică rațională sau
acceptabilă, că o persoană a săvârșit o infracțiune. A doua condiție are în vedere
inexistența vreunui caz de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale.
Punerea în mișcare a acțiunii penale se comunică inculpatului de către organul de
urmărire penală care îl chiamă pentru a-l audia. La cerere se eliberează inculpatului o
copie a ordonanței prin care s-a dispus măsura. Dacă apreciază a fi necesar, procurorul
îl audiază personal pe inculpat și îi eliberează un exemplar al ordonanței. Dacă
inculpatul lipsește nejustificat, se sustrage ori este dispărut, organul de urmărire penală
continuă urmărirea fără a-l audia.
Când sunt mai mulţi suspecți şi mai multe infracţiuni, ordonanţa trebuie să se refere la
toate persoanele inculpate şi la toate faptele reţinute.
§5. Arestarea preventivă a inculpatului
Dacă în cursul urmăririi penale, procurorul apreciază că sunt întrunite condiţiile
prevăzute de art. 223 alin.(1) [Link].,propune motivat luarea măsurii arestării
preventive față de inculpat, cu indicarea temeiului de drept.
Propunerea, împreună cu dosarul cauzei, se prezintă judecătorului de drepturi și
libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță
sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află
locul de reținere, locul săvârșirii infracțiunii ori sediul parchetului din care face parte
procurorul care a întocmit propunerea.
Judecătorul de drepturi și libertăți sesizat stabilește termenul de soluționare a
propunerii de arestare preventivă, fixând data și ora la care soluționarea va avea loc.
În cazul incuplatului aflat în stare de reținere, termenul de soluționare a propunerii de
arestare preventivă trebuie fixat înainte de expirarea duratei reținerii. Ziua și ora se
comunică procurorului, care are obligația de a asigura prezența inculpatului în fața
judecătorului de drepturi și libertăți. De asemenea, ziua și ora se aduc la cunoștința
avocatului inculpatului, căruia, la cerere, i se pune la dispoziție dosarul cauzei pentru
studiu.
Inculpatul aflat în stare de libertate se citează pentru termenul fixat. Termenul se
aduce la cunoștința procurorului și avocatului inculpatului, acestuia din urmă
acordându-i-se, la cerere, posibilitatea de a studia dosarul cauzei.
Soluționarea propunerii de arestare preventivă se face numai în prezența inculpatului,
în afară de cazul când acesta lipsește nejustificat, este dispărut, se sustrage ori din
cauza stării de sănătate, din cauză de forță majoră sau stare de necesitate nu se prezintă
sau nu poate fi adus în fața judecătorului. În toate cazurile, este obligatorie asistența

Drept procesual penal – II 34

Dragu Creţu Urmărirea penală

juridică a inculpatului de către un avocat, ales sau numit din oficiu. Participarea
procurorului este obligatorie.
Judecătorul de drepturi și libertăți îl audiază pe inculpatul prezent despre fapta de care
este acuzat și despre motivele pe care se întemeiază propunerea de arestare preventivă
formulată de procuror.
Înainte de a proceda la audierea inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți îi
aduce la cunoștință infracțiunea de care este acuzat și dreptul de a nu face nicio
declarație, atrăgându-i atenția că ceea ce declară poate fi folosit împotriva sa.

Dacă judecătorul de drepturi și libertăți apreciază că sunt întrunite condițiile prevăzute

de lege, admite propunerea procurorului și dispune arestarea preventivă a inculpatului,
prin încheiere motivată. Arestarea preventivă a inculpatului poate fi dispusă pentru cel
mult 30 de zile. Durata reținerii nu se deduce din durata arestării preventive. După
luarea măsurii, inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o
înțelege, motivele pentru care s-a dispus arestarea preventivă.

Dacă apreciază că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de lege pentru arestarea

preventivă a inculpatului, judecătorul de drepturi și libertăți respinge, prin încheiere
motivată, propunerea procurorului, dispunând punerea în libertate a inculpatului
reținut. Dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de lege, judecătorul de drepturi și
libertăți poate dispune aplicarea uneia dintre măsurile preventive prevăzute la art. 202
alin. (4) lit. b)-d) (controlul judiciar, controlul judiciar pe cauțiune, arestul la
domiciliu).
Împotriva încheierii prin care judecătorul de drepturi și libertăți a dispus asupra
măsurii arestății, inculpatul și procurorul pot formula contestație, în termen de 48 de
ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare. Contestația se depune la
judecătorul de drepturi și libertăți care a pronunțat încheierea atacată și se înaintează,
împreună cu dosarul cauzei, judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic
superioară, în termen de 48 de ore de la înregistrare.
Prin dispoziții speciale au fost prevăzute şi unele condiţii ce se cer a fi îndeplinite
pentru luarea măsurii reţinerii şi arestării preventive a unor categorii de persoane
precum, senatorii şi deputaţii, judecătorii, procurorii, magistraţii- asistenţi, membrii
Guvernului României.
Potrivit art.72 din Constituţia României, deputaţii şi senatorii nu pot fi reţinuţi sau
arestaţi fără încuviinţarea camerei din care fac parte şi numai după ascultarea lor.
Judecătorii şi procurorii, precum şi magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi sau arestaţi
numai cu încuviinţarea secţiilor Consiliului Superior al Magistraturii 72.
Arestarea preventivă în cursul urmăririi penale poate fi prelungită în condiţiile art. 234
Cod procedură penală, revocată sau înlocuită potrivit art. 242 din acelaşi Cod.
§6. Continuarea cercetărilor penale cu inculpat în cauză
După aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor privind punerea în mişcare a acţiunii
penale şi a celor privind arestarea preventivă, cercetările penale vor fi continuate, cu
excepţia situaţiei în care intervine o cauză de suspendare a urmăririi penale.

72 Art.95 din Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.

Drept procesual penal – II 35

Dragu Creţu Urmărirea penală

În această etapă, procurorul are obligaţia ascultării inculpatului, în prezenţa unui

apărător ales sau din oficiu, de a-i aduce la cunoştinţă învinuirea şi drepturile pe care
le are, conform metodologiei prezentate anterior.
Dacă inculpatul locuieşte în străinătate, citarea se va face potrivit normelor de drept
internaţional aplicabile în relaţia cu statul solicitat.
În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care instrumentul juridic internaţional
aplicabil o permite, citarea se va face prin scrisoare recomandată.
La stabilirea termenului pentru înfăţişarea inculpatului aflat în străinătate, se va ţine
seama de normele internaţionale aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se
află inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia să fie
primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de ziua stabilită pentru înfăţişare.
În cursul urmăririi penale, apărătorul inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea
oricărui act de urmărire penală care implică audierea sau prezenţa inculpatului, poate
formula cereri şi depune memorii.
Persoana arestată are dreptul să ia contact cu apărătorul, asigurându-i-se
confidenţialitatea convorbirilor.
Cercetările penale vor continua până la lămurirea cauzei sub toate aspectele.
Dacă cercetările penale nu au fost finalizate în perioada de 30 de zile pentru care s-a
luat măsura arestării preventive a inculpatului, iar privarea de libertate se impune în
continuare, procurorul care supraveghează urmărirea penală, poate face propunere de
prelungire a duratei arestării preventive cu încă 30 de zile.
§7. Extinderea urmării penale sau schimbarea încadrării juridice

Dacă în cursul urmăririi penale organul de urmărire penală constată fapte noi în
sarcina suspectului sau inculpatului ori împrejurării noi care pot duce la schimbarea
încadrării juridice a faptei pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale ori s-a pus
în mişcare acţiunea penală sau date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la
săvârşirea faptei, dispune extinderea urmăririi penale ori schimbarea încadrării
juridice.

Organul de cercetare penală care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea
încadrării juridice este obligat să îl informeze pe procuror cu privire la măsura dispusă,
propunând, după caz, punerea în mișcare a acțiunii penale.
Organul judiciar care a dispus extinderea urmăririi penale sau schimbarea încadrării
juridice este obligat să îl informeze pe suspect despre faptele noi cu privire la care s-a
dispus extinderea.
În cazul în care extinderea urmăririi penale s-a dispus cu privire la mai multe
persoane, organul de urmărire penală are obligația să le aducă la cunoștință calitatea
de suspect, fapta sau faptele pentru care sunt suspectați, încadrarea juridică, drepturile
procesuale, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.
Extinderea cercetării penale implică administrarea de probe cu privire la alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii, astfel încât acţiunea penală fiind pusă în
mişcare, nu ridică alte probleme.

Drept procesual penal – II 36

Dragu Creţu Urmărirea penală

În cazul în care se descoperă alte fapte ce urmează a fi reţinute în sarcina inculpatului,

iar acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, se va proceda la punerea în mişcare a
acţiunii penale şi extinderea cercetărilor.
Referitor la încadrarea juridică a faptei pentru care a fost pusă în mişcare acţiunea
penală, în literatura de specialitate s-a susţinut că dacă noua încadrare juridică atrage
competenţa altui organ, cauza va fi trimisă acelui organ 73.
„Încadrarea juridică a faptei”, înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi
sancţionează, iar „schimbarea” încadrării juridice înseamnă constatarea că un alt text
de lege prevede şi sancţionează fapta care formează obiectul cercetărilor 74.

1.4.3. Suspendarea urmăririi penale

Desfăşurarea urmăririi penale în bune condiţiuni presupune ca suspectul sau inculpatul
să participe efectiv la administrarea probatoriilor, astfel încât să-şi organizeze o
apărare eficientă.
Când prezenţa suspectului sau inculpatului nu poate fi asigurată urmare a unor fapte
obiective, neimputabile acestuia, activitatea de urmărire penală trebuie întreruptă.
Din examinarea conţinutului art. 312 alin. (1) Cod procedură penală, rezultă că
principala împrejurare obiectivă care l-ar împiedica pe învinuit sau inculpat să ia parte
la urmărire este starea de boală gravă 75.
Boala suspectului sau inculpatului trebuie să fie constatată printr-o expertiză medico-
legală, nefiind suficientă prezentarea unei adeverinţe medicale sau a unui certificat
medical.
Suspendarea urmăririi penale se dispune și în situația în care există un impediment
legal temporar pentru punerea în mișcare a acțiunii penale față de o persoană.
Dacă se constată că suspectul sau inculpatul suferea de o boală gravă şi la momentul
săvârşirii infracţiunii, de natură a atrage iresponsabilitatea sa, se va dispune clasarea în
baza art.16 alin. (1) lit.d) Cod procedură penală (existenţa unei cauze de
neimputabilitate).
Suspendarea urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, care trebuie să
cuprindă menţiunile arătate în art. 286 alin. (2), datele privitoare la persoana
suspectului sau inculpatului, fapta de care este învinuit, cauzele care au determinat
suspendarea şi măsurile luate în vederea însănătoşirii suspectului sau inculpatului 76.
Ordonanţa de suspendare a urmăririi penale se comunică în copie, suspectului sau
inculpatului şi persoanei vătămate77.

73 N. Volonciu, op. cit., p.203; Gh. Mateuţ, Procedură penală. Partea specială, vol.I. Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p.103.
74 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, op. cit., p.88.
75 În practică, s-a decis că suspendarea procesului penal se poate dispune chiar dacă starea de boală gravă în care se află
inculpatul este rezultatul propriei sale activităţi. Cazul de suspendare a urmăririi penale prevăzut de art.239 Cod de procedură
penală, nu trebuie confundat cu cea reglementată de art.71 1 din acelaşi cod, text introdus prin Legea nr.356/2006, care se
referă la întreruperea audierii învinuitului sau inculpatului când acesta acuză simptomele unei boli în cursul ascultării care i-
ar putea pune viaţa în pericol, iar organul judiciar ia măsuri pentru ca acesta să fie consultat de un medic. Ascultarea se reia
imediat ce medicul decide că viaţa învinuitului sau inculpatului nu este în pericol.
76 Măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului nu trebuie confundate cu măsurile de siguranţă
prevăzute în art.162 [Link]., ci ele au în vedere internarea învinuitului sau inculpatului într-o instituţie spitalicească sau
chiar tratament la domiciliu.

Drept procesual penal – II 37

Dragu Creţu Urmărirea penală

În timpul cât urmăririi penală este suspendată, organul de cercetare penală continuă să
efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia suspectului sau
inculpatului.
Organul de cercetare penală este obligat să se intereseze periodic dacă mai subzistă
cauza care a determinat suspendarea urmării penale.
La reluarea urmăririi penale, actele efectuate în timpul suspendării pot fi refăcute, dacă
este posibil, la cererea suspectului sau inculpatului.
§1. Soluţiile care pot fi dispuse de procuror pe parcursul sau la terminarea
urmăririi penale

Practica a demonstrat că în multe cauze urmărirea penală se finalizează cu trimiterea

inculpatului în judecată în vederea tragerii lui la răspundere penală, însă există şi
posibilitatea constatării unor impedimente de natură a împiedica exercitarea acţiunii
penale.
Cercetările pot ajunge la concluzia că fapta nu constituie infracţiune sau că a fost
comisă de o altă persoană, după cum este posibil să intervină amnistia, retragerea
plângerii prealabile ori împăcarea părţilor, situaţii în care se dispune clasarea.
Soluţia poate fi dată atât pe parcursul desfăşurării urmăririi penale cât şi la terminarea
acesteia.

Soluţia clasării la finalizarea urmăririi penale, poate fi determinată de necesitatea

administrării de probe care să formeze convingerea organelor de urmărire penală că
se impune o asemenea rezolvare a cauzei.
Soluţiile de neurmărire penală nu capătă autoritate de lucru judecat.

1.4.4. Clasarea
Soluţia clasării presupune neexercitarea acțiunii penale ori stingerea acesteia atunci
când se constată că a intervenit vreunul din cazurile prevăzute de art.16 alin. (1)
[Link].
Dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi ori dacă mai multe fapte
fac obiectul aceleiaşi cauze, clasarea se face numai cu privire la suspecții sau
inculpaţii ori la faptele pentru care există cazul de clasare.
Clasarea poate fi totală, când împrejurările determină o stingere în întregime a cauzei
penale (de exemplu, existând o singură faptă, în legătură cu aceasta intervine un motiv
de împiedicare a exercitării acţiunii penale; sau deşi sunt mai multe fapte intervine
moartea unicului suspect sau inculpat)78.
Clasarea este parţială dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi suspecți sau inculpaţi, ori
dacă mai multe fapte fac obiectul aceleeaşi cauze iar cazul de împiedicare a exercitării
acţiunii penale priveşte numai pe unul dintre susecți sau inculpaţi ori numai anumite
fapte.
Când în aceeaşi cauză, se constată atât existenţa unor cauze ce constituie temeiuri de
achitare, cât şi a unor cazuri ce constituie temeiuri de clasare, instanţa trebuie să ia în

77 În conformitate cu dispoziţiile art.19 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana vătămată care s-a constituit parte civilă
poate să pornească acţiunea în faţa instanţei civile. Reluarea urmării penale suspendate în această situaţie, deschide din nou
posibilitatea celui vătămat de a părăsi calea civilă separată şi de a reveni în procesul penal în calitate de parte civilă.
78 N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], [Link], Bucureşti, 1999, p.83

Drept procesual penal – II 38

Dragu Creţu Urmărirea penală

considerare cazurile de achitare, excluzând pe cele de încetare a procesului penal,

prioritate având cazurile de achitare79.
Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de achitare sau mai
multe cazuri de clasare, instanţa trebuie să respecte ordinea prevăzută în art.16 alin.(1)
[Link]., în sensul că va face aplicarea celui dintâi caz de împiedicare prevăzut în
ordinea din textul menţionat, cu excluderea celor următoare care ar fi indicate în
cauză.
Dispoziţiile privind prescripţia răspunderii penale au întâietate asupra prevederilor
graţierii dacă temeiul de prescripţie a răspunderii penale s-a împlinit pentru săvârşirea
unei infracţiuni pentru care pedeapsa a fost graţiată.

În acest caz, se va dispune clasarea constatându-se intervenită prescripţia răspunderii

penale.
În cazul în care se constată existenţa vreunei cauze de nepedepsire prevăzute de lege,
pe parcursul urmării penale, nu se dispune clasarea, dacă suspectul sau inculpatul cere
continuarea procesului penal.
Organul de cercetare penală, când constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute de art.16 alin.(1), va înainta procurorului dosarul împreună cu propuneri de
clasare.

Procurorul se pronunţă asupra propunerii prin ordonanţă.

Dacă suspectul sau inculpatul este arestat, procurorul este obligat să se pronunţe
asupra clasării în aceiaşi zi în care a primit propunerea.
Procurorul va întocmi un referat în care va menţiona cazurile de încetare a urmăririi
penale şi va cere judecătorului de drepturi și libertăți revocarea măsurii arestării
preventive a inculpatului.
Ordonanţa de clasare trebuie să cuprindă pe lângă menţiunile arătate în art. 286 alin.
(2) , datele privind persoana la care se referă clasarea, precum şi arătarea temeiurilor
de fapt şi de drept pentru care se dispune această măsură.
De asemenea, procurorul are obligaţia sesizării instanţei civile cu privire la
desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris, 80 a cheltuielilor judiciare, stabilind
cuantumul acestora, cine trebuie să le suporte, ordonând încetarea lor, restituirea
continuării în cazurile prevăzute de lege.
Copie de pe ordonanţa prin care procurorul dispune încetarea urmăririi penale se
comunică persoanei care a făcut sesizarea, suspectului sau inculpatului şi, după caz,
altor persoane interesate.
În cazul în care inculpatul este arestat preventiv, judecătorul de drepturi și libertăți
comunică prin adresă administraţia locului de detenţie, dispoziţia de a-l pune în
libertate pe învinuit sau inculpat.81
Dacă procurorul constată că nu este cazul să dispună clasarea, restituie dosarul
organului de cercetare penală, cu dispoziţia de a continua cercetarea.

79 ICCJ, Completul de 9 judecători, decizia nr.608 din 8 decembrie 2003, B.J. 2003,p.721-732
80 A se vedea, Decizia [Link] din 21 noiembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, publicată în [Link].
nr.119 din 8 februarie 2006.
81 Alin.(2) al art.246, a fost modificat prin Legea nr.480/2004 pentru modificarea şi completarea Codului de procedură
penală ([Link]. nr.1088 din 23 noiembrie 2004)

Drept procesual penal – II 39

Dragu Creţu Urmărirea penală

Ordonanţa dată de procuror trebuie motivată şi să precizeze actele de cercetare care

mai trebuie efectuate.

1.4.5. Terminarea urmăririi penale

Când urmărirea penală este terminată, orgamul de cercetare înaintează dosarul
procurorului însoțit de un referat.
Referatul trebuie să cuprindă mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (4), precum și date
suplimentare privitoare la mijloacele materiale de probă și măsurile luate cu privire la
ele în cursul cercetării penale, precum și locul unde acestea se află. Când urmărirea
penală privește mai multe fapte sau mai mulți inculpați, referatul trebuie să cuprindă
aceste date cu privire la toate faptele și la toți inculpații și, dacă este cazul, trebuie să
se arate pentru care fapte ori făptuitori se propune clasarea sau renunțarea la urmărire.

În termen de 15 zile de la primirea dosarului, procurorul procedează la verificarea

lucrărilor urmăririi penale și se pronunță asupra acestora. Rezolvarea cauzelor în care
sunt arestați se face de urgență și cu precădere.
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu a fost
efectuată cu respectarea dispozițiilor legale, restituie cauza organului care a efectuat
urmărirea penală în vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimite
cauza la alt organ de cercetare penală dacă apreciază că urmărirea trebuie să se facă
acesta (art. 302). Când completarea sau refacerea urmăririi penale este necesară numai
cu privire la unele fapte sau la unii inculpați, iar disjungerea nu este posibilă,
procurorul dispune restituirea sau trimiterea întregii cauze la organul de cercetare
penală.
Restituirea sau trimiterea dosarului se dispune prin ordonanță care trebuie să cuprindă,
pe lângă datele prevăzute la art. 286 alin. (2), indicarea actelor de urmărire penală ce
trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate și
a mijloacelor de probă ce urmeză a fi administrate.

Drept procesual penal – II 40

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.5. Rezolvarea cauzelor și sesizarea instanței

1.5.1. Rezolvarea cauzelor
Cînd constată că au fost respectate dispozițiile legale care garantează aflarea
adevărului, că urmărirea penală este completă și există probele necesare și legal
administrate, procurorul:

a)emite rechizitoriul prin care dispune trimiterea în judecată, dacă din materialul de
urmărire penală rezultă că fapta există, că a fost săvârșită de inculpat și că acesta
răspunde penal;
b) emite ordonanță prin care clasează sau renunță la urmărirea penală, potrivit
dispozițiilor legale.

Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală.

De îndată ce trimiterea în judecată se realizează, urmărirea penală este complet
epuizată, iar organele de urmărire penală se dezinvestesc 82.
Singurul organ îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată este procurorul, întrucât
acesta este titularul acţiunii penale.
Trimiterea în judecată este un act procesual aflat în atribuţiile procurorului 83.
Codul de procedură penală din 1936, consacra instituţia judecătorului de instrucţie,
acordul acestuia, pe lângă procuror, dreptul de a emite o ordonanţă de trimitere în
judecată, care constituia astfel un act jurisdicţional de sesizare a instanţei de judecată.
Noul cod de procedură penală instituie și procedura de cameră preliminară de
verificare a legalităţii şi temeiniciei rechizitoriului, astfel încât, dacă nu sunt
suficiente probe, instanţa de judecată nu va fi sesizată.
Procurorul ca titular al acţiunii penale, va trebui să dovedească acuzarea, prin
administrarea de probe.
Judecătorul de cameră preliminară va fi responsabil de verificarea legalităţii şi
temeiniciei actului de trimitere în judecată.
Noul cod de procedură penală a introdus principiul oportunităţii exerciţiului acţiunii
penale.
În virtutea acestui principiu, procurorul poate să renunţe la urmărire în cazul în care
aceasta nu este justificată de existenţa unui interes public.
Urmând modelul german, în cazul infracţiunilor de o gravitate redusă, procurorul are
posibilitatea de a renunța la urmărirea penală.
Totodată, noul cod, propune instituţia „acordului de recunoaştere a vinovăţiei”, în
cazul unor infracţiuni de o gravitate redusă pedepsite cu închisoarea până la un anumit
cuantum.
În legislaţia anglo-saxonă, trimiterea în judecată se face printr-un act al unui juriu,
constituit ca o instanţă de trimitere în judecată.

82 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală, [Link], p.62
83 Gr. Theodoru, [Link]., p.611

Drept procesual penal – II 41

Dragu Creţu Urmărirea penală

După primirea dosarului, procurorul este obligat ca în termen de 15 zile, să procedeze

la verificarea lucrărilor de urmărire penală şi să se pronunţe asupra acestora.
Verificarea lucrărilor de urmărire penală 84constă în: regularitatea sesizării sale,
competenţa organului de cercetare penală, caracterul complet al urmăririi penale,
respectarea dispoziţiilor legale referitoare la aflarea adevărului, strângerii probelor
necesare soluţionării cauzei şi legalităţii administrării probelor.
Termenul de 15 zile sub aspectul naturii juridice este un termen de recomandare,
nerespectarea lui nu atrage sancţiuni cu caracter disciplinar.
În cauzele cu arestaţi, rezolvarea acestora se va face de urgenţă şi cu precădere.

1.5.2. Procedura trimiterii în judecată

Trimiterea în judecată se dispune prin rechizitoriu, care constituie un act procedural
scris, în care se consemnează actul de dispoziţie al procurorului de trimitere în
judecată85.
Rechizitoriul86 se întocmeşte de procurorul de la parchetul de pe lângă instanţa
competentă să judece cauza în primă instanţă, fie că a supravegheat personal
activitatea de urmărire penală a organului de cercetare penală, fie că a efectuat
personal urmărirea penală.
Potrivit art. 327 [Link]., dacă procurorul constată că au fost respectate dispoziţiile
legale care garantează aflarea adevărului, că urmărirea penală este completă, existând
probele necesare şi legal administrate, emite rechizitoriul și dispune trimiterea în
judecată sesizând instanța competentă.
În raport cu prevederile legale, rezultă că procurorul poate dispune prin acelaşi
rechizitoriu, atât soluţia de trimitere în judecată, cât şi o soluţie de netrimitere în
judecată.

1.5.3. Rechizitoriul
Condiţiile de fond şi de formă privind procedura întocmirii rechizitoriului, sunt
prevăzut în art. 328 [Link]..
Rechizitoriul este un act procedural în care se consemnează dispoziţia procurorului
(actul procesual) de trimitere în judecată a inculpatului, instanţa de judecată fiind
sesizată cu judecarea faptei şi persoanei din actul de sesizare.

Rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi persoana pentru care s-a efectuat

urmărirea penală.
Pe lângă menţiunile prevăzute în art. 286 alin. (2) [Link]. rechizitoriul trebuie să
cuprindă, datele privitoare fapta reţinută în sarcina inculpatului, încadrarea juridică,
probele și mijloacele de probă pe care se întemeiază inculparea, măsura preventivă
luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în judecată.

84 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, [Link]., p.64

85 Gr. Theodoru, [Link]., p.612
86 Termenul de “rechizitoriu” este tradiţional în legislaţia noastră şi este proprie şi unor sisteme procesuale străine. Cuvântul
îşi are originea în verbul latinesc Requiro-ere-sevi-situm = a cere, a căuta, întreabă, cerceta, urmări. În reglementarea din
1936 procurorul putea redacta: rechizitoriul introductiv, prin care sesiza jurisdicţia de instrucţie, rechizitoriu definitiv, atât
după efectuarea instrucţiei şi rechizitoriu direct, prin intermediul căruia se trimitea în judecată, fără a mai avea loc instrucţia
în cauza respectivă (Tr. Pop [Link]. [Link], p.266, 274 etc.- citat în N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea
specială, [Link], 1999, p.101).

Drept procesual penal – II 42

Dragu Creţu Urmărirea penală

De asemenea, în rechizitoriu trebuie să se arate numele şi prenumele persoanelor care

trebuie citate în instanţă, cu indicarea calităţii lor în proces şi locul unde urmează a fi
citate.
În cazul în care urmărirea penală s-a efectuat cu privire la mai multe fapte şi faţă de
mai multe persoane, se va întocmi un singur rechizitoriu.
Rechizitoriul este format din trei părţi:
În prima parte, numită şi partea introductivă se consemnează denumirea parchetului de
la care provine rechizitoriul, data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi calitatea
procurorului care-l emite, date privitoare la persoana inculpatului şi infracţiunile la
care se referă.

Expunerea constă în descrierea faptei reţinute în sarcina inculpatului, situaţia de fapt

reţinută, probele pe care se întemeiază încadrarea juridică dată faptei.
Ultima parte a rechizitoriului este dispozitivul, care cuprinde dispoziţia de trimitere în
judecată, numele, prenumele inculpatului sau inculpaţilor, fapta sau faptele pentru care
s-a luat această măsură.

Instanţa supremă a statuat că sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni este

legală numai atunci când în dispozitivul de trimitere în judecată al rechizitoriului este
menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică, nefiind suficientă descrierea acesteia făcută
în cuprinsul rechizitoriului87.
Până la pronunţarea acestei soluţii, practica instanţelor era constantă, în sensul că dacă
fapta era descrisă în partea expozitivă, fără a fi menţionată în dispozitiv, instanţa era
legal investită cu judecarea ei, întrucât potrivit art.371 [Link]., obiectul judecăţii îl
constituie fapta şi persoana arătată în actul de sesizare 88.
Soluţia pronunţată de instanţa supremă comportă discuţii, în raport cu practica
anterioară a instanţelor şi cu părerea majoritară a teoreticienilor.
§1. Actul de sesizare a instanţei
Rechizitoriul constituie actul de sesizare a instanţei de judecată.
Rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei de prim- procurorul
parchetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de
apel, iar când urmărirea este făcută de acesta, verificarea se face de procurorul
ierarhic superior.
Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie, rechizitoriul este verificat de procurorul şef de secţie, iar
când urmărirea penală este efectuată de acesta, verificarea se face de către procurorul
general al acestui parchet.
Verificarea89 se efectuiază sub aspectul legalității și temeiniciei.

87 C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-37.
88 Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia nr.210/1977 în C.D. 1977, p.340; Tribunalul Suprem, Secţia penală, decizia
nr.511/1979, în C.D. 1979, p.498; C. Turianu, Limitele sesizării prin rechizitoriu instanţei de judecată, în Dreptul
nr.6/2002, p.160-163.
89 În cazul rechizitoriilor întocmite de către procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie sau Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, se aplică reglementările cuprinse în art.22 2 din O.U.G. nr.43/2002,
respectiv în art.20 din Legea nr.504/2004.

Drept procesual penal – II 43

Dragu Creţu Urmărirea penală

Legea nu stabileşte un termen pentru verificarea rechizitoriului însă în cazurile cu

arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea duratei arestării
preventive.
În cazul în care constată că sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie
procurorul care a efectuat verificarea confirmă rechizitoriul şi îl înaintează instanţei
competente.
Dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de legalitate şi temeinicie,
rechizitoriul este infirmat.
Verificarea rechizitoriului de către conducătorul parchetului sau de către procurorul
ierarhic superior, după caz, constituie o modalitate obligatorie de exercitare a
controlului ierarhic.
Rechizitoriul însoțit de dosarul cauzei și de un număr necesar de copii certificate,
pentru a fi comunicate inculpaților, se înaintează instanţei competente.
A fost înlăturat termenul de 24 ore privitor la înaintarea dosarului şi a tuturor actelor
necesare instanţei de judecată.
§2. Sesizarea instanţei de judecată
Înaintarea dosarului se face printr-o adresă semnată de conducătorul parchetului care
nu produce efecte juridice, nu constituie actul de aprobare al rechizitoriului sau un
mod de sesizare a instanţei ci reprezintă doar un mijloc administrativ de trimitere a
dosarului instanţei competente.90
Într-o altă opinie91, adresa de înaintarea dosarului nu produce efecte, ci constituie doar
mijlocul obişnuit de corespondenţă între autorităţile judiciare, sesizarea instanţei fiind
efectul rechizitoriului, care cuprinde dispoziţia de trimitere în judecată.
În practica judiciară,92 s-au evidenţiat două orientări cu privire la înaintarea
rechizitoriului instanţei competente, prin adresă, sub semnătura prim-procurorului,
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel sau procurorului ierarhic
superior care semnifică formal exercitarea şi respectarea controlului instituit de art.
328 alin.(1) [Link]..
Într-o primă opinie, instanţele au considerat că verificarea rechizitoriului sub aspectul
legalităţii şi temeiniciei, conform art. 328 alin.(1) [Link]., trebuie materializată
printr-o menţiune expresă, ceea ce semnifică faptul că semnarea adresei de înaintare a
dosarului de către procurorul ierarhic superior nu este echivalentă cu îndeplinirea
obligaţiei instituite de textul citat.

Într-o altă opinie contrară, instanţele au stabilit că verificarea legalităţii şi temeiniciei

rechizitoriului s-a efectuat dacă acesta nu a fost infirmat fiind suficientă, pentru
realizarea condiţiilor instituite de art. 328 alin.(1) [Link]., semnătura procurorului
ierarhic superior pe adresa de înaintare a dosarului.

Fiind sesizată cu recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile
Unite, prin decizia nr.9 din 18 februarie 2008, a statuat, că dispoziţiile art.264 alin.(3)
[Link]. de la 1969 (anterior), se interpretează în sensul că rechizitoriul trebuie să
conţină menţiunea „verificat sub aspectul legalităţii şi temeiniciei”.

90 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, R.M. Stănoiu, [Link]. p.69

91 Gr. Theodoru, [Link]. p.616.
92 I.C.C.J., Secţiile Unite, decizia nr.9 din 18 februarie 2008, nepublicată.

Drept procesual penal – II 44

Dragu Creţu Urmărirea penală

§3. Restituirea cauzei sau trimiterea la un alt organ de urmărire penală

Urmărirea penală nu poate fi considerată terminată dacă aceasta nu este completă sau
dacă nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului.
În această situaţie, procurorul poate dispune, restituirea cauzei pentru completarea
cercetărilor sau refacerea cercetărilor ori trimiterea cauzei la alt organ pentru
completarea sau refacerea cercetărilor, potrivit art. 323 [Link]..
Dacă disjungerea nu este posibilă, procurorul dispune restituirea aceluiaşi organ ori
trimite către alt organ întreaga cauză, pentru completarea sau refacerea cercetărilor.
Procurorul poate reţine cauza pentru a proceda personal la completarea probaţiunii sau
refacerea actelor de urmărire penală.
Restituirea ori trimiterea cauzei pentru refacerea sau completarea cercetărilor se
dispune de către procuror prin ordonanţă, când prin referatul întocmit de organul de
cercetare penală s-a propus trimiterea în judecată.
Ordonanţa cuprinde pe lângă menţiunile arătate în art.286 alin. (2) [Link]. şi
indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate ori refăcute, a faptelor sau
împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a mijloacelor de probă ce urmează a fi
folosite.

§4. Dispoziţiile privitoare la măsurile preventive, de siguranţă sau asigurătorii

Potrivit dispozițiilor art. 330 [Link]., când procurorul dispune trimiterea în judecată
a inculpatului, rechizitoriul poate să cuprindă și propunerea de luare, menținere,
revocare sau de înlocuire a unei măsuri preventive ori a unei măsuri asigurătorii.
Dacă apreciază că față de inculpat este necesară luarea unei măsuri de siguranță cu
caracter medical, procurorul, prin rechizitoriu, propune luarea acelei măsuri.
Asupra acestor propuneri se pronunță, prin încheiere, judecătorul de cameră
preliminară.

Sarcina de lucru 3
Delimitează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală.

1.6. Reluarea urmăririi penale

1.6.1. Condiţii pentru a se dispune reluarea urmăririi penale
Faza urmăririi penale se finalizează prin dispoziţia procurorului, act procedural scris,
de trimitere în judecată a inculpatului.

Drept procesual penal – II 45

Dragu Creţu Urmărirea penală

Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ori la sfârşitul acesteia, procurorul poate

dispune suspendarea urmăririi penale, renunțarea la urmărirea penală sau clasarea
cauzei.
În urma pronunțării unei asemenea soluții, urmărirea penală poate fi reluată.
Cazurile în care urmărirea penală poate fi reluată sunt:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către judecătorul de cameră preliminară;
c) redeschiderea urmăririi penale.
Reluarea urmăririi penale constituie o activitate eventuală, cu caracter de excepţie,
prin care, în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege, se realizează reactivarea cursului
urmăririi penale.93
Reluarea urmăririi penale nu poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit
o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale prevăzute în art.16 alin.
(1) [Link].
§1. Reluarea urmăririi penale după suspendare
Când situaţia care a determinat suspendarea urmăririi penale încetează, organul de
cercetare penală care constată această situaţie înaintează dosarul procurorului pentru a
dispune asupra reluării urmăririi penale.
Dacă procurorul apreciază că a încetat cauza de suspendare, el dispune prin ordonanţă
reluarea urmăririi penale, după care restituie dosarul organului de cercetare penală
pentru a continua urmărirea ce fusese întreruptă.
Ordonanța va cuprinde mențiunile prevăzute la art. 286 alin. (2) [Link]., precum și
dispoziția de reluare a urmăririi penale.
§2. Reluarea urmăririi penale în caz de restituire
Urmărirea penală este reluată atunci când judecătorul de cameră preliminară a dispus
restituirea cauzei la parchet în temeiul art. 346 alin. (3) lit. b).
Când restituirea se întemeiază pe dispozițiile art. 346 alin. (3) lit. a) [Link]., reluarea
se dispune de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic superior prevăzut
de lege, numai atunci când constată că pentru remedierea neregularității este necesară
efectuarea unor acte de urmărire penală. Prin ordonanța de reluare a urmăririi penale
se vor menționa și actele ce urmează a fi efectuate.
În ambele situații, procurorul efectuiază urmărirea penală ori, după caz, trimite cauza
la organul de cercetare penală, dispunând prin ordonanță actele de urmărire penală ce
urmează a fi efectuate.
§3. Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale
Dacă procurorul ierarhic superior celui care a dispus soluția constată, ulterior, că nu a
existat împrejurarea pe care se întemeia clasarea, infirmă ordonanța și dispune
redeschiderea urmăririi penale, trimițând dosarul la organul de cercetare penală.
Dacă au apărut fapte sau împrejurări noi din care rezultă că a dispărut împrejurarea pe
care se întemeia clasarea, procurorul revocă ordonanța și dispune redeschiderea
urmăririi penale.
93 V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R.M. Stănoiu, [Link].p.80

Drept procesual penal – II 46

Dragu Creţu Urmărirea penală

Când constată să suspectul sau inculpatul nu și-a îndeplinit cu rea-credință obligațiile

stabilite cu prilejul renunțării la urmărirea penală, procurorul revocă ordonanța și
dispune redeschiderea urmăririi penale.

Redeschiderea urmăririi penale este supusă confirmării judecătorului de cameră

preliminară, în termen de cel mult 3 zile, sub sancțiunea nulității. Judecătorul de
cameră preliminară dispune prin încheiere motivată, în camera de consiliu, fără
participarea procurorului și a suspectului sau inculpatului, asupra legalității și
temeiniciei ordonanței prin care s-a redeschis urmărirea penală. Încheierea
judecătorului de cameră preliminară este definitivă.

Când s-a dispus clasarea sau renunțarea la urmărirea penală, redeschiderea urmăririi
penale are loc și atunci când judecătorul de cameră preliminară a admis plângerea
împotriva soluției și a trimis cauza la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Dispozițiile judecătorului de cameră preliminară sunt obligatorii pentru organul de
urmărire penală.

În raport cu dispozițiile legale privind reluarea urmăririi penale, se poate aprecia că

aceasta constituie un remediu procedural aplicabil în cazul soluțiilor de netrimitere în
judecată, având ca temei descoperirea sau apariția unor fapte și împrejurări noi,
necunoscute la data dispunerii soluției.

Sarcina de lucru 4
Compară cazurile de reluare a urmăririi penale.

Drept procesual penal – II 47

Dragu Creţu Urmărirea penală

1.7. Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

1.7.1. Dreptul de a face plângere
În vederea sporirii garanţiilor privind libertatea persoanei, Codul de procedură penală,
prin dispoziţiile art. 336-341 a prevăzut posibilitatea celor interesaţi de a se plânge
împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală, dacă prin aceasta s-a adus o
vătămare intereselor sale legitime.
Potrivit art.23 pct.10 din Constituţia României şi art.5 alin.3 din Convenţia Europeană
a Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cel împotriva căruia s-a luat
măsura arestării preventive sau o măsură de restrângere a libertăţii în cazul în care
consideră că este ilegală, are dreptul să se adreseze instanţei de judecată.
Pot formula plângere nu numai persoanele care participă ca părţi în procesul penal, ci
orice persoană ale cărei interese legitime au fost vătămate printr-un act sau o măsură
procesuală.94
În literatura de specialitate, 95 s-a susţinut că, sub aspectul naturii juridice, plângerea
reglementată în dispoziţiile art. 336 şi urm. [Link]., reprezintă o cale de atac
îndreptată împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală şi a modalităţii de control
al legalităţii acestora.
Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală se deosebeşte de
plângerea penală reglementată ca mod de sesizare a organelor de urmărire penală în
art. 289 [Link]..
Plângerea se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului de
cercetare penală şi se depune fie direct la acesta, fie la organul de cercetare penală.
Plângerea poate fi formulată în orice stadiu al urmăririi penale.
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii luate sau a actului
efectuat de organul de cercetare penală.
În vederea rezolvării plângerii depuse la organul de cercetare penală, art. 337
[Link]., impune ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze
procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt necesare.
Procurorul este obligat să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile de la
primire şi să comunice de îndată persoanei care, a făcut plângerea modul în care a fost
rezolvată.
Conform art. 99 lit.i din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi
procurorilor, rezolvarea cu întârziere a lucrărilor din motive imputabile constituie
abatere disciplinară.
Dacă în urma rezolvării plângerii procurorul ia unele măsuri sau dă dispoziţii
organului de cercetare penală, acestea vor fi comunicate de îndată şi organului de
cercetare penală, pentru a fi aduse la îndeplinire.
Procurorul se pronunţă prin ordonanţă, un exemplar al acesteia comunicându-se
persoanei care a făcut plângerea.

94 În practica judiciară, s-a constatat că plângerea poate fi făcută atât de persoana vătămată prin soluţia de netrimitere în
judecată, cât şi de o organizaţie neguvernamentală care are ca scop protecţia drepturilor omului, fundaţie, ş.[Link] sintagma
„orice alte persoane” nu s-a dorit limitarea sferei titularilor, ci dimpotrivă extinderea acestora, fie persoane fizice, fie
persoane juridice de drept privat, urmând ca vătămarea intereselor legitime să fie dovedită.
95 Gh. Mateuţ, [Link]., p.219

Drept procesual penal – II 48

Dragu Creţu Urmărirea penală

§1. Plângerea contra actelor procurorului

Dispoziţiile art. 339 [Link]., disting două categorii de acte ale procurorului,
împotriva cărora persoanele interesate pot formula plângere dacă prin acestea s-a adus
o vătămare intereselor sale legitime:
a) actele efectuate de procuror;
b) actele efectuate de organele de cercetare penală pe baza dispoziţiilor date de
procuror.
Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate pe baza dispoziţiilor date
de procuror se rezolvă de prim-procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 96

În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori ale procurorului general
al parchetului de pe lângă curtea de apel sau ale procurorului şef de secţie al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost luate sau efectuate
pe baza dispoziţiilor date către aceştia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic
superior.
În cazul soluțiilor declasare ori de renunțare la urmărire ,plângerea se face în termen
de 20 de zile de la comunicarea copiei de pe ordonanţă, potrivit art. 339 alin.(4).
Ordonanţele prin care se soluţionează plângerile împotriva actelor procurorului se
comunică persoanei care a făcut plângerea. 97

În literatura de specialitate s-a susţinut că există similitudine între plângerea contra

actelor şi măsurilor procurorului şi cea prevăzută în art. 408 [Link]. (apelul) 98 şi
că plângerea împotriva măsurilor şi a actelor de urmărire penală are natura juridică a
unei căi de atac.99
§2. Plângerea împotriva soluțiilor de neurmărire
În urma modificării Codului de procedură penală de la 1969 prin Legea nr.281/2003 a
fost introdus art.2781, care reglementa controlul judecătoresc asupra soluţiilor de
netrimitere în judecată pronunţate de procuror.
Introducerea acestui text s-a datorat faptului că în mai multe rânduri Curtea
Constituţională100 a decis că prevederile art. 278 [Link]. (anterior) erau
neconstituţionale numai în măsura în care nu împiedică pe cel nemulţumit de
rezolvarea de către procuror a plângerii sale, să se adreseze instanţei de judecată în
temeiul art. 21 din Constituţie.
Potrivit dispozițiilor art.2781 alin.(1) [Link]., după respingerea plângerii făcute
conform art. 275-278 împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de clasare, de scoatere de sub urmărire penală

96 În cazul în care petentul nu a formulat plângere la procurorul ierarhic superior celui care a luat o măsură sau a dispus o
soluţie de netrimitere în judecată, şi a adresat o plângere directă instanţei competente, înainte de introducerea alin.(3) al
art.2781 [Link]., plângerea era respinsă ca inadmisibilă şi nu se dispunea scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea acesteia
procurorului ierarhic superior spre competentă soluţionare.
97 Semnarea comunicării de către însuşi şeful secţiei căreia îi aparţinea procurorul ce a emis rezoluţia sau ordonanţa nu
înseamnă că acesta şi-a însuşit şi motivarea din rezoluţie; I.C.C.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.62 din 14 martie
2005, în B.J., baza de date.
98 I. Neagu, op. cit., p.97
99 Gh. Mateuţ, op. cit., p.219
100 Curtea Constituţională, decizia nr.486/1997, publicată în M. Of. Nr.105 din 6 martie 1998.

Drept procesual penal – II 49

Dragu Creţu Urmărirea penală

sau de încetare a urmăriri penale, date de procuror, persoana vătămată, precum şi orice
alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de
20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit
art.277 şi art. 278 la judecătorul de la instanţa căreia i-ar reveni, potrivit legii,
competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Plângerea poate fi făcută şi împotriva dispoziţiei de netrimitere în judecată cuprinsă în
rechizitoriu.
În cazul în care procurorul ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul de
20 de zile prevăzute în art. 277, termenul de 20 de zile prevăzut în alin.(1) al art.278 1
[Link]., curgea de la data expirării acestui termen.
Din interpretarea dispoziţiilor art.2781 alin.(1) [Link]., rezulta că, după
respingerea plângerii persoana ale cărei interese erau vătămate, nu se mai putea adresa
în continuare procurorului ierarhic, la fel ca în cazul celorlalte măsuri sau acte de
urmărire penală, ci direct instanţei de judecată. 101
Respingerea plângerii de către conducătorul parchetului ori procurorul ierarhic
superior constituie o procedură prealabilă obligatorie 102ce condiţionează exercitarea
plângerii potrivit art.2781 alin.(1) [Link].
Actualul Cod de procedură penală, în vigoare de la 1 februarie 2014, a preluat aceasta
instituție, perfecționând-o în sensul simplificării și sporirii celerității.
Astfel, art. 340 alin. (1) [Link]. prevede că persoana a cărei plângere împotriva
soluției de clasare sau renunțare la urmărirea penală, dispusă prin ordonanță sau
rechizitoriu, a fost respinsă de procurorul ierarhic-superior, poate face plângere, în
termen de 20 de zile de la comunicare, la judecătorul de cameră preliminară de la
instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.
Dacă plângerea nu a fost rezolvată în 20 de zile, dreptul de a face plângere va fi
exercitat oricând după împlinirea acestui termen în care trbuia soluționată plângerea,
dar nu mai târziu de 20 de zile de la data comunicării modului de rezolvare.

1.7.2. Procedura de soluţionare a plângerii

Plângerea se depune la instanța competentă unde se trimite judecătorului de cameră
preliminară. Plângerea greșit îndreptată se trimite pe cale administrativă organului
judiciar competent.
Judecătorul de cameră preliminară stabilește termenul de soluționare, care este
comunicat, împreună cu un exemplar al plângerii, procurorului și pârților, care pot
depune note scrise cu privire la admisibilitatea ori temeinicia plângerii. Petentului i se
va comunica termenul de soluționare. Persoana care a avut calitatea de inculpat poate
formula cereri și ridica excepții și cu privire la legalitatea administrării probelor ori a
efectuării urmăririi penale.

101 Prin decizia [Link] din 12 noiembrie 2005, Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că plângerea
adresată instanţei împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor procurorului de netrimitere în judecată, fără ca acesta să fie atacate
în prealabil conform art.278 la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă.
Având în vedere modificările aduse art.278 1 prin Legea nr.356/2006, soluţia adoptată de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, Secţiile Unite, trebuie reconsiderată, în sensul că, potrivit alin.(13) al art.278 1, plângerea greşit îndreptată nu va mai
fi respinsă ca inadmisibilă, ci va fi trimisă procurorului competent pentru a proceda în conformitate cu art.278.
102 N. Volonciu, A. Ţuculeanu, [Link]., p.157.

Drept procesual penal – II 50

Dragu Creţu Urmărirea penală

Dosarul cauzei va fi trimis judecătorului de cameră preliminară de către procuror în 3

zile de la primirea comunicării. Dacă plângerea a fost depusă la procuror, dosarul se
va transmite odată cu plângerea.
Judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra plângerii prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea petentului, a procurorului și a
intimaților.
Dacă în cauză nu s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră
preliminară poate dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge plângerea, ca tardivă sau inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror
pentru a începe sau pentru a completa urmărirea penală ori, după caz, pentru a pune în
mișcare acțiunea penală;
c) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă prin
aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.
Dacă în cauză s-a pus în mișcare acțiunea penală, judecătorul de cameră preliminară
dispune una dintre următoarele soluții:
[Link] plângerea ca tardivă sau inadmisibilă;
2. verifică legalitatea administrării probelor și a efectuării urmăririi penale, exclude
probele nelegal administrate ori, după caz, sancționează potrivit art. 280-282 actele de
urmărire penală egectuate cu încălcarea legii și:
a)respinge plângerea ca nefondată;
b) admite plângerea, desființează soluția atacată și trimite motivat cauza la procuror
pentru a completa urmărirea penală;
c) admite plângerea, desființează soluția atacată și dispune începerea judecății cu
privire la faptele și persoanele pentru care, în cursul cercetării penale, a fost pusă în
mișcare acțiunea penală, când probele legal administrate sunt suficiente, trimițând
dosarul spre repartizare aleatorie;
d) admite plângerea și schimbă temeiul de drept al soluției de clasare atacate, dacă
prin aceasta nu se crează o situație mai grea pentru persoana care a făcut plângerea.

Încheierea prin care s-a dispus una din soluțiile prevăzute de lege, cu excepția celei de
a se începe judecata este definitivă. Încheierea prin care s-a admis plângerea, s-a
desființat soluția atacată și s-a dispus începerea judecății (art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c)
poate fi contestată.

1.7.3. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară

Împotriva încheierii prin care judecătorul de cameră preliminară a dispus începerea
judecății, procurorul și inculpatul pot face, motivat, contestație cu privire la modul de
soluționare a excepțiilor privind legalitatea administrării probelor și a efectuării
urmăririi penale. Contestația nemotivată este inadmisibilă.
Contestația se depune la judecătorul care a soluționat plângerea și se înaintează spre
soluționare judecătorului de cameră preliminară de la instanța ierarhic superioară ori,
când instanța sesizată cu plângere este Înalta Curte de Casație și Justiție, completului

Drept procesual penal – II 51

Dragu Creţu Urmărirea penală

competent potrivit legii, care se pronunță prin încheiere motivată, fără participarea
procurorului și a inculpatului, putând dispune una dintre următoarele soluții:
a)respinge contestația ca tardivă, inadmisibilă ori, după caz, ca nefondată și menține
dispoziția de începere a judecății;
b) admite contestația, desființează încheierea și rejudecă plângerea potrivit art. 341
alin. (7) pct. 2, dacă excepțiile cu privire la legalitatea administrării probelor ori a
efectuării urmăririi penale au fost greșit soluționate. Probele care au fost excluse nu
pot fi avute în vedere la judecarea în fond a cauzei.

1.7.4. Plângerea prealabilă ca mod special de sesizarea a organelor de cercetare

penală
§1. Noţiune
În unele situaţii prevăzute de lege declanşarea procesului penal a fost lăsată de
legiuitor la iniţiativa persoanei vătămate precizându-se că punerea în mişcare a
acţiunii penale se face numai la plângerea acesteia, ceea ce reprezintă o excepţie de la
principiul oficialităţii procesului penal.
Plângerea prealabilă este privită ca o dublă manifestare de voinţă a persoanei vătămate
şi anume în primul rând ca o încunoştinţare a organelor judiciare şi în al doilea rând ca
o expresie a voinţei acesteia ca infracţiunea să fie urmărită.
Instituţia plângerii prealabile spre deosebire de celelalte instituţii ce ţin de
desfăşurarea procesului penal, are pe lângă reglementarea procesual penală şi o
reglementare penală (art. 157-158 C. pen.), motiv pentru care are o natura juridica
mixta, fiind o cauza de pedepsibilitate şi procedebilitate.

Plângerea penală este o cauză de pedepsibilitate întrucât aplicarea sancţiunii prevăzută

de legea penală este condiţionată de existenţa acesteia. 103
Lipsa plângerii prealabile sau neintroducerea acesteia cu respectarea condiţiilor
prevăzute de lege conduce la înlăturarea răspunderii penale.
Sesizarea directă a instanţei de judecată prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate
numai poate avea loc, urmare a abrogării art. 279 alin (2) litera (a) din Codul de
procedură penală de la 1969 prin Legea nr. 356/2006, doar începerea urmăririi penale
şi punere în mişcare a acţiunii penale fiind condiţionata de plângerea prealabila.
În această situaţie, plângerea prealabilă constituie şi o condiţie de procedebilitate. 104
Codul penal actual prevede ca acţiunea penala se pune în mişcare la plângerea
prealabila a persoanei vătămate în cazul următoarelor infracţiuni:
- lovirea sau alte violenţe - art. 193;
- vătămarea corporală din culpă - art. 195;
- amenințarea – art. 206;
- hărțuirea – art. 208;
- violul - art. 218 alin. (1) și (2);
- agresiunea sexuală – art. 219 alin. (1);

103 Gr. Theodoru, [Link].p.150

104 Idem

Drept procesual penal – II 52

Dragu Creţu Urmărirea penală

- hărțuirea sexuală – art. 223;

- violarea de domiciliu – art. 224;
- violarea sediului profesional – art. 225;
- violarea vieții private – art. 226;
- divulgarea secretului profesional – art. 227;
- furtul pedepsit la plângerea prealabilă - art. 231 alin. (1);
- abuzul de încredere - art. 238;
- abuzul de încredere prin fraudarea creditorilor – art. 239;
- bancruta simplă – art. 240;
- bancruta frauduloasă – art. 241;
- gestiunea frauduloasă - art. 242;
- distrugerea - art. 253 alin. (1) și (2);
- tulburarea de posesie – art. 256;
- asistența și reprezentarea neloială – art. 284;
- abandonul de familie - art. 378;
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorilor - art. 379;
- împiedicarea exercitării libertății religioase – art. 381;
Desfăşurarea procesului penal poate fi influenţată de atitudinea persoanei vătămate nu
numai în ceea ce priveşte declanşarea, dar şi desfăşurarea procesului penal întrucât se
poate împăca cu inculpatul.
§2. Titularul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (1), punerea în mişcare a acţiunii penale se face numai la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate pentru infracţiunile pe care legea le prevede
în acest sens.

Faptul că numai persoana vătămată este titularul plângerii penale rezultă şi din
dispoziţiile art. 157 C. pen., potrivit căruia în cazul infracţiunilor pentru care punerea
în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile
de către persoana vătămată, lipsa acestei plângeri înlătură răspunderea penală.

Aceste reglementari fac ca dreptul de a introduce plângerea să aibă un caracter

personal determinat, indivizibil şi netransmisibil, raportat la caracterul infracţiunilor
pentru care Codul penal prevede că este necesară o astfel de plângere 105.
Plângerea poate fi introdusă şi de o persoană juridică ce a suferit o vătămare printr-o
infracţiune pentru care legea condiţionează răspunderea penală de plângerea prealabilă
a persoanei vătămate.106
În această situaţie, plângerea poate fi introdusă prin reprezentantul său legal.
Când persoana vătămată este un minor lipsit de capacitate de exerciţiu sau având
capacitate de exerciţiu restrânsă ori o persoană juridică ce este reprezentată de

105 I. Neagu, [Link]., p.103

106 De exemplu în cazul infracţiunilor prevăzute în art.213 şi 214 Cod penal.

Drept procesual penal – II 53

Dragu Creţu Urmărirea penală

făptuitor, organul de cercetare penală se poate sesiza şi din oficiu, fără a fi obligat să
verifice dacă cel îndreptăţit a introdus plângerea în termenul legal ori a declarat că nu
face o astfel de plângere.
Persoana vătămată lipsită de capacitate de exerciţiu va putea introduce plângere
prealabilă prin reprezentantul său legal, iar în cazul persoanei cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, plângerea se va face de către acesta, dar cu încuviinţarea
ocrotitorului său legal.
Persoana vătămată fiind singura care are dreptul exclusiv de a trage la răspundere pe o
altă persoană pentru care a săvârşit una din acele infracţiuni pentru care este necesară
plângerea prealabilă.
Conform art. 157 alin. (3) Cod penal, fapta care a adus o vătămare mai multor
persoane va atrage răspunderea penală chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se
menţine numai către una dintre ele.
Potrivit art. 157 alin. (4) Cod penal, fapta atrage răspunderea penală a tuturor
participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut
sau se menţine numai cu privire la unul dintre ei.
Plângerea prealabila poate fi formulată şi de o persoană juridică ce a suferit o
vătămare printr-o infracţiune pentru care legea condiţionează punerea în mişcare a
acţiunii penale de o astfel de plângere.
Dacă după introducerea plângerii prealabile a intervenit decesul persoanei vătămate,
procesul penal va continua întrucât decesul acesteia nu constituie o cauza din cele să
conducă la stingerea acţiunii penale.
§3. Conţinutul plângerii prealabile
Potrivit art. 295 alin. (3), plângerea prealabilă trebuie să cuprindă datele prevăzute de
lege pentru plângere,
Legea nu cere ca persoana vătămată să arate şi încadrarea juridică a faptei pe care o
reclamă.
Plângerea prealabilă se face printr-o cerere scrisă dar şi oral în cazul în care persoana
vătămată nu ştie să scrie.
Plângerea prealabilă va fi semnată de persoana vătămată.
§4. Termenul de introducere a plângerii prealabile
Potrivit art. 296 alin. (1), în cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este
necesară o plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 3 luni, din
ziua în care persoana vătămată a aflat despre săvârșirea faptei.

In literatura de specialitate unii autori 107 au susţinut că termenul de introducere a

plângerii prealabile este un termen de prescripţie a răspunderii penale şi trebuie
calculat potrivit normelor de drept penal privitoare la termenele substanţiale, în timp
ce alţi autori, consideră că este un termen de decădere, 108 depăşirea lui atrăgând
anularea plângerii prealabile şi a urmăririi efectuate.

107 M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură penală, în RRD nr.9/1969,
p.23
108 [Link], în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea specială, [Link], [Link]
Bucureşti, 1976, p.100.

Drept procesual penal – II 54

Dragu Creţu Urmărirea penală

Intr-o altă opinie109 se apreciază că termenul de introducere a plângerii prealabile are

un caracter special cu elemente substanţiale, dar şi de procedură.
Potrivit acestei opinii, lipsa plângerii prealabile sau introducerii ei tardivă constituie o
cauză de înlăturare a răspunderii penale.
In consecinţă termenul, de 3 luni are caracterul unui termen substanţial, referindu-se la
dreptul de a pedepsi pe făptuitor, drept care se stinge în momentul în care nu a fost
introdusă în termen plângerea prealabilă. 110
Depăşirea termenului de introducere a plângerii prealabile atrage soluţii de fond
respectiv clasarea.
In acest sens este şi dispoziţia din art. 285 care prevede că plângerea prealabilă greşit
îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată se trimite
organului competent. In aceste cazuri, plângerea se consideră valabilă dacă a fost
introdusă în termen la organul competent.
Ca urmare termenul de 3 luni, deşi este un termen substanţial, este supus normelor din
Codul de procedura penală.111
§5. Introducerea plângerii prealabile la organul de urmărire penală
Potrivit art. 295 alin (2), plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare
penală sau procurorului potrivit legii.
Când făptuitorul are calitatea de judecător, procuror, notar, militar, poliţist, deputat,
senator etc., la momentul săvârşirii infracţiunii plângerea prealabilă se adresează
organului competent să efectueze urmărirea penală.
In aceste condiţii subiectul activ al infracţiunilor este un subiect circumstanţiat, iar
competenţa este dată de calitatea persoanei care a comis infracţiunea. Organul
competent să efectueze urmărirea penală în acest caz este procurorul.
Atunci când făptuitorul nu deţine o anumită calitate plângerea prealabilă se adresează
organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare.
Întrucât infracţiunile supuse plângerii prealabile sunt, cele mai multe, în competenţa
judecătoriei rezultă că plângerea prealabilă se introduce la procurorul competent
teritorial sau la organele de cercetare ale poliţiei judiciare.

Dacă prin plângerea prealabilă a persoanei vătămate organul de cercetare penală a fost
sesizat cu mai multe infracţiuni din care, pentru unele infracţiuni punerea în mişcare a
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă iar pentru alte infracţiuni punerea în
mişcare a acţiunii penale nu se face la plângerea prealabilă a persoanei vătămate şi nu
este posibilă disjungerea, într-un atare caz se va aplica procedura prevăzută de art.
[Link] caz de infracţiune flagrantă, organul de urmărire penală este obligat să constate
săvârşirea acesteia chiar în lipsa plângerii prealabile.

Dacă infracţiunea săvârşită este dintre cele prevăzute în Codul penal pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale are loc la plângerea prealabilă, organul de
urmărire penală va chema persoana vătămată şi, dacă aceasta declară că formulează
plângere prealabilă, continuă urmărirea penală.

109 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.577.
110 [Link], [Link]., p.577
111 I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1982, p.140.

Drept procesual penal – II 55

Dragu Creţu Urmărirea penală

In caz contrar, procurorul va dispune clasarea.

După înregistrarea plângerii prealabile, organul de cercetare penală al poliției judiciare
sau procurorul va dispune începerea urmăririi penale prin ordonanţă motivată.
Art. 297 alin. (2), prevede ca "dacă într-o cauza în care s-au făcut acte de cercetare
penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care
este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă partea
vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere".
Funcţie de manifestarea de voinţă, organul de cercetare penală, va continua sau nu
cercetarea.
Dacă partea vătămata nu înţelege să formuleze plângere prealabilă organul de
cercetare penală va înainta procurorului actele dosarului cu propunerea de clasare.
Având în vedere că plângerea prealabilă, ca instituţie de drept penal, este legată de
condiţiile tragerii la răspundere penală, în doctrină 112 şi jurisprudenţă113 se admite că
principiul mitior lex este aplicabil şi normelor de procedură penală referitoare la
plângerea prealabilă, în caz de succesiune a legilor.
În cazurile penale care privesc infracţiuni pentru care, potrivit legii, retragerea
plângerii prealabile sau împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală, se aplică în
mod corespunzător şi dispoziţiilor Legii nr.192/2006 privind medierea. 114
§6. Camera preliminară
A. Obiectul, durata și măsurile premergătoare
Obiectul procedurii camerei preliminare îl constituie verificarea, după trimiterea în
judecată, a competenței și a legalității sesizării instanței, precum și verificarea
legalității administrării probelor și a efectuării actelor de către organele de urmărire
penală. Procedura în camera preliminară nu poate depăși termenul de 60 de zile de la
data înregistrării cauzei la instanță.

După sesizarea instanței prin rechizitoriu, dosarul se repartizează aleatoriu

judecătorului de cameră preliminară. Copia certificată a rechizitoriului și, după caz,
traducerea autorizată a acestuia se comunică inculpatului la locul de deținere ori, după
caz, la adresa unde locuiește sau la adresa la care a solcitat comunicarea actelor de
procedură. Totodată i se aduce la cunoștință obiectul procedurii în camera preliminară,
dreptul de a-și angaja un apărător și termenul în care, de la data comunicării, poate
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală. Termenul este stabilit de către
judecătorul de cameră preliminară, în funcție de complexitatea și particularitățile
cauzei, dar nu poate fi mai scurt de 20 de zile.

În cazurile când asistența juridică a inculpatului este obligatorie, judecătorul de

cameră preliminară ia măsuri pentru desemnarea unui apărător din oficiu și stabilește,
în funcție de complexitatea și particularitățile cauzei, termenul în care acesta poate
formula în scris cereri și excepții cu privire la legalitatea administrării probelor și a
efectuării actelor de către organele de urmărire penală, care nu poate fi mai scurt de 20
de zile.

112 [Link], [Link]., p.57

113 G. Antoniu şi colab., [Link].p.63-64 şi P. 72.
114 Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai 2006.

Drept procesual penal – II 56

Dragu Creţu Urmărirea penală

La expirarea acestor termene, judecătorul de cameră preliminară comunică cererile și

excepțiile formulate de către inculpat ori ridicare din oficiu parchetului, care poate
răspunde în scris, în termen de 10 zile de la comunicare.
B. Procedura în camera preliminară
În situația în care s-au formulat cereri și s-au ridicat excepții, eventual unele din oficiu,
judecătorul de cameră preliminară se pronunță asupra acestora, prin încheiere
motivată, în camera de consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului, la
expirarea termenelor prevăzute de lege.
Dacă se constată neregularități ale actului de sesizare, dacă sancționează, potrivit
dispozițiilor art. 280-282 referitoare la nulități, actele de urmărire penală efectuate cu
încălcarea legii ori dacă exclude una sau mai multe probe administrate, încheierea se
comunică de îndată parchetului care a emis rechizitoriul.
În 5 zile de la comunicare, procurorul trebuie să remedieze neregulile actului de
sesizare și să comunice judecătorului de cameră preliminară dacă menține dispoziția
de trimitere în judecată ori solicită restituirea cauzei.
C. Soluțiile ce sepot dispune în cadrul procedurii de cameră preliminară
Judecătorul de cameră preliminară hotărăște prin încheiere motivatp, în camera de
consiliu, fără participarea procurorului și a inculpatului. Încheierea se comunică de
îndată procurorului și inculpatului.
Dacă nu s-au formulat cereri și excepții ori nu a ridicat din oficiu excepții, la expirarea
termenelor prevăzute la art. 344 alin. (2) și (3) [Link]., judecătorul de cameră
preliminară constată legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a
efectuării actelor de urmărire penală și dispune începerea judecății.
Judecătorul de cameră preliminară restituie cauza la parchet dacă:
a)rechizitoriul este nerrgulamentar întocmit, iar neregularitatea nu a fost remediată de
procuror în termenul de 5 zile, dacă neregularitatea atrage imposibilitatea stabilirii
obiectului sau limitelor judecății;
b) a exclus toate probele administrate în cursul urmăririi penale;
c) procurorul solicită restituirea cauzei potrivit dispozițiilor art. 345 alin. (3) [Link].,
ori nu răspunde în termenul prevăzut de lege, respectiv 5 zile.

În toate celelalte cazuri, judecătorul de cameră preliminară dispune începerea

judecății. Probele excluse nu pot fi avute în vedere la judecata de fond a cauzei.
Dacă apreciază că instanța de sesizată nu este competentă, judecătorul de cameră
preliminară procedează potrivit art. 50-51 [Link]. referitoare la declinarea
competenței și la conflictul de competență.

Judecătorul de cameră preliminară care a dispus începerea judecății exercită funcția de

judecată în cauză.
D. Contestația împotriva încheierii judecătorului de cameră preliminară
Încheierea prin care judecătorul de cameră preliminară a soluționat cererile și
excepțiile și a dispus soluțiile prevăzute de lege, poate fi atacată cu contestație de
procuror și inculpat.
Termenul de formulare a contestației este de 3 zile de la comunicarea încheierii.

Drept procesual penal – II 57

Dragu Creţu Urmărirea penală

Contestația se depune la judecătorul de cameră preliminară care a hotărât prin

încheiere și judecă de către judecătorul de cameră preliminară de la instanța ierarhic
superioară celei sesizate. Când instanța sesizată este Înalta Curte de Casație și Justiție,
contestația se judecă de completul competent, potrivit legii.
În cadrul procedurii, judecătorul de cameră preliminară se pronunță, la cerere sau din
oficiu, cu privire la luarea, menținerea, înlocuirea, revocarea sau încetarea de drept a
măsurilor preventive. În cazurile în care față de inculpat s-a dispus o măsură
preventivă, judecătorul de cameră preliminară verifică legalitatea și temeinicia măsurii
preventive conform dispozițiilor legale (art. 207 [Link].)

Rezumat
Urmărirea penală reprezintă prima fază a procesului penal, fiind reglementată
în cadrul Titlului I din Partea Specială în dispoziţiile art. 200-286. Activitatea
de urmărire penală ocupă un loc central în cadrul fazelor procesului penal
datorită complexităţii actelor şi măsurilor ce pot fi luate pe parcursul
desfăşurării ei. Faza urmăririi penale prezintă o importanţă deosebită şi pentru
cunoaşterea împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării făptuitorului,
strângerea probelor, stabilirea răspunderii în vederea trimiterii în judecată.
Necesitatea luptei contra fenomenului infracţional, a determinat realizarea
reprimării prin existenţa unor organe judiciare cu funcţii şi atribuţii specifice
acestei faze procesuale. Urmărirea penală, cuprinde un ansamblu de acte şi
măsuri procesuale şi procedurale efectuate în ordinea şi în formele prevăzute
de lege, de către autorităţile judiciare şi părţile din proces, îndeplinind un
obiect limitat în realizarea scopului procesului penal. Procesul penal are drept
scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie
infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie
pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nicio persoană nevinovată să nu fie trasă
la răspundere penală. Sub acest aspect, procesul penal constituie o formă de
combatere a fenomenului infracţional prin mijloace de drept penal.

Teste de autoevaluare
1). La punerea in mişcare a acţiunii penale este obligatorie:
a) prezenţa inculpatului;
b) asistenţa judiciară a inculpatului;
c) ascultarea inculpatului.

2). Suspendarea urmăririi penale se poate dispune:

a) când se constată, printr-o expertiză medico-legală, că învinuitul sau
inculpatul suferă de o boală grava care în împiedică să ia parte la
procesul penal;
b) când învinuitul sau inculpatul este plecat în străinătate;
c) când învinuitul sau inculpatul este dispărut.

3). Pe perioada suspendării urmăririi penale:

Drept procesual penal – II 58
Dragu Creţu Urmărirea penală

a) organul de cercetare penală nu mai poate efectua nici un act;

b) organul de cercetare este obligat să se intereseze periodic dacă mai
subzistă cauza care a determinat suspendarea urmăririi penale;
c) organul de cercetare penală continuă să efectueze toate actele a căror
îndeplinire nu este împiedicata de situaţia învinuitului/inculpatului.
4). În cazul în care nu s-a pus in mişcare acţiunea penală, încetarea urmăririi
penale se dispune prin:
a) ordonanţă;
b) rezoluţie;
c) proces-verbal.

5). Când cazul de încetare a urmăririi penale priveşte un învinuit sau inculpat
arestat preventiv, procurorul trebuie sa se pronunţe asupra încetării urmării
penale:
a) în termen de 24 de ore de la primirea dosarului;
b) în termen de 48 de ore de la primirea dosarului;
c) în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de
cercetare penală.

Bibliografie minimală
C.S.J., Completul de 9 judecători, decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, B.J. 2001, p.34-
37.
CEDO, decizia din 31 martie 1998, paragraf 97, apud. C. Bârsan, [Link].p.539.
E. Ionăşescu, Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979, p.70.
Gh. Mateuţ, Procedura penală. Partea specială, vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p. 103; 115.
Gr. Theodoru, Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.36.
Gr. Theodoru, L. Moldovan, Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, p.202;
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007, p.528,
530, 577
[Link], Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.82
I. Neagu, Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997, p.339.
I. Neagu, L. Moldovan, Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1982, p.140.
I. Neagu, Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti,
2006, p.105
Legea nr.192/1996 privind medierea a fost publicată în M. Of. Nr.441 din 22 mai
2006.
Legea nr.303/204 privind Statutul judecătorilor şi procurorilor.
Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Drept procesual penal – II 59

Dragu Creţu Urmărirea penală

Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei judiciare, publicată în

[Link]. nr.869 din 23 septembrie 2004.
Legea nr.550/2004 privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române,
publicată în [Link]. nr.1175 din 13 decembrie 2004.
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea specială, [Link], [Link] Print, Bucureşti,
1999.
M. Popovici, Plângerea prealabilă în reglementarea actuală a Codului de procedură
penală, în RRD nr.9/1969, p.23
N. Volonciu, A. Ţuculeanu, Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu,
2007, p. 222; 228
N. Volonciu, Tratat de drept procesul penal, [Link], [Link], Bucureşti, 2001, p.10;
21, 27,
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], Ed. Paideia,
Bucureşti, 1993 p.64.
N. Iliescu, în Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală roman. Partea
specială, [Link], [Link] Bucureşti, 1976, p.100.
Traian Pop, Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946, p.113.
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală. Partea specială, [Link], ed. a II-a, Ed.
Academiei Române şi Ed. All Beck, Bucureşti, p.23.
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală, [Link], p.62
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, [Link], [Link], R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală, [Link], ed. a II-a, Ed.
Academiei Române Bucureşti, 1976, p.25.
V. Rămureanu, Sesizarea organelor judiciare în reglementarea noului Cod de
procedură penală, în R.R.D. nr.3/1969, p.26

Drept procesual penal – II 60

2. JUDECATA

2.1. Dispoziţii generale privind judecata...........................................................................61

2.2. Procedura de judecată în primă instanţă...................................................................72
2.3. Căile de atac ordinare..................................................................................................86
2.4. Căile extraordinare de atac.......................................................................................104
Rezumat..............................................................................................................................124
Teste de autoevaluare........................................................................................................124
Lucrare de verificare........................................................................................................125
Bibliografie minimală.......................................................................................................125

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să corelezi norma juridică cu o situaţie concretă de aplicare a legii
procesual penale în materia etapei judecăţii;
 să descrii, în maximum două pagini, principiile acestei faze a
procesului penal;
 să delimitezi fazele şi stadiile specifice judecăţii

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Dragu Creţu Judecata

2.1. Dispoziţii generale privind judecata

2.1.1. Consideraţii generale privind judecata
Verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii aduse inculpatului, în vederea stabilirii
răspunderii penale şi a justei soluţionări a cauzei, revine instanţei de judecată. Instanţa
de judecată îşi exercită atribuţiile în mod activ, în vederea aflării adevărului şi a
realizării rolului educativ al judecăţii.
In art. 126 din Constituţia României se arată ca "Justiţia se realizează prin Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege".
Rezultă astfel că singura autoritate cu atribuţii jurisdicţionale care prin hotărârile
pronunţate cu putere de lege, stabileşte existenţa sau inexistenţa infracţiunii, a
vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului trimis în judecată în vederea tragerii la
răspundere penală, a acestuia este instanţa de judecată.
Conceptul de judecată este susceptibil de două accepţiuni.

In sens restrâns1 prin judecată se înţelege operaţia logică prin care completul de
judecată soluţionează cauza cu care a fost investita.
In sens larg2 prin judecată se înţelege un ansamblu de activităţi desfăşurate, în
principal, de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului cât şi a părţilor
asistate de apărători, având ca finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi la
inculpatul cu care instanţa a fost sesizată.

In literatura de specialitate,3 s-a spus ca judecata reprezintă faza centrală şi cea mai
importantă a procesului penal.
In acest sens în cadrul şedinţei de judecată, instanţa verifică întreaga activitate
procesuală desfăşurată cu toţi ceilalţi participanţi, atât înaintea judecării cauzei cât şi
pe parcursul judecării ei.4
Această activitate procesuală nu conduce întotdeauna la rezolvarea conflictului de
drept penal dedus judecaţii, scopul putând fi reprezentat de soluţionarea unor raporturi
procesuale secundare aflate în legătură cu obiectivul principal, soluţionarea cauzei (de
exemplu procedura arestării preventive) ori fără a fi conexe acestuia (de exemplu
procedura reabilitării).5
Intr-o alta opinie, faza de judecată cuprinde activitatea procesuala şi procedurală
desfăşurată de instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a parţilor
asistate de apărători, având ca obiect aflarea adevărului cu privire la fapta şi inculpatul
cu care a fost sesizată şi soluţionarea legală şi temeinică a cauzei, în raport de cele
constatate, prin condamnarea inculpatului vinovat la sancţiunea prevăzută de legea
penală sau prin achitarea sau încetarea procesului penal, când există o cauză de
excludere sau de înlăturare a răspunderii penale. 6
In sistemul nostru procesual controlul judecătoresc se realizează prin promovarea
cailor de atac, respectiv judecata în apel şi în recurs.

1 V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii teoretice ale Codului de procedura
penala roman. Partea generala, vol. II, Ed. Academiei, Bucuresti 1976, p. 119
2 I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589
3 S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p. 244
4 N. Volonciu, Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993, p. 138
5 M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999, p. 243
6 [Link], Tratat de Drept procesual penal, [Link], Bucureşti, 2007, p.628

Drept procesual penal – II 61

Dragu Creţu Judecata
2.1.2. Principiile specifice fazei de judecată
Potrivit art. 351 şi art. 352, judecarea cauzei se face în faţa instanţei constituite
conform legii şi se desfăşoară în şedinţă oral, nemijlocit şi în contradictoriu.
Din lecturarea acestor dispoziţii se desprind concluziile că principiile specifice fazei
de judecată sunt: publicitatea, oralitatea, nemijlocirea şi contradictorialitatea.
În cursul judecăţii, instanţa are obligaţia de a verifica probele strânse în faza de
urmărire penală, prin administrarea lor în şedinţă publică oral, nemijlocit şi în condiţii
de contradictorialitate. Nerespectarea acestei obligaţii constituie o încălcare a dreptului
la un proces echitabil, prevăzut în art.6 paragraful 3 lit.d) din Convenţia Europeană de
Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Spre deosebire de trăsăturile specifice urmăririi penale care poate fi caracterizată ca
nepublică şi preponderent scrisă judecata este publică.

Caracterul judecaţii de fază principală a procesului penal determinat de aceste

principii a influenţat literatura de specialitate de a considera publicitatea, oralitatea,
contradictorialitatea şi nemijlocirea şedinţei de judecată ca principii fundamentale ale
procesului penal raportând totul la partea specială. 7

a) publicitatea şedinţei de judecată

Conform art. 352 alin. (1) şedinţa de judecată este publică.
Această dispoziţie o regăsim în art. 127 din Constituţia României, care prevede că
şedinţele de judecată sunt publice în afară de cauzele prevăzute de lege şi în art. 11 din
Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.
Potrivit acestui principiu orice persoană care nu are calitate procesuală într-o pricină
are accesul liber în sala de judecată. 8
Cu toate acestea minorii sub 18 ani nu pot asista la şedinţa de judecată, cu excepția
situației în care aceștia au calitatea de părți sau martori (alin. (2) al art. 352).
Dacă judecarea în şedinţă publică, ar putea aduce atingere unor interese de stat,
moralei, demnităţii sau vieţii intime a unei persoane, instanţa, la cererea procurorului,
a părţilor ori din oficiu, poate declara şedinţa secretă pentru tot cursul sau pentru o
anumită parte a judecării cauzei (alin. (3) al art. 352).
Declararea şedinţei secrete se face în şedinţă publică, după ascultarea parţilor prezente
şi a procurorului când participă la judecată.
Pe timpul cât şedinţa este secretă în sala de judecată nu sunt admişi decât părţile,
reprezentanţii acestora, apărătorii şi celelalte persoane chemate de instanţă în interesul
cauzei.
Dispoziţiile relative la publicitatea şedinţei de judecată sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii absolute - art. 281 alin. (1) lit c).
Având a se pronunţa în legătură cu principiul publicităţii şedinţei de judecată Curtea
Europeană a Drepturilor Omului, a subliniat că art.6 alin.1 din Convenţie impune ca o
condiţie distinctă a unui proces echitabil, publicitatea acestuia, în acest sens trebuind
7 Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea reglementării lor, în A.S.U.I.,
1984,p.15.
8 Esenţial pentru realizarea cerinţei publicităţii şedinţei de judecată este ca accesul public la dezbateri să nu fie interzis,
fiind indiferent dacă încăperea de la sediul instanţei unde au loc acestea este, prin destinaţie, „o sală de şedinţă” sau „un
birou”, Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a II-a penală, decizia nr.621/1997, C.P.J.P. 1997, p.258-259 în G. Antoniu,
[Link]ăsceanu, [Link], [Link].,280

Drept procesual penal – II 62

Dragu Creţu Judecata
să fie înţeleasă fraza „Fiecare persoană are dreptul la judecarea în mod public”. Prin
transparenţa pe care o asigură administrării justiţiei, publicitatea dezbaterilor judiciare
ajută la realizarea obiectivului esenţial al art.6 alin.1: derularea unui proces echitabil în
deplină concordanţă cu principiile fundamentale ale oricărei societăţi democratice. 9
b) oralitatea şedinţei de judecată
Acest principiu semnifică faptul ca întreaga activitate procesuală desfăşurată în faţa
instanţei de judecată asigură respectarea celorlalte doua principii specifice fazei de
judecată, publicitatea şi contradictorialitatea.
Cu toate că marea majoritate a activităţilor se desfăşoară oral, ele sunt redate şi în scris
şi chiar înregistrate cu mijloace tehnice specifice.
Acest principiu asigură totodată realizarea publicităţii şedinţei de judecată întrucât
persoanele aflate în sala de şedinţă pot lua la cunoştinţă în mod direct de probele
existente la dosar, ca urmare a exprimării orale.
Dispoziţiile art. 351 se regăsesc şi în alte texte ca de exemplu: strigarea cauzei şi
apelul celor citaţi (art. 358), ascultarea inculpatului (art. 378), ascultarea coinculpaţilor
(art. 379), ascultarea martorului, expertului sau interpretului (art. 381), ultimul cuvânt
al inculpatului (art. 389).
Încălcarea acestor dispoziţii este sancţionată după caz cu nulitatea relativă sau
absolută a hotărârii pronunţate.
c) nemijlocirea
Potrivit acestui principiu specific fazei de judecată, nemijlocirea a fost definită drept
obligaţia instanţei de a îndeplini în mod direct toate actele procesuale şi procedurale
care dau conţinutul şedinţei.10

Nemijlocirea presupune că judecătorii din compunerea completului de judecată să

cunoască direct probele ori să readministreze toate probele care au fost strânse pe
parcursul desfăşurării urmăririi penale, şi să administreze noi probe, cu excepţia
cazurilor în care numai este posibil acest lucru.

Cercetarea judecătorească presupune verificarea probelor administrate în cursul

urmăririi penale, readministrarea de noi probe astfel încât judecătorul să îşi formeze
convingerea deplină în fundamentarea soluţiei pe care o va lua, asupra vinovăţiei ori
nevinovăţiei inculpatului.
Nemijlocirea presupune stabilitatea completului de judecată pe tot parcursul
soluţionării cauzei.
Schimbarea completului de judecată, poate avea loc doar până la începerea
dezbaterilor. După începerea dezbaterilor, orice schimbare intervenită în compunerea
completului atrage reluarea de la început a dezbaterilor sub sancţiunea nulităţii
absolute a hotărârii.
Dacă la termenul când au avut loc dezbaterile s-a acordat un nou termen, iar la acest
ultim termen instanţa, deşi în altă compunere decât cea de la termenul precedent, nu a
reluat de la început dezbaterile, ea a încălcat dispoziţiile art. 354 şi a pronunţat o
hotărâre casabilă.11

9 A se vedea CEDO, decizia nr.8 decembrie 1983, paragraful 25, C. Bîrsan, [Link].p.529.
10 [Link], [Link].,p.575
11 [Link]şti, secţia a-II-a penală, decizia nr.911/1997, C.P.J.P. 1997, p.67-687.

Drept procesual penal – II 63

Dragu Creţu Judecata
d) contradictorialitatea
Aşezarea judecaţii pe principiul contradictorialităţii implică egalitatea de "arme" între
învinuire şi apărare, între susţinerea pretenţiilor civile şi combaterea lor, în sensul că
se acţionează cu aceleaşi mijloace procesuale: participarea la judecată, cu dreptul de a
face cereri, a ridica excepţii, a pune concluzii, a exercita căile de atac, pe care instanţa
de judecată le poate admite sau respinge şi a adopta propria soluţie, constituie aspecte
ale contradictorialităţii.12
Contradictorialitatea implică prezenţa parţilor la desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi
a dezbaterilor.

Acest principiu presupune că probele administrate în faza de urmărire penală şi în faza

de judecată să fie supuse discuţiei parţilor din proces.
Principiul contradictorialităţii se manifestă atât în etapa cercetării judecătoreşti prin
punerea în discuţia părţilor, a probelor administrate cât şi în etapa dezbaterilor,
realizându-se astfel distincţia între acuzare şi apărare.

2.1.3. Reglementări generale privind judecata

Titlul III al părții speciale a Codului de procedura penală cuprinde reguli comune
conform cărora se desfăşoară activitatea de judecată, indiferent de gradul jurisdicţional
adică în prima instanţa, în apel ori în căile extraordinare de atac.
Pentru asigurarea celerităţii soluţionării în mod legal şi temeinic a cauzelor deduse
judecaţii, în oricare din aceste etape instanţele de judecată îşi exercită atribuţiile în
mod activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al judecaţii.
a) rolul activ al instanţei de judecata
Referitor la rolul activ al organelor judiciare, principiu neformulat expres în textele
noului Cod de procedură penală, dar care rezultă neîndoielnic din numeroase prevederi
ale codului, putem aprecia că instanţa are obligaţia de administra probe şi din oficiu,
nu numai la propunerea parţilor sau a procurorului, de a dispune unele masuri şi de a
informa participanţii la proces cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le au.
De asemenea, instanţa de judecată trebuie să manifeste un rol activ cu privire la
existenta faptei, la stabilirea vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, la tragerea la
răspundere penală a inculpatului, stabilirea prejudiciului, angajarea răspunderii civile
şi la orice alte aspecte care ţin de soluţionarea legală şi temeinică a cauzei.

Pentru a servi drept temei pentru pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, probele
strânse în cursul urmăririi penale trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti în
mod nemijlocit, oral şi contradictoriu, în şedinţa publică conform art. 349-352.

Numai după verificarea acestor probe, inclusiv cu privire la legalitatea obţinerii lor, cu
respectarea principiilor oralităţii, contradictorialităţii şi publicităţii şi după
administrarea din oficiu sau la cererea parţilor a oricăror alte probe necesare aflării
adevărului, instanţa poate reţine, motivat, care dintre probe exprimă adevărul şi, pe
această bază, să pronunţe soluţia ca unicul rezultat impus de probe. 13
b) locul unde se desfăşoară judecata

12 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007, p.643
13 I.C.C.J. secţia penala, decizia nr.5567/28 octombrie 2004, nepublicată.

Drept procesual penal – II 64

Dragu Creţu Judecata
Aşa cum rezultă din art. 350, judecata se desfăşoară la sediul instanţei.
Pentru motive temeinice instanţa poate dispune ca judecata să se desfăşoare şi în alt
loc.

2.1.4. Reglementări generale privind pregătirea şedinţei de judecată

a) fixarea termenului de judecată
Potrivit art. 53 din Legea nr. 304/2004, privind organizarea judiciară, repartizarea
cauzelor pe complete de judecată se face în mod aleatoriu în sistem informatizat.
Cauzele repartizate unui complet de judecată nu pot fi trecute altui complet decât în
condiţiile prevăzute de lege.
Această activitate presupune că, în cauzele în care sunt inculpaţi arestaţi preventiv
judecata se face de urgenţă şi cu precădere (art. 355).
Judecata se face cu precădere şi atunci când unii dintre inculpaţi sunt arestați în altă
cauză, în cazul infracţiunilor flagrante ori a celor de corupţie.
b) desemnarea şi compunerea completului de judecată
Potrivit art. 52 (1) din Legea 304/2004 privind organizarea judiciară, colegiile de
conducere ale instanţelor judecătoreşti stabilesc compunerea completelor de judecată
la începutul anului, urmărind asigurarea continuităţii completului.
Schimbarea membrilor completelor se face în mod excepţional, pe baza criteriilor
obiective stabilite de Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti.
Completul de judecată este prezidat prin rotaţie, de unul dintre membrii acestuia.

Cauzele date potrivit legii, în competenţa de prima instanţă a judecătoriei, tribunalului

şi curţii de apel se judecă într-un complet format dintr-un judecător, apelurile se
judecă în complet format din doi judecători iar recursurile în complet format din trei
judecători cu excepţia cazurilor în care legea prevede altfel.

Infracţiunile prevăzute în Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi

sancţionarea faptelor de corupţie, precum şi orice alte cauze derivate din cele
prevăzute în aceasta lege se judecă în primă instanţă de complete formate dintr-un
singur judecător.14
In cazul infracţiunilor de corupţie săvârşite de alte persoane decât cele menţionate în
Legea nr. 78/2000, completele de judecată se constituie potrivit dispoziţiilor cu
caracter general cuprinse în art. 57 din Legea nr. 304/2004, modificată şi completată
prin Legea nr. 247/2005.15
In cazul completului format din doi judecători, dacă aceştia nu ajung la un acord
asupra hotărârii ce urmează a se pronunţa, procesul se judecă din nou în complet de
divergenţa, în condiţiile legii.
Completul de divergenţa se constituie prin includerea, în completul de judecată, a
preşedintelui sau a vice-preşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a
judecătorului din planificarea de permanenţă.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în complet format din trei judecători, în
complet de 9 judecători şi în Secţiile Unite în complet format din cel puţin două treimi

14 Deciza nr. V din 26.09.2005 pronunţată de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în M. Of. nr. 123
din 9.02.2006
15 Art. 57 din Legea 304/2004 a devenit art. 54 în urma republicării legii (M. of. 827 din 13.09.2005)

Drept procesual penal – II 65

Dragu Creţu Judecata
din numărul judecătorilor în funcţie.
c) citarea părţilor şi a altor persoane
Potrivit art. 353 alin. (1), judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate
şi procedura este îndeplinită.
Neprezentarea parţilor, legal citate, nu împiedica soluţionarea cauzei.
Dacă instanţa consideră că este necesară prezenţa uneia din părţile lipsă, poate lua
măsuri pentru prezentarea acesteia, amânând, în acest scop, judecata.
Dacă partea a fost prezentă la un termen, ea nu va mai fi citată pentru termenele
ulterioare chiar dacă ar lipsi la vreunul dintre aceste termene.
Când judecata se amână, martorii, experţii şi interpreţii iau în cunoştinţă noul termen
de judecată.
Când judecata rămâne în continuare, părţile şi celelalte persoane care participă la
proces nu se mai citează.
Militarii şi deţinuţii sunt citaţi la fiecare termen.
d) asigurarea apărării
In cauzele în care desemnarea unui apărător din oficiu este obligatorie, judecătorul
cauzei, odată cu fixarea termenului de judecată, ia măsuri pentru desemnarea
apărătorului - art. 356.
Când organul judiciar apreciază că din anumite motive partea vătămată, partea civilă
sau partea responsabilă civilmente nu şi-ar putea face singură apărarea, dispune din
oficiu sau la cerere luarea măsurilor pentru desemnarea unui apărător.
Când inculpatul se află în stare de deţinere, judecătorul cauzei va lua măsuri ca acesta
să-şi poată exercita dreptul de a lua la cunoştinţă de actele şi lucrările din dosar în tot
cursul judecăţii şi de a lua contact cu apărătorul său.
e) alte masuri pregătitoare
Preşedintele completului de judecată are obligaţia de a lua masurile necesare pentru
ca, la termenul fixat, cauza să nu fie amânată.
Tot preşedintele completului se va îngriji ca lista cauzelor fixate pentru judecată să fie
întocmită şi afişată la instanţa, spre vedere, cu 24 de ore înaintea termenului de
judecata (art. 361 alin. (7)).
La întocmirea listei se va tine seama de data înregistrării cauzelor la instanţă, dându-se
întâietate cauzelor în care sunt deţinuţi şi celor cu privire la care legea prevede că
judecata se face de urgenţă.

Drept procesual penal – II 66

Dragu Creţu Judecata

2.1.5. Atribuţiile preşedintelui completului de judecată

Preşedintele completului de judecată îndeplineşte toate îndatoririle pe care le are de la
lege şi decide asupra cererilor formulate de părţi, dacă rezolvarea acestora nu este dată
în căderea completului.
In cursul şedinţei de judecată preşedintele are următoarele atribuţii cu caracter general:
a) conduce şedinţa de judecată şi asigură respectarea principiilor specifice desfăşurării
judecăţii, îndeplinind şi alte atribuţii ce-i sunt conferite prin lege.
Când soluţionarea cauzei este dată în competenţa judecătorului unic acestuia îi revin
toate îndatoririle legate de buna desfăşurare a procesului penal.
Preşedintele veghează asupra menţinerii ordinii şi solemnităţii şedinţei putând lua
masurile necesare în acest scop.
Preşedintele completului de judecată deschide şedinţa, anunţă, potrivit ordinii de pe
lista de şedinţă, cauza a cărei judecare este la rând şi dispune apelul părţilor şi a
celorlalte persoane citate.
Grefierul îl încunoştinţează pe preşedinte care dintre persoanele citate au răspuns la
apelul făcut.
Preşedintele are îndatorirea de a stabili identitatea persoanelor prezente.
Părţile se pot prezenta la judecată chiar dacă nu au fost citate.
Potrivit art. 353, judecata poate avea loc numai dacă părţile sunt legal citate şi
procedura este îndeplinită.
Când instanţa consideră necesar prezenţa uneia din părţile lipsă amână cauza luând
măsuri pentru prezenţa acesteia la termenul următor.
Persoanele care asistă la şedinţa de judecată sunt obligate să păstreze solemnitatea
şedinţei iar în situaţia în care o parte din proces sau orice altă persoană aflată în sala de
şedinţă preşedintele îi atrage atenţia să respecte disciplina, iar în caz de repetare poate
dispune îndepărtarea ei din sală.
Partea îndepărtată din sală este chemată de preşedintele completului şi pentru ai
asigura dreptul la apărare îi va aduce la cunoştinţă actele esenţiale efectuate în lipsa sa
şi de a-i citi declaraţiile luate în lipsa sa, întrebând-o dacă are de formulat cereri.
In scopul respectării ordinei şi solemnităţii şedinţei de judecată preşedinţii instanţelor
de judecată dispun de forţe poliţieneşti din cadrul Ministerului Internelor şi Reformei
Administrative.
b) constatarea infracţiunilor de audienţă (art. 360).
Fapta penală săvârşită în fata instanţei de judecată indiferent dacă aceasta se
desfăşoară la sediul instanţei sau într-un alt loc se numeşte infracţiune de audienţă (art.
360).
Preşedintele completului de judecată va constata fapta şi identifica pe făptuitor după
care va întocmi un proces verbal ce va fi înaintat procurorului.
Dacă este cazul instanţa poate dispune arestarea preventiva a învinuitului iar
preşedintele va emite un mandat de arestare al acestuia.
Despre luarea măsurii arestării preventive se va face menţiune în încheierea de
şedinţă.
Drept procesual penal – II 67
Dragu Creţu Judecata
Cel învinuit este trimis de îndată procurorului împreuna cu procesul verbal şi mandatul
de arestare în vederea desfăşurării urmăririi penale.

2.1.6. Rezolvarea chestiunilor incidente

În cursul judecăţii, procurorul şi oricare dintre părţi pot formula cereri, ridică excepţii
şi pune concluzii.
Instanţa este obligată să pună în discuţie cererile şi excepţiile şi să se pronunţe asupra
lor prin încheiere motivată.
Părţile pot să-şi exercite aceste drepturi fie personal fie prin apărător.
In virtutea rolului activ al instanţei, preşedintele completului trebuie să aducă la
cunoştinţa părţilor drepturile pe care le au şi chiar, în măsura în care acestea nu înţeleg
să le exercite, să le pună în discuţie din oficiu, în vederea justei soluţionări a cauzei.

2.1.7. Suspendarea judecăţii

Când se constată, pe baza unei expertize medico-legală că inculpatul suferă de o boala
grava care îl împiedică să participe la judecată, instanţa dispune, prin încheiere,
suspendarea procesului penal până când starea sănătăţii inculpatului va permite
participarea acestuia la judecată.
Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi iar temeiul suspendării priveşte numai pe unul
dintre ei şi disjungerea nu este posibilă, instanţa va dispune suspendarea întregii cauze.

Pentru a se putea dispune suspendarea judecaţii este necesar a se proba cumulativ că

inculpatul suferă de o boală gravă şi, din cauza acesteia se găseşte în imposibilitate de
a participa la judecată, împrejurări ce se constată exclusiv pe baza unei expertize
medico-legale.
Ca atare, suspendarea judecăţii nu se poate dispune pe baza adeverinţei medicale
eliberată de un spital care atestă existenţa bolii. 16
Încheierea dată în primă instanţă, prin care s-a dispus suspendarea, poate fi atacată
separat cu contestație la instanţa superioară în termen de 24 ore de la pronunţare,
pentru cei prezenţi, şi de la comunicare pentru cei lipsă.
contestația nu suspendă executarea şi se judecă în termen de 3 zile.
Potrivit art. 367 alin. (4), este susceptibilă de a fi atacată cu contestație numai
încheierea dată în primă instanţă prin care s-a dispus suspendarea cauzei, nu şi
încheierea prin care instanţa de apel a respins cererea de suspendare.
Aceasta din urma nefiind susceptibila a fi atacata separat cu contestație. 17
Ridicarea unei excepții de neconstituționalitate nu suspendă judecarea cauzei.
În cazul în care, se cere extrădarea unei persoane din proces în vederea judecării într-o
cauză penală, instanţa pe rolul căreia se afla cauza poate dispune, prin încheiere
motivată, suspendarea judecăţii până la data la care statul solicitat va comunica
hotărârea sa asupra cererii de extrădare.
Încheierea instanţei este supusă contestației în termen de 24 de ore de la pronunţare
16 C.A. Ploieşti, decizia penală nr. 764-R din 23.06.2000, B.J. 2000 p. 89
17 C.A. Suceava, decizia penală nr. 290 din 9.05.2005, B.J. sem. II/2004 sem. I/2005 sem. II/2005, p.93-94

Drept procesual penal – II 68

Dragu Creţu Judecata
pentru cei prezenţi şi de la comunicare pentru cei lipsa.
Contestația se judeca în termen de 5 zile de la primirea dosarului.
Dacă se solicită extrădarea unui inculpat judecat într-o cauza cu mai mulţi inculpaţi,
instanţa poate dispune, în interesul unei bune judecăţi, disjungerea cauzei.

Secţiunea a VIII-a

2.1.8 Note privind desfăşurarea şedinţei de judecată

Desfăşurarea şedinţei de judecată se înregistrează cu mijloace tehnice video sau audio.
În cursul ședinței de judecată grefierul ia note cu privire la desfășurarea procesului.
La cerere, părţile pot primi o copie de pe notele grefierului. Notele grefierului pot fi
contestate cel mai târziu la termenul următor.
În caz de contestare, de către părţile din proces, a notelor grefierului acestea vor fi
verificate şi, eventual, completate ori rectificate pe baza înregistrărilor din şedinţa de
judecată.

2.1.9. Încheierea de şedinţă

Desfăşurarea procesului în şedinţa de judecată se consemnează într-o încheiere care
cuprinde o parte introductivă cu privire la denumirea instanţei, identitatea
judecătorilor, procurorului, grefierului, data şedinţei de judecată, menţiunea dacă a
fost publică sau secretă, dacă s-a desfăşurat eventual în alt loc decât sediul instanţei,
date privind identitatea părţilor prezente, a celor lipsă, menţiunea dacă au fost legal
citate, identitatea apărătorilor.

Partea descriptiva a încheierii de şedinţa cuprinde cererile şi excepţiile formulate de

către părţi, concluziile procurorului, a părţilor, ultimul cuvânt al inculpatului.
Dispozitivul încheierii de şedinţă cuprinde măsurile luate în cursul judecaţii şi
dispoziţia de amânare a pronunţării hotărârii pentru altă dată.
Încheierea se întocmeşte de grefier în 24 de ore de la terminarea şedinţei şi se
semnează de preşedintele completului de judecată şi de grefier.
Când hotărârea se pronunţă în ziua în care a avut loc judecata, nu se întocmeşte o
încheiere separată.

2.1.10. Deliberarea (art. 391, art. 392, art. 394)

În vederea realizării scopului procesului penal şi după administrarea probelor cu
privire la existenţa faptei şi făptuitorului cu privire la conflictul de drept dedus spre
rezolvare instanţei de judecată, membrii completului vor delibera asupra soluţiei pe
care urmează să o pronunţe.

Deliberarea se desfăşoară în secret, în camera de consiliu iar hotărârea luată trebuie sa

fie rezultatul acordului membrilor completului de judecată asupra soluţiilor date
chestiunilor supuse deliberărilor.
Deliberarea şi pronunţarea hotărârii trebuie să se facă de îndată după încheierea
dezbaterilor, iar pentru motive temeinice poate fi amânată până la cel mult 15 zile.

Drept procesual penal – II 69

Dragu Creţu Judecata
Dacă din deliberare rezultă mai mult decât două păreri, judecătorul care opinează
pentru soluţia cea mai severă trebuie să se alăture celei mai apropiate de părerea sa.
Dacă completul de judecată este format din doi judecători şi unanimitatea nu poate fi
întrunită judecarea cauzei se ia în complet de divergenţă.
Obiectul deliberării constă asupra legalităţii şi temeiniciei acuzării cât şi asupra laturii
civile a cauzei.

2.1.11. Minuta (art. 400)

Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută, care trebuie să aibă conţinutul
prevăzut pentru dispozitivul hotărârii.
Minuta se semnează de membrii completului de judecată.
Întocmirea minutei este obligatorie în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune
asupra masurilor preventive18 și în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Minuta se întocmeşte în doua exemplare originale, din care unul se ataşează la dosarul
cauzei iar celalalt se depune spre conservare, la dosarul de minute al instanţei.
Prevederile art. 400, nefăcând nicio distincţie în raport cu felul hotărârii care urmează
să fie pronunţată în urma deliberării, se aplică atât atunci când instanţa se pronunţă
prin sentinţă sau decizie, cât şi atunci când se pronunţă prin încheiere.

Totodată, aplicabilitatea prevederilor art. 400 nefiind limitată la situaţia când instanţa
soluţionează cauza în fond, rezultă că ori de câte ori instanţa deliberează şi se pronunţă
asupra unei măsuri, deci şi asupra unei măsuri preventive, printr-o hotărâre, inclusiv,
printr-o încheiere, rezultatul acestei deliberări se consemnează într-o minuta. Prin
urmare, în toate cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere
asupra măsurilor preventive, având loc o deliberare asupra acestora, rezultatul
deliberării se consemnează într-o minuta, aşa cum se prevede în art. 400 [Link]..
Minuta leagă instanţa şi constituie o garanţie că la redactarea încheierii nu se va omite,
adăuga sau schimba ceva privind soluţia şi, de aceea, în special în cazul încheierilor
care pot fi atacate separat cu contestație, cum sunt cele mai multe dintre încheierile
prin care judecătorul sau instanţa se pronunţă asupra măsurilor preventive, se impune
că rezultatul deliberării să fie consemnat într-o minuta. În lipsa minutei nu ar putea fi
realizat controlul judiciar asupra rezultatului deliberării.
În lipsa minutei nu ar putea fi realizat nici controlul judiciar asupra acestor încheieri,
cu privire la modul în care au fost respectate dispoziţiile relative la compunerea
completului de judecată, dispoziţiile prevăzute sub sancţiunea nulităţi absolute,
potrivit art. 281 alin. (1) [Link]..
În consecinţa, în cazurile în care judecătorul sau instanţa se pronunţă prin încheiere
asupra măsurilor preventive este obligatorie întocmirea unei minute.

2.1.12. Pronunţarea hotărârii

Hotărârea se pronunţă în şedinţă publică de către preşedintele completului de judecată
asistat de grefier (art. 405).

18 Decizia nr. XVII din 21 noiembrie 2005 a Secţiilor Unite ale I.C.C.J. publicata in M. Of. nr. 119 din 8 februarie 2006.
Completarea art. 309 prin Legea nr. 356/2006 constând in introducerea alin. (2) al acestui articol, potrivit căruia întocmirea
minutei este obligatorie şi în cazurile în care judecătorul sau instanţa dispune asupra masurilor preventive urmează soluţia
reflectata în această decizie.

Drept procesual penal – II 70

Dragu Creţu Judecata
Rezultă că la pronunţare nu participă toţi membrii completului de judecată.
La pronunţarea hotărârii părţile nu se citează. Soluţia dată în cauza rezolvată se trece
în condica de şedinţă a instanţei judecătoreşti.
§1. Felul hotărârilor (art. 370)
Hotărârea prin care cauza este soluţionată de prima instanţă de judecată sau prin care
aceasta se dezinvesteşte fără a soluţiona cauza se numeşte sentinţă.
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului, recursului în casație și
recursului în interesul legii, precum şi hotărârea pronunţată de instanţa de recurs în
rejudecarea cauzei se numeşte decizie.
Toate celelalte hotărâri date de instanţe în cursul judecăţii se numesc încheieri.
§2. Redactarea şi semnarea hotărârii
Hotărârea se redactează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare de către unul
din judecătorii care au participat la soluţionarea cauzei şi se semnează de toţi membrii
completului şi de grefier.
Când un membru al completului de judecată este împiedicat să semneze hotărârea
aceasta va fi semnată de preşedintele completului, iar dacă acesta este împiedicat se
semnează de către preşedintele instanţei făcându-se menţiune despre cauza care a
determinat împiedicarea.
Când împiedicarea priveşte pe grefier, hotărârea se semnează de grefierul sef.
Hotărârea nu va putea fi semnată de alţi judecători decât cei care au soluţionat cauza
întrucât aceasta va fi lovită de nulitate relativă.
Nesemnarea hotărârii de către grefier nu va atrage nulitatea hotărârii decât dacă se va
constata că s-a produs vreo vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea
hotărârii.

Sarcina de lucru 1
Precizează principiile specifice fazei judecăţii.

2.2 Ca

Drept procesual penal – II 71

Dragu Creţu Judecata

2.2. Procedura de judecată în primă instanţă

2.2.1. Trăsăturile specifice ale judecăţii in prima instanţă
a) Scopul judecăţii în primă instanţă

Judecata în primă instanţă are în vedere aşa cum o arată şi denumirea, verificarea
legalităţii şi temeiniciei actului de sesizare al instanţei şi pronunţarea uneia dintre
soluţiile care pot fi date cauzei penale: condamnare, achitare, încetarea procesului
penal.
Judecata constituie faza principală a procesului penal, fiind încadrate şi cele doua faze
procesuale prin care urmărirea penală pregăteşte judecata, iar punerea în executare a
hotărârii judecătoreşti aduce la îndeplinire ceea ce a hotărât instanţa.

Soluţionarea cauzei constă în activitatea procesuală şi procedurală, desfăşurată de

instanţa de judecată cu participarea activă a procurorului şi a părţilor în vederea aflării
adevărului cu privire la infracţiune şi inculpat, cu care a fost sesizată.
Judecata se desfăşoară din momentul sesizării instanţei de judecată prin rechizitoriu
sau plângere penală şi până la pronunţarea unei hotărâri definitive.
Ea poate cuprinde uneori şi activităţi de judecată desfăşurate după începerea executării
pedepsei, dacă în acel moment se constată producerea unei erori judiciare şi în temeiul
exercitării unei căi extraordinare cauza trebuie rejudecată.
Scopul judecăţii coincide cu scopul procesului penal (art. 1).
b) Participanţii la judecată şi poziţia lor procesuală
La şedinţa de judecată în prima instanţă participă organul judiciar şi părţile prin a
căror prezenţă îşi aduc contribuţia la soluţionarea cauzei deduse spre rezolvare.
La judecată participă şi procurorul care în această fază nu mai deţine poziţia de
"stăpân al procesului" căpătând o poziţie procesuală subordonată instanţei şi egală cu a
părţilor.
Organul de cercetare penală nu participă la judecată.
Activitatea de judecată are loc numai în prezenţa părţilor însă absenţa acestora dacă au
fost legal citate nu împiedică desfăşurarea procesului.
In cazul în care partea a fost împiedicată a se prezenta sau a cerut un nou termen de
judecata, instanţei îi revine obligaţia de a amâna judecata.
Necesitatea prezenţei părţilor este lăsată la aprecierea instanţei de judecata iar dacă
aceasta consideră că este necesară va dispune citarea cu mandat de aducere (art. 257).
Inculpatul poate fi adus cu mandat chiar înainte de a fi fost chemat prin citaţie, dacă
instanţa apreciază că se impune această măsură în interesul rezolvării cauzei.
Participarea procurorului la şedinţa de judecată este obligatorie, fiind reglementată de
art. 363.
In desfăşurarea cercetării judecătoreşti şi a dezbaterilor procurorul exercită rolul său
activ în vederea aflării adevărului şi respectării dispoziţiilor legale.
Procurorul este liber să prezinte concluziile pe care le consideră întemeiate, potrivit
legii, ţinând seama de probele administrate.

Drept procesual penal – II 72

Dragu Creţu Judecata
Cererile şi concluziile procurorului trebuie să fie motivate.
Când cercetarea judecătorească nu confirma învinuirea sau când a intervenit vreuna
din cauzele de încetare a procesului penal prevăzute în art. 16, procurorul pune, după
caz, concluzii de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Încălcarea dispoziţiilor privind participarea procurorului la judecată la prima instanţă
este sancţionată cu nulitatea absoluta (art. 281 alin (1) lit. d) [Link].)
Prin urmare, activitatea de judecată în primă instanţă are drept scop aflarea adevărului
cu privire la fapta şi persoana cu care a fost sesizată instanţa de judecată.
In toate cazurile în care asistenţa juridică a inculpatului este obligatorie, participarea
apărătorului este obligatorie.
Lipsa nejustificată a apărătorului ales sau desemnat din oficiu este sancţionată cu
nulitatea absolută a hotărârii, potrivit dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit. f) [Link].
Dacă apărătorul ales nu se prezintă la termenele de judecată, când prezenţa sa este
obligatorie şi acesta nu-şi poate justifica lipsa, instanţa poate aplica apărătorului o
amendă.
Alături de organele judiciare şi de părţi, la judecata în primă instanţă participă şi alte
persoane precum: martori, experţi, interpreţi.
Prezenta acestor persoane este asigurată prin intermediul instituţiei citarii părţilor.
Lipsa nejustificată a martorului este sancţionată cu o amenda judiciară.
c) obiectul judecăţii în prima instanţa
Aşa cum rezultă din dispoziţiile art. 371, judecata se mărgineşte la fapta şi la persoana
arătata în actul de sesizare al instanţei, iar în caz de extindere a procesului penal, şi la
fapta şi persoana la care se refera extinderea.
În accepţiunea art. 371, prin fapta arătată în actul de sesizare nu se poate înţelege
numai simpla referire la o anumită faptă menţionată în rechizitoriu ci la descrierea
acelei fapte într-un mod susceptibil de a produce consecinţe juridice, de a investi
instanţa.19
Dacă o astfel de condiţie nu este îndeplinită nu se poate susţine că instanţa a fost
investită cu o faptă arătată în actul de sesizare.
În practica judiciară au fost pronunţate soluţii neunitare în situaţia când în dispozitivul
rechizitoriului nu au fost incluse toate faptele descrise în considerentele
rechizitoriului.
Astfel, s-a apreciat că descrierea în rechizitoriu a faptei pentru care inculpatul a fost
trimis în judecată este suficientă pentru legala învestire a instanţei, chiar dacă nu a fost
arătată încadrarea juridică.
Este însă necesar, ca fapta să fie înfăţişată în toate elementele ce prezintă relevanţă
penală pentru a înlătura orice îndoială privitor la obiectul judecăţii. 20
Instanţele s-au considerat legal sesizate cu faptele arătate în partea expozitivă a
rechizitoriului chiar dacă acestea nu au fost menţionate expres în dispozitivul actului. 21

19 C.S.J.,secţia penală, decizia nr.4427 din 10 octombrie 2003, nepublicată, în G. Antoniu, [Link]ăsceanu, A Barbu,
[Link].p.317.
20 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.605/1981, RRD nr.1/1982, p.67
21 Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.511/1979, în RRD nr.10/1979, p.69.

Drept procesual penal – II 73

Dragu Creţu Judecata
Faptele circumstanţiatoare ale periculozităţii inculpatului, relevate ca atare în
rechizitoriu, nu pot constitui temei al investirii instanţei neintrând în obiectul
judecăţii.22

Prin decizia nr.74 din 8 octombrie 2001, pronunţată de completul de 9 judecători, al

Curţii Supreme de Justiţiei (denumită aşa la acea dată) s-a statuat contrar practicii
instanţelor judecătoreşti, că pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu
este suficientă descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu.
Sesizarea este legală numai în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată al
rechizitoriului este menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Considerăm corect acest punct de vedere, întrucât numai în acest mod pot fi respectate
garanţiile procesuale şi procedurale ale inculpatului cât şi dispoziţiile privind legala
sesizare a instanţei de judecată.
Extinderea obiectului judecăţii se poate dispune numai în cursul judecăţii în primă
instanţă, căci pentru fiecare faptă şi persoană trebuie să aibă loc o judecată în primă
instanţă.
Dacă extinderea obiectului judecăţii se constată într-o cale de atac, după desfiinţarea
hotărârii atacate cauza se rejudecă de către prima instanţă, cu care ocazie se va
proceda la extinderea obiectului judecăţii şi la alte fapte şi persoane. 23

2.2.2. Desfăşurarea judecăţii în primă instanţă

§1. Norme comune privind desfăşurarea judecăţii
In fiecare etapă a judecăţii se efectuează următoarele activităţi de judecată:
- luarea masurilor de pregătire a şedinţei de judecată;
- desfăşurarea şedinţei de judecată;
- deliberarea şi luarea hotărârii.
Fiecare din aceste activităţi au o reglementare deosebita în raport cu etapa de judecată
căreia îi aparţine dar sunt şi norme comune care le reglementează, indiferent din etapa
din care fac parte.
§2. Fixarea termenului de judecată
În vederea repartizării dosarelor pe complete acestea sunt transmise persoanei
desemnate cu repartizarea aleatorie a cauzelor.
Dosarele repartizate pe complete în mod aleatoriu sunt preluate de preşedintele sau de
unul din judecătorii completului care ia măsurile necesare în scopul pregătirii şedinţei
de judecată.
§3. Verificări privind arestarea inculpatului
În cauzele în care inculpaţii sunt trimişi în judecată în stare de arest preventiv, instanţa
este datoare să verifice de îndată, din oficiu, în camera de consiliu, legalitatea şi
temeinicia arestării preventive, înainte de expirarea acesteia.
Prezenţa inculpatului este obligatorie ca şi asistarea acestuia de către un apărător.

22 Tribunalul Suprem, în complet de 7 judecători, decizia penală nr.2/1982, în RRD nr.1/1983, p.71-72.
23 Idem

Drept procesual penal – II 74

Dragu Creţu Judecata
In cazul în care inculpatul nu se poate prezenta din motive independente de voinţa sa
acesta va fi reprezentat de un apărător ales sau din oficiu.
Participarea procurorului este obligatorie.
Instanţa se va pronunţa asupra măsurii arestării preventive prin încheiere.
Încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror şi de inculpat.
§4. Citarea părţilor
Chemarea părţilor la judecata în primă instanţă are loc prin citaţie iar procedura se
face după regulile din partea generala a Codul de procedură penală şi revine
personalului auxiliar al instanţei.
Citaţia trebuie să fie înmânată inculpatului cu cel puţin 5 zile înaintea termenului fixat.
În cazul în care inculpatul nu locuieşte în ţară se aplică în mod corespunzător
dispoziţiile art.259 alin.(11).
În cauzele în care inculpatul este trimis în judecată în stare de arest, preşedintele sau
vreunul dintre judecătorii completului de judecată, la primirea dosarului fixează un
termen care nu poate fi mai mare de 48 de ore, cu dispoziţia de a fi adus la judecată,
comunicându-i-se totodată o copie a actului de sesizare, sau după încheierea
judecătorului care a reţinut cauza spre judecare conform art.278 1 [Link]..
De asemenea, va fi citată persoana vătămată, partea civilă, sau partea responsabilă
civilmente.
Se citează în faţa primei instanţe, martorii, experţii şi interpreţii.
§5. Asigurarea apărării
Daca asistenta juridica este obligatorie preşedintele instanţei are obligaţia de a solicita
baroului de avocaţi desemnarea unui avocat din oficiu.
§6. Afişarea listei cauzelor care urmează a se judeca la termenul fixat
Lista de şedinţa cuprinde cauzele ce urmează a se afla pe rolul instanţei de judecata în
acea zi, în ordinea lor de precădere şi se afişează cu 24 de ore înainte de termenul de
judecata.

2.2.3. Şedinţa de judecata în prima instanţă

§1. Începutul judecăţii
Judecata în primă instanţă (art. 371 - art. 407), este activitatea iniţială şi obligatorie a
judecăţii cuprinzând întreaga activitatea care se desfăşoară în fata instanţei de la
sesizarea ei prin rechizitoriu şi până la pronunţarea hotărârii penale.
La termenul de judecată stabilit, judecata în primă instanţă se desfăşoară potrivit legii,
în mod public, oral, nemijlocit şi contradictoriu.
Şedinţa de judecată cuprinde o multitudine de activităţi pe care legea le reglementează
amplu şi în care pot fi identificate mai multe etape: începutul judecăţii, cercetarea
judecătorească, dezbaterile şi ultimul cuvânt al inculpatului. 24

La termenul de judecată stabilit, preşedintele completului declară şedinţa deschisă.

24 A se vedea S. Kahane, [Link].p.252, N. Volonciu, [Link].187

Drept procesual penal – II 75

Dragu Creţu Judecata
Acest moment organizatoric, neamintit în lege, este necesar pentru a atrage atenţia că
judecata a început şi toţi participanţii, inclusiv publicul din sală, trebuie să se integreze
în atmosfera de solemnitate a şedinţei şi să respecte disciplina acesteia 25.
Trecându-se la celelalte cauze, momentul nu se mai repetă cu excepţia situaţiei în care
şedinţa de judecată se întrerupe.
Preşedintele completului dispune ca grefierul de şedinţă să facă apelul părţilor şi a
celorlalte persoane chemate în judecată.

Preşedintele completului de judecată este obligat să verifice identitatea inculpatului.

In cazul în care inculpatul se afla în stare de deţinere, preşedintele se încredinţează
dacă a primit copia actului de sesizare al instanţei iar în caz negativ, la cererea
inculpatului, judecata se amână, preşedintele înmânând copia actului respectiv şi
îngrijindu-se de a menţiona în încheierea de şedinţa acest fapt.
După apelul părţilor preşedintele completului cere martorilor prezenţi să părăsească
sala de şedinţă, punându-le în vedere să nu se îndepărteze fără încuviinţarea sa.
Legea prevede că experţii pot rămâne în sala de şedinţă, afară de cazul când instanţa
dispune altfel.
Martorii, experţii, interpreţii pot fi ascultaţi chiar dacă nu au fost citaţi sau nu au
primit citaţie, însă numai după ce s-a stabilit identitatea lor.
In exercitarea rolului activ, preşedintele completului de judecată are obligaţia să
explice persoanei vătămate că se poate constitui parte civilă.
Preşedintele completului întreabă pe procuror şi pe părţi dacă au de formulat excepţii,
cererii sau propun efectuarea de probe noi.
Cererile şi excepţiile ridicate de procuror sau de părţi, precum şi excepţiile ridicate din
oficiu capătă caracter de chestiuni incidente.
Instanţa este obligată să pună în discuţie chestiunile incidente şi să se pronunţe asupra
lor prin încheiere motivată.
Retractarea totală sau parţială a declaraţiilor anterioare nu este de natură prin ea însăşi
să înlăture acea declaraţie, deoarece s-ar lipsi de eficienţă probe administrate în mod
legal.
Instanţa poate totuşi înlătura declaraţiile asupra cărora s-ar revenit dar, numai în
măsura în care retractarea este temeinic motivată şi împrejurările cauzei formează
convingerea că relatările anterioare nu reprezintă realitatea. 26
In cazul când se propun noi probe, trebuie să arate faptele şi împrejurările ce urmează
a fi dovedite, mijloacele prin care pot fi administrate aceste probe, locul unde se află
aceste mijloace, iar în ce priveşte martorii şi experţii, identitatea şi adresa acestora.
Atât procurorul cât şi părţile pot cere administrarea de probe noi şi în cursul cercetării
judecătoreşti.
§2. Cercetarea judecătorească
După ce au fost îndeplinite toate măsurile premergătoare şi instanţa constată că nu
există vreun impediment pentru buna desfăşurare a procesului va constata cauza în
stare de judecată (art. 376).
25 N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p. 187
26 Trib. Suprem, secţia penală dec. nr. 63/1980, R.R.D., nr. 3/1981 p. 65

Drept procesual penal – II 76

Dragu Creţu Judecata
În cadrul acestei activităţi denumită în literatura juridică şi "anchetă judiciară",
instanţa va readministra probele care au fost administrate în faza de urmărire penală
putând administra şi probe noi.
Ordinea de efectuare a actelor de cercetare judecătorească poate fi schimbată pentru
buna desfăşurare a procesului penal.
Dacă inculpatul este prezent, schimbarea ordinii nu poate fi dispusă decât după
ascultarea acestuia.
Preşedintele dispune ca grefierul să dea citire sau să facă o prezentare succinta a
actului de sesizare a instanţei după care explica inculpatului în ce constă învinuirea ce
i se aduce.
Anterior modificării art. 322 [Link]. de la 1969 prin Legea nr.356/2006, citirea
actului de sesizare trebuia să fie făcută în întregime. 27

Totodată, înştiinţează pe inculpat cu privire la dreptul de a nu face nici o declaraţie,

atrăgându-i atenţia că tot ceea ce declară poate fi folosit şi împotriva sa, precum şi cu
privire la dreptul de a pune întrebări coinculpaţilor, celorlalte părţi, martorilor,
experţilor şi de a da explicaţii în cursul cercetării judecătoreşti când socoteşte că este
necesar.

Se trece apoi la ascultarea inculpatului după ce se verifica identitatea acestuia.

Declaraţiile orale ale inculpatului se consemnează de către grefier în scris la persoana
întâi la dictarea preşedintelui şi se semnează după lectură de cel în cauză.
Ascultarea se face după regulile prevăzute în partea generală a Codului de procedură
penală.
Inculpatul este lăsat să spună tot ce ştie despre fapta pentru care este trimis în judecata,
apoi i se pot pune întrebări de către preşedinte şi în mod nemijlocit de către ceilalţi
membri ai completului, de către procuror, de partea vătămată, de partea civilă, de
partea responsabilă civilmente, de ceilalţi inculpaţi şi de apărătorul inculpatului a cărui
ascultare se face.
Întrebările se pun prin intermediul preşedintelui completului de judecată care poate
proceda la respingerea acelora ce nu sunt necesare pentru justa soluţionare a cauzei.
Când inculpatul face declaraţii care nu corespund cu cele date anterior, i se cer
explicaţii asupra contrazicerilor, iar dacă refuză, instanţa va dispune citirea
declaraţiilor anterioare.
In cauzele cu mai mulţi inculpaţi, regula este aceea ca fiecare inculpat se ascultă în
prezenţa celorlalţi.
Dacă instanţa considera necesar îi poate asculta pe inculpaţi separat iar după
terminarea audierilor le vor fi citite în mod obligatoriu declaraţiile date de ceilalţi
inculpaţi.
Instanţa de judecată poate proceda la reascultarea unuia sau a mai mulţi inculpaţi în
prezenta celorlalţi.
Încălcarea dispoziţiilor privind ascultarea inculpatului pot atrage nulitatea hotărârii
dacă se va dovedi că inculpatul a suferit o vătămare în susţinerea apărărilor sale.
§3. Ascultarea celorlalte părţi

27 Trib. Suprem., decizia de îndrumare nr. 19/1966, R.R.D., nr. I/1967, p. 166

Drept procesual penal – II 77

Dragu Creţu Judecata
După ascultarea inculpatului se procedează la ascultarea părţii civile și părţii
responsabil civilmente.
Regulile de ascultare a inculpatului se aplica şi în cazul ascultării celorlalte părţi.
§4. Ascultarea martorilor
În vederea audierii, martorii sunt chemaţi pe rând în sala de judecată.
După identificare şi prestarea jurământului potrivit normelor din partea generala a
codului, se trece la audierea acestora.

Martorul este lăsat să declare tot ce ştie în legătura cu faptele şi împrejurările pentru
dovedirea cărora a fost propus.
Martorului i se pot pun întrebări de către instanţă şi de către procuror, de partea care l-
a propus, precum şi de celelalte părţi.

Martorul care posedă un înscris în legătura cu depoziţia făcută poate să-l citească în
instanţă, iar înscrisul poate fi reţinut la dosar în original sau în copie.
În situaţia în care un martor numai poate fi audiat din motive bine întemeiate instanţa
poate dispune citirea depoziţiei date în cursul urmăririi penale.
Dacă cu ocazia audierii, martorul face afirmaţii contradictorii, instanţa poate dispune
citirea declaraţiilor date la organul de urmărire penală.
În asemenea cazuri urmează a reţine numai acele declaraţii care, în raport cu toate
elementele cauzei, pot fi considerate că exprimă adevărul, indiferent în ce stadiu al
procesului au fost făcute.28
Lipsa martorilor poate conduce la concluzia că audierea acestora numai este necesară
astfel că judecata va continua.
In caz contrar, se va dispune amânarea cauzei în vederea audierii martorilor a căror
lipsă nu este justificată.
Atât procurorul cât şi părţile care au propus audierea unor martori pot renunţa în
măsura în care numai este necesar audierea acestora, însă instanţa este obligată să
pună această chestiune în discuţia părţilor.
În urma ascultării martorii rămân în sală la dispoziţia instanţei până la terminarea
cercetării judecătoreşti care se efectuează în şedinţa aflată în curs.
Dacă instanţa constată că numai este necesar reaudierea martorului poate permite
plecarea acestuia din sala de şedinţă.
În continuarea cercetării judecătoreşti se procedează la prezentarea mijloacelor
materiale de probă atunci când acestea există şi la administrarea de probe noi.

Astfel dacă sunt necesare lămuririle unui expert se va proceda la ascultarea acestuia,
sau dacă anumite dovezi pot fi făcute prin înscrisuri ele vor fi prezentate pentru a fi
examinate de instanţă.

Cercetarea judecătorească poate necesita uneori efectuarea unei cercetări la faţa

locului sau a unei reconstituiri, caz în care sunt aplicabile dispoziţiile din partea
generală a Codului de procedură penală.

28 Trib. Suprem, sect. pen. dec. nr. 471/1979, Repert. pract. II, p. 248

Drept procesual penal – II 78

Dragu Creţu Judecata
Instanţa îndeplineşte aceste activităţi în condiţiile proprii fazei de judecată, cu
deplasarea întregului complet, a grefierului, prezenţa procurorului, a avocatului,
citarea părţilor etc.
29
Toate aceste activităţi efectuate se desfăşoară ca o continuare a şedinţei de judecată.
În cursul cercetării judecătoreşti, pot interveni anumite situaţii când în urma
administrării unor noi probe sau în urma readministrării probelor din dosar instanţa să
dispună restituirea cauzei la procuror pentru că urmărirea penală a fost efectuata de un
organ necompetent sau pentru completarea urmăririi penale, schimbarea încadrării
juridice, extinderea acţiunii penale pentru alte acte materiale, extinderea procesului
penal pentru alte fapte, extinderea procesului penal cu privire la alte persoane.
Toate aceste activităţi au loc înainte de a se termina cercetarea judecătorească însă
acestea vor fi analizate distinct de această activitate.

§[Link] cercetării judecătoreşti

Când instanţa constată că au fost administrate toate probele necesare în vederea aflării
adevărului, preşedintele întreabă pe procuror şi pe părţi dacă mai au de dat explicaţii
ori de formulat cereri noi pentru completarea cercetării judecătoreşti.
După acest moment, dacă nu s-au formulat cereri noi sau dacă cererile propuse au fost
respinse de instanţa ori dacă s-a efectuat completările cerute preşedintele v-a declara
terminată cercetarea judecătorească (art. 387).
§6. Procedura în cazul recunoașterii învinuirii
Potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (4) [Link]., în cazurile în care acțiunea penală nu
vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, inculpatul poate
solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi
penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele
reținute în sarcina sa.

În această situație instanța procedează la ascultarea inculpatului, după care, luând

concluziile procurorului și ale celorlalte părți, se pronunță asupra cererii. Dacă admite
cererea, instanța întreabă părțile și persoana vătămată dacă propun administrarea de
probe cu înscrisuri. Dacă respinge cererea, judecata se continua potrivit dispozițiilor
comune.
Dacă a dispus ca judecata să aibă loc conform procedurii în cazul recunoașterii
învinuirii, instanța administrează proba cu înscrisurile încuviințate.

În situația în care instanța constată, din oficiu,la cererea procurorului sau a părților că
încadrarea juridică dată faptei prin actul de sesizare trebuie schimbată, este obligată să
pună în discuție noua încadrare și să atragă atenția inculpatului că are dreptul să ceară
lăsarea cauzei mai la urmă.
Dacă pentru stabilirea încadrării juridice, precum și dacă, după schimbarea încadrării
juridice, este necesară administrarea altor probe, instanța, luând concluziile
procurorului și ale părților, dispune efectuarea cercetării judecătorești.

29 S. Kahane, op. cit., p. 256

Drept procesual penal – II 79

Dragu Creţu Judecata
2.2.4. Dezbaterile judiciare
Dezbaterile judiciare este acea etapă a judecăţii în care procurorul şi părţile prin
concluziile orale privind chestiunile de fapt şi de drept ale cauzei, prezintă instanţei
din punctul de vedere al acuzării şi al apărării, existenţa sau inexistenţa faptei,
vinovăţia inculpatului, încadrarea juridică a faptei, soluţia care trebuie pronunţata.

Dezbaterea judiciară este obligatorie şi lipsa ei atrage nulitatea hotărârii pronunţate

întrucât încălcă dreptul la cuvânt al procurorului şi dreptul la apărare al părţilor.
Nefiind prevăzută sub sancţiunea nulităţii absolute, încălcarea acestui drept trebuie
invocată în cursul dezbaterilor de către partea căreia nu i s-a dat cuvântul pentru că
altfel nulitatea se acoperă.
Ordinea de desfăşurare a dezbaterilor este cea prevăzuta în art. 388, cuvântul
acordându-se mai întâi procurorului, apoi persoanei vătămate, părţii civile, părţii
responsabile civilmente şi în final inculpatului.
Această ordine are în vedere necesitatea cunoaşterii de către părţi, în special de
inculpat a argumentelor formulate în susţinerea învinuirii.
Procurorul pune concluzii atât în ce priveşte latura penală cât şi în ce priveşte latura
civila a cauzei.
El trebuie să demonstreze instanţei de judecata, legalitatea, temeinicia învinuirii,
pericolul social al faptei săvârşite, împrejurările care se referă la persoana inculpatului
cerând pedeapsa corespunzătoare.
În cuvântul său procurorul este obligat să facă o analiză a probelor administrate, să
indice încadrarea juridică corespunzătoare, să facă propuneri concrete privind soluţia
ce urmează a fi dată, iar în caz de condamnare să facă propuneri asupra pedepsei ce
trebuie să fie aplicată (cuantum, mod de executare).
Persoana vătămată se limitează în cuvântul său la latura penală a cauzei şi are obligaţia
să examineze aceleaşi condiţii de fond şi formă ca ale procurorului.
Partea civila are cuvântul numai la latura civilă şi la cheltuielile judiciare pe care le-a
făcut.
Partea responsabilă civilmente are cuvântul numai cu privire la răspunderea sa civilă
dar poate demonstra şi inexistenta răspunderii civile a inculpatului sau o răspundere
diminuată a acestuia.
Inculpatul, având ultimul cuvânt face o expunere a împrejurărilor care stabilesc
nevinovăţia sa, sau a celor împrejurări care atenuează răspunderea sa penală sau civilă.
Părţile când sunt asistate de apărător participă la dezbateri prin cuvântul apărătorilor.
Apărătorul inculpatului poate pune concluzii pentru nevinovăţie când probele nu
susţin vinovăţia.
Dacă există probe de vinovăţie apărătorul, poate demonstra că fapta nu constituie
infracţiune ci abatere, sau poate să primească o încadrare juridică mai uşoară.
Acceptând că învinuirea este întemeiată, apărătorul poate să demonstreze existenta
circumstanţelor atenuante care atrag o pedeapsa mai blândă sau o altă modalitate de
executare a pedepsei (renunțarea la aplicarea pedepsei, amînarea aplicării pedepsei,
suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, amenda penală).

Drept procesual penal – II 80

Dragu Creţu Judecata
Pledoaria trebuie să se bazeze numai pe probele administrate din dosar, trebuie să fie
motivată şi bazată pe dispoziţiile legale.
În cazul în care după ce s-a dat cuvântul tuturor părţilor, procurorul sau una din părţi
vor să prezinte instanţei noi argumente atunci se dă cuvântul în replică cu obligaţia de
a se respecta aceeaşi ordine.
În tot cursul dezbaterilor, preşedintele completului de judecată are dreptul să întrerupă
pe cei care au cuvântul dacă în susţinerile lor depăşesc limitele cauzei ce se judecă.
Când dezbaterile se prelungesc ele pot fi întrerupte dar nu mai mult de 3 zile.
Ultimul cuvânt al inculpatului personal este reglementat de art. 389.
Înainte de a se încheia dezbaterile, preşedintele completului de judecată dă ultimul
cuvânt inculpatului personal.
In timp ce inculpatul are ultimul cuvânt nu i se pot pune întrebări.
Cu această ocazie inculpatul poate aduce noi argumente, noi precizări esenţiale, ultima
sa apărare pentru justa soluţionare a cauzei.

Neacordarea ultimului cuvânt inculpatului personal poate atrage nulitatea hotărârii

pronunţate dacă se va constata că exista o vătămare ce nu poate fi înlăturată.
După terminarea dezbaterii judecătoreşti se declară închisă şedinţa de judecată
trecându-se la deliberarea şi soluţionarea cauzei.
Instanţa poate dispune ca părţile să depună concluzii scrise care să cuprindă susţinerile
făcute oral.

2.2.5. Schimbarea încadrării juridice

Încadrarea juridică a faptei înseamnă stabilirea textului de lege care o prevede şi
sancţionează precum şi caracterizarea ei ca infracţiune potrivit acestui text. 30
Dacă se constată în urma aprecierii probelor, că trebuie dată faptei o altă încadrare
juridică şi că trebuie schimbată cu o alta, instanţa este obligată să pună în discuţie
noua încadrare şi să atragă atenţia inculpatului că are dreptul să ceară lăsarea cauzei
mai la urmă sau eventual amânarea judecăţii, pentru a-şi pregăti apărarea, chiar dacă
prin schimbarea încadrării juridice i se creează o situaţie juridică mai uşoară
inculpatului.
Schimbarea încadrării juridice poate fi făcută dintr-o infracţiune consumată în
tentativă şi invers din forma simplă în forma calificată şi invers, dintr-o infracţiune
într-o alta infracţiune cu aceeaşi latura obiectivă, dar cu urmări sau împrejurări
diferite.31

Când noua încadrare juridică e mai uşoară, nepunerea în discuţie a schimbării

încadrării nu atrage nulitatea hotărârii deoarece se apreciază că inculpatul nu a suferit
nici o vătămare.
Schimbarea încadrării juridice trebuie să se refere la aceeaşi faptă deoarece atunci
când sunt fapte diferite nu are loc o schimbare a încadrării juridice, ci extinderea
acțiunii penale.

30 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, [Link]., p. 181

31 Trib. Suprem, s. pen., dec. nr. 344/1974, în R.R.D. nr. 10/1974, p. 72 - 73

Drept procesual penal – II 81

Dragu Creţu Judecata
Schimbarea încadrării juridice are loc prin încheiere.
Dacă inculpatul nu este prezent la termenul la care s-a dispus schimbarea încadrării
juridice instanţa este obligată să amâne judecata şi să-l citeze pe inculpat cu menţiunea
noii încadrări juridice a faptei pentru ca acesta să-şi poată pregăti apărarea.
Schimbarea încadrării juridice poate fi ceruta de procuror, de părţi sau invocată din
oficiu de către instanţa de judecată.
Funcţie de încadrarea juridică dată faptei se va determina competenţa instanţei de
judecată şi chiar compunerea completului de judecată.
Dacă noua încadrare juridică vizează o infracțiune pentru care este necesară plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, instanța de judecată chiamă persoana vătămată și o
întreabă dacă înțelege să facă plângere prealabilă. Dacă persoana vătămată formulează
plângere prealabilă, instanța continuă cercetarea judecătorească, în caz contrar –
dispune încetarea procesului penal.
§1. Deliberarea şi hotărârea primei instanţe de judecată
Conform art. 392, după închiderea şedinţei de judecată instanţa procedează în camera
de consiliu, în secret, la deliberare asupra chestiunilor de fapt şi apoi asupra
chestiunilor de drept ale cauzei.

Rezolvarea chestiunilor de fapt se face prin aprecierea completă şi justă a probelor iar
dacă instanţa constată că nu s-au administrat toate probatoriile necesare va dispune
prin încheiere repunerea cauzei în faza de judecată fixând un nou termen de judecată
cu citarea părţilor.
In acest caz judecata se va relua cu cercetarea judecătoreasca.
Daca instanţa constată că probele administrate nu sunt complete, atunci procedează la
deliberare cu privire la existenta faptei, comiterea ei de către inculpat, vinovăţia
acestuia.

Instanţa deliberează asupra pedepsei ce trebuie aplicată inculpatului, asupra măsurilor

de siguranţă şi asupra computării reţinerii şi arestării preventive.
Completul de judecata deliberează şi asupra reparării pagubei produse prin infracţiune,
asupra masurilor preventive şi asigurătorii, mijloacelor materiale de probă,
cheltuielilor judiciare, precum şi asupra oricărei alte probleme privind justa
soluţionare a cauzei.
Membrii completului de judecată au obligaţia sa-şi spună părerea asupra fiecărei
chestiuni, preşedintele fiind ultimul care îşi spune părerea.
Pronunţarea hotărârii se face de către preşedintele completului, asistat de grefier şi
explică părţilor după pronunţarea hotărârii că au dreptul la apel sau recurs.
Hotărârea primei instanţe este actul procesual prin care e înfăptuită sarcina justiţiei în
cauza penală.
Hotărârea se pronunţă în numele legii şi dacă rămâne definitivă capătă putere de lege
faţă de organele de stat, de instituţii şi faţă de persoanele la care se referă.
Hotărârea penală trebuie sa îndeplinească doua condiţii fundamentale, legalitatea şi
temeinicia acesteia.
Hotărârea este legală când este rezultatul unei activităţi procesuale conform legii şi
cuprinde soluţia corespunzătoare legii penale şi civile.

Drept procesual penal – II 82

Dragu Creţu Judecata
Hotărârea este temeinică atunci când cuprinde adevărul despre faptele cauzei şi când
aplică o pedeapsă just individualizată şi temeinic argumentată.
§[Link]ţiile ce se pot pronunţa de prima instanţă
Prima instanţă hotărăşte prin sentinţă asupra învinuirii aduse inculpatului şi după caz
pronunţă condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepse, amânarea aplicării pedepsei,
achitarea sau încetarea procesului penal.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa rezolvă şi latura civilă a cauzei.
Condamnarea inculpatului se pronunţă de prima instanţă când se constată, dincolo de
orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat.
Hotărârea de condamnare trebuie să cuprindă motivarea temeinică a vinovăţiei
inculpatului, încadrarea juridică dată faptei şi pedeapsa care trebuie individualizata în
raport cu criteriile prevăzute în art. 74 Cod penal.
Dacă instanţa a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, are obligaţie
să motiveze criteriile pe care le-a avut în vedere când a dispus una din aceste masuri.
Sentinţa de condamnare trebuie să cuprindă pe lângă pedeapsa principală şi pedepsele
complementare sau accesorii şi să arate motivele care au format convingerea instanţei
în luarea acestor pedepse.
Pronunţând hotărârea de condamnare, instanţa, dacă este cazul, se va pronunţa şi
asupra măsurilor preventive arătând motivat menţinerea sau revocarea acestora.

De asemenea prima instanţă are obligaţia în temeiul art. 72 Cod penal să dispună
deducerea duratei reţinerii şi arestării preventive, în cazul în care aceasta a fost luată
anterior.
Cu privire la latura civilă, prima instanţă va admite acţiunea în parte sau total,
obligându-l pe inculpat în solidar cu ceilalţi inculpaţi dacă este cazul sau cu partea
responsabila civilmente la acoperirea prejudiciului.

Instanţa va respinge acţiunea civilă dacă aceasta nu este întemeiată, dacă paguba nu
există sau dacă prejudiciul a fost acoperit. De asemenea, în situațiile prevăzute de lege,
instanța poate lăsa acțiunea civilă nesoluționată (de exemplu în caz de achitare a
inculpatului).
Prin hotărârea de condamnare instanţa are obligaţia de a se pronunţa şi asupra
mijloacelor materiale de probă, dispunând fie restituirea fie confiscarea lor.
Totodată instanţa se va pronunţa şi asupra cheltuielilor judiciare obligându-l pe
inculpat la plata acestora.
Renunțarea la aplicarea pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice
îndoiașă rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat, în condițiile art. 80-82 din Codul penal.
Amânarea aplicării pedepsei se pronunță dacă instanța constată, dincolo de orice
îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de
inculpat, în condițiile art. 83-90 din Codul penal.
Achitarea inculpatului se pronunţă atunci când există unul din cazurile prevăzute de
art. 16 alin. (1) litera a) - d).
Încetarea procesului penal se pronunță în cazurile prevăzute la art. 16 alin. (1) lit. e)-j).

Drept procesual penal – II 83

Dragu Creţu Judecata
Împotriva inculpatului achitat instanţa poate dispune una din măsurile de siguranţă
(internarea medicală, confiscarea specială).
În caz de achitare instanţa va revoca în mod obligatoriu măsura preventivă dispusă.
In cazul în care achitarea este dispusă în temeiul art. 16 alin. (1) litera b), fapta nefiind
prevăzută de legea penală, acţiunea civilă nu va fi soluţionată de instanţa penală.
Totodată în temeiul art. 274 și art. 275, instanţa are obligaţia de a se pronunţa şi asupra
cheltuielilor judiciare efectuate pe parcursul procesului penal.
Prin aceeaşi sentinţă instanţa se va pronunţa şi asupra măsurii preventive cât şi asupra
acţiunii civile care poate fi admisă sau respinsă după caz.
Acţiunea civila va fi nesoluţionată atunci când instanţa va pronunţa încetarea
procesului penal în temeiul art. 16 alin. (1) litera e) şi i).
Dacă rezolvarea pretenţiilor civile ar întârzia soluţionarea acţiunii penale instanţa
poate dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia după
pronunţarea hotărârii privind latura penală.
În toate cazurile când constată că prin infracţiune s-a adus o pagubă persoanelor lipsite
de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă instanţa este obligată să se
pronunţe din oficiu asupra laturii civile.
§3. Cuprinsul sentinţei
Sentinţa prin care prima instanţă rezolvă fondul cauzei cuprinde trei părţi:

a) partea introductivă denumită şi practicaua sentinţei, cuprinde menţiunile prevăzute

în art. 370 alin (4) privind încheierea de şedinţa, respectiv: denumirea instanţei, data
pronunţării hotărârii, locul unde s-a judecat cauza, numele, prenumele membrilor
completului, a procurorului, a grefierului.

În hotărârile instanţelor militare se indică gradul militar al fiecărui membru al

completului şi al procurorului iar când inculpatul e militar se menţionează şi gradul
acestuia.

b) expunerea sau considerentele sentinţei cuprinde date privind identitatea părţilor,

descrierea faptei, încadrarea juridică a faptei, analiza probelor administrate.

In caz de condamnare, hotărârea trebuie să cuprindă fapta sau fiecare faptă reţinută de
instanţă, forma şi gradul de vinovăţie al inculpatului, circumstanţele atenuante şi
agravante, starea de recidivă, timpul care se deduce din pedeapsa pronunţată,
temeiurile de drept care justifică soluţia adoptată.

c) dispozitivul hotărârii cuprinde date privitoare la inculpat, soluţia dată de instanţă

privind infracţiunea cu indicarea în caz de condamnare a denumirii infracţiunii şi a
textului în care se încadrează iar în caz de achitare sau încetare temeiul care justifică
soluţia.

Dispozitivul va cuprinde cele ce a hotărât instanţa privind deducerea, reţinerii arestării

preventive, restituirea lucrurilor, confiscarea specială a bunurilor.
Dispozitivul trebuie să cuprindă întotdeauna menţiunea că hotărârea e supusă apelului
cu arătarea termenului în care poate fi exercitata calea de atac, data când hotărârea a
fost pronunţată şi faptul că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.

Drept procesual penal – II 84

Dragu Creţu Judecata
Între expunere şi dispozitiv trebuie să existe o concordanţă deplină în sensul că soluţia
din dispozitiv trebuie să fie susţinută de argumentarea din expunere.
Între dispozitiv şi minută trebuie să existe unitate.
Lipsa unor menţiuni esenţiale din sentinţă, ca lipsa identităţii judecătorilor din
complet, compunerea instanţei, lipsa identităţii inculpatului, a faptei pentru care a fost
condamnat, nedeterminarea pedepsei aplicate sunt sancţionate cu nulitatea absolută a
hotărârii pronunţate.
Hotărârea se semnează de membrii completului de judecată şi de către grefier.
Copii ale dispozitivului se comunică procurorului, părţilor și persoanei vătămate. Dacă
inculpatul este arestat, un exemplar al minutei se comunică administrației locului de
deținere.
§4. Efectele hotărârii penale
După pronunţare, sentinţa penală chiar dacă este supusă apelului produce unele efecte
şi anume, prima instanţă se dezinvesteşte de judecarea cauzei nemaiavând dreptul să
dispună asupra ei sau să revină asupra soluţiei date, începe să curgă termenul de apel
pentru procuror și pentru părţi. Sentinţa chiar nedefinitivă este executorie în ceea ce
priveşte inculpatul sau revocarea arestării preventive cât şi în luarea măsurilor
asigurătorii şi de siguranţă.
Sentinţa penală devine definitivă în situaţiile:

a) în cazul în care împotriva sentinţei nu a fost declarat calea de atac a apelului;

b) când nu s-a declarat apel în termenul prevăzut de lege;
c) când apelul sau recursul declarat a fost retras sau respins.
Hotărârea penală definitiva este irevocabilă iar desfiinţarea ei şi înlocuirea cu o alta
devine posibilă numai atunci când aceasta a fost modificată în urma exercitării unei
cai extraordinare de atac.

Hotărârea definitivă are autoritate de lucru de lucru judecat şi este executorie.

Drept procesual penal – II 85

Dragu Creţu Judecata

2.3. Căile de atac ordinare

2.3.1. Aspecte generale cu privire la căile de atac
Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a persoanelor
îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în scopul desfiinţării
hotărârilor penale nelegale sau netemeinice 32 şi înlocuirea lor cu hotărâri conforme cu
legea şi adevărul.
Ele reprezintă astfel, un remediu procesual susceptibil de folosire facultativă prin care
se realizează o soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor deduse judecăţii. 33
În pofida garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea în cele mai
bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor soluţii legale şi temeinice,
apar situaţii când hotărârea judecătorească este greşită, fie din cauza părţilor, care nu
au informat corect pe judecători ori nu şi-au putut formula apărările necesare, fie din
cauza judecătorilor, care nu şi-au exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac
constituie un remediu procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului. 34
În art. 128 din Constituţia României, s-a prevăzut că „împotriva hotărârilor
judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac în
condiţiile legii”.

Acest principiu recunoscut ca drept al fiecărei persoane, este consacrat şi de alte

documente de drept internaţional. Astfel, art. 145 din Pactul internaţional, privind
drepturile civile şi politice, prevede că „orice persoană declarată ca răspunzând de
săvârşirea unei infracţiuni are dreptul, în conformitate cu normele prescrise de această
lege, să ceară examinarea, de către o jurisdicţie superioară, a declarării vinovăţiei sale
şi a pedepsei aplicate”.

De asemenea art. 13 din Convenţia Europeană de Drepturilor Omului garantează „un

recurs în faţa unei instanţe naţionale oricărei persoane ale cărei drepturi şi libertăţi
recunoscute de convenţie au fost încălcate.
Art. 5 paragraful 4 din Convenţie prevede că „orice persoană lipsită de libertatea sa
prin arestare sau deţinere are dreptul să introducă recurs în faţa unui tribunal pentru ca
acesta să statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună
eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală”
În acelaşi sens şi art.2 paragraful 1 din Protocolul nr.7 adiţional la Convenţia
europeană, dispune ca „orice persoană declarată vinovată de o infracţiune de către
tribunal are dreptul să ceară examinarea declaraţiei de vinovăţie sau condamnării de
către o instanţă superioară. Exercitarea acestui drept, inclusiv motivele pentru care
acesta poate fi exercitat sunt reglementate de lege”.
Rolul căilor de atac în procesul penal diferă, în raport cu titularii acestor căi.
Faptul că hotărârea ce se va pronunţa poate fi desfiinţată sau casată prin intermediul
căilor de atac, stimulează părţile să aibă o poziţie activă în cadrul procesului întrucât
speră într-o soluţie favorabilă.
Pentru procuror, exercitarea căilor de atac constituie mijlocul practic prin care îşi
aduce la îndeplinire obligaţia legală de a veghea la respectarea legalităţii în activitatea

32 [Link], Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, p.297.
33 Idem
34 Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.

Drept procesual penal – II 86

Dragu Creţu Judecata
instanţelor astfel încât să nu fie afectate interesele generale ale societăţii, ordinea de
drept, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. 35
Procurorul, prin intermediul căilor de atac, va sesiza fie o instanţă superioară, fie chiar
instanţa care a pronunţat hotărârea, solicitând pronunţarea unei alte hotărâri legale şi
temeinice.
Legea obligă instanţele, în căile de atac, să manifeste rol activ, să respecte dispoziţiile
legale pe întreg parcursul judecăţii, să se preocupe de pronunţarea unor hotărâri legale
şi temeinice.
Noţiunea de control judiciar, ca funcţie a căilor de atac, este definită ca fiind dreptul şi
obligaţia pe care le au în cadrul unui sistem judiciar, instanţele judecătoreşti
superioare, de a verifica, în condiţiile şi cu procedura stabilită de lege, legalitatea şi
temeinicia hotărârilor pronunţate de instanţele inferioare lor şi de a desfiinţa sau de a
casa, în tot sau în parte, acele hotărâri care sunt greşite sau de a le confirma pe cele ce
sunt legale şi temeinice.36

Căile de atac sunt mijloace legale prin care poate fi provocată o amplificare a
desfăşurării procesului penal în vederea efectuării, în anumite cazuri şi condiţii, a
controlului judecătoresc asupra hotărârilor intervenite. 37
În procesul penal român actual apelul reprezintă singura cale de atac ordinară ce poate
fi declanşată împotriva hotărârilor pronunţate de instanţele judecătoreşti.
Beneficiul căilor de atac constituie o prerogativă conferită personal titularilor şi o
condiţie subiectivă pentru admisibilitatea instituţiilor respective. 38

2.3.2. Clasificări ale căilor de atac

Căile de atac reglementate în Codul de procedură penală pot fi clasificate după mai
multe criterii existente în doctrină39 dintre care exemplificăm:
a) în funcţie de condiţiile de exercitare, căile de atac se împart în ordinare şi
extraordinare.
Sunt căi de atac ordinare acelea pe care legea le conferă în mod formal, fără a cere
îndeplinirea vreunei condiţii excepţionale şi care se folosesc contra hotărârilor
nedefinitive, care nu au intrat în puterea lucrului judecat (apelul).
Sunt căi extraordinare de atac acelea pe care legea le conferă în mod excepţional şi
pot fi exercitate numai împotriva unor hotărâri definitive, care au intrat în puterea
lucrului judecat ( recursul în casație, contestaţia în anulare, revizuirea, recursul în
interesul legii).
Între cele două categorii ale căilor de atac, există şi importante deosebiri în care sens
menţionăm:
- căile de atac ordinare sunt deschise întotdeauna părţilor interesate, pe când folosirea
anumitor căi extraordinare este lăsată numai la îndemâna anumitor organe;

35 Carmen Silvia Paraschiv, [Link].p.451

36 Idem
37 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, [Link]., p.206
38 V. Dongoroz, [Link].p.319
39 I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul judiciar”, p.415 şi
urm.; V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.7; V. Papadopol, C.
Turianu, Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994, p.20.

Drept procesual penal – II 87

Dragu Creţu Judecata
- căile de atac ordinare se exercită într-un termen scurt, pe când cele extraordinare,
într-un termen mai lung;
- folosirea căilor ordinare atrage automat suspendarea executării hotărârii, pe când
folosirea căilor extraordinare nu atrage o asemenea suspendare.
Căile de atac extraordinare se îndreaptă întotdeauna împotriva unor hotărâri definitive
care au intrat în autoritatea de lucru judecat.
b) în funcţie de consecinţele pe care le pot produce în caz de admitere:
- de reformare;
- de anulare;
- de retractare.

Calea de atac este de reformare atunci când, fiind de competenţa instanţei superioare,
dacă aceasta constată că hotărârea atacată este nelegală, ca urmare a unor erori de fapt
sau de drept, o desfiinţează şi va pronunţa, ea însăşi, o nouă hotărâre în locul celei
iniţiale.40

Calea de atac este de anulare în cazul în care, soluţionând-o, instanţa superioară, dacă
constată existenţa unor erori de fapt sau de drept, se va limita la anularea acesteia
urmând ca rejudecarea cauzei să se facă de instanţa a cărei hotărâre a fost desfiinţată.
Aceeaşi cale poate fi atât de reformare cât şi de anulare dar cu o pondere mai
însemnată; apelul este o cale de atac preponderent de reformare şi preponderent, de
anulare41.
Calea de atac de retractare este aceea care nu se adresează instanţei superioare ci chiar
instanţei care a pronunţat hotărârea atacată. În sistemul nostru procesual, calea de atac
caracteristică de retractare este revizuirea.
c) în raport cu natura chestiunilor asupra cărora poartă controlul judiciar declanşat,
prin folosirea căilor de atac, acestea pot fi căi de atac de fapt şi căi de atac de drept.
Căile de atac de fapt repun în discuţie toate constatările şi soluţiile adoptate prin
hotărârea de atacată atât în fapt cât şi în drept.
Căile de atac de drept pun în discuţie reexaminarea problemelor de drept.
d) în raport cu limitele în care pot fi folosite, căile de atac se clasifică în comune şi
speciale.
Sunt căi de atac comune, cele ce pot fi folosite în toate cauzele penale, fără nicio
limitare.
Sunt căi de atac speciale, cele a căror folosire este limitată la anumite cauze.
În literatura juridică de specialitate sunt cunoscute şi alte criterii de clasificare a căilor
de atac.

Sunt legislaţii care consacră numai o singură cale de atac ordinară- apelul, cum sunt
legislaţiile din Anglia, SUA; alte legislaţii consacră ca singura cale de atac recursul
cum au fost legislaţiile din fostele state ale Uniunii Sovietice.

40 Gr. Theodoru, [Link]. p.301

41 Idem

Drept procesual penal – II 88

Dragu Creţu Judecata
Legislaţia franceză consacră, pe lângă apel și recurs şi o a treia cale de atac ordinară-
opoziţia. În literatura de specialitate franceză se consideră că sunt căi de atac ordinare
numai opoziţia şi apelul, recursul fiind trecut printre căile de atac extraordinare. 42

2.3.3. Apelul
§1. Scurt istoric
Apelul a fost cunoscut încă din dreptul roman unde, începând din anul 509 Î.Chr., în
baza unei legi a consulului P. Valerius Publicola, condamnaţii aveau dreptul de a apela
la popor, pe calea unei aşa-numite provoctio ad populum.
Odată exercitat, apelul se judeca în urma convocării magistratului de către adunarea
populară, care confirma sau infirma sentinţa, fără să o poată modifica, agrava sau
atenua. În faţa adunării populare magistratul îşi asuma funcţia de minister public, în
apărarea hotărârii sale.
Erau şi situaţii în care nu exista apel. În procedura acuzatorială, sentinţa era pronunţată
de un colegiu de juraţi, prezidat de un preot special, fără drept de vot.
Juraţii reprezentau poporul iar judecata lor avea valoare de lucru judecat şi nu era
supusă apelului.
În accepţiunea sa modernă, apelul s-a constituit în jurisdicţiile imperiale care aveau
dreptul nu numai de a casa dar şi de a modifica hotărârile apelate.
În dreptul canonic, instituţia apelului s-a clădit pe schema dreptului roman dar s-a
simplificat şi adaptat spiritului moral şi de echitate al bisericii.
Doctrina apelului a fost elaborată şi formulată în secolele XII-XIV, de către
criminaliştii italieni, sub influenţa dreptului roman şi a dreptului canonic.
Codicele de procedură penală, din 2 decembrie 1864, intrat în vigoare la 30 aprilie
1865, cuprindea dispoziţii în materia gradelor de jurisdicţie, respectiv reglementa
separat apelul în materie corecţională şi apelul în materie poliţienească.
Apelul se judeca de către Curtea Apelativă în circumscripţia căreia se afla tribunalul
care a pronunţa hotărârea atacată.
Apelul era suspensiv de executare dar Curtea avea obligaţia să-l soluţioneze în termen
de 30 de zile de la sesizarea sa dacă era admis pentru violare de lege sau omisiunea
vreunor forme legale hotărând, chiar ea, asupra fondului.
Codul de procedură penală Carol al II-lea, din 19 martie 1936, prevedea că apelul
poate fi folosit exclusiv în materia hotărârilor date în primă instanţă de judecătorie şi
de tribunal; hotărârile pronunţate în materie criminală de către curţile cu juraţi, nu
puteau fi atacate cu apel.

Puteau promova apel ministerul public, inculpatul, partea civilă, partea responsabilă
civilmente.
Calea ordinară a apelului a fost desfiinţată prin Legea nr.345 din 29 decembrie 1947,
iar prin Legea nr.145 din 1 iulie 1993, a fost reintrodus în Codul de procedură penală
de la 1969, apelul, revenindu-se astfel la regimul juridic tradiţional din România.
§2. Condiţii pentru apelarea hotărârilor

42 [Link], [Link], p.718

Drept procesual penal – II 89

Dragu Creţu Judecata
Pentru exercitarea căii ordinare de atac a apelului trebuie îndeplinite următoarele
condiţii.43
a) hotărârea judecătorească să fie dată în primă instanţă (art.408);
b) hotărârea să nu fie definitivă;
c) legea să nu interzică atacarea hotărârii;
d) să existe un titular legal al apelului iar acesta să aibă interesul să-l folosească
şi să-şi manifeste intenţia în acest sens;
e) apelul să fie declarat în forma şi termenul prevăzut de lege.
§3. Hotărârile supuse apelului
Conform art. 408 alin.(1) sentinţele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel.
Pot fi atacate cu apel şi încheierile date în primă instanţă dar numai odată cu fondul.
Legea prevede că apelul declarat împotriva sentinţei se consideră a fi făcut şi
împotriva încheierilor chiar dacă acestea au fost date după pronunţarea sentinţei (art.
408 alin.3).
§4. Titularii dreptului de apel
Potrivit art. 409, au calitatea de titulari ai dreptului de apel.
a) procurorul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Apelul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în lipsa apelului
formulat de partea civilă, cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu.

Apelul se declară de către procurorul din cadrul parchetului de pe lângă instanţa care a
pronunţat hotărârea ce urmează a fi atacată.

Atât teoria cât şi jurisprudenţa au apreciat că Ministerul Public poate declara apel şi în
situaţia în care instanţa şi-a însuşit concluziile procurorului de şedinţă.
Acest drept revenindu-i prim- procurorului parchetului din care face parte procurorul
de şedinţă.
b) inculpatul, în ce priveşte latura penală şi latura civilă;
Împotriva sentinţei de achitare sau de încetare a procesului penal inculpatul poate
declara apel şi în ce priveşte temeiurile achitării sau încetării procesului penal.
Inculpatul poate declara apel personal sau prin mandatar special cât şi prin substituiţii
procesuali pe care-i prevede legea.
Persoana juridică, având calitatea de inculpat poate declara apel sau recurs prin
reprezentanţii săi legali.
c) partea civilă, în ceea ce priveşte latura penală și latura civilă a cauzei și partea
responsabilă civilmente, în ceea ce privește latura civilă, iar referitor la latura penală,
în măsura în care soluția din această latură a influiențat soluția în latura civilă.
d) persoana vătămată , în ceea ce privește latura penală.
e)martorul, expertul, interpretul și avocatul, în ceea ce privește cheltuielile judiciare,
indemnizațiile cuvenite acestora și amenzile judiciare aplicate.

43 Carmen Silvia Paraschiv, [Link].p.455

Drept procesual penal – II 90

Dragu Creţu Judecata
f) orice persoană fizică ori judidică ale cărei drepturi legitime au fost vătămate
nemijlocit printr-o măsură sau printr-un act al instanței, în ceea ce privește dispozițiile
care au provocat asemenea vătămare.
Cu excepția procurorului, pentru celelalte persoane, apelul poate fi declarat și de către
reprezentantul legal ori de către avocat, iar pentru inculpat și de către soțul acestuia.
§5. Termenul de declarare a apelului
Potrivit art. 410 alin.(1) [Link]., pentru procuror, persoana vătămată și părți,
termenul de apel este de 10 zile, dacă legea nu dispune astfel, și curge de la
comunicarea copiei minutei.
Termenul de apel are caracterul unui termen legal imperativ. Neexercitarea dreptului
de apel înlăuntrul acestui termen, atrage decăderea pentru titularul său, din acest drept
şi nulitatea cererii, făcând astfel că hotărârea primei instanţe să treacă în puterea
lucrului judecat.
Este un termen absolut şi, prin urmare, decăderea operează de drept chiar dacă nu a
fost invocată de procuror sau de partea potrivnică, instanţa fiind obligată să pună, din
oficiu, în discuţia părţilor, tardivitatea apelului şi să-l respingă ca atare.

Martorul, expertul, interpretul și avocatul pot exercita apelul de îndată după

pronunțarea încheierii prin care s-a dispus asupra cheltuielilor judiciare,
indemnizațiilor și amenzilor judiciare și cel mai târziu în 10 zile de la pronunțarea
sentinței prin care s-a soluționat cauza.

Pentru celelalte persoane interesate termenul de apel este de 10 zile și curge de la data
la care acestea au aflat despre actul sau măsura care a provocat vătămarea.
§6. Momentul la care se împlineşte termenul de apel
Termenul de apel se calculează pe zile libere, cu prorogarea, când este cazul, a
momentului final.
În cazul în care ultima zi a termenului de apel este o zi nelucrătoare (sâmbăta,
duminica, o altă zi nelucrătoare, declarată sărbătoare legală sau o zi în care serviciul
este suspendat), va avea loc o prorogare, în sensul că termenul va expira la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.
Zilele nelucrătoare din interiorul termenului sunt asimilate celor lucrătoare şi, deci,
sunt luate în considerare la calcularea acestuia.
Dacă cererea de apel a fost depusă la instanţă în ultima zi a termenului dar după
expirarea timpului legal de lucru fiind însă înregistrată în aceeaşi zi, apelul se
consideră făcut în termen întrucât termenul de apel se calculează pe zile şi nu pe ore.
Apelul se consideră făcut în termen şi dacă a fost depus la o altă instanţă în termenul
prevăzut de lege.
Apelul este considerat a fi făcut în termen şi dacă a fost depus la administraţia
penitenciarului sau la unitatea militară, urmând ca aceste aspecte să rezulte din data
înregistrării apelului la aceste unităţi sau din atestarea făcută de către cele două
administraţii.
§7. Repunerea în termen

Drept procesual penal – II 91

Dragu Creţu Judecata
Termenul de apel este un termen peremptoriu, nerespectarea lui duce la decăderea din
dreptul de a exercita calea de atac şi, pe cale de consecinţă, la respingerea lui ca
tardivă.
Sunt şi situaţii în care părţile au pierdut termenul de apel din motive ce nu le sunt
imputabile şi au lipsit atât de la judecată cât şi la pronunţare, motiv pentru care,
dispoziţiile art. 411 reglementează instituția repunerii în termen.
Pentru ca partea care nu a reuşit să declarare apel în termen să poată beneficia de
instituţia repunerii în termen trebuie să întrunească, cumulativ, următoarele condiţii:
- întârzierea în declararea apelului să fi fost determinată de o cauză temeinică de
împiedicare;44
- cererea de apel să fi fost făcută în cel mult 10 zile de la încetarea acesteia.

Prin repunerea în termen, hotărârea atacată, care devenise definitivă la expirarea

termenului de apel îşi pierde acest caracter. 45
Până la soluţionarea repunerii în termen, instanţa de apel poate suspenda executarea
hotărârii atacate.

2.3.4. Declararea apelului

Apelul se declară prin cerere scrisă care trebuie să cuprindă:
- numărul dosarului, data și numărul sentinței sau incheierii atacate;
- denumirea instanței care a pronunțat hotărârea atacată;
- numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea și domiciliul, reședința
sau locuința, precum și semnătura persoanei care a semnat declarat apelul.
Cererea trebuie semnată de persoana care face declaraţia. Modul în care este redactată
trebuie să exprime în mod explicit voinţa de a declara apel.

Semnătura este obligatorie şi poate aparţine apelantului, reprezentantului ori a

apărătorului său şi, în cazul inculpatului, soţul sau soţia.
În cazul în care cererea de apel nu este semnată de apelant, celelalte persoane trebuie
să precizeze în cuprinsul acesteia, pentru cine declarară apel iar dacă cererea este
formulată de un reprezentant convenţional, anexarea procurii speciale este obligatorie.

Persoanele juridice constituite părţi civile, pot declara apel printr-o adresă oficială
îndreptată instanţei de apel.
Cererea de apel nesemnată şi neatestată, poate fi confirmată în instanţa de apel, prin
semnare, fie de către titularul dreptului de apel, personal, fie de către reprezentantul
lui.
§1. Depunerea declaraţiei de apel

44 Legea nu arată în ce constă cauza temeinică de împiedicare, instanţa apreciind de la caz la caz temeinicia motivelor
invocate. În partea judiciară, s-a arătat că nu se poate reţine existenţa unei cauze temeinice de împiedicare în situaţia în care
partea, după ce a asistat la pronunţare, s-a internat în spital pentru 8 zile, beneficiind ulterior de mai multe concedii medicale,
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I-a penală, nr.399/1995 în Culegere pe anul 1995, [Link].p.20.
45 ICCJ, secţia penală, decizia nr.5902/2004, în R.D.P. nr.1/2006 p.152.

Drept procesual penal – II 92

Dragu Creţu Judecata
Potrivit art. 413 alin.(1), cererea de apel se depune la instanţa a cărei hotărâre se
atacă.46
Depunerea cererii de apel în mod greşit la instanţa de apel, nu atrage anularea acesteia.
Instanţa de apel la care s-a depus cererea are obligaţia să o înregistreze spre a-i da dată
certă şi apoi să solicite primei instanţe, dosarul, în vederea judecării apelului.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 413 alin.(1), persoanele aflate în stare de deţinere
pot depune cererea de apel şi la administraţia locului de detenţie.
Orice alte persoane cu drept de a face apel, pot preda cererea de apel, prin scrisoare
recomandată, la un oficiu poştal.
§2. Motivarea apelului
Motivele de apel se formulează în scris prin chiar cererea de apel sau printr-un
memoriu separat, depus fie odată cu cererea, fie ulterior însă cel mai târziu în ziua
judecăţii.
Motivele pot fi formulate şi oral, inclusiv la termenul de judecată.
§3. Renunţarea la apel
Articolul 414 alin.(1) este sediul materiei care reglementează renunţarea expresă la
apel.
Renunţarea expresă la apel este declaraţia prin care un titular al dreptului de apel arată
în mod explicit că nu înţelege să se mai folosească de acest drept.
Art. 414 alin.(1) prevede că pot renunţa la apel părţile și persoana vătămată.
În literatura juridică de specialitate s-a apreciat însă că, în ceea ce-l priveşte pe
procuror, acesta poate renunţa tacit la dreptul de apel prin nefolosirea acestei căi, sens
în care poate să o facă printr-o declaraţie scrisă sau orală.
Potrivit art. 414 alin. (2), asupra renunţării, cu excepţia apelului care priveşte latura
civilă a cauzei, părţile pot reveni înlăuntrul termenului pentru declararea apelului.
Renunţarea sau revenirea asupra renunţării poate să fie făcută personal de parte sau
prin mandatar special, în termenul de apel.
§4. Retragerea apelului
Folosirea facultativă a căii de atac de către titularii dreptului de apel, poate fi o
alternativă şi la renunţarea acestei căi de atac înainte de a o folosi.
Codul de procedură penală recunoaşte această posibilitate, de a retrage apelul, pentru
părţile care le-au declarat însă, aceştia nu mai pot reveni chiar dacă titularul de apel s-
ar fi înşelat cu privire la consecinţele manifestării sale de voinţă. 47
Retragerea apelului trebuie să fie pură şi simplă adică, necondiţionată. De aceea,
oricare ar fi scopul în vederea căruia această retragere a fost făcută, instanţa de apel nu
are posibilitatea de a verifica dacă acest scop este şi realizat. 48

46 Cererea de apel împotriva sentinţei pronunţate de tribunal, depusă în termen la judecătorii şi trimisă de aceasta
tribunalului după împlinirea termenului de apel, nu este tardivă, întrucât art.367 alin.(1) [Link]. nu prevede o sancţiune
pentru cazul când cererea de apel se depune, în mod greşit la o altă instanţă decât aceea a cărei hotărâre se atacă. CSJ,
[Link]ă, decizia nr.1460 din 21 martie 2003, BJ 2003, p.752-753.
47 Traian Pop, Drept procesual penal. [Link], Tipografia Naţională, Cluj, 1948, p.114.
48 [Link], C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti, 1994, p.114.

Drept procesual penal – II 93

Dragu Creţu Judecata
Instanţa de apel pusă în faţa declaraţiei de retragere a apelului, trebuie să verifice dacă
această declaraţie satisface condiţiile de care depinde validitatea ei şi, în caz afirmativ,
să ia act de manifestarea de voinţă a titularului respectiv. 49
§5. Persoanele care pot retrage apelul
Potrivit art. 415 alin.(1), apelul poate fi retras de persoana vătămată și de oricare
dintre părţi.
Retragerea apelului poate fi totală, când titularul dreptului de apel poate devolua, prin
folosirea căii de atac, ambele laturi ale procesului penal şi parţial, numai cu privire la
latura penală sau la latura civilă.

În ceea ce-l priveşte pe procuror, din dispoziţiile art. 415 alin.(3) rezultă că procurorul
care a făcut declaraţia de apel nu poate retrage apelul pe care l-a declarat. Legea
recunoaşte însă această posibilitate, procurorul ierarhic superior adică procurorului de
la parchetul de pe lângă instanţa superioară celei care a soluţionat cauza.
Prin această dispoziţie s-a urmărit, pe de o parte, determinarea procurorilor de a folosi
cu mai mult discernământ dreptul de apel, evitându-se aglomerarea instanţelor cu
apeluri nejustificate şi, pe de altă parte, asigurarea unui control riguros din partea
procurorilor ierarhic superiori asupra modului în care subordonaţii lor folosesc calea
de atac.50

Apelul declarat de procuror şi retras de procurorul ierarhic superior poate fi susţinut de

partea în favoarea căreia a fost declarat.
Inculpatul minor nu poate retrage apelul indiferent dacă l-a declarat personal sau dacă
acesta a fost făcut de reprezentantul legal (art. 414 alin.2).
Dispoziţia cuprinsă în acest text de lege are caracter imperativ. De aceea, simpla
prezenţă pasivă în instanţă a reprezentantului legal, alături de inculpatul minor, nu
validează retragerea apelului făcută de minor. Reprezentantul legal trebuie să facă el,
în mod expres, declaraţia de retragere a apelului.
§6. Condiţiile retragerii apelului
În ceea ce priveşte timpul în care trebuie făcută declaraţia de retragere, art. 415 alin.
(1) dispune că apelul poate fi retras oricând după declaraţia apelului până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel.
Cu privire la forma pe care trebuie să o îmbrace declaraţia, aceasta poate fi făcută atât
în scris cât şi oral dar, în toate cazurile, în mod expres.

Declaraţia de retragere a apelului poate fi făcută de apelant, personal, prin mandatar

special sau de reprezentantul legal. Cerinţa prezentării unui mandat special când
retragerea apelului se face prin mandatar, este impusă şi apărătorului care face
declaraţia de retragere, indiferent dacă acesta a fost desemnat din oficiu sau a fost ales.

Reprezentatul legal al unei persoane lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate

de exerciţiu restrânsă, poate retrage apelul făcut, numai prin persoana reprezentată.
Persoana aflată în stare de detenţie îşi poate retrage apelul printr-o declaraţie scrisă sau
verbală, atestată ori consemnată într-un proces verbal încheiat de conducerea locului
de detenţie.

49 De retragerea apelului se ia act prin decizie.

50 [Link], [Link].,p.254.

Drept procesual penal – II 94

Dragu Creţu Judecata
De asemenea, apelul poate fi retras şi oral, în faţa instanţei de apel.
În ceea ce priveşte locul unde se face declaraţia de retragere a apelului, art. 415 alin.
(1) prevede că aceasta poate fi făcută fie la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată, fie
la instanţa de apel.
Declaraţia verbală de retragere a apelului se face numai în şedinţă, la instanţa de apel.
§7. Efectele renunțării la apel și ale retragerii apelului
Principalul efect al renunțării la apel și ale retragerii apelului este trecerea sentinţei
atacate în puterea lucrului judecat. Acest efect se produce însă, în momente diferite
raportate la momentul când a intervenit declaraţia de renunțare sau de retragere.

Astfel, dacă s-a renunțat la apel, declarația făcându-se înlăuntrul termenului de apel,
hotărârea va rămâne definitivă la data expirării termenului de apel.
Când apelul este retras, așadar după împlinirea acestui termen, sentinţa va rămâne
definitivă la data declaraţiei de retragere a apelului.
După ce şi-a retras apelul iar instanţa a luat act, prin decizie, de această declaraţie,
persoana respectivă nu mai poate declara un nou apel şi nici recurs contra hotărârii
pronunţate.
În conformitate cu dispoziţiile art. 275 alin.(2), în caz de retragere a apelului,
cheltuielile judiciare provocate de cererea de apel, vor fi suportate de cel ce şi-a retras
apelul.

2.3.5. Efectele apelului

§1. Efectul suspensiv al apelului
Efectul suspensiv al acestei căi de atac constă în aceea că în cursul termenului de atac
şi, după aceea, în cursul judecăţii, hotărârea nu este definitivă şi, prin urmare,
dispoziţiile acesteia sunt suspendate.
Potrivit art. 416, apelul declarat în termen este suspensiv de executare, atât în ceea ce
priveşte latura penală cât şi latura civilă, afară de cazul când legea dispune altfel.
Efectul suspensiv a fost reglementat întrucât este cunoscut faptul că atât timp cât
hotărârea nu este definitivă, inculpatul se bucură de prezumţia de nevinovăţie.
Efectul suspensiv este general întrucât, în sistemul legii proceusal penale române,
majoritatea hotărârilor pronunţate în primă instanţă sunt supuse apelului.
Efectul suspensiv este absolut deoarece se produce ope legis (în virtutea legii) adică
prin declararea oricărui apel, chiar atunci când este neîntemeiat.
Efectul suspensiv este constant pentru că, odată ce apelul a fost declarat, el se
manifestă în permanenţă, din momentul declarării şi până la soluţionarea căii de atac.
Efectul suspensiv al apelului poate fi total sau parţial.
Este total atunci când apelul este îndreptat împotriva hotărârii primei instanţe, în
întregime şi parţial când apelantul critică numai latura penală sau latura civilă.
§2. Efectul devolutiv al apelului
Termenul de „devolutiv” provine din latinescu „devolvo” (vere, volvi, volutum) care
înseamnă a face să se treacă, să se transmită ceva, de la un subiect la altul.

Drept procesual penal – II 95

Dragu Creţu Judecata
În cazul căilor de atac este vorba de transmiterea unui drept, respectiv dreptul de a
judeca, de la judecătorul de grad inferior la un judecător de grad superior. 51 În această
situaţie, cauza este repusă în discuţie pentru o nouă judecată.
Efectul devolutiv al apelului nu promovează la instanţa căreia i se transmite cauza o
reeditare a judecăţii care a avut loc ci o nouă judecată, cu caracter autonom şi care are
drept scop verificarea legalităţii şi temeiniciei hotărârii atacate. 52
Prin efectul devolutiv al apelului nu se poate transmite de la prima instanţă la instanţa
de apel decât ceea ce a fost supus judecăţii celei dintâi.
Sub acest aspect, în ceea ce priveşte faptele, instanţa de apel nu poate fi sesizată cu
fapte ce nu au constituit obiectul judecăţii în primă instanţă, iar în ceea ce priveşte
persoanele, ea nu poate nici să se pronunţe cu privire la persoanele care nu au figurat
ca părţi în procesul soluţionat de prima instanţă. 53

Întrucât prin hotărârea judecătorească sunt rezolvabile ambele laturi, penală şi civilă,
ale cauzei, pe de o parte şi dat fiind că subiecţii procesuali au interese procesuale
diferite, în raport cu calitatea lor procesuală, legiuitorul a reglementat în aşa fel efectul
devolutiv al apelului încât instanţei de apel i se transmite dreptul de a face o nouă
judecată, fie asupra tuturor aspectelor judecate în primă instanţă, fie numai asupra
unora dintre aceste aspecte.54

Devoluţia cauzei în apel poate fi, aşadar, integrală, 55 când instanţa de apel capătă
dreptul de a reexamina toate aspectele de fapt şi de drept şi parţială, când instanţa de
apel reexaminează numai unele dintre aspectele de fapt şi de drept ce au constituit
obiectul judecăţii instanţei de prim grad.
În stabilirea limitelor în care are loc devoluţia, art. 417 prevede că instanţa de apel
judecă apelul numai cu privire la persoana care l-a declarat şi la persoana la care se
referă declaraţia de apel şi numai în raport cu calitatea pe care apelantul o are în
proces.
Limitele efectului devolutiv ale apelului sunt, aşadar, determinate de persoana care a
declarat apelul, persoana la care se referă declaraţia de apel şi calitatea pe care
apelantul o are în proces.
§3. Limitele efectului devolutiv
Apelul declarat de oricare dintre părţi devoluează cauza numai cu privire la interesele
proprii adică, în raport cu situaţia sa din proces chiar dacă aceste interese coincid cu
cele ale unei alte părţi.
Aceste aspecte sunt valabile şi în ceea ce priveşte pe martori, experţi, interpreţi şi
apărători sau persoane ale căror interese au fost vătămate printr-un act al instanţei.
O situaţie mai deosebită o are procurorul, care în proces reprezintă societatea, ceea ce
presupune că în fiecare cauză penală trebuie să se stabilească o situaţie exactă şi să se
facă o corectă aplicare a legii.56

51 V. Dongoroz, [Link]., p.322.

52 [Link], [Link], [Link].p.124.
53 Carmen Silvia Paraschiv, [Link], [Link].p.488.
54 [Link], Tratat de procedură penală, [Link], Bucureşti, 1997,p.556.
55 [Link], [Link].p.406; [Link], V. Dongoroz, [Link].p.448-449.
56 V. Papadopol, [Link], [Link].129-131.

Drept procesual penal – II 96

Dragu Creţu Judecata
Sub acest aspect, apelul procurorului produce efect devolutiv atât în ceea ce priveşte
faptele cât şi persoanele care au fost trimise în judecată.
În cazul în care declaraţia de apel nu indică faptele şi persoanele cu privire la care
hotărârea primei instanţe este considerată greşită, apelul trebuie considerat că se referă
la acea hotărâre în totalitatea sa. 57
Acest efect devolutiv se răsfrânge deci, asupra tuturor faptelor şi persoanelor deduse
judecăţii.
În literatura juridică, persoanele care pot declara apel 58 au fost grupate în raport cu
limitele diferite ale efectului devolutiv, determinate de calitatea lor în proces, în două
categorii.
În prima categorie au fost incluse persoanele care, prin apelul lor, pot devolua fondul
cauzei şi măsurile procesuale adiacente fondului, adică procurorul şi părţile din
proces.
În cea de a doua categorie au fost incluse persoanele care nu pot devolua prin apel
decât chestiunile auxiliare asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă, adică martorul,
expertul, interpretul şi apărătorul, cu privire la cheltuielile judiciare cuvenite.
Declaraţia de apel a procurorului, făcută fără rezerve, are un efect devolutiv integral,
adică atât asupra faptei cât şi asupra persoanei.
În cazul în care declaraţia făcută de procuror este limitată, în sensul că este restrânsă
numai la anumite fapte sau persoane, apelul va fi raportat numai la aspectele vizate în
cererea de apel.
În cazul în care declaraţia de apel a procurorului se referă numai cu privire la unul
dintre inculpaţii trimişi în judecată, instanţa de apel nu va putea agrava situaţia
celorlalţi inculpaţi.

Dacă, însă, apelul a fost făcut în favoarea unuia dintre inculpaţi, instanţa de apel va
putea examina cauza şi cu privire la ceilalţi inculpaţi, nevizaţi prin declaraţia
procurorului, cărora le va putea uşura situaţia.

În cazul în care prin declaraţia de apel, procurorul îşi restrânge apelul în defavoare
numai la anumite fapte, instanţa de apel nu are dreptul să ia în discuţie alte fapte, nici
ca efect al devoluţiei, nici prin extindere deoarece efectul extinctiv se referă numai la
persoane şi nu la fapte.
Dacă, însă, apelul procurorului a fost declarat în favoare, instanţa de apel poate să
examineze cauza şi cu privire la faptele nevizate prin declaraţia de apel dar fără a
agrava situaţia inculpatului.
În cazul în care procurorul a declarat apel în favoarea inculpatului, cu privire la latura
penală a cauzei, instanţa de apel nu va putea să agraveze situaţia acestuia sub aspectul
laturii civile deoarece ar încălca dispoziţiile art. 418 alin.(2), însă va putea să-i uşureze
din acest punct de vedere situaţia, exonerându-l de plata despăgubirilor civile.
Dacă apelul procurorului a fost declarat în favoarea inculpatului şi vizează numai
latura civilă a cauzei, instanţa va putea să-i agraveze acestuia situaţia sub aspectul
laturii penale întrucât nu avem de-a face cu un apel în favoarea inculpatului. 59
57 [Link]ţ, Procedura penală. Partea specială [Link], Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997, p.240.
58 Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D. nr.2/19974, citat în Carmen Silvia
Paraschiv, M. Damaschin, [Link].p.490
59 V. Papadopol, C. Turianu, [Link]., p.131.

Drept procesual penal – II 97

Dragu Creţu Judecata
Declaraţia de apel a inculpatului devoluează fără rezerve atât în latura penală cât şi în
latura civilă a cauzei fără a i se putea însă agrava situaţia căci operează regula „non
reformatio in pejus” prevăzută de art. 418.

Dacă inculpatul critică sentinţa numai sub anumite aspecte, instanţa va examina
apelul, de asemenea, fără a-i agrava situaţia.
Apelul părţii civile devoluează numai latura civilă.
Apelul părţii responsabile civilmente are un efect devolutiv ca cel al părţii civile.

§4. Efectul neagravării situaţiei în propriul apel

Potrivit art. 418 alin.(1), instanţa de apel, soluţionând cauza, nu poate crea o situaţie
mai grea pentru cel ce a declarat apel.
Acest efect are o aplicabilitate mai largă, exprimată prin dispoziţiile alin.(2) al
aceluiaşi text, prin care se prevede că prin apelul declarat de procuror în favoarea unei
părţi, nu se poate agrava situaţia acestuia.
Acest apel declarat de procuror este considerat ca şi cum ar fi fost făcut de către parte
şi provoacă aceleaşi efecte, fiind supus restricţiei din alin.(1) al art. 418.
Rezultă că în apelul procurorului nu există decât două alternative şi anume, aceea de a
uşura situaţia inculpatului când este făcut în interesul acestuia ori de a menţine soluţia
adoptată de prima instanţă, prin respingerea apelului.
În nici un caz, instanţa nu va putea să agraveze situaţia inculpatului, sub aspect penal
sau civil.
Cele mai frecvente situaţii le întâlnim în cazurile când apelul este declarat de inculpat,
situaţie în care în propria lui cale, instanţa nu are cum a-i agrava situaţia.
§5. Efectul extensiv al apelului
Constă în posibilitatea de răsfrângere a căii de atac faţă de părţile în privinţa cărora
hotărârea primei instanţe a rămas definitivă prin neatacare, motiv pentru care apare ca
un remediu procesual pentru înlăturarea erorilor săvârşite în înfăptuirea justiţiei.
Potrivit art. 419, instanţa de apel examinează cauza prin extindere şi cu privire la
părţile care nu au declarat apel sau la care acesta nu se referă, putând hotărî şi în
privinţa lor, fără să poată crea acestor părţi, o situaţie mai grea. 60
Pentru ca efectul extensiv al apelului să poată opera este necesară îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) să existe un apel, valabil declarat;
b) subiectul procesual faţă de care operează extinderea să nu fi declarat apel sau să nu
fie vizat prin apelul declarat de un alt subiect procesual;
c) să existe mai mulţi subiecţi procesuali care au aceeaşi calitate sau un interes comun,
dintre care unul sau mai mulţi nu au declarat apel;
e) să existe o unitate procesuală.

60 În cadrul efectului extensiv al apelului, instanţa de apel trebuie să examineze cauza, prin extindere, nu numai cu privire la
părţile din acelaşi grup procesual cu apelantul, care nu au folosit calea de atac a apelului, ci şi cu privire la cele care, deşi au
declarat apel, l-au retras, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, decizia nr.142/A/1997, C.P.J.P. 1997, p.26.

Drept procesual penal – II 98

Dragu Creţu Judecata
2.3.6. Judecarea apelului
Obiectul judecăţii în apel constă în verificarea hotărârii pronunţate de prima instanţă
pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei cât şi a oricăror probe noi,
administrate în faţa instanţei de apel.
Cu ocazia judecării apelului instanţa este obligată să procedeze la ascultarea
inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata
în fond.

Instanţa de apel are obligaţia să efectueze un control asupra hotărârii apelate cu privire
la toate aspectele de fapt şi de drept, dând o nouă apreciere probelor administrate în
faţa primei instanţe.
Verificarea are loc pe baza motivelor de apel însă instanţa, din oficiu, poate examina
hotărârea sub toate aspectele.
Aspectele de fapt asupra cărora s-a pronunţat prima instanţă şi care, datorită efectului
devolutiv al apelului, se transmit spre examinare instanţei, de regulă privesc existenţa
sau inexistenţa faptei ce constituie obiectul judecăţii, existenţa sau inexistenţa datelor,
a împrejurărilor sau situaţiilor invocate de către inculpat ca circumstanţe atenuante,
gradul de participare a inculpatului la săvârşirea infracţiunii, temeiurile de fapt ale
susţinerilor formulate în apărare.
Instanţa trebuie să verifice dacă în cauză au fost administrate toate probele şi dacă au
fost corect interpretate.
Aspectele de drept de care este chemată să le examineze instanţa de apel, pot fi de
drept substanţial sau de drept procesual.
Dintre aspectele de drept substanţial sunt supuse atenţiei instanţei cele referitoare la
încadrarea juridică a faptei, normele de încriminare, dispoziţiile referitoare la
participaţia penală, la formele de săvârşire ale infracţiunii (consumată, tentativă), la
formele de unitate infracţională (continuată, complexă), la pluralitatea de infracţiuni
cât şi la alte coordonate care conduc la stabilirea infracţiunii. 61
În ceea ce priveşte aspectele de drept procesual, instanţa trebuie să verifice, în
principiu, modul în care au fost respectate dispoziţiile legale privind desfăşurarea
procesului penal pe întreg parcursul acestuia respectiv la sesizarea instanţei,
compunerea instanţei, publicitatea instanţei de judecată, participarea procurorului,
asistarea inculpatului de către apărător atunci când acesta este obligatorie, potrivit
legii, la efectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
În cazul în care instanţa de apel va constata că au fost încălcate anumite dispoziţii
sancţionate cu nulitatea absolută a hotărârii, o va desfiinţa şi va dispune trimiterea
cauzei spre rejudecare, la instanţa de fond.
§1. Măsuri premergătoare judecăţii
a) fixarea termenului de judecată
După primirea dosarului şi înregistrarea acestuia, preşedintele instanţei sau judecătorul
delegat va fixa termen pentru judecarea apelului.
Jjudecata în apel va avea loc cu respectarea dispoziţiilor referitoare la judecata în
primă instanţă.

61 Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, [Link]., p.498.

Drept procesual penal – II 99

Dragu Creţu Judecata
b) citarea părţilor şi prezenţa acestora la judecarea apelului
Potrivit art. 420 alin. (1) și (2), judecarea apelului se face cu citarea părţilor.
Judecarea apelului nu poate avea loc decât în prezenţa inculpatului când acesta se află
în stare de detenţie.
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, Serviciul de protecţie a victimelor şi
reintegrării sociale a infractorilor de la domiciliul minorului, părinţii acestuia sau,
după caz, tutorele, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară de
instanţă.
Prezenţa inculpatului minor la judecată este obligatorie cu excepţia cazului când
acesta se sustrage de la judecată.
Judecarea cauzei în lipsa inculpatului minor este nelegală, chiar dacă procedura de
citare a fost îndeplinită, dacă nu s-a dovedit că acesta se sustrage de la judecat.
Prezenţa inculpatului minor, cu excepţia cazului când acesta se sustrage de la judecată
se referă la toate fazele pe care le parcurge procesul penal.
Omisiunea instanţei de a cita părinţii inculpatului minor, potrivit art. 508 alin.(3)
[Link]., nu constituie caz de nulitate absolută. 62
c) măsuri pentru asigurarea dreptului de apărare
Potrivit art. 356, judecătorul cauzei este obligat ca în toate cazurile în care asistenţa
juridică este obligatorie, odată cu fixarea termenului de judecată, va lua măsuri şi
pentru desemnarea unui apărător din oficiu.
Nerespectarea acestei dispoziţii, când asistenţa juridică, potrivit legii, este obligatorie,
este sancţionată cu nulitatea absolut. Când inculpatul se află în stare de detenţie,
judecătorul cauzei ia măsuri ca acesta să-şi poată exercita dreptul de a lua cunoştinţă
de dosar şi să poată lua contact cu apărătorul său.
d) desemnarea completului de judecată
Compunerea completului de judecată este stabilită prin Legea nr.304/2004 de
organizare judiciară.
De regulă, apelurile se judecă în complet de 2 judecători, atât la tribunale cât şi al
curţile de apel63 nerespectarea compunerii completului fiind sancţionată cu nulitatea
absolută.
Infracţiunile de corupţie se judecă în complet de un judecător la fond şi de doi
judecători în apel (Legea nr.78/2000, Legea nr.161/2003, OUG nr.43/2002,
modificată prin OUG nr.24/2004).
§2. Desfăşurarea judecăţii apelului
Judecarea apelului, ca şi judecarea cauzei în primă instanţă, are loc urmare a unor
verificări prealabile ce au menirea să conducă, dacă procesul, aşa cum prevăd
dispoziţiile art. 420, este în stare de judecată.
În acest sens, instanţa trebuie să verifice regularitatea constituirii completului de
judecată, prezenţa părţilor, îndeplinirea procedurii de citare, asistenţa juridică

62 I.C.C.J., secţia penală, decizia nr.1702 din 26 martie 2004, nepublicată.

63 Art.54 alin.(2) şi (3) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Drept procesual penal – II 100

Dragu Creţu Judecata
obligatorie, regularitatea sesizării, legalitatea luării şi menţinerii măsurii arestării
preventive, rezolvarea oricăror excepţii sau cereri formulate de părţi.
Instanţa, judecând apelul, verifică hotărârea atacată, pe baza lucrărilor şi materialului
din dosarul cauzei şi a oricăror probe noi administrate în faţa instanţei de apel.
Cu ocazia judecării apelului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea
inculpatului prezent, atunci când aceasta este posibilă, potrivit regulilor de la judecata
în fond.
În vederea soluţionării apelului, instanţa poate da o nouă apreciere a probelor
administrate şi, în acelaşi timp, poate administra orice probe noi pe care le consideră
pertinente, concludente şi utile cauzei.
Dacă părţile nu au solicitat probe ori dacă au solicitat, le-au fost respinse, judecarea
apelului se reduce la dezbaterile acestuia.
Dezbaterile se rezumă la o confruntare în faţa instanţei de apel, a poziţiilor apelantului
şi ale părţii opuse, având ca finalitate aflarea adevărului.
Ordinea în care se desfăşoară această confruntare este stabilită de art. 420 alin. (6) ,
text care prevede că preşedintele completului dă cuvântul apelantului, apoi intimatului
şi, în urmă, procurorului.

Dacă între apelurile declarate se află şi apelul procurorului, primul cuvânt îl are
procurorul.
În cazul în care hotărârea a fost atacată de mai multe părţi (inculpat, parte vătămată,
partea civilă, parte responsabilă civilmente) şi procuror, aceştia vor lua cuvântul în
următoarea ordine: procuror, parte vătămată, parte civilă, parte responsabilă
civilmente şi inculpat.

Ultimul cuvânt trebuie să-l aibă întotdeauna, indiferent de calitatea sa, inculpatul
(intimat sau apelant).
Cercetarea judecătorească, are loc în cazul în care procurorul sau părţile solicită
administrarea de noi probe în vederea soluţionării legale a cauzei.
Prin probe noi se înţeleg acele probe care nu au fost administrate la urmărirea penală
sau la prima instanţă. Instanţa de apel se pronunţă asupra probelor prin încheierea
motivată.
Ca şi la prima instanţă, la instanţa de apel, cercetarea judecătorească se consideră
terminată odată cu epuizarea probatoriului.
Acest moment procesual trebuie declarat şi constatat de preşedintele completului de
judecată pentru a nu se reveni ulterior la administrarea de noi probe şi, implicit, la
dezbaterea asupra fondului cauzei (art.387).
§3. Deliberarea şi luarea hotărârii
După încheierea dezbaterilor, completul de judecată deliberează în vederea adoptării
unei soluţii.
Potrivit art. 420 alin.(8), instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor
de apel invocate.
Rezultatul deliberării se consemnează într-o minută care se semnează de toţi membrii
completului de judecată.

Drept procesual penal – II 101

Dragu Creţu Judecata
Potrivit art. 421, instanţa , judecând apelul, pronunţă una din următoarele soluţii:
1) respinge apelul, menţinând hotărârea atacată:
a) dacă apelul este tardiv sau inadmisibil;
b) dacă apelul este nefondat.
Apelul se respinge ca tardiv în cazul în care a fost declarat după expirarea termenului
legal şi nu există temeiuri pentru repunerea în termen sau pentru a fi considerat ca apel
peste termen.
Termenul de apel fiind un termen peremptoriu, depăşirea lui atrage decăderea din
exerciţiu dreptului de a ataca hotărârea.

Apelul tardiv nu are efect extensiv.

Dacă apelule este respins ca tardiv, instanţa nu examinează situaţia celorlalţi inculpaţi.
Apelul este respins ca inadmisibil:
- când a fost declarat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel;
- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are dreptul să facă apel sau de o
persoană care a depăşit limitele în care putea ataca hotărârea;
- când apelul a fost declarat de o persoană care nu are interes personal.

Apelul se respinge ca nefondat atunci când instanţa de apel, examinând hotărârea sub
toate aspectele şi nu numai în motivele de apel invocate ci şi din oficiu, constată că
aceasta este legală şi temeinică.
Respingerea unui apel ca nefondat are loc şi în cazul când apelul este lipsit de obiect.
Potrivit art. 421, pct.2, lit.a, instanţa admite apelul, desfiinţează sentinţa primei
instanţe şi pronunță o nouă hotărâre procedând potrivit regulilor referitoare la
soluționarea acțiunii penale și a acțiunii civile la judecata în fond.
Potrivit art. 421 pct.2, lit.b, admite apelul, desființează sentința primei instanțe și
dispune rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost desființată pentru motivul
că judecarea cauzei la acea instanță a avut loc în lipsa unei părți nelegal citate sau
care, legal citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța
despre această imposibilitate, invocată de acea parte. Rejudecarea de către instanța a
cărei hotărâre a fost desființată se dispune și atunci când există vreunul dintre cazurile
de nulitate absolută, cu excepția cazului de necompetență, când se dispune rejudecarea
de către instanța competentă.
§4. Chestiuni complementare
În cazul chestiunilor complementare, instanţa deliberând asupra apelului face, când
este cazul aplicaţia dispoziţiilor privitoare la reluarea dezbaterilor şi a celor privitoare
la repararea pagubei, la măsuri reparatorii, la cheltuielile judiciare şi la oricare alte
probleme de care depinde soluţionarea justă şi completă a apelului.
Totodată, instanţa va verifica dacă s-a făcut o aplicare corectă a dispoziţiilor
referitoare la computarea reţinerii şi arestării preventive, şi adaugă dacă este cazul,
timpul de arestare scurs după pronunţarea hotărârii atacate cu apel.
§5. Hotărârea instanţei de apel

Drept procesual penal – II 102

Dragu Creţu Judecata
Hotărârea prin care instanţa se pronunţă asupra apelului se numeşte decizie (art.370
alin.(2) [Link].)64.
Decizia instanţei de apel nu diferă ca structură de sentinţa primei instanţe şi are, ca şi
aceasta, o parte introductivă numită şi practica, o expunere numită şi considerente şi
un dispozitiv (valabil şi la judecata de fond).
Partea introductivă trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute în art.424 care fac
trimitere la art. 402, şi anume: data şi denumirea instanţei, menţiunea dacă şedinţa a
fost sau nu, publică, numele şi prenumele judecătorilor, procurorului, grefierului,
părţilor, apărătorilor şi a celorlalte persoane care participă în procesul penal.
Expunerea sau considerentele cuprinde temeiurile de fapt şi de drept care au condus,
după caz, la respingerea sau admiterea apelului sau atunci când s-a dispus trimiterea
cauzei la procuror.65 Decizia va trebui să cuprindă şi faptele şi împrejurările ce
urmează a fi dovedite şi prin ce mijloace de probă, în cazul în care cauza a fost trimisă
spre rejudecare.
Dispozitivul trebuie să cuprindă soluţia dată de instanţa de apel, data pronunţării
deciziei, menţiunea că pronunţarea s-a făcut în şedinţă publică.
Decizia trebuie să cuprindă, atunci când cauza a fost trimisă spre rejudecare, şi ultimul
act procedural rămas valabil, de la care procesul urmează să-şi reia cursul.
§6. Efectele deciziei
Hotărârea instanţei de apel este definitivă și produce anumite consecinţe.
Una dintre acestea este dezinvestirea instanţei de apel, de judecarea cauzei. Ca urmare,
instanţa de apel nu mai poate să dispună asupra cauzei şi nici să revină asupra soluţiei
pronunţate.
Un alt efect al deciziei este acela că pronunţarea ei face posibilă punerea în executare
a dispozițiilo cuprinse în dispozitiv.
§7. Procedura de rejudecare
Judecarea în fond a cauzei de către instanţa de apel sau rejudecarea cauzei după
desfiinţarea hotărârii atacate, se desfăşoară potrivit regulilor aplicabile la soluţionarea
cauzelor în primă instanţă.
Limitele rejudecării sunt date de existenţa unei hotărâri pronunţate de o instanţă de
judecată ierarhic superioară, prin care s-a stabilit anumite obligaţii pentru instanţa de
rejudecare.
Dacă hotărârea a fost desfiinţată în apelul procurorului, declarat în defavoarea
inculpatului sau în apelul părţii vătămate, instanţa care rejudecă poate pronunţa şi o
pedeapsă mai grea decât cea arătată în art.372 alin.(2) şi art.373.

64 Art.311 alin.(2) [Link]..

65 Potrivit art.383 alin.(1) [Link]., decizia instanţei de apel trebuie să cuprindă în expunerea temeiurilor de fapt şi de
drept care au dus la adoptarea soluţiei şi, care, în decizie trebuie analizat fiecare dintre motivele de apel invocate de procuror
şi de părţi, motivându-se temeiurile de fapt şi de drept care au condus la admiterea sau respingerea fiecărui motiv de apel.
Prin urmare, dacă în declaraţia de apel a procurorului s-au invocat mai multe motive de apel, iar instanţa de apel nu le-a
examinat, mărginindu-se să ridice în cuprinsul deciziei evoluţia judecăţii, pentru a conchide, fără a motiva, că sentinţa atacată
este temeinică, fiind rezultatul unei stări de fapt reţinute, şi nu a analizat criticile formulate de procuror privind greşita
schimbare a încadrării juridice şi achitarea nejustificată a inculpaţilor pentru una dintre infracţiuni, decizia instanţei de apel
nu cuprinde modificările pe care se întemeiază soluţia, ceea ce constituie cazul de casare prevăzute în art.385 9 alin.(1) pct.9
[Link].- ÎCCJ, secţia penală, decizia nr.3339 din 17 iunie 2004, B.J., 2004, p.879-880.

Drept procesual penal – II 103

Dragu Creţu Judecata
Când hotărârea este desfiinţată numai cu privire la unele fapte sau persoane, ori numai
în ce priveşte latura penală sau civilă, instanţa de rejudecare se pronunţă în limitele în
care hotărârea a fost desfiinţată.
Soluţionarea cauzei în fond are loc prin condamnarea ori achitarea inculpatului sau
prin încetare procesului penal.
Instanţa de rejudecare se pronunţă printr-o sentinţă, care este supusă apelului.

2.4. Căile extraordinare de atac

2.4.1. Consideraţii generale
Activitatea desfăşurată de instanţele judecătoreşti se finalizează prin pronunţarea unor
hotărâri, care în majoritatea covârşitoare sunt legale şi temeinice, fiind prezumate că
reflectă adevărul, atât în latura penală cât şi în latura civilă, intrând în puterea lucrului
judecat.
Cu toate acestea, practica a demonstrat că deşi există hotărâri definitive, care au
căpătat autoritate de lucru judecat, apar unele împrejurări, care scot în evidenţă unele
erori de fapt sau de drept în soluţionarea unor cauze.
În aceste condiţii, remediul procedural constă în instituirea unei căi extraordinare de
atac.

Căile extraordinare de atac aduc o atingere stabilităţii hotărârilor definitive, dar

principiul aflării adevărului constituie un asemenea imperativ încât el trece înaintea
puterii lucrului judecat.66
Existenţa în lege a căilor extraordinare de atac constituie, oricum, o recunoaştere şi o
prezumţie de relativitate a autorităţii de lucru judecat relativitate firească pentru orice
activitate umană.67
În literatura juridică,68 căile de atac reprezintă remedii procesuale, mijloace legale prin
intermediul cărora se procedează în cazuri expres şi limitativ prevăzute de lege, la
respectarea erorilor pe care le conţin hotărârile judecătoreşti penale definitive.
Prima cale de atac extraordinară introdusă în favoarea condamnatului în Codul de
procedură penală român din 1864 a fost revizuirea,.
Pe lângă revizuire, au fost introduse instituţiile recursului în anulare şi recursul în
interesul legii.69
În reglementarea actuală, căile extraordinare de atac sunt: recursul în casație,
contestaţia în anulare, revizuirea şi recursul în interesul legii.

Asemănări şi deosebiri între căile extraordinare de atac şi căile ordinare de atac

Principala asemănare dintre cele două căi de atac este aceea că ambele sunt remedii
procesuale având drept scop verificarea legalităţii hotărârii supuse controlului.

66 [Link], [Link].,p.299.
67 [Link], [Link], [Link], [Link], [Link], [Link]ănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală
roman. Partea generală, [Link], [Link], Bucureşti, 1976, p.209.
68 [Link], Drept procesual penal, Tratat, [Link] Lex, Bucureşti, 2002, p.738.
69 A se vedea art.443 şi 444 din Codul de la 1864.

Drept procesual penal – II 104

Dragu Creţu Judecata
Cazurile care determină folosirea căilor de atac extraordinare şi a celor ordinare sunt
aproape identice (de exemplu, neîndeplinirea legală a procedurii de citare care a
determinat lipsa unei părţi de la judecată, poate fi invocată în apel dar şi în recurs;
acelaşi motiv poate fi invocat şi în cazul contestaţiei în anulare).
Deosebirile dintre căile de atac ordinare şi cele extraordinare sunt mult mai
numeroase.
În literatura juridică,70 au fost evidenţiate următoarele deosebiri:
a) căile ordinare de atac, se exercită numai împotriva hotărârilor penale nedefinitive,
pronunţate de prima instanţă, în timp ce căile extraordinare se exercită numai
împotriva hotărârilor care au rămas definitive.
Cât timp o hotărâre nu este definitivă şi poate fi atacată cu o cale de atac ordinară, nu
se poate promova o cale de atac extraordinară; aşadar, aptitudinea de a folosit o cale
de atac ordinară exclude aptitudinea de a folosi o cale de atac extraordinară. 71
b) căile de atac ordinare fac parte din ciclu obişnuit al procesului penal, în timp ce
căile extraordinare de atac nu fac parte din ciclul procesual normal, exercitarea lor
provocând o judecată situată în afara sistemului gradelor de jurisdicţie prevăzute de
lege;72
c) sfera titularilor care pot exercita căile extraordinare de atac este mai restrânsă în
raport cu a celor care exercită căile ordinare de atac (de exemplu, recursul în interesul
legii are ca titular, pe procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie);
d) termenele de declarare a căilor extraordinare de atac sunt mult mai mari decât cele
de declarare a căilor ordinare de atac;
e) diferite sunt şi cazurile în care se permite folosirea căilor de atac. În timp ce pentru
recursul în casație are loc o verificare cu privire la erorile de drept, în cazul celorlalte
căi extraordinare de atac legiuitorul a prevăzut un număr restrâns de cazuri în care
acestea pot fi introduse (pentru contestaţia în anulare se prevăd doar nouă cazuri, iar
pentru revizuire șase cazuri).
f) efectul suspensiv al apelului operează ope legis, în timp ce în cazul căilor
extraordinară de atac, nu produc de drept acelaşi efect suspensiv;
g) în timp ce căile ordinare de atac declanşează o nouă judecată, în cazul unor căi de
atac extraordinare, reexaminarea cauzei se reia după ce s-a desfăşurat o procedură de
admitere în principiu;73
h) competenţa de soluţionare a apelului revine instanţei ierarhic superioare, celei care
a pronunţat hotărârea atacată, iar în cazul căilor de atac extraordinare competenţa
revine instanţei care le-a pronunţat (contestaţia în anulare şi revizuirea).
Recursul în interesul legii este în competenţa exclusivă a Înalte Curţi de Casaţie şi
Justiţie.

70 D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970, p.9
71 [Link], Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450.
72 [Link], Drept procesual penal, [Link], Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497.
73 Gr. Theodoru, [Link].p.450.

Drept procesual penal – II 105

Dragu Creţu Judecata
2.4.2. Recursul în casație. Consideraţii generale
Recursul în casație este o cale extraordinară de atac, în drept, admisibilă în cazurile
prevăzute de lege întrucât se adresează spre rezolvare unei alte instanţe decât cea care
a pronunţat hotărârea atacată.

Atât Codului de procedură penală din anul 1936 cât şi Codul de la 1969 prevedeau
pentru recurs (cale ordinară de atac) o devoluţie mai diversificată prin care instanţa de
recurs avea posibilitatea de a face unele constatări de fapt şi unele aprecieri privind
denaturarea probelor,74 fie în raport cu probele din dosar, fie în funcție de înscrisurile
noi depuse în recurs.

Parcurgerea gradelor de jurisdicţie: fond, apel, recurs constituia o posibilitate pentru

părţile implicate într-un conflict de drept penal şi de drept procesual penal şi nu o
obligativitate. Era ultima cale ordinară de atac. 75
Recursul nu putea fi promovat atât timp cât hotărârea primei instanţe putea fi apelată.
În mod obligatoriu, o hotărâre judecătorească trebuia supusă mai întâi căii de atac a
apelului şi apoi recursului cu excepţia infracţiunilor pentru care legea prevedea că
punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă a persoanei
vătămate și a altor situații prevăzute de lege (de exemplu – sentințele pronunțate de
judecătorii).
Spre deosebire de calea de atac a apelului, care era o cale devolutivă de atac, recursul
era o cale de reformare, în sensul că rezolvarea lui era supusă unei alte instanţe decât
cea care a pronunţat hotărârea atacată şi avea drept scop, în caz de admitere a
recursului, casarea hotărârii recurate sau înlocuirea ei cu o hotărâre bazată pe
materialul probator corect administrat în cauză şi pe o interpretare justă a legii
incidente în cauză.
Recursul era o cale de atac cu devoluţie predominat în drept. „Această trăsătură este
de natură a ne arăta că recursul îşi păstrează esenţa de a fi o cale de atac împotriva
încălcării legii de procedură şi a celei substanţiale, dar nu în mod exclusiv, lăsându-ne
posibilitatea ca, în cazul unor grave erori de fapt, în care soluţia adoptată nu
corespunde adevărului, instanţa de recurs să intervină şi să restabilească adevărul, iar
acolo unde nu este apel, recursul trebuie să înlocuiască lipsa căii de atac privitoare la
situaţiile de fapt, având dreptul să stabilească situaţia reală de fapt a cauzei.” 76
În literatura juridică,77 s-a mai susţinut că recursul era o cale de atac ordinară de
anulare, parţial devolutivă şi în mod excepţional extensivă, destinată a repara erorile
de drept comise de instanţele de fond, în hotărârile date. 78
În această situaţie recursul apărea ca o cale de atac exclusiv de drept 79 menită să
controleze doar nelegalitatea hotărârilor pronunţate, iar în unele cazuri, era şi o cale de
atac de anulare.
Spre deosebire de apel unde în virtutea efectului devolutiv se proceda la o nouă
judecată a cauzei, sub toate aspectele de fapt şi de drept instanţa de recurs examina
cauza în limitele cazurilor prevăzute în art.385 9 [Link]. de la 1969.

74 [Link], Tratat de procedură penală, partea specială, [Link].p.282-283.

75 În Constituţia României din 1923, se prevedea că recursul este de “ordin constituţional” fiind susceptibil de a fi declarat în
orice cauză.
76 Gr. Theodoru, [Link].p.767
77 I,Neagu [Link].p.698
78 [Link], [Link]., [Link].p.280.
79 [Link]ţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul, nr.2/1995, p.43.

Drept procesual penal – II 106

Dragu Creţu Judecata
Aşadar, recurentul avea obligaţia de a arăta prin cererea de recurs cazurile de casare pe
care îşi întemeia această cerere, fără însă ca această obligaţie să conducă la nulitatea
recursului.
Când recursul se constituia într-o cale de atac ordinară unică nu era limitat la cele 21
de cazuri prevăzute de art.3859 [Link]. de la 1969, instanţa având obligaţia să
examineze din oficiu întreaga cauză sub toate aspectele.

Recursul în casație din actuala reglementare este o cale extraordinară de atac prin
care se urmărește a se supune Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile
legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicate. Din această
formulare rezultă fără echivoc faptul că recursul în casație este o cale de atac exclusiv
în drept. Altfel spus, în cadrul acestei proceduri, hotărârea atacată va fi supusă analizei
din perspectiva normelor de drept substanțiale și procesuale aplicate.

2.4.3. Hotărârile care pot fi atacate cu recurs în casație

Pot fi atacate cu recurs în casație deciziile pronunțate de curțile de apel, ca instanțr de
apel, cu excepția deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor.
Nu pot fi atacate cu recurs în casație:
a)hotărârile pronunțate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de
revizuire;
b) hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul
judecării în lipsă;
c) hotărârile pronunțate în materia executării pedepselor;
d) hotărârile pronunțate în materia reabilitării;
e) soluțiile pronunțate cu privire la infracțiuni pentru care acțiunea penală se pune în
mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate;
f) soluțiile pronunțate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoașterea învinuirii;
g) hotărârile pronunțate ca urmare a admiterii acordului de recunoaștere a vinovăției.
Recursul în casație exercitat de procuror împotriva hotărârilor prin care s-a dispus
achitarea inculpatului nu poate avea ca scop obținerea condamnării acestuia de către
instanța de recurs în casație.

2.4.4. Declararea recursului

Declaraţia de recurs se depune la instanţa a cărei hotărâre se atacă. Declaraţia de
recurs făcută de persoana aflată în starea de detenţie poate fi depusă la administraţia
locului de detenţie.
Cererea de recurs în casație se formușează în scris și va cuprinde:
-numele și prenumele, domiciliul sau reședința părții, numele, prenumele li domiciliul
profesional al avocatului sau, după caz, numele și prenumele procurorului care
exercită recursul în casație, precum și organul judiciar din care acesta face parte;
- indicarea hotărârii care se atacă;
- indicarea cazurilor de recurs în casație pe care se întemeiază cererea și motivarea
acestora;

Drept procesual penal – II 107

Dragu Creţu Judecata
- semnatura persoanei care exercită recursul în casație și/sau semnătura avocatului.
La cerere se anexează toate înscrisurile invocate în motivarea acesteia.
§1. Titularii recursului în casație
Potrivit art. 436 alin. (1) [Link]., pot formula cerere de recurs în casație:

a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;

Recursul procurorului în ce priveşte latura civilă este inadmisibilă în lipsa recursului
formulat de partea civilă cu excepţia cazurilor în care acţiunea civilă se exercită din
oficiu.
b) inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor
prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei sau amânarea
aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;
c)partea civilă și partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte civilă a cauzei, iar
referitor la latura penală, în măsura în care soluția din această latură a influiențat
soluția în latura civilă.

Inculpatul, partea civilă și partea responsabilă civilmenye pot formula cerere de recurs
în casație numai prin intermediul unui avocat care poate pune concluzii în fața Înaltei
Curți de Casație și Justiție.
Decizia instanței de apel prin care a fost respins apelul, nu poate fi atacată cu recurs în
casație de persoanele care nu au exercitat calea de atac a apelului ori când apelul
acestora a fost retras.
§[Link] de declarare a recursului în casație
Potrivit dispozițiilor art. 435 [Link]. termenul de declarare a recursului în casație
este de 30 de zile de la data comunicării deciziei instanței de apel. Spre deosebire de
reglementarea anterioară a recursului, actualul cod a adoptat o viziune unitară în ce
privește termenul de declarare a resursului în casație.
Astfel, codul anterior prevedea pentru procuror că termenul curge de la pronunţare.
Pentru părţile prezente la dezbateri sau la pronunţare, termenul curgea tot de la
pronunţare.80
În celelalte cazuri precum şi în cazul inculpaţilor arestaţi, minori, militar în termen,
militar cu termen redus, rezervist, concentrat, elev al unei instituţii militare de
învăţământ ori pentru inculpatul internat într-un centrul de reeducare sau într-un
institut medical-educativ, care au lipsit de la pronunţare termenul curge de la
comunicarea copiei de pe dispozitiv.
La cererea părţii interesate instanţa putea dispune repunerea în termenul de declarare a
recursului sau putea constata declarat peste termen recursul respectiv. În ambele
situaţii (repunerea în termen şi recursul peste termen), partea trebuie să facă dovada
imposibilităţii obiective a exercitării căii de atac a recursului, în termenul prevăzut de
lege.
Procedura recursului în casație nu mai conține prevederi referitoare la repunerea în
termen ori la recursul declarat peste termen.

80 Prin Decizia [Link] din 9 octombrie 2006 Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie au statuat că termenul de
declarare apelului şi recursului pentru inculpatul care a lipsit atât la dezbateri, cât şi la pronunţare, chiar dacă a fost
reprezentat de apărător, curge de la comunicare.

Drept procesual penal – II 108

Dragu Creţu Judecata
2.4.5. Efectele recursului în casație
§1. Efectul suspensiv de executare
Instanța care admite în principiu cererea de recurs în casație sau completul care judecă
recursul în casație poate suspenda motivat, în tot sau în parte, executarea hotărârii,
putând impune respectarea de către condamnat a unora dintre obligațiile prevăzute la
art. 215 alin. (1) și (2).

În cazul în care persoana condamnată nu respectă obligațiile impuse prin încheiere,

completul care va judeca resursul în casație, din oficiu sau la cererea procurorului,
poate dispune revocarea măsurii suspendării și reluarea executării pedepsei.

§2. Efectul devolutiv

Prin efect devolutiv al unei căi de atac se înţelege transmiterea cauzei spre o nouă
judecată, de la instanţa a cărei hotărâre a fost atacată la instanţa căreia îi revine
atribuţia, potrivit legii să judece şi să soluţioneze acea cale de atac. 81
Efectul devolutiv nu promovează, la instanţa căreia i se transmite cauza prin
declararea căii de atac, o reeditare a judecăţii care a avut loc, ci o nouă judecată cu
caracter autonom, care are ca obiect reexaminarea acelor dispoziţii din hotărâre care
au fost greşit sau nelegal soluţionate.82
Instanţa judecă recursul în casație numai cu privire la persoana care l-a declarat și
numai cu privire la persoana la care se referă declaraţia de recurs în casație şi numai în
raport cu calitatea pe care o are recurentul în proces.
Instanţa de recurs în casație examinează cauza numai în limitele motivelor de casare
prevăzute la art. 438, invocate în cererea de recurs în casație.
În exercitarea controlului judiciar este obligatorie respectarea principiului „non
reformatio in pejus” (neagravarea situaţiei în propria cale de atac).
§3. Efectul extensiv al recursului în casație
Dacă efectul devolutiv limitează examinarea cauzei numai cu privire la persoana care
a declarat recurs în casație şi la persoana la care se referă recursul în casație, efectul
extensiv obligă instanţa de recurs să examineze cauza, prin extindere, şi cu privire la
părţile care nu au declarat recurs în casație sau la care acesta nu se referă, putând
hotărâ și în privința lor, fără să le poată crea cestor părţi o situaţie mai grea (art. 443
alin. 1).
Extinderea are loc faţă de persoanele din aceeaşi cauză, adică recursul în casație al
unui unui inculpat permite instanţei de recurs să examineze cauza şi asupra celuilalt
inculpat care nu a declarat recurs.
Extinderea nu poate avea loc faţă de o parte cu interese contrare, de exemplu de la
inculpat la partea civilă.
Extinderea poate opera numai dacă există un recurs în casație declarat în termen şi
admisibil.

Procurorul, chiar dacă după expirarea termenului de recurs în casație, poate cere
extinderea recursului în casație declarat de el în termen şi faţă de alte persoane decât
acelea la care s-a referit, fără a se putea crea acestora o situaţie mai grea.

81 Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, [Link], 207, p.743

82 Idem

Drept procesual penal – II 109

Dragu Creţu Judecata

2.4.6. Cazurile în care se poate face recurs în casație

În art. 438 alin. (1) [Link]. sunt prevăzute „cazurile în care se poate face recurs în
casație”, deşi în alte dispoziţii privitoare la recursul în casație se foloseşte expresia
„motivele de casare”, „motivele de recurs în casație” sau „temeiurile invocate”.
Cazurile de casare sunt erori de procedură şi de judecată prevăzute în art. 438 alin. (1),
au un caracter general în sensul că se aplică în toate cazurile penale.
Legea foloseşte denumirea „motive de recurs” atunci când se referă la acele încălcări
ale legii într-o cauză concretă, de natură a se încadra într-unul din cazurile de casare.
Motivele de recurs se formulează de către părţile din proces care au declarat recurs.
Cazurile de casare sunt următoarele:
1.în cursul judecății nu au fost respectate dispozițiile privind competența după materie
sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanță
inferioară celei legal competente.
Sub incidenţa acestui caz intră numai nerespectarea dispoziţiilor privind competenţa
după materie sau după calitatea persoanei, nu şi încălcarea dispoziţiilor referitoare la
competenţa teritorială.

În cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu

de către procuror, dacă acesta din urmă nu a efectuat personal actele de urmărire
penală sunt încălcate dispoziţiile privind competenţa după materie, fiind incident cazul
de casare prevăzut de art.438 alin.(1) pct.1 [Link]..

Efectuarea cercetării penale de către alt organ de cercetare decât cel competent nu
atrage nulitatea urmăririi penale.
2-6 abrogate;
7. inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală;
8. în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal;
9-10 abrogate;
11. nu s-a constatat grațierea sau în mod greșit s-a constatat că pdeapsa aplicată
inculpatului a fost grațiată;
12. s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege;
13-14 abrogate.
Cazurile prevăzute în alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au
fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deși au fost
invocate, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor.
Dacă cererea de recurs în casație a fost respinsă, partea sau procurorul care a declarat
resursul în casație nu mai poate formula o altă cerere împotriva aceleiași hotărâri,
indiferent de motivul invocat.

Drept procesual penal – II 110

Dragu Creţu Judecata
2.4.7. Motivarea recursului în casație
Potrivit art. 437 alin (1) [Link]., cererea de recurs în casație se formulează în scris și
va cuprinde pe lângă datele de identificare a părții și cazurile de recurs în casație pe
care se întemeiază cererea și motivarea acestora.
Spre deosebire de reglementarea anterioară a recursului, observăm că legea impune
motivarea recursului în casație prin cererea de recurs, nemailăsând posibilitatea
formulării motivelor printr-un memoriu separat.

2.4.8. Procedura recursului în casație

§1. Procedura de comunicare și admiterea în principiu
Cererea de recurs în casație împreună cu înscrisurile anexate se depun, însoțite de
copii pentru procuror și părți, la instanțaa cărei hotărâre se atacă.

Președintele instanței a cărei hotărâre se atacă ori judecătorul delegat de către acesta
va comunica procurorului și părților copii de pe cererea de recurs în casație și
celelalte înscrisuri doveditoare, cu mențiunea că se pot depune concluzii scrise în
termen de 10 zile de la primirea comunicărilor, la aceeași instanță. Nedepunerea
acestor concluzii nu împiedică judecarea recursului în casație.

În termen de 5 zile de la depunerea concluziilor scrise sau de la expirarea termenului

de depunere a acestora, președintele instanței sau judecătorul delegat de către acesta
va înainta Înaltei Curți de Casație și Justiție dosarul cauzei, cererea de recurs în
casație, înscrisurile anexate, dovezile de comunicare efectuate, precum și, după caz,
concluziile scrise.
Dacă cererea de recurs în casație nu este formulată prin intermediul unui avocat care
poate pune concluzii în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție sau este formulată
împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu recurs în casație, președintele
instanței sau judecătorul delegat de către acesta restituie părții, pe cale administrativă,
cererea de recurs în casație.
Admisibilitatea cererii de recurs în casație se examinează în camera de consiliu de un
complet format de un judecător, după depunerea raportului magistratului asistent și
atunci când procedura de comunicare este legal îndeplinită.
Dacă cererea de recurs în casație nu este făcută în termenul prevăzut de lege sau dacă
nu s-au respectat dispozițiile art. 434, 436 alin. (1), (2) și (6), art. 437 și 438 ori dacă
cererea este vădit nefondată,instanța respinge, prin încheiere definitivă, cererea de
recurs în casație.
Dacă instanța constată că cererea îndeplinește condițiile prevăzute de art. 434-438,
dispune prin încheiere admiterea în principiu a cererii de recurs în casație și trimite
cauza în vederea judecării recursului în casație.
§2. Raportul scris
Potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală de la 1969, președintele instanței de
recurs, primind dosarul, fixa un termen pentru judecarea recursului şi putea delega,
totodată, pe unul din membrii completului de judecată să facă un raport scris asupra
recursului.

Drept procesual penal – II 111

Dragu Creţu Judecata
La Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, raportul putea fi întocmit de un judecător sau de
un magistrat asistent.
Raportul cuprindea următoarele date:
c) obiectul procesului;
d) soluţiile pronunţate de instanţe;
e) faptele reţinute de ultima instanţă;
- expunerea, pe scurt, a motivelor de recurs, fără a se arăta şi opinia raportorului;
f) semnalarea cazurilor de casare din oficiu, arătate în art.385 9 alin.3.
Magistratul raportor trebuia să facă parte, în mod obligatoriu, din compunerea
completului de judecată.
Raportul mai trebuia să conţină observaţii cu referiri, dacă era cazul, la jurisprudenţa
internă, precum şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului fără a se
arăta opinia raportului.
În raport trebuiau semnalate şi cazurile de casare arătate în art.385 9 alin.(2) [Link].
de la 1969.
Codul de procedură penală actual nu mai conține dispoziții exprese referitoare la
redactarea raportului, în general, la modul de redactare, la conținutului său și la cine îl
întocmește.
Cu toate acestea, unele prevederi ale noului cod se referă la întocmirea raportului,
astfel încât se desprinde concluzia că acest raport se întocmește și are un anume rol.
Astfel, în art. 439 alin. (3) [Link]. se arată că „magistratul asistent de la Înalta Curte
de Casație și Justiție, desemnat cu verificarea îndeplinirii procedurii de comunicare și
de întocmire a raportului referitor la cererea de recurs în casație (s.n.) va îndeplini
sau va completa, după caz, procedura.” De asemenea, în art. 440 alin. (1) se arată că
admisibilitatea cererii de recurs în casație are loc în camera de consiliu, după
depunerea raportului magistratului asistent. Concluzia indubitabilă este că raportul
scris se întocmește și în cazul recursului în casație.
§3. Dezbaterea recursului
Potrivit art. 446 alin.(1), președintele completului dă cuvântul recurentului, apoi
intimatului și procurorului. Dacă între recursurile în casație declarate se află și
recursul procurorului, primul cuvânt îl are acesta.
Procurorul și părțile au dreptul la replică cu privire la chestiunile noi ivite cu ocazia
dezbaterilor.
Ca şi la judecata în fond, ultimul cuvânt îl are inculpatul.
Deliberarea şi luarea hotărârii are loc ca şi în apel.
§4. Soluţionarea recursului în casație
Potrivit art. 448 alin. (1) [Link]., instanţa, judecând recursul în casație, pronunţă una
dintre următoarele soluţii:
[Link] recursul în casație, menţinând hotărârea atacată, dacă recursul în casație
este nefondat;
2. admite recursul în casație, casând hotărârea atacată, și:

Drept procesual penal – II 112

Dragu Creţu Judecata
a) îl achită pe inculpat sau dispune încetarea procesului penal ori înlătură greșita
aplicare a legii;
b) dispune rejudecarea de către instanţa de apel ori de către instanța competentă
material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente celelalte cazuri de casare
prevăzute la art. 438.
Dacă recursul în casație vizează greșita soluționare alaturii civile, instanța, după
admiterea recursului, înlătură nelegalitatea constatată sau dispune rejudecarea de către
instanța a cărei hotărâre afost casată, în condițiile alin. (1) pct. 2 lit. b) al art. 448.

În cazul prevăzut la alin. (1) pct. 2 lit. a) al art. 448 instanța de recurs în casație
desființează și hotărârea primei instanțe, dacă se constată aceleași încălcări de lege ca
în decizia recurată.
În cazul în care condamnatul se găsește în cursul executării pedepsei, instanța,
admițând recursul în casație și pronunțând casarea cu trimitere, dispune asupra stării
de libertate a acestuia, putând lua o măsură preventivă.

2.4.9. Contestaţia în anulare

§1. Noţiune. Natura juridică a contestaţiei în anulare
Contestaţia în anulare este un remediu procesual prin care se pot repara erori de
neînlăturat pe alte căi, fiind o cale de anulare pentru vicii, nulităţii privind actele de
procedură.83
Contestaţia în anulare a fost reglementată pentru prima oară de Codul de procedură
penală din 1936, fiind prevăzută sub o dublă formă: contestaţia contra hotărârii şi
contestaţia contra executării.
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară având o natură juridică mixtă
de anulare şi retractare.84
Caracterul de anulare al acestei căi de atac extraordinare derivă din împrejurarea că
prin exercitarea ei se urmăreşte desfiinţarea hotărârii definitive, pronunţate prin
îndeplinirea unor acte de procedură cu încălcarea legii. Anularea are drept efect
repunerea cauzei în aceeaşi etapă a judecăţii în care aceasta s-a aflat înainte de
rămânerea definitivă a hotărârii.85
Caracterul de retractare rezultă din faptul că aceasta se adresează întotdeauna instanţei
care a pronunţat hotărârea definitivă atacată, provocând un autocontrol judecătoresc. 86
§2. Cazurile de contestaţie în anulare

Fiind o cale de atac extraordinară, cazurile în care poate fi introdusă contestaţia în

anulare sunt limitativ prevăzute de lege, înlăturând posibilitatea promovării ei în alte
condiţii decât cele prevăzute.
Potrivit art. 426 [Link]., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face
contestaţie în anulare în următoarele cazuri:

83 [Link], [Link]., p.273.

84 [Link], [Link].,p.318; [Link], [Link].,p.323
85 [Link], [Link], Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979, p.302.
86 [Link], [Link], [Link], [Link], [Link], [Link]ănoiu, [Link]., [Link], p.247.

Drept procesual penal – II 113

Dragu Creţu Judecata
a)când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal
citată, a fost în imposibilitatea de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această
imposibilitate;
În acest caz contestaţia în anulare poate fi promovată de către persoana care a avut
calitatea de parte în recurs şi faţă de care procedura de citare pentru termenul când
cauza a fost soluţionată, nu a fost îndeplinită conform legii.
Potrivit art. 353 [Link]., judecata poate avea loc numai dacă persoana vătămată și
părţile sunt legal citate şi procedura este legal îndeplinită.
Dacă partea a fost prezentă în apel, dar procedura de citare nu fusese îndeplinită
conform legii, nulitatea a fost acoperită şi partea nu mai poate invoca acest caz de
contestaţie în anulare.
Nu poate constitui motiv de contestaţie întemeiat pe dispoziţiile art.426 lit.a)
[Link]., împrejurarea că partea prezentă la un termen de judecata în apel nu a mai
fost citată pentru termenele ulterioare cu excepţiile prevăzute de art. 353 alin.(2)
[Link]..
S-a apreciat în practica instanţelor judecătoreşti că, dacă pentru termenul când s-a
judecată apelul condamnatul a fost citat la o adresă greşită, sau numai la una din
adresele indicate, contestaţia în anulare, întemeiată pe acest caz, este admisibilă.
b)când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare
a procesului penal;
c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât celcare a luat parte la
dezbaterea pe fond a procesului;
d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de
incompatibilitate;
e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când
aceasta era obligatorie , potrivit legii;
f)când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era
obligatorie, potrivit legii;
g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede
altfel;
h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal
posibilă;
i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotârâri definitive pentru aceeași
faptă.
§3. Cererea de contestaţie în anulare
Contestaţia în anulare poate fi formulată printr-o cerere scrisă 87 făcută de oricare dintre
părţi, de persoana vătămată sau de către procuror.
În cererea de contestaţie în anulare contestatorul trebuie să arate cazurile de contestație
pe care le invocă, precum și motivele aduse în sprijinul acestora.
pentru motivele prevăzute în art.386 lit.a)-c) şi e) trebuie să se arate toate cazurile de
contestaţie pe care le poate invoca contestatorul şi toate motivele aduse în sprijinul
acestora.
87 Deşi legea nu prevede în mod expres, în literatura de specialitate s-a argumentat că cererea trebuie formulată în scris.

Drept procesual penal – II 114

Dragu Creţu Judecata
§[Link] de introducere
Contestaţia în anulare pentru motivele prevăzute în art. 426 poate fi introdusă în 10
zile de la data când persoana împotriva căreia se face executarea a luat cunoștință de
hotărârea a cărei anulare se cere.
Contestația în anulare pentru cazul prevăzut la art. 426 lit. b) poate fi introdusă
oricând.
Prin urmare, contestaţia poate fi introdusă chiar înainte de începerea executării şi în
orice moment din perioada cuprinsă între rămânerea definitivă a hotărârii penale şi cel
târziu 10 zile de la începerea executării. 88
Contestaţia în anulare formulată pentru cazul prevăzut în art. 426 lit.b) [Link].,
poate fi introdusă oricând de persoana împotriva căreia s-au formulat două hotărâri
definitive pentru aceeaşi faptă sau de către procuror.
§5. Instanţa competentă
Contestaţia în anulare se introduce la instanţa care a pronunțat hotărârea a cărei
anulare se cere.

Potrivit acestor dispoziţii, oricărei instanţe care soluţionează cazurile penale în apel îi
revine competenţa de a soluţiona şi contestaţia în anulare.
Contestaţia pentru cazul prevăzut la art.386 lit.b) [Link]. se introduce la instanţa
la care a rămas definitivă ultima hotărâre.
Ca atare, în acest caz competenţă poate fi şi judecătoria sau tribunalul, întrucât
hotărârile în urma soluţionării în primă instanţă la aceste instanţe, pot devenit hotărâri
definitive.

Participarea aceloraşi judecători la soluţionarea contestaţiei în anulare nu atrage

incompatibilitatea acestora.
Cu toate acestea, în literatura juridică 89 există opinia, că ar trebui să se reţină existenţa
unei incompatibilităţi care impune rejudecarea recursului, după admiterea contestaţiei
în anulare de către un alt complet.

2.4.10. Procedura de judecată a contestaţiei în anulare

§1. Suspendarea executării
Potrivit art. 430 [Link]., după introducerea contestaţiei în anulare şi până la
soluţionarea acesteia, instanţa sesizată, luând concluziile procurorului poate suspenda
executarea hotărârii a cărei anulare se cere.
Suspendarea executării hotărârii se dispune prin încheiere motivată, în camera de
consiliu, fără citarea părţilor.
Suspendarea executării se pronunţă până la soluţionarea contestaţiei în anulare.
Instanţa se poate pronunţa asupra suspendării executării hotărârii şi odată cu
examinare admisibilităţii în principiu a contestaţiei în anulare.

88 Instanţa va respinge contestaţia în anulare întemeiată pe prevederile art.386 lit.a)-c) şi e) [Link]., ca inadmisibilă în
principiu, dacă a fost introdusă de către persoana împotriva căreia se face executarea mai târziu de 10 zile de la începerea
executării; ICCJ, secţia penală, decizia nr.6626 din 10 noiembrie 2006, în Jurisprudenţa Secţiei penale pe anul 2006,
[Link], 2007, p.193-194.
89 [Link], [Link].,p.855

Drept procesual penal – II 115

Dragu Creţu Judecata
Suspendarea executării hotărârii poate fi revocată în cursul judecării contestaţiei în
anulare.
§2. Admiterea în principiu

Legiuitorul a prevăzut o procedură prealabilă anterioară judecăţii contestaţiei în

anulare denumită admitere în principiu.
În cadrul procedurii admiterii în principiu, instanţa verifică, dacă contestaţia a fost
formulată în termenul prevăzut de lege, dacă motivele invocate se încadrează în
cazurile prevăzute de art. 426 [Link]., şi dacă în sprijinul contestaţiei s-au depus
ori se invocă dovezi existente la dosar.

Dacă instanţa constată că sunt îndeplinite aceste condiţii, va admite în principiu

contestaţia, fixează termen pentru judecarea în fond a contestaţiei şi dispune citarea
părţilor interesate, prin încheiere.
§3. Procedura de judecare
La termenul fixat pentru judecarea contestaţiei în anulare, instanţa ascultând părţile şi
procurorul dacă găseşte contestaţia întemeiată, desfiinţează prin decizie hotărârea a
cărei anulare se cere şi procedează fie de îndată, fie acordând un termen, după caz, la
rejudecarea apelului, sau la rejudecarea cauzei după desființare.
Când condamnatul se află în stare de detenţie şi are calitate de parte, judecarea
contestaţiei nu poate avea loc decât în prezenţa acestuia.
În urma dezbaterii, dacă instanţa ajunge la concluzia că cererea este întemeiată, va
dispune prin decizie admiterea contestaţiei în anulare şi desfiinţarea hotărârii atacate.
Admiterea contestaţiei în anulare are ca efect desfiinţarea hotărârii instanţei de recurs
în tot sau în parte.

Instanţa poate desfiinţa hotărârea numai cu privire la faptele şi persoanele la care se

referă contestaţia, atunci când în cauză există o pluralitate de fapte şi de persoane. 90
Rejudecând apelul, instanţa poate pronunţa orice soluţie, fără a putea crea o situaţie
mai grea decât cea reţinută prin hotărârea anulată.

2.4.11. Revizuirea cauzelor penale

§1. Noţiune
Revizuirea este o cale de atac extraordinară prin care se îndreaptă erorile de judecată,
spre deosebire de contestaţia în anulare prin care se înlătură erorile de procedură în
desfăşurarea judecăţii în recurs.
În soluţionarea cauzelor penale organele judiciare pot comite erori, în stabilirea
corectă a situaţiei de fapt, determinând pronunţarea unor soluţii nelegale şi
netemeinice, având autoritatea de lucru judecat.

În literatura juridică,91 s-a arătat că organele judiciare pot fi induse în eroare de

materialul probator apreciat ca o evidentă expresie a adevărului, dar care în realitate
este fructul unor fraude procesuale mărturii mincinoase, distrugeri, ascunderi ori

90 V. Dongoroz, [Link], [Link], [Link], [Link], [Link]ănoiu, [Link].p.259.

91 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu. [Link]., p.257, în [Link], Tratat de
procedură penală, Partea specială, [Link], Bucureşti, 1998, p.38.

Drept procesual penal – II 116

Dragu Creţu Judecata
substituiri de probe materiale, înscrisuri false, corupţie procesuală etc. sau rezultatul
înşelător al unui concurs de impresionabile aparenţe şi coincidenţe mai convingătoare
decât orice probe.

§[Link] juridică
Revizuirea are o natură juridică tipică deosebită de celelalte căi extraordinare de atac.
În timp ce contestaţia în anulare are în vedere numai greşeli de ordin procedural,
revizuirea se bazează numai pe erori în stabilirea situaţiei de fapt.
Dat fiind că prin exercitarea acestei căi de atac extraordinare se urmăreşte o
reexaminare în fapt a cauzei penale, în literatura juridică 92 revizuirea a fost
caracterizată ca fiind o cale de atac de fapt.
Revizuirea a fost caracterizată ca fiind o calea de atac de retrocedare, întrucât în caz de
admitere a cererii, instanţa va pronunţa o nouă hotărâre.
§[Link]ărârile supuse revizuirii
Pot fi atacate pe calea revizuirii hotărârile judecătoreşti definitive prin care s-a
soluţionat fondul cauzei, prin condamnare, achitare sau încetarea procesului penal, atât
în latura penală, cât şi cu privire la latura civilă.
Când o hotărâre priveşte mai multe infracţiuni sau mai multe persoane, revizuirea se
poate cere pentru oricare dintre fapte sau dintre făptuitori.
Cum în raport de prevederile art. 452 [Link]. pot fi supuse revizuirii numai
hotărârile judecătoreşti definitive prin care a fost rezolvat fondul cauzei, printr-o
soluţie de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, rezultă ca obiect al
revizuirii nu pot face, sentinţele de dezinvestire a instanţei, hotărârile prin care se
rezolvă o cerere de abţinere, hotărârile prin care se iau sau se revocă măsurile
preventive, încheierile de şedinţă etc.
§4. Cazurile de revizuire
a) cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.a) [Link]., priveşte
descoperirea de fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanţă la
soluţionarea cauzei și care dovedesc netemeinicia hotărârii pronunțate în cauză.
Din redactarea textului, rezultă drept condiţie a revizuirii descoperirea de noi probe şi
nu mijloace de probă necunoscute de instanţă la soluţionarea cauzei.
Pe calea revizuirii nu este posibilă prelungirea probatoriului pentru fapte sau
împrejurări cunoscute de instanţă.
Soluţia de admitere a cererii de revizuire şi de achitare a revizuientului în baza
reaudierii martorilor ascultaţi cu ocazia judecăţii în fond şi a aprecierii acestor probe,
s-a apreciat ca fiind greşită.93
Revizuirea nu poate fi soluţionată pe baza unor probe noi care ar conduce la uşurarea
situaţiei sau la agravarea prin schimbarea încadrării juridice ori prin modificarea
pedepsei.94
Asemenea schimbări ale tratamentului juridic aplicat inculpatului sunt posibile, în alte
cazuri de revizuire.
92 V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu, [Link]., [Link], p.257.
93 C.S.J., secţia penală, decizia nr.361 din 25 ianuarie 2001, B.J.2001, p.314-316, în [Link], [Link]ăsceanu, [Link],
[Link].p.394.
94 [Link], secţia penală, decizia nr.2487/1974 în RRD nr.4/1975 p.65.

Drept procesual penal – II 117

Dragu Creţu Judecata
S-a decis, că este inadmisibilă cererea de revizuire sprijinită pe apariţia unor
împrejurări noi de natură a înlătura starea de recidivă, 95 ori a stabilirii stării de
provocare.96
S-a apreciat că este inadmisibilă cererea de revizuire prin care se tinde a se dovedi că
despăgubirile civile au fost greşit stabilite ca întindere. 97
Cazul de revizuire prevăzut în art. 453 alin.(1) lit.b) [Link]. există atunci când un
martor, un expert, sau un interpret a săvârşit infracţiunea de mărturie mincinoasă în
cauza a cărei revizuire se cere.

Pentru admiterea cererii de revizuire întemeiată pe acest caz, se cere ca mărturia

mincinoasă să fie determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale nu netemeinice de
condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.

Mărturia mincinoasă să fi avut loc în cauza supusă revizuirii şi nu într-o altă cauză.
Pentru ca mărturia mincinoasă să constituie temei al revizuirii hotărârii judecătoreşti
definitive, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: 98 infracţiunea de mărturie
mincinoasă să fi fost comisă de către un martor, expert sau interpret; mărturia
mincinoasă să fi condus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale sau
netemeinice, definitive; mărturia mincinoasă să fie dovedită prin mijloace exprese
prevăzute de lege.
Mărturia mincinoasă invocată drept temei al revizuirii, în acest caz, nu se poate dovedi
decât prin hotărârea judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin această
ordonanţă s-a dispus asupra fondului cauzei.
Legiuitorul foloseşte expresiile potrivit cărora organele arătate „nu pot” sau „nu au
putut” examina fondul cauzei, aceasta întrucât cauzele de înlăturare a răspunderii
penale decesul, amnistia, prescripţia, etc., pot interveni diferenţiat, fie înainte de
începerea noului proces, fie după declanşarea lui.
Al treilea caz de revizuire există atunci când un înscris care a servit ca temei al
hotărârii a cărei revizuire se cere a fost declarat fals în cursul judecății sau după
pronunțarea hotărârii, împrejurare care a influiențat soluția pronunțată în cauză.
Pentru dovedirea acestui caz de revizuire, înscrisul trebuie să fi fost declarat fals prin
hotărâre judecătorească sau prin ordonanţa procurorului, dacă prin aceasta s-a dispus
asupra fondului cauzei.
Legea nu distinge dacă este sau nu un fals material în înscrisuri oficiale, un fals
intelectual sau este falsificat un înscris sub semnătură privată.
Constatarea falsului se poate face şi în procedura de revizuire.
Al patrulea caz prevede că revizuirea poate fi cerută când un membru al completului
de judecată, procurorul ori persoana care a efectuat acte de cercetare penală a comis o
infracţiune în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, împrejurare care a influiențat
soluția pronunțată în cauză (art. 453 alin.(1) lit.d) [Link].).
O primă condiţie pentru reţinerea acestui caz de revizuire se referă la subiectul activ al
infracţiunii, care trebuie să aibă calitatea de judecător, procuror ori persoană care a
efectuat acte de cercetare penală în cauza a cărei revizuire se cere.
95 [Link]şov, decizia penală nr.806/1969, în RRD nr.2/1970, p.168.
96 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.2663/1971, în RRD nr.6/1976,p.170
97 Trib. Suprem, secţia penală decizia nr.187/1972, în CD din anul 1972, p.466
98 [Link]ăilescu, V.Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970, p.189.

Drept procesual penal – II 118

Dragu Creţu Judecata
Infracţiunea comisă trebuie să fie în legătură cu cauza a cărei revizuire se cere, în
exercitarea sau legătură cu exercitarea atribuţiilor sale funcţionale. 99
Pot fi astfel de infracţiuni, de exemplu, sustragerea unor înscrisuri din dosar,
cercetarea abuzivă, abuzul în serviciu, favorizarea infractorului etc.
Cazul de revizuire mai sus menţionat operează şi atunci când fapta nu constituie
infracţiune datorită existenţei unei cauze care înlătură caracterul penal al faptei.

Dacă săvârşirea infracţiunii de către organul judiciar în legătură cu cauza a cărei

revizuire se cere nu a determinat pronunţarea unei hotărâri nelegale ori netemeinice,
aceasta nu constituie motiv de revizuire.

Al cincilea caz de revizuire se întemeiază pe existenţa a două sau mai multe hotărâri
judecătoreşti definitive care nu se pot concilia (art. 453 alin.(1) lit.e) [Link].).
Din analiza textului rezultă drept primă condiţie existenţa a două sau mai multe
hotărâri judecătoreşti definitive penale care dau o rezolvare fondului cauzei şi nu mai
pot fi îndreptate printr-o cale de atac extraordinară.
Hotărârile judecătoreşti să aibă caracter penal.
Hotărârile trebuie să fie inconciliabile, adică să se excludă una pe cealaltă.
Inconciabilitatea să rezulte din dispozitivul hotărârilor judecătoreşti şi să se refere la
situaţii de fapt şi nu de drept.
Pot fi hotărâri inconciliabile, dacă prin una dintre ele se dispune condamnarea
inculpatului pentru anumite fapte, iar prin altă hotărâre nu se constată comiterea
infracţiuni de complicitate de o altă persoană, la aceeaşi faptă.
Ultimul caz de revizuire prevăzut de lege, respectiv de art. 453 alin. (1) lit. f)
[Link]., se referă la hotărârea întemeiată pe o prevedere legală ce a fost declarată
neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care consecințele
încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi remediate decât
prin revizuirea hotărârii pronunțate.
Revizuirea hotărârilor judecătorești penale definitive, exclusiv cu privire la latura
civilă, poate fi cerută numai în fața instanței civile, potrivit Codului de procedură
civilă.
§5. Persoanele care pot cere revizuirea
Revizuirea poate fi exercitată, potrivit art. 455 alin.1 lit.a) [Link]., de oricare parte
din proces, în limitele calităţii sale procesuale (inculpat, parte civilă sau parte
responsabilă civilmente).
Astfel, inculpatul poate cere revizuirea atât în latura penală cât şi în latura civilă a
cauzei, iar partea vătămată numai în latura penală a cauzei.

Revizuirea este singura cale de atac extraordinară pe care o poate exercita un membru
de familie al condamnatului, chiar şi după moartea acestuia în temeiul art. 455 alin.(1)
lit.b) [Link]..

Procurorul poate cere din oficiu revizuirea laturii penale a hotărârii.

§6. Cererea de revizuire

99 V. Dongoroz, [Link], [Link], [Link], [Link], [Link]ănoiu, [Link].p.267

Drept procesual penal – II 119

Dragu Creţu Judecata
În conformitate cu art. 456 alin.(2) [Link]., cererea se face în scris, cu arătarea
cazului de revizuire pe care se întemeiază şi a mijloacelor de probă în dovedirea
acestuia.
Cererea astfel redactată, se adresează instanței care a judecat cauza în primă instanță.
§7. Termenul de introducere a cererii
Prevederile art. 457 [Link]., reglementează diferenţiat termenul de introducere a
cererii de revizuire, după cum cererea este introdusă în favoarea condamnatului sau în
defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul
penal.
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului poate fi introdusă oricând, chiar după
executarea pedepsei sau după moartea condamnatului, cu excepția cazului prevăzut la
art. 453 alin. (1) lit. f) [Link]. (hotărârea s-a întemeiat pe o prevedere legală ce a fost
declarată neconstituțională după ce hotărârea a devenit definitivă, în situația în care
consecințele încălcării dispoziției constituționale continuă să se producă și nu pot fi
remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunțate;) când cererea de revizuire poate fi
formulată în termen de un an de la data publicării deciziei Curții Constituționale în
Monitorul Oficial al României, Partea I.
Termenul de introducere a cererii de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui
achitat sau a celui faţă de care s-a încetat procesul penal este conform art. 457 alin.(2)
[Link]., de 3 luni şi se calculează:
a)în cazurile prevăzute de art. 453 alin. (l) lit. b)-d), când nu sunt constatate prin
hotărâre definitivă, de la data când faptele sau împrejurările au fost cunoscute de
persoana care face cererea sau de la data când aceasta a luat cunoștință de
împrejurările pentru care constatarea infracțiunii nu se poate face printr-o hotărâre
penală, dar nu mai târziu de 3 ani de la data producerii acestora;
b) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. b)-d), dacă sunt constatate prin hotărâre
definitivă, de la data când hotărârea a fost cunoscută de persoana care face cererea, dar
nu mai târziu de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii penale;
c) în cazurile prevăzute la art. 453 alin. (1) lit. e), de la data când hotărârile ce nu se
conciliază au fost cunoscute de persoana care face cererea.
Revizuirea în defavoarea inculpatului achitat sau faţă de care s-a încetat procesul
penal, nu se poate face dacă a intervenit o cauză care împiedică punerea în mişcare a
acţiunii penale sau continuarea procesului penal.
§8. Instanța competentă
Competentă să judece cererea de revizuire este instanța care a judecat cauza în primă
instanță. Când temeiul cererii de revizuire constă în existența unor hotărâri ce nu se
pot concilia, competența se determină potrivit dispozițiilor art. 44 (competența în caz
de reunire a cauzelor).

Dacă după pronunţarea hotărârii definitive supuse revizuirii au intervenit modificări

ale competenţei materiale ori după calitatea persoanei, competenţa de soluţionare a
cererii de revizuire aparţine instanţei competente să judece cauza în primă instanţă la
data sesizării, adică instanţei care a devenit competentă să judece cauza în primă
instanţă în urma modificării legislative.100

100 N. Volonciu, [Link]., p.358

Drept procesual penal – II 120

Dragu Creţu Judecata
Compunerea completului de judecată care soluţionează cererea de revizuire, este cea
prevăzută de lege pentru judecarea cauzei în primă instanţă.
Judecătorii care au soluţionat şi pronunţat hotărârea supusă revizuirii nu devin
incompatibili de a participa la judecarea cererii de revizuire, deoarece revizuirea
constituie o cale de atac extraordinară de retractare bazată pe fapte şi împrejurări
necunoscute la judecata anterioară şi deci asupra cărora instanţa nu s-a pronunţat. 101
§9. Admiterea în principiu
Examinarea în principiu a cererii de revizuire implică verificarea condiţiilor prevăzute
de lege, în camera de consiliu, fără citarea părților.
Instanța examinează dacă:
a)cererea a fost formulată în termen și de o persoană din cele prevăzute de art. 455;
b) cererea a fost întocmită cu respectarea prevederilor art. 456 alin. (2) și (3);
c) au fost invocate temeiuri legale pentru redeschiderea procedurilor penale;
d) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea nu au fost
prezentate într-o cerere anterioară de revizuire care a fost judecată definitiv;
e) faptele și mijloacele de probă în baza cărora este formulată cererea conduc, în mod
evident, la stabilirea existenței unor temeiuri legale ce permit revizuirea;
f) persoana care a formulat cererea s-a conformat cerințelor instanței dispuse potrivit
art. 456 alin. (4).
Dacă instanța constată că sunt îndeplinite condițiile enumerate mai sus, dispune prin
încheiere admiterea în principiu a cererii de revizuire. În cazul în care instanța constată
neîndeplinirea condițiilor prevăzute de lege, dispune prin sențință respingerea cererii
de revizuire, ca inadmisibilă.
Când cererea de revizuire a fost făcută pentru un condamnat decedat, sau când
condamnatul care a făcut cererea ori în favoarea căruia s-a făcut revizuirea a decedat
după introducerea cererii, prin excepție de la dispozițiile art. 16 alin.(1) lit. f),
procedura de revizuire îşi va urma cursul, iar în cazul rejudecării cauzei, după
admiterea în principiu, instanța va hotărâ potrivit dispozițiilor art. 16, care se aplică în
mod corespunzător.
Dacă, instanţa va admite în principiu cererea de revizuire, incheierea prin care a dispus
această măsură este definitivă. Sentința prin care s-a respins cererea de revizuire este
supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea la care se referă revizuirea.
§10. Măsurile care pot fi luate după admiterea în principiu

Odată cu admiterea în principiu a cererii de revizuire instanţa poate suspenda motivat,

în tot sau în parte, executarea hotărârii supuse revizuirii, prin încheiere. Încheierea
poate fi atacată cu contestație în 48 de ore de la pronunțare pentru cei prezenți și de la
comunicare pentru cei lipsă. Contestația formulată de procuror este suspensivă de
executare.

Suspendarea executării hotărârii va dura până la soluţionarea cererii de revizuire.

101 V. Dongoroz, [Link], G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, [Link]ănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură
penală roman, [Link]., p.153.

Drept procesual penal – II 121

Dragu Creţu Judecata
Dacă cererea de revizuire a fost făcută în defavoarea celui achitat sau a celui faţă de
care s-a încetat procesul penal, instanţa de revizuire poate lua oricare dintre măsurile
preventive dacă sunt întrunite condiţiile legale.
În cazul admiterii în principiu a cererii de revizuire pentru existenţa unor hotărâri ce
nu se pot concilia, cauzele în care aceste hotărâri au fost pronunţate se reunesc în
vederea rejudecării.
§11. Procedura de rejudecare după admiterea în principiu
Rejudecarea cauzei în fond, reprezintă a doua etapă în soluţionarea cererii de
revizuire, condiţionată de admiterea în principiu, desfăşurându-se potrivit regulilor de
procedură privind judecarea în primă instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa, dacă găseşte necesar, administrează din nouă probele
care au fost efectuate în cursul primei judecăţi sau cu ocazia admiterii în principiu a
cererii de revizuire.
Procedura de rejudecare a cauzei poate avea o formă restrânsă şi o formă mai
dezvoltată.102
Forma restrânsă a rejudecării cauzei în fond are loc atunci când eroarea judiciară este
evidentă şi dovedită încă de la examinarea în principiu a cererii de revizuire.
În acest caz, după concluziile revizuienţilor, ale intimaţilor şi ale procurorului instanţa
procedează în aceeaşi şedinţă de judecată, mai întâi la admiterea în principiu şi apoi la
soluţionarea cauzei în fond, printr-o nouă hotărâre, anulându-se hotărârea definitivă
atacată cu revizuire.
În acest caz se pronunţă o singură sentinţă prin care se admite în principiu revizuirea şi
se dă o nouă soluţie de fond a cauzei.
În funcţie de datele cauzei, instanţa poate dispune restituirea amenzii plătite şi a averii
confiscate, precum şi a cheltuielilor judiciare pe care cel în favoarea căruia s-a admis
revizuirea nu era ţinut să le suporte, iar pentru cei condamnaţi la pedeapsa închisorii
cu executare la locul de muncă, restituirea cotei făcută venit la bugetul de stat şi
calcularea ca vechime şi continuitate în muncă a duratei pedepsei executate.
Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge.
Sentinţele prin care instanţa se pronunță asupra cererii de revizuire, după rejudecarea
cauzei, sunt supuse aceloraşi căi de atac ca şi hotărârile la care se referă revizuirea.
§12. Recursul în interesul legii
Codul de procedură penală din anul 1936, prevedea recursul în interesul legii ca formă
a recursului extraordinar pentru uniformizarea, interpretarea şi aplicarea unitară a
legilor penale şi de procedură penală.
Recursul în interesul legii a fost desfiinţat în anul 1949, în locul său fiind introdusă
cererea de îndreptare, transformată apoi în recurs în supraveghere, cale de atac care
avea efect şi asupra părţilor din proces. 103
Prin Legea nr.5/1952 pentru organizarea judecătorească, plenul Tribunalului Suprem a
fost investit cu dreptul de a adopta decizii de îndrumare, în vederea „aplicării unitare a
legilor în activitatea de judecată”.

102 Gr. Theodoru, op. cit., p.876

103 [Link], [Link]., p.882

Drept procesual penal – II 122

Dragu Creţu Judecata
Această prevedere a fost înscrisă în Constituţia din 1965 şi apoi în Legea nr.58/1968
pentru organizarea judecătorească.

Prin Legea nr.56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie s-a dat în competenţa acesteia de a
judeca şi soluţiona recursurile în interesul legii, iar prin Legea nr.45/1993 s-a introdus
în Codul de procedură penală de la 1969 art.414 2 care prevedea recursul în interesul
legii ca o cale extraordinară de atac, fiind înlăturat dreptul instanţei supreme de a
emite decizii de îndrumare.

Recursul în interesul legii se exercită de procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, precum
şi a colegiilor de conducere ale Înaltei Curți de Casație și Justiției, curţilor de apel,
precum și a Avocatului Poporulu
Înalta Curte, se pronunţă prin decizie. Deciziile se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I şi sunt obligatorii pentru instanţe.

Sarcina de lucru 2
Delimitaţi etapele de stadiile judecăţii.

Drept procesual penal – II 123

Dragu Creţu Judecata

Rezumat
Verificarea legalităţii şi temeiniciei învinuirii aduse inculpatului, în
vederea stabilirii răspunderii penale şi a justei soluţionări a cauzei, revine
instanţei de judecată. Instanţa de judecată îşi exercită atribuţiile în mod
activ, în vederea aflării adevărului şi a realizării rolului educativ al
judecăţii. In art. 126 din Constituţia României se arată ca "Justiţia se
realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege". Rezultă astfel că singura autoritate cu
atribuţii jurisdicţionale care prin hotărârile pronunţate cu putere de lege,
stabileşte existenţa sau inexistenţa infracţiunii, a vinovăţiei sau
nevinovăţiei inculpatului trimis în judecată în vederea tragerii la
răspundere penală, a acestuia este instanţa de judecată. Conceptul de
judecată este susceptibil de două accepţiuni. In sens restrâns prin judecată
se înţelege operaţia logică prin care completul de judecată soluţionează
cauza cu care a fost investita. In sens larg prin judecată se înţelege un
ansamblu de activităţi desfăşurate, în principal, de instanţa de judecată cu
participarea activă a procurorului cât şi a părţilor asistate de apărători,
având ca finalitate aflarea adevărului cu privire la fapta şi la inculpatul cu
care instanţa a fost sesizată. In literatura de specialitate, s-a spus ca
judecata reprezintă faza centrală şi cea mai importantă a procesului penal.

Teste de autoevaluare
1. Ascultarea unui coinculpat se face in instanţă:
a) de regulă, în prezenţa celorlalţi inculpaţi;
b) fără ca ceilalţi inculpaţi să fie de faţă;
c) fără ca ceilalţi inculpaţi să fie de faţă, dacă instanţa consideră că este în
interesul aflării adevărului.
2. În timpul ascultării inculpaţilor şi a părţii vătămate sau a părţii civile,
lipseşte întotdeauna din sala de şedinţe:
a) martorul;
b) expertul;
c) interpretul.
3. Procurorul şi părţile pot renunţa la martorii propuşi:
a) oricând, indiferent de acordul instanţei;
b) dacă renunţarea a fost pusă în discuţie;
c) dacă instanţa este de acord cu aceasta.

4. Când în cauza supusă judecăţii există mijloace materiale de probă:

a) acestea trebuie aduse obligatoriu şi prezentate instanţei;
b) instanţa dispune, dacă este necesar, aducerea şi prezentarea lor;
c) instanţa dispune, numai la cerere, aducerea şi prezentarea lor.
5. Dezbaterile pe fond pot fi întrerupte pe o perioadă de maxim:
a) 2 ore;
b) 3 zile;
c) 5 zile.

Drept procesual penal – II 124

Dragu Creţu Judecata
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele aspecte:
- delimitarea principiilor fazei de urmărire penală;
- raportul dintre modurile generale de sesizare şi modurile speciale de
sesizare ale organelor de urmărire penală;
- consecinţele lipsei procurorului la judecarea cauzei în primă instanţă
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului
de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin
platforma e-learning.

Bibliografie minimală
Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică,
1970, p.9; 189.
Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul,
nr.2/1995, p.43.
[Link]ţ, Procedura penală. Partea specială [Link], Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997,
p.240.
Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D.
nr.2/19974, citat în Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, [Link].p.490
Gr. Theodoru, [Link], Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, p.302.
Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea
reglementării lor, în A.S.U.I., 1984,p.15.
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007,
p.643
[Link], Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450.
[Link], Tratat de Drept procesual penal, [Link], Bucureşti, 2007, p.628
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589
I. Neagu, Tratat de procedură penală, [Link], Bucureşti, 1997,p.556.
I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia
“Curierul judiciar”, p.415 şi urm.;
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti,
1999, p. 243
N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p.
187
S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963, p.
244

Drept procesual penal – II 125

Dragu Creţu Judecata
T. Pop, Drept procesual penal, [Link], Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497.
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii
teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. II, Ed.
Academiei, Bucuresti 1976, p. 119.
V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti,
1994, p.114.
V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p.7.

Drept procesual penal – II 126

3. EXECUTAREA HOTĂRÂRILOR PENALE

3.1. Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale...................128

3.2. Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării hotărârilor
penale definitive................................................................................................................139
Rezumat.............................................................................................................................148
Teste de autoevaluare.......................................................................................................148
Bibliografie minimală.......................................................................................................150

Obiective specifice:
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să explici conceptul de punere în executare a hotărârilor penale
definitive;
 să evidenţiezi modurile de executare a hotărârilor penale, în funcţie de
natura sancţiunii de drept penal;
 să enumeri argumentat procedurile speciale reglementate în Codul de
procedură penală, dar şi în legile speciale.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

3.1. Aspecte şi dispoziţii generale privind executarea hotărârilor penale

3.1.1. Punerea în executare a hotărârilor penale definitive
Săvârşirea unei infracţiuni conduce la naşterea unui conflict de drept penal substanţial
care, la rândul său, determină declanşarea unui proces penal, ceea ce implică naşterea
unui raport juridic procesual penal.
Este ştiut faptul că procesul penal cuprinde trei faze: faza urmăririi penale, faza
judecăţii, faza punerii în executare a hotărârilor penale de condamnare rămase
definitive.

Punerea în executare a unei hotărâri definitive de condamnare are o importanţă

deosebită atât pentru opinia publică dar şi pentru organele competente în acest caz.
Caracterul autonom al acestei faze rezidă şi din anumite aspecte care o
individualizează în raport cu alte activităţi judiciare ori extrajudiciare de executare
efectivă a pedepsei.
În literatura de specialitate opinia dominantă este aceea că punerea în executare a
hotârârii constituie o fază distinctă a procesului penal pentru că obiectul său este
deosebit în raport de cel pe care şi-l propune urmărirea penală şi judecata 1. Faza
procesuală a punerii în executare se plasează după rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti penale şi debutează prin primele activităţi judiciare pe care le întreprinde
la instanţa de executare, judecătorul delegat cu efectuarea punerii în executare 2.
Există şi opinia că normele privind executarea hotărârilor penale aparţin dreptului
penitenciar3. Apreciem corect punctul de vedere, potrivit căruia activitatea de punere
în executare a hotărârilor penale, rămase definitive, constituie o fază autonomă, care
se plasează în afara procesului penal. Procedura executării hotărârilor penale
definitive se limitează la normele care reglementează modalităţile de punere în
executare a dispoziţiilor din hotărârile penale definitive. Autonomia fazei punerii în
executare a hotărârilor penale este determinată de anumite aspecte specifice ce
caracterizează raporturile juridice procesual penale ca: obligativitatea,
executabilitatea, jurisdicţionalitatea şi continuitatea 4.

3.1.2. Caracterul executoriu al hotărârii penale

§[Link] în care hotărârile judecătoreşti penale rămân definitive
Hotărârile judecătoreşti penale devin executorii din momentul rămânerii lor
definitive. Fixarea în timp a momentului la care rămân definitive hotărârile instanţelor
penale este dată în art. 551 și art. 552 C. proc. pen.
a)Rămânerea definitiva a hotararii primei instante
Potrivit art.551, hotărârile primei instanţe rămân definitive:
1) la data pronunţării, când hotărârea nu este supusă contestației şi nici apelului;
2) la data expirării termenului de apel sau de introducere a contestației:

1
V. Dongoroz s.a., op. cit., vol. II, p.299
2 N. Volonciu , op. cit., p. 377
3 T. Pop, [Link]., p. 3
4 V. Dongoroz s.a., [Link].,vol. II, p. 298.

Drept procesual penal - partea specială 128

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

a) cand nu s-a declarat apel sau contestație în termen;

b) cand apelul, sau după caz, contestația declarată a fost retrasă înăuntrul termenului;
3) la data retragerii apelului sau, după caz, a contestației, dacă aceasta s-a produs
dupa expirarea termenului de apel sau de introducere a contestației;
4) la data pronunţării hotărârii prin care s-a respins apelul sau, după caz, contestația.
b) Ramânerea definitiva a hotărârii instanţei de apel și a hotărârii pronunțate în
calea de atac a contestației
Potrivit art. 552 C. proc. pen., hotărârile instanţei de apel rămân definitive la data
pronunțării, atunci când apelul a fost admis și procesul a luat sfârșit în fața instanței
de apel.
Hotărârea pronunțată în calea de atac a contestației rămâne definitivă la data
pronunțării acesteia,atunci când contestația a fost admisă și procesul a luat sfârșit în
fața instanței care o judecă.
§2. Instanţa de executare
Potrivit art. 553, hotărârea instanţei penale rămasă definitivă la prima instanţă de
judecată sau la instanța ierarhic superioară ori la instanța de apel, se pune în executare
de către prima instanţă de judecată.
Hotărârile pronunţate în primă instanţă de către Înalta Curte Casaţie şi Justiţie, se pun
în executare, după caz, de către Tribunalul Bucureşti sau de tribunalul militar. Când
hotărârea rămâne definitivă în faţa instanţei de apel sau în fața instanței ierarhic
superioare, aceasta trimite instanţei de executare un extras din aceea hotărâre, cu
datele necesare punerii în executare, în ziua pronunţării hotărtării de către instanţa de
apelsau, după caz, de către instanța ierarhic superioară.
§3. Judecatorul delegat cu executarea

Actele de punere în executare a hotărârilor penale definitive sunt aduse la îndeplinire

de un judecător delegat cu executarea.
Acest judecător acţionează în numele instanţei de executare, face parte din corpul de
judecători şi este împuternicit în baza unei delegaţii speciale de a efectua punerea în
executare a dispoziţiilor penale. Potrivit art. 554 alin. (2) C. proc. pen., judecătorul
delegat poate sesiza instanţa de executare, care va proceda potrivit dispozițiilor art.
597 și 598 (procedura la instanța de executare; contestația la executare).

Atribuţiile judecătorului delegat cu executarea nu coincid cu cele ale judecătorului

delegat la locul de detenţie, potrivit dispozițiilor legale privind executarea pedepselor
şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal.
Potrivit Regulamentului de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti 1, judecătorii
delegaţi au următoarele atribuţii:
- urmăresc şi controlează modul în care se se emit şi comunică mandatele de
executare şi supraveghează luarea tuturor măsurilor pentru ducerea la îndeplinire a
acestora, precum şi a celorlalte dispoziţii din hotărârile penale;
- iau măsuri pentru rezolvarea tuturor cererilor ivite în cursul executării;

Drept procesual penal - partea specială 129

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

- urmăresc ţinerea evidenţei amânărilor şi întreruperilor de executare a pedepsei

închisorii , a detenţiunii pe viaţă şi a măsurii educative a internării într-un centru de
reeducare şi iau măsuri pentru emiterea adreselor de revenire;
- sesizează instanţa de executare în cazul în care, cu prilejul punerii în executare a
hotărârii sau în cursul executării, se iveşte vreo nelămurire ori împiedicare;
- închid poziţiile din registrul de executări penale;
- informează conducerea instanţei despre întârzierile nejustificate în executarea
hotărârilor;
- verifică păstrarea în bune condiţii a dosarelor şi a lucrărilor de executări;
- rezolvă corespondenţa aferentă activităţii de punere în executare a hotărârilor
penale2.

3.1.3 Modalităţi de punere în executare a hotărârilor penale definitive

§ 1. Punerea în executare a pedepselor principale

Pedeapsa închisorii si pedeapsa detenţiunii pe viaţă se pun în executare prin emiterea

mandatului de executare, emis de judecătorul delegat al instanţei de executare în ziua
rămânerii definitive a hotărârii la instanţa de fond sau, după caz, în ziua primirii
extrasului prevazut în art. 555 alin. (1) și 556.
Mandatul de executare se emite de instanţa de executare, se întocmeşte în trei
exemplare si cuprinde: denumirea instanţei de executare, data emiterii, datele
privitoare la persoana condamnatului, numărul si data hotărârii care se execută,
denumirea instanţei care a pronunţat-o, pedeapsa pronunţată, textul de lege aplicat,
timpul reţinerii si arestării preventive, ordinul de arestare si de deţinere, semnatura
judecătorului delegat, ştampila instanţei de executare.

În cazul în care cel condamnat se afla în stare de libertate, odată cu emiterea

mandatului de executare a pedepsei închisorii sau a pedepsei detenţiunii pe viată,
judecătorul delegat emite şi un ordin prin care interzice condamnatului să părasească
ţara. Ordinul se întocmeşte în trei exemplare şi cuprinde: denumirea instanţei de
executare, data emiterii, datele privitoare la persoana condamnatului, pedeapsa
pronunţată împotriva acestuia, numărul şi data hotărârii de condamnare, denumirea
instanţei care a pronunţat-o, numărul mandatului de executare a pedepsei emis pe
numele condamnatului, dispoziţia de interzicere a părăsirii ţării, semnătura
judecătorului delegat, precum şi ştampila instanţei de executare.
Pentru aducerea la îndeplinire a mandatului de executare, se trimit doua exemplare
organului de poliţie, când condamnatul este liber, comandantului locului de deţinere,
când condamnatul este arestat sau comandantului unităţii militare unde condamnatul
face serviciul militar.
Pentru aducerea la îndeplinire a ordinului de părăsire a ţării, se trimite de îndată câte
un exemplar organului competent să elibereze paşaportul şi Inspectoratului General al
Poliţiei de Frontieră.
Pe baza mandatului de arestare, organul de poliţie procedează la arestarea
condamnatului.
2
Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti a fost publicat în [Link]. nr. 958/28.10.2005

Drept procesual penal - partea specială 130

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Celui arestat i se înmânează un exemplar al mandatului şi este dus la locul de deţinere

cel mai apropiat, unde organul de poliţie predă celălalt exemplar al mandatului de
executare.
În vederea punerii în executare a mandatului emis în executarea unei hotărâri
definitive de condamnare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul sau
reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă persoana împotriva căreia s-a emis mandatul de arestare nu este găsită, organul
de poliţie constată aceasta printr-un proces - verbal şi ia măsuri pentru darea în
urmărire generală, precum şi pentru darea în consemn la punctele de trecere a
frontierei.

Pe baza ordinului de interzicere a părăsirii ţării, organele în drept refuză celui

condamnat eliberarea paşaportului sau dupa caz procedează la ridicarea acestuia si iau
măsuri pentru darea condamnatului în consemn la punctele de trecere a frontierei. În
cazul în care condamnatul a părăsit teritoriul statului român, existând informaţii în
acest sens, organele de urmărire vor înştiinţa instanţa care a emis mandatul de
executare a pedepsei închisorii în vederea emiterii unui mandat european de arestare
conform Legii nr. 302/2004 prvind cooperarea judiciară internaţională modificată prin
Legea nr. 224/2006.

§ 2. Obiecţii privind identitatea

Dacă persoana faţă de care se efectuează executarea mandatului ridică obiecţii în ce
priveşte identitatea se procedează potrivit dispoziţiilor art. 153 care se aplică în mod
corespunzător.
Condamnatul va fi condus în faţa instanţei locului unde a fost găsit, care, dacă este
necesar, cere relaţii judecătorului care a emis mandatul. Instanţa poate dispune
punerea în libertate a persoanei ce ridică obiecţiuni, prin încheiere, până la
soluţionarea obiecţiunilor. Ulterior punerii în executare sunt aplicabile dispoziţiile
art. 598 alin. (1 ) lit. b) C. proc. pen. privind contestaţia la executare.
§ 3. Punerea în executare a amenzii penale (art. 559)
Persoana condamnată la pedeapsa amenzii este obligată să depună recipisa de plată
integrală a amenzii, la instanţa de executare, în termen de 3 luni de la rămânerea
definitivă a hotărârii.
Când cel condamnat se găseşte în imposibilitate de a achita integral amenda în
termenul de 3 luni, la cererea condamnatului, instanţa de executare va putea dispune
eşalonarea amenzii pe cel mult 2 ani, în rate lunare.
În caz de neîndeplinire a obligaţiei de plată în întregime sau de neplată a unei rate,
instanţa de executare comunică un extras de pe acea parte din dispozititiv care
priveşte aplicarea amenzii organelor competente, în vederea executării amenzii
potrivit dispoziţiilor legale privind executarea silită a creanţelor fiscale şi cu
procedura prevăzută de aceste dispoziţii.
§4. Punerea în executare a dispoziţiilor civile din hotărârea penală
Codul de procedură penală reglementează în art. 579-581 trei modalităţi distincte de
punere, în executare a dispoziţiilor civile, după cum acestea se referă la:

Drept procesual penal - partea specială 131

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

 restituirea lucrurilor sau valorificarea celor neridicate;

 declararea unui înscris ca fiind fals;
 despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare cuvenite părţilor.

Când prin hotărârea penală s-a dispus restituirea unor lucruri care se află în păstrare
sau la dispoziţia instanţei de executare, restituirea se face de către judecătorul
însărcinat cu executarea, prin remiterea acelor lucruri persoanei în drept. În acest scop
se face încunoştiinţarea persoanelor cărora urmează a li se restitui lucrurile. Acestea
au obligaţia de a se prezenta pentru primirea lucrurilor în cel mult 6 luni de la
încunoştiinţare. Dacă persoanele chemate nu se prezintă în termen, lucrurile trec în
patrimoniul statului. Instanţa constată neprezentarea prin încheiere, dispunând prin
acelaşi act predarea lucrurilor organelor în drept a le prelua sau valorifica potrivit
dispoziţiilor legale.

Este posibil, ca procedura de mai sus să nu se poată realiza, deoarece instanţa nu

cunoaşte persoanele cărora trebuie să le restituie lucrurile şi deci nu a făcut
încunoştiiţările impuse de lege. În acest caz dacă la epuizarea unui termen de 6 luni de
când hotărârea a rămas definitivă, nimeni nu a reclamat predarea lucrurilor, acestea
trec în patrimoniul statului, instanţa procedând în aceleaşi condiţii care s-au arătat
anterior.
Restituirea lucrurilor poate interveni în cursul urmăririi penale. În această situaţie
dispoziţia este luată de procuror cu respectarea tuturor prevederilor aplicabile şi
pentru instanţă.
Dispoziţiile hotărârii penale care declară un înscris ca fiind fals, în totul sau în parte,
se pune în executare de către judecătorul delegat. Se face menţiunea despre falsitatea
actului pe fiecare pagină a acestuia în caz de anulare totală, sau numai pe paginile
care conţin falsul în caz de anulare parţială. Înscrisul declarat fals rămâne la dosarul
cauzei.
Uneori este necesar ca despre înscrisul fals să se facă menţiune şi în scriptele unei
organizaţii din cele prevăzute în art. 145 [Link]. În asemenea situaţii, în vederea
realizării menţiunii, instanţa trimite organizaţiei o copie de pe hotărâre.
Cei interesaţi pot cere eliberarea unei copii de pe înscrisul sub semnătură privată care
a fost declarat falsificat. Instanţa dispune eliberarea copiilor numai când constată
existenţa unui interes legitim făcând pe paginile înscrisului menţiunile
corespunzătoare care atestă falsitatea actului.
În aceste condiţii, instanţa dispune şi restituirea înscrisurilor oficiale parţial falsificate.
Înscrisul oficial declarat fals în integritatea sa nu se restituie.
Problema desfiinţării totale sau parţile a unui înscris poate ridica probleme teoretice şi
practice dintre care unele au fost abordate în doctrină.
Aastfel, s-a arătat ca în cazul desfăşurării unei urmăriri penale în legătură cu o
infracţiune de fals în înscrisuri, când se scoate de sub urmărire penală în baza art. 10
lit.b1 [Link]. de la1969, este posibilă atât dispunerea desfiinţării totale sau parţiale a
înscrisului cât şi menţinerea acestuia.

Drept procesual penal - partea specială 132

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Deşi în mod obişnuit desfiinţarea înscrisului constituie un mod de reparare civilă,

măsura poate avea în unele situaţii o natură juridică specială. De exemplu, este posibil
ca în legătură cu falsificarea unui înscris să nu existe parte civilă şi nimeni să nu
pretindă desfiinţarea actului. Chiar şi într-o asemenea situaţie instanţa urmează din
oficiu să dispună desfiinţarea înscrisului întrucît el prezintă pericol prin posibilitatea
eventualei lui folosiri sau încercări de folosire ulterioară.

În mod obişnuit efectele soluţiei date acţiunii civile sunt limitate la părţile din proces,
acest lucru fiind valabil şi în cazul desfiinţării unui înscris. În cazul special la care ne-
am referit, efectele desfiinţării se produc erga omnas, întrucît capacitatea actului de a
avea consecinţe juridice trebuie înlăturaă complet faţă de orice persoană, indiferent
dacă a fost sau nu parte în proces.

În literatura de specialitate s-a arătat, că desfiinţarea unui înscris trebuie dispusă chiar
dacă actul a fost distrus, s-a pierdut ori nu poate fi produs din orice motiv. S-a
justificat aceasta prin faptul că desfiinţarea nu se referă la existenţa fizică a înscrisului
ci la capacitatea sa de a produce efecte juridcie, fiind posibil ca ulterior actul să se
găsească, să apară într-o formă reconstituiă, să se producă o copie, fotocopie, etc.
Dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de
judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile 3.

3.1.4. Punerea în executare a pedepselor complementare (art. 562 - 565)

a) interzicerea exercitării unor drepturi
Potrivit art. 55 din Cod penal sunt pedepse complementare: interzicerea unor
drepturi, degradarea militară și publicarea hotărârii de condamnare.
Pedeapsa complimentară a confiscării averii a fost abrogată prin dispoziţiile Legii
140/1996, pentru modificarea şi completarea Codului de procedura penala de la 1969,
modificare ce a determinat şi abrogarea referitoare la punerea în executare a acestei
pedepse, prin Legea 141/1996.
Potrivit art. 66 [Link]., pedeapsa interzicerii unor drepturi constă în interzicerea
exercitării pe o perioadă de 5 ani a următoarelor drepturi:
a)dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice;
b) dreptul de a ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat;
c) dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
d) dreptul de a alege;
e) drepturile părintești;
f) dreptul de a fi tutore sau curator;
g) dreptul de a ocupa funcția, de a exercita profesia sau meseria ori de a desfășura
activitatea de care s-a folosit pentru săvârșirea infracțiunii;
h) dreptul de a deține, purta și folosi orice categorie de arme;

3
Nicolae Volonciu – Tratat de procedură penală, Partea specială, vol. II, Editura Paideia, 1997

Drept procesual penal - partea specială 133

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

i) dreptul de a conduce anumite categorii de vehicule stabilite de instanță;

j) dreptul de a părăsi teritoriul României;
k) dreptul de a ocupa o funcție de conducere în cadrul unei persoane juridice de drept
public;
l) dreptul de a se afla în anumite localități stabilite de instanță;
m) dreptul de a se afla în anumite locuri sau la anumite manifestări sportive, culturale
ori la alte adunări publice, stabilite de instanță;
n) dreptul de a comunica cu victima sau cu membri de familie ai acesteia, cu
persoanele cu care a comis infracțiunea sau cu alte persoane, stabilite de instanță ori
de a se apropia de acestea;
o) dreptul de a se apropia de locuința,locul de muncă școala sau alte locuri unde
victima desfășoară activități sociale, în condițiile stabilite de instanța de judecată.
Este de remarcat faptul că interzicerea exercitării unui anumit drept presupune sau
implică interzicerea exercitării altui drept. De exemplu, interzicerea dreptului de a
ocupa o funcție care implică exercițiul autorității de stat implică și interzicerea
dreptului de a fi ales în autoritățile publice sau în orice alte funcții publice.

Potrivit art.562, pedeapsa interzicerii exerciţiului unor drepturi se pune în executare

prin trimiterea de către judecătorul delegat al instanţei de executare a unei copii de pe
dispozitivul hotărârii consiliului local în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul
condamnatul precum şi organului care supraveghează executarea acestor drepturi. S-a
apreciat în practica instanţelor judecătoreşti că pedepsele accesorii nu trebuie puse în
executare, întrucât condamnarea la pedeapsa închisorii atrage de drept interzicerea
tuturor drepturilor care formează conţinutul pedepsei. Având în vedere hotărârea
Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Sabou şi Pârcălab c. României 4
instanţele au obligaţia să facă aplicarea prevederilor art. 55 și art. 66 C. pen., sau într-
o altă opinie prevederile art. 55, art. 66 lit. a) C. pen., referitoare la drepturile de a fi
ales şi art. 66 lit. b) [Link]., referitor la dreptul de a ocupa o funcţie ce implică
exerciţiul autorităţii de stat. Executarea pedepsei complementare presupune o durată a
executării pedepsei, ceea ce înseamnă că executarea pedepsei începe într-un anumit
moment şi se termină într-un alt moment adică începe după executarea pedepsei
închisorii după graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori după prescripţia
executării pedepsei.

b) Punerea în executare a pedepsei degradării militare

Potrivit art.69 alin.(1) [Link]., pedeapsa degradării militare constă în pierderea
gradului şi a dreptului de a purta uniformă de la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.
Aplicarea acestei pedepse este obligatorie pentru condamnaţii militari şi rezervişti,
dacă pedeapsa principală stabilită este mai mare de 10 ani sau detenţiunea pe viaţă şi
este faculattivă în cazul condamnaţilor militari şi rezervişti care au săvârşit infracţiuni
cu intenţie, dacă pedeapsa principală stabilită este de cel puțin 5 ani și de cel mult 10
ani.

4
C.E.D.O. , cauza Sabou şi Pârcălab c. României, hotărârea din 28 septembrie 2004, [Link]. nr. 484 din 8 iunie 2005

Drept procesual penal - partea specială 134

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Potrivit art. 564, pedeapsa degradării militare se pune în executare prin trimiterea unei
copii de pe extrasul hotărârii de condamnare comandantului unităţii militare din care a
făcut parte cel condamnat sau comandantului centrului militar în a cărui rază
teritorială domiciliază cel condamnat.

3.1.5. Punerea în executare a măsurilor de siguranţă

a) Punerea în executare a obligării la tratament medical

Potrivit art. 109 C. pen., măsura de siguranţă a obligării la tratament medical se

dispune atunci cănd făptuitorul, din cauza unei boli, a intoxicării cronice cu alcool,
stupefiante ori alte asemenea substanţe, prezintă pericol pentru societate.
Prin punerea în executare a acestei măsuri se urmăreşte înlăturarea unor stări de
pericol, prevenirea comiterii unor infracţiuni de către o serie de inculpaţi.
Punerea în executare are loc prin comunicarea unei copii de pe dispozitivul hotărârii
şi a unei copii de pe raportul medico-legal, direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul
căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat această măsură.

La luarea masurii la tratament medical, persoana la care se referă masura trebuie să fie
examinată şi de un medic specialist desemnat de aceasta ale cărui concluzii sunt
înaintate instanţei de judecată, iar la data rămânerii definitive a hotărârii şi direcţiei
sanitare.
De asemenea, instanţa de executare comunică persoanei faţă de care s-a luat măsura,
că este obligată să se prezinte de îndată la unitatea sanitară stabilită, atrăgându-i
atenţia că, în caz contrar, se va dispune internarea medicală.
Dacă măsura obligării la tratament medical însoţeşte pedeapsa închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă sau priveşte o persoană aflată în stare de reţinere, comunicarea
copiei de pe dispozitivul hotărârii şi a raportului medico-legal se face către
administraţia locului de deţinere.
Potrivit art.430, unitatea sanitară are anumite obligaţii faţă de cel care a fost obligat la
această măsură pentru ca acesta să fie redat societăţii.
De asemenea, unitatea sanitară are obligaţia să informeze instanţa cu privire la
prezenţa condamnatului la tratament sau, în caz contrar, să solicite revocarea acestei
măsuri.
b)Inlocuirea tratamentului medical
În cazul înlocuirii acestei măsuri instanţa de executare va dispune efectuarea unui
raport medico - legal cu privire la starea de sănătate a persoanei fată de care este luată
măsura.
Dupa primirea raportului medico - legal si a concluziilor medicului de specialitate
instanţa va asculta concluziile procurorului, ale persoanei faţă de care este luată
măsura de siguranţă şi apărătorul acesteia, precum si ale expertului şi medicului
specialist, dispunând fie înlocuirea tratamentului fie internarea medicala.Măsura de
siguranţă a obligării de tratament medical poate fi înlocuită cu măsura de siguranţă a
internării medicale, în cazul agrăvării situaţiei medicale a bolnavului sau în cazul
nerespectării de către acesta a tratamentului medical, doar cu avizul comisiei medicale

Drept procesual penal - partea specială 135

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

competente conform art. 162 alin. 4 [Link]. Competenţa de rezolvare a înlocuirii

sau încetării internării medicale revine judecătoriei. Asistenţa judiciară este
obligatorie. Persoana obligată la tratament medical are dreptul de a cere să fie
examinată de un medic specialist desemnat de aceasta.
a) Punerea în executare a internării medicale
Potrivit art. 110 [Link]., măsura de siguranţă a internării medicale se poate lua atunci
când făptuitorul este bolnav mintal ori toxicoman şi se află într-o stare care prezintă
pericol pentru societate.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare comunică o copie
de pe dispozitivul hotărârii de condamnare, şi o copie de pe raportul medico-legal
direcţiei sanitare din judeţul pe teritoriul căruia locuieşte persoana faţă de care s-a luat
această măsură.

Primind comunicarea, direcţia sanitară este obligată să efectueze internarea şi să

încunoştinţeze de îndată instanţa de executare. După primirea formelor de executare
de la instanţa de executare, direcţia sanitară judeţeană este obligată să stabilească
unitatea unde va fi internată persoană faţă de care s-a luat măsura de siguranţă şi să
comunice instanţei de executare care este aceea unitate sanitară. Judecătorul delegat
în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară verifică periodic , dar nu mai târziu
de 6 luni, dacă internarea medicală mai este necesară. În acest scop, judecătorul
delegat dispune efectuarea unui raport cu privire la starea de sănătate a persoanei faţă
de care s-a luat măsura internării medicale şi, după primirea acestuia, sesizează
judecătoria în a cărei circumscripţie se află unitatea sanitară pentru a dispune asupra
menţinerii, înlocuirii sau încetării măsurii.

3.1.6. Executarea altor măsuri de siguranţă

a) Punerea în executare a interzicerii ocupării unei funcţii sau exercitării unei
profesii
Potrivit art. 111 [Link], măsura de siguranţă a interzicerii unei funcţii sau profesii se
poate dispune împotriva celui care a săvârşit o faptă datorită incapacităţii, nepregătirii
sau altor cauze care îl fac impropriu pentru ocuparea unei funcţii ori pentru
exercitarea unei profesii, meserii sau alte ocupaţii.
Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare, în conformitate cu
dispoziţiile art.436, comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului competent
să ia această măsură.
Acest organ poate fi, de exemplu, atunci când măsura de siguranţă vizează un medic,
direcţia sanitară judeţeană în a cărei rază teritorială se află unitatea sanitară în care îşi
desfăşoară activitatea medicul.
b) Punerea în executare a interzicerii de a se afla în anumite localităţi
Când persoana condamnată la pedeapsa închisorii a mai fost condamnată anterior
pentru alte infracţiuni, dacă instanţa constată că prezenţa acestuia în localitatea unde a
săvârşit infracţiunea sau în alte localităţi constituie un pericol grav pentru societate,

Drept procesual penal - partea specială 136

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

poate lua faţă de acesta şi măsura interzicerii de a se afla în localitatea sau în alte
locuri anume determinate prin hotărârea judecătorească definitivă de condamnare.
Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite locuri se poate lua şi odată
cu măsura preventivă a obligării de a nu părăsi localitatea.
În acest sens, interzicerea de a nu se afla în anumite locuri se poate dispune numai
după rămânerea definitivă a hotărârii, în vreme ce obligarea de a nu părăsi localitatea
este o măsură procesuală proprie putând fi luată, în faza de urmărirea penală, pe cel
mult 30 zile, fie în faza de judecată până la soluţionarea cauzei.
Potrivit art.436, această măsură se pune în executare prin comunicarea unei copii de
pe dispozitivul hotărârii de condamnare, organului îndreptăţit să execute această
măsură. Organul îndreptăţit este organul de poliţie din localitatea în care este interzisă
prezenţa făptuitorului. Măsura de siguranţă a interzicerii de a se afla în anumite
localităţi poate fi amânată sau întreruptă de organul care are îndatorirea să asigure
executarea acestei măsuri, în caz de boală sau pentru orice alt motiv care justifică
amânarea sau întreruperea. Nerespectarea măsurii de siguranţă a interzicerii de a se
afla în anumite localităţi constituie infracţiunea de nerespectare a hotărârilor
judecătoreşti prevăzută de art. 271 [Link].
c)Punerea în executare a măsurii expulzării
Măsura expulzării constă în interzicerea cetăţeanului străin sau persoanei fără
cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării noastre şi care a comis o infracţiune.
Dacă măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte pedeapsa închisorii, aducerea la
îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei.

Pentru executarea acestei măsuri instanţa de executare va proceda diferit, după cum
măsura de siguranţă a expulzării însoţeşte sau nu pedeapsa închisorii.
Astfel, cînd prin hotărârea de condamnare la pedeapsa închisorii s-a luat măsura de
siguranţă a expulzării, se va face menţiune în mandatul de executare a pedepsei
închisorii, că la data liberării condamnatului, acesta să fie predat organului de poliţie
care va proceda la executarea expulzării ( art.438 alin.1).

Când măsura expulzării nu însoţeşte pedeapsa închisorii, comunicarea în vederea

expulzării se face organului de poliţie imediat după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare.
In vederea punerii în executare a măsurii expulzării organul de poliţie poate pătrunde
în domiciliu sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul
unei persoane juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia.
Dacă există motive serioase de a se crede că persoanele în cauză riscă să fie supuse la
tortură în cazul în care urmează să fie expulzate, măsura de siguranţă a expulzării nu
va mai fi dispusă.Conform art. 91 din O.U.G. nr. 194/2002, dreptul de şedere al
străinului încetează de drept la data la care a fost dispusă măsura expulzării, iar
instanţa de judecată poate dispune ca străinul să fie luat în custodie publică, până la
efectuarea expulzării, fără ca perioada acestei măsuri să depăşească doi ani. Dacă
străinul nu posedă document de trecere a frontierei de stat sau mijloace financiare
suficiente, Autoritatea pentru Străini solicită eliberarea documentelor de călătorie
misiunilor diplomatice şi consulare ale statului al cărui cetăţean sau rezident este

Drept procesual penal - partea specială 137

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

condamnatul. În cazul în care măsura expulzării nu poate fi pusă în executare în

termen de 24 de ore, străinul va fi luat în custodie publică, prin dispoziţia Parchetului
de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti. Executarea proriu-zisă a expulzării are loc prin
îndepărtarea străinului cu escortă de pe teritoriul ţării. Persoana supusă extrădării are
posibilitatea de a formula contestaţie la executare. Conform art. 6 din Legea nr.
122/2006 împotriva solicitantului de azil nu pot fi luate măsuri de expulzare,
extrădare sau de returnare forţată de la frontieră ori de pe teritoriul României cu
excepţia cazurilor prevăzute în art. 44 din Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi
combaterea terorismului.
d) Executarea confiscării speciale
Procedura de executare a confiscării speciale presupune, potrivit art. , ca lucrurile
confiscate să fie predate organelor în drept a le prelua574 sau potrivit altor dispoziţii
legale.
Atunci când s-a dispus distrugerea lucrurilor confiscate, aceasta se face în prezenţa
procurorului sau a judecătorului, încheindu-se în acest sens un proces verbal care se
va depune la dosarul cauzei.
e) Punerea în executare a interdicţiei de a reveni în locuinţa familiei pe o
perioadă determinată
Interzicerea de a reveni în locuinţa familiei se poate dispune la cererea persoanei
vătămate în ipoteza în care se constată că prezenţa în locuinţă a persoanei condamnate
la pedeapsa închisorii de cel puţin 1 an pentru infracţiuni de lovire sau alte acte de
violenţă cauzatoare de suferinţe fizice ori psihice săvârşite asupra membrilor familiei,
constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei.
Prin membri de familie se înţelege, potrivit art. 177 [Link]., soţul sau ruda apropiată
dacă aceasta din urmă locuieşte sau gospodăreşte împreună cu faptuitorul.
Măsura de siguranţă poate fi luată pe o durată de cel mult 2 ani.

Pentru punerea în executare a acestei măsuri, instanţa de executare va comunica o

copie de pe dispozitivul hotărârii, organului în drept să aducă la îndeplinire această
măsură şi să supravegheze executarea ei.
Organul în drept este organul de poliţie în a cărui rază teritorilaă se află familia celui
condamnat la această măsură.

Dacă pedeapsa închisorii se execută într-un loc de detenţie, se va face menţiune în

mandatul de executare a pedepsei închisorii să i se pună în vedere celui condamnat că
la data liberării se va prezenta la organul de poliţie.

Sarcina de lucru 1
Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire punerea în
executare a pedepselor aplicate persoanei fizice.

Drept procesual penal - partea specială 138

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

3.2. Procedurile de rezolvare a incidentelor ivite în cursul executării

hotărârilor penale definitive
3.2.1. Cazuri de schimbare în executarea unor pedepse
§1. Revocarea sau anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere
În cursul executării pedepsei se pot ivi anumite împrejurări de natura a schimba
modul de executare a pedepsei.

Potrivit art. 96 [Link]., dacă în cursul termenului de încercare cel condamnat a săvârşit
din nou o infracţiune, pentru care s-a pronunţat o condamnare definitivă chiar după
expirarea acestui termen, instanţa revocă suspendarea condiţionată, dispunând
executarea în întregime a pedepsei care nu se contopeşte cu pedeapsa aplicată pentru
noua infracţiune, iar dacă se descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune
înainte de pronunţarea hotărârii prin care s-a dispus suspendarea sau până la
rămânerea definitivă a acesteia, pentru care i s-a aplicat pedeapsa închisorii chiar după
expirarea termenului de încercare, suspendarea condiţionată a executării pedepsei se
anulează, aplicându-se, după caz, dispoziţiile privitoare la concursul de infracţiuni sau
recidivă.

Competenţa de a dispune revocarea sau anularea suspendării condiţionate a executării

pedepsei şi a suspendării executării sub supraveghere aparţine instanţei care judecă
sau care a judecat în primă instanţă infracţiunea ce ar putea atrage revocarea sau
anularea. Sesizarea instanţei competentă se poate face din oficiu sau la cererea
procurorului (art. 583 alin. 1 [Link].).
Instanţa poate dispune în situaţia în care condamnatul nu îndeplineşte măsurile de
supraveghere prevăzute de lege, ori obligaţiile stabilite de instanţă, fie revocarea
suspendării, fie prelungirea termenului de încercare stabilit iniţial, cu cel mult 3 ani.
În situaţia în care instanţa, constată neîndeplinirea măsurilor de supraveghere şi a
dispus prelungirea termenului de încercare, iar condamnatul a continuat să le încalce,
va putea dispune, revocarea suspendării sub supraveghere a pedepsei aplicate şi
executarea acesteia în regim de detenţie.
Dacă până la expirarea termenului de încercare nu au fost respectate obligaţiile civile
prevăzute în art. 93 din Codul penal, partea interesată sau procurorul poate sesiza
instanţa care a pronunţat în primă instanţă suspendarea, în vederea revocării
suspendării executării pedepsei ( art. 583 alin. 2 C. proc. pen.).
§2. Liberarea condiţionată
a) Aspecte introductive
Concepută ca un substitutiv al pedepsei închisorii pentru o parte a acesteia,
funcţionând ca un mijloc de stimulare a condamnatului cu bună purtare şi deci ca
măsură de individualizare a pedepsei închisorii în faza executării acesteia, liberarea
condiţionată a fost reglementată în cadrul unei institutii aparte încă la începutul
secolului trecut.5
5
[Link],”Drept penal roman-partea generala”,Casa de Editura si Presa Sansa, S.R.L.,Buc.,1992,p.119.

Drept procesual penal - partea specială 139

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Liberarea condiţionată constă în punerea în libertate a condamnatului din locul de

deţinere înainte de executarea în întregime a pedepsei închisorii,sub condiţia ca el sa
nu săvârşească din nou o infracţiune până la împlinirea duratei pedepsei.
În dreptul român, liberarea condiţionată a fost introdusă prin Legea de organizare a
închisorilor din 1874, însă numai pentru minori, cu caracter de generalitate fiind
introdusă abia prin Legea penitenciarelor din 1929. 6
Codul penal de la 1936, în art 41, prevedea liberarea condiţionată ca ultima etapă a
regimului progresiv al executării pedepsei închisorii. Instituţia a fost în vigoare până
în 1950, cand a fost înlocuită, prin Decretul nr.72/1950, cu liberarea înainte de
termen, care consta în punerea în libertate necondiţionată înainte de termen, a
condamnatului, pe baza muncii prestate şi cu condiţia bunei conduite în timpul
executării pedepsei. Ea a fost mai amplu reglementată prin Decretul nr. 720/ 1956
care a abrogat Decretul nr.72/1950 şi a rămas în vigoare până la 1 ianuarie 1969, când
a fost abrogat şi a fost reintrodusă prin intrarea în vigoare a noului Cod penal. S-a
considerat ca liberarea condiţionată este preferabilă liberării înainte de termen.
Prin Legea nr. 140/ 1996, instituţia liberării condiţionate a fost modificată în sensul
măririi fracţiunilor de pedeapsă pe care condamnatul trebuie să le execute pentru a
obţine liberarea condiţionată.

Când există suficiente şi serioase indicii că pedeapsa închisorii aplicată

condamnatului aflat în curs de executare şi-a atins scopul înainte de a fi expirat durata
stabilită în hotărârea de condamnare, dispare necesitatea executării integrale, în regim
de deţinere, a acestei pedepse.
Ţinând seama de această realitate, Codul penal în vigoare reglementează, în art. 99-
106 [Link]., ca o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei
închisorii, liberarea condiţionată a condamnatului înainte de îndeplinirea duratei
pedepsei.7

Liberarea condiţionată are drept scop stimularea condamnaţilor, în timpul executării

pedepsei în direcţia unei grabnice îndreptări. 8
b) Aspecte procesuale
Potrivit dispoziţiilor din art. 587 [Link]., liberarea condiţionată se acordă, la
cererea sau propunerea făcută de către judecătoria în a cărei rază teritoriala se află
locul de deţinere.
Liberarea condiţionată poate fi dispusă la propunerea comisiei pentru liberarea
condiţionată, comisie constituită în penitenciar potrivit legii privind executarea
pedepselor, sau, în cazul în care această comisie apreciază că nu sunt îndeplinite
condiţiile prevăzute de lege pentru a se dispune liberarea condiţionată, la cererea
condamnatului, cererea se introduce de îndată ce sunt îndeplinite condiţiile de durată a
privării de libertate, cu anexarea la propunere sau la cerere a procesului-verbal
motivat al comisiei.

6
[Link],[Link],[Link],[Link],[Link],”Explicatii teoretice ale Codului penal roman”, [Link]
Romane,Buc.,2003,p.40.
7
[Link],”Manual de drept penal-partea generala”,[Link],Buc.,1997,p.550.
8
[Link], [Link],[Link],[Link],[Link].,p.40.

Drept procesual penal - partea specială 140

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

În practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar referitor la

stabilirea momentului examinării de către instanţă a cererii de liberare condiţionată
sub aspectul îndeplinirii tuturor condiţiilor legale, respectiv, dacă acestea trebuie
împlinite în momentul introducerii cererii sau la data judecării ei. Potrivit dispoziţiilor
art. 587 [Link]., liberarea condiţionată se dispune, la cererea sau propunerea
făcută de comisia de la locul de deţinere, conform prevederilor legii privind
executarea pedepselor, urmând ca în momentul depunerii cererii instanţa să verifice,
mai întâi, măsura în care condamnatul îndeplineşte condiţiile prevăzute în art. 99 şi
100 din Codul penal. Pe de altă parte, dispoziţiile cuprinse în partea specială, Titlul II,
care nu sunt contrare dispoziţiilor din acest capitol se aplică, în mod corespunzător.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin Decizia nr. LXVII din 15
octombrie 2007, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat că dispoziţiile art.
99-100 din Codul penal, art. 75-77 din Legea nr. 275 din 20 iunie 2006 privind
executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în cursul procesului
penal, precum şi art. 587 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:
cererea de liberare condiţionată va fi examinată de instanţă, sub aspectul îndeplinirii
tuturor condiţiilor legale, la momentul judecării acesteia şi nu la momentul
introducerii ei.

Conform art. 77 alin. 3 din Legea nr. 275/2006, propunerea comisiei de admitere a
liberării condiţionată, cuprinsă în procesul-verbal, motivat, împreună cu documentele
care atestă cele menţionate în procesul-verbal, se înaintează judecătoriei în a cărei
circumscripţie se află locul de deţinere şi se comunică persoanei condamnate.

Pentru militarul condamnat competent este tribunalul militar în a cărei rază teritorială
se află închisoarea militară.
Dacă cererea a fost introdusă înainte de împlinirea fracţiei din pedeapsă stabilită la
art. 99 [Link]., aceasta urmează a fi respinsă ca prematur introdusă, iar nu ca
inadmisibilă.
Când cererea a fost respinsă instanţa are obligaţia ca prin aceeaşi hotărâre să fixeze un
termen de maxim un an după care cererea poate fi reînnoită.
Fixarea termenului de reînnoire în cazul respingerii cererii sau a propunerii de
liberare condiţionată se impune în toate cazurile în care soluţia este determinată de
neîndeplinirea cumulativă a cerinţele înscrise în art. 99 şi urm. [Link]., inclusiv în
situaţia în care perioada rămasă de executat până la împlinirea fracţiunii ce trebuie să
fie executată din pedeapsă, nu este mai mare de un an. În ipoteza în care cererea sau
propunerea de liberare condiţionată nu îndeplineşte condiţia privind fracţiunea din
pedeapsă ce trebuie să fie executată, potrivit art. 59 şi urm. [Link]., iar perioada
rămasă de executat până la împlinirea acestei infracţiuni este mai mare de un an, se
impune a se stabili de instanţă, prin hotărârea pe care o pronunţă, ca propunerea sau
cererea să fie reînnoită numai în cadrul termenului de un an de la data executării în
întregime a fracţiunilor din pedeapsă la care se referă art. 99 şi urm. [Link]. 9
Potrivit art. 54 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară cauzele
date potrivit legii în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii
de apel se judecă în complet format dintr-un judecător, cu excepţia cazurilor privind
9
I.C.C.J., Secţiile Unite, Decizia VIII din 20.03.2006, în [Link]. nr. 475 din 01.06.2006

Drept procesual penal - partea specială 141

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

conflictele de muncă şi de asigurări sociale. Ca atare, cererea de liberare condiţionată

se soluţionează de un complet format dintr-un singur judecător. Hotărârea instanţei
este supusă numai recursului, iar termenul de recurs este de 3 zile.

3.2.2. Amânarea şi întreruperea pedepsei închisorii şi a detenţiunii pe viaţă

§1 Aspecte generale

Pentru realizarea scopului procesului penal şi pentru a asigura eficienţa pedepsei

aplicate se impune executarea de îndată a hotărârilor penale rămase definitive.
Cu toate acestea în situaţie de excepţie, instanţa competentă poate dispune amânarea
executării pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă în cazurile expres prevăzute de lege.
Amânarea executării pedepsei reprezintă o excepţie de la regula executării de îndată a
hotărârii penale. Amânarea executării pedepsei nu constituie o înlăturare a pedepsei,
ci numai amânarea termenului de la care urmează a se începe, astfel că poate fi
dispusă numai în cazul în care executarea pedepsei nu a început.

§2 Cazuri de amânare
Legiuitorul a reglementat 3 cazuri în care se poate solicita amânarea executării
pedepsei precum şi condiţiile ce trebuie îndeplinite. În cazul prevăzut de art. 589 alin.
1 lit. a) [Link]., trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
 condamnatul suferă de o boală gravă ce îl pune în imposibilitate de a executa
pedeapsa;
 existenţa şi gravitatea bolii trebuie dovedită prin efectuarea unei expertize
medico-legale de către serviciul medico-legal competent;
 dacă lăsarea în libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru
ordinea publică.
Legiuitorul nu face distincţie între boli curabile şi incurabile, psihice ori fizice şi, nici
nu impune condiţia ca aceste boli să-i pună în pericol viaţa condamnatului aşa cum s-
a statuat în practica instanţelor, ci numai să-l pună pe condamnat în imposibilitatea de
a executa pedeapsa.
În practica instanţelor s-a mai reţinut că nu este suficientă depunerea de acte
medicale, acestea putând fi avute în vedere la întocmirea raportului de expertiză
medico-legală10.

Nedepunerea actelor medicale la dosarul cauzei care să ateste existenţa stării de boală,
nu conduce la respingerea cererii, în absenţa unei expertize care să justifice această
soluţie11.
S-a mai statuat că din comisia de expertiză trebuie să facă parte şi un specialist în
domeniul bolii de care suferă condamnatul12.

10
I.C.C.J., Secţia penală , dec. Nr. 5519/2005, în J.S.P. /2005, p. 174
11
S.G. Bombos, D. Băjan – notă critică la decizia penală nr. 523/1993 a Tribunalului Bucureşti, Secţia a II-a penală, în
Revista Dreptul nr. 12/1993, p. 71
12
C.S.J., Secţia penală, dec. nr. 2028/2000, în R.D.P. nr.1/2002, p. 126

Drept procesual penal - partea specială 142

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Într-o altă speţă, instanţa supremă a stabilit că nu se poate folosi expertiza medico-
legală efectuată anterior într-un alt proces 13.

Când se constată existenţa unor neconcordanţe în conţinutul a două rapoarte de

expertize medico-legale efectuate în aceeaşi cauză, având ca obiect amânarea sau
întreruperea pedepsei pe motive medicale instanţa este obligată să dispună efectuarea
unei noi expertize medico-legale14.
S-a susţinut şi ideea că în asemenea situaţii, ar trebui să se solicite avizul Comisiei
Superioare Medico-Legale, conform art. 24 din Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 1/2000 privind organizarea şi funcţionarea instituţiilor de medicină-legală.
În doctrină, s-a apreciat că nu se poate dispune amânarea executării unei pedepsei
atunci când împrejurările pe care se întemeiază cererea au fost determinate chiar de
condamnat când şi-a provocat singur starea de boală, tocmai în scopul neexecutării
acesteia15.
Cea de a treia condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se dispune amânarea executării
pedepsei sau a detenţiunii pe viaţă, a fost introdusă prin Ordonanţa de Urgenţă a
Guvernului nr. 60/2006, instanţa urmând a aprecia de la caz la caz, dacă lăsarea în
libertate a condamnatului prezintă pericol concret pentru ordinea publică. Acest
aspect se va aprecia în funcţie de persoana condamnatului, afeţiunea de care suferă şi
de orice alte împrejurări ale cauzei.
Cel de-al doilea caz de amânarea executării pedepsei prevăzut în art. 589 lit.b)
[Link]., are în vedere situaţia în care o condamnată este gravidă sau are un copil
mai mic de un an. Dovada stării de graviditate se poate face cu actele medicale
eliberate de un medic specialist, nefiind necesară efectuarea unei expertize medico-
legale.
Amânarea executării pedepsei are loc până la data naşterii, dată de la care este
incident acelaşi caz de amânarea a executării pedepsei.
În acest caz este suficientă depunerea la dosar a unei copii de pe certificatul de naştere
al minorului, amânarea urmând a fi dispusă până la data la care copilul va împlini
vârsta de un an.
Este necesar să se formuleze o nouă cerere în acest sens, amânarea neoperând
automat. S-a apreciat că poate beneficia de amânarea executării pedepsei şi
condamnata care nu a născut şi a adoptat un copil mai mic de un an, întrucât textul de
lege nu distinge.
Instanţele au latitudinea să aprecieze în concret, de la caz la caz, semnificaţia
sintagmelor „ împrejurări speciale „ şi „ consecinţe grave „.
§3 Titularii cererii de amânare
Cererea de amânare a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă, poate fi
făcută de procuror, și de condamnat.
Potrivit art. 589 alin. (4) [Link]., cererea poate fi retrasă de cel care a formulat-o.
Potrivit Deciziei XXXIV din 6 noiembrie 2006 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie
13
C.S.J., Secţia penală 3159/2000, în R.D.P. nr. 4/2002, p.124
14
[Link]şcu, Punerea în executare a pedepselor principale, Ed. Rosetti, Bucureşti 2003, p. 65
15
[Link], Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti , 1972, p. 498

Drept procesual penal - partea specială 143

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

şi Justiţie în recurs în interesul legii, „ instanţa învestită cu soluţionarea cererilor de

amânare ori întrerupere a executării pedepsei închisorii sau detenţiunii pe viaţă a
cererii de revizuire şi a contestaţiei la executare, în cazul retragerii acestora, trebuie să
ia act de retragerea lor „16.
§4 Obligaţiile condamnatului în cazul amânării executării
Pe durata amânării executării pedepsei, în temeiul art. 590 [Link]., condamnatul
va trebui să respecte următoarele obligaţii :

a) să nu depăşească limita teritorială fixată decât în condiţiile stabilite de instanţă;

b) să se prezinte la instanţă ori de câte ori este chemat sau la organul de politie
desemnat cu supravegherea de instanţă, conform programului de supraveghere
întocmit de organul de poliţie sau ori de câte ori este chemat;
c) să nu îşi schimbe locuinţa fără încuviinţarea instanţei care a dispus amânarea;
d) să nu deţină, să nu folosească şi să nu poarte nicio categorie de arme.

Pe durata amânării pedepsei instanţa poate impune condamnatului să respecte una sau
mai multe dintre următoarele obligaţii:

a) să poarte permanent un sistem electronic de supraveghere;

b) să nu se deplaseze la anumite spectacole sportive ori culturale sau în orice alte
locuri stabilite de instanţă;
c) să nu se apropie de persoana vătămată, membrii familiei acesteia, persoana
împreună cu care a comis fapta, martori, experţi, ori alte persoane stabilite de instanţă,
şi să nu comunice cu acestea direct sau indirect;
d) să nu conducă niciun vehicul sau anumite vehicule stabilite;
e) să nu se afle în locuinţa persoanei vătămate;
f) să nu exercite profesia, meseria sau să nu desfăşoare activitatea în exercitarea căreia
a săvârşit fapta.

§5 Instanţa competentă
Potrivit art. 591 alin.(1) [Link]., instanţa competentă să se pronunţe asupra
acordării amânării executării pedepsei este instanţa de executare.
Instanţa de executare comunică hotărârrea prin care s-a dispus amânarea executării
pedepsei, în ziua în care aceasta devine definitivă, secţiei de poliţie în a cărei rază
teritorială locuieşte condamnatul, jandarmeriei, poliţiei comunitare, organelor
competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, precum şi altor instituţii, în
vederea asigurării respectării obligaţiilor impuse. Organele în drept refuză eliberarea
paşaportului sau, după caz, ridică provizoriu paşaportul pe durata amânării. În caz de
încălcare cu rea-credinţă a obligaţiilor, instanţa revocă amânarea şi dispune punerea în
executare a pedepsei privative de libertate. Organul de poliţie desemnat cu
supravegherea de către instanţă verifică periodic respectarea obligaţiilor de către
condamnat, iar în cazul în care constată încălcări ale acestora sesizează, de îndată,
instanţa de executare. Instanţa de executare ţine evidenţa amânărilor acordate şi, la
expirarea termenului, ia măsuri pentru aducerea lui la îndeplinire. Dacă nu s-a stabilit
16
I.C.C.J. ; Secţiile Unite, decizia nr. xxxiv din 06.11.2006, în [Link]. nr. 368 din 30.05.2007.

Drept procesual penal - partea specială 144

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

un termen, judecătorul delegat al instanţei de executare este obligat să verifice

periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat amânarea executării pedepsei, iar
când constată că aceasta a încetat, ia măsuri pentru emiterea mandatului de executare
sau, după caz, pentru aducerea lui la îndeplinire.
§6 Întreruperea executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă
Dacă amânarea executării pedesei închisorii sau a detenţiunii pe viaţă are loc înainte
de începerea executării, întreruperea presupune o executare în curs a pedepsei.
Cazurile pentru care se poate dispune întreruperea executării pedepsei închisorii sau a
detenţiunii pe viaţă sunt aceleaşi pe care art. 592 [Link]., le prevede pentru
amânare.
Ca şi în cazul cererii de amânare a executării pedepsei închisorii sau a detenţiunii pe
viaţă, cererea de întrerupere a executării pedepsei poate fi făcută de aceleaşi persoane.
Instanţa competentă să dispună asupra întreruperii executării pedepsei este instanţa de
executare sau instanţa corespunzătoare în grad în cărei rază teritorială se află locul de
deţinere, sau, după caz, unitatea unde se execută pedeapsa la locul de muncă,
corespunzătoare în grad instanţei de executare. Instanţa de executare, administraţia
locului de deţinere şi unitatea unde condamnatul execută pedeapsa ţin evidenţa
întreruperilor acordate. Dacă la expirarea termenului de întrerupere, cel condamnat la
pedepasa închisorii nu se prezintă la locul de deţinere, administraţia trimite de îndată
o copie de pe mandatul de executare organului de poliţie în vederea executării. Pe
copia mandatului de executare se menţionează şi cât a mai rămas de executat din
durata pedepsei. Timpul cât executarea a fost întreruptă nu se socoteşte la executarea
pedepsei.

3.2.3. Înlăturarea sau modificarea pedepsei

§1. Intervenirea unei legi penale noi
Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare intervine o lege ce nu mai
prevede ca infracţiune fapta pentru care s-a pronunţat condamnarea, ori o lege care
prevede o pedeapsă mai uşoara decât cea care se execută, urmează a se executa,
instanţa ia măsuri pentru aducerea la îndeplinire, după caz, a dispoziţiilor art. 4, 5 şi 6
din Codul penal. Aplicarea dispoziţiilor mai sus menţionate se face din oficiu sau la
cererea procurorului ori acelui condamnat, de către instanţa de executare, iar dacă cel
condamnat se află în executarea pedepsei, de către instanţa corespunzătoare în grad în
a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută
pedeapsa la locul de muncă.
§2. Amnistia şi graţierea
Aplicarea amnistiei, când intervine după rămânerea definitivă a hotărârii, precum şi
aplicarea graţierii se fac de către un judecător de la instanţa de executare, iar dacă cel
condamnat se află în executarea pedepsei, de către un judeăctor de la instanţa
corespunzătoare în a cărei circumscripţie se află locul de deţinere sau unitatea unde se
execută pedeapsa la locul de muncă( art. 596).

Drept procesual penal - partea specială 145

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

3.2.4. Procedura la instanţa de executare

Cazurile de schimbări şi modificări de pedepse, de amânare şi de întrerupere a
executării pedepsei închisorii, de liberare condiţionată şi de încetare a executării
pedepsei, au o procedură similară de examinare şi de soluţionare. După caz, ele sunt
de competenţa instanţei de executare, a instanţei în a cărei rază teritorială se află locul
de deţinere sau unitatea unde condamnatul execută pedeapsa la locul de muncă.
Sesizarea instanţei se face din oficiu, de către procuror sau de către condamnat.
Compunerea instanţei este cea prevăzută pentru judecata în primă instanţă cu un
singur judecător. Judecata sesizării sau a cererii are loc cu citarea părţilor şi cu
participarea obligatorie a procurorului. Rezolvarea sesizării sau a cererii privind
incidentul la executare se dispune prin sentinţă, aceasta fiind supusă recursului în
termen de 10 zile, dacă legea nu prevede altfel ( spre exemplu, în materia liberării
condiţionate, când calea de atac poate fi introdusă în termen de 3 zile).

3.2.5. Contestaţia la executare

§1. Consideraţii introductive
Fiind un mijloc procesual de rezolvarea incidentelor ivite în cursul executării,
contestaţia la executare nu poate fi confundată cu contestaţia în anulare, aceasta din
urmă fiind o cale extraordinară de atac. În reglementarea Codului de procedură penală
de la 1864, precum şi în Codul de procedură penală anterior, contestaţia la executare
era reglementată ca o cale extraordinară de atac. În actuala reglementare, contestaţia
la executare are un regim diferenţiat de contestaţia în anulare. În timp ce prin
contestaţia în anulare sunt criticate aspecte privind nelegalitatea şi netemeinicia unei
hotărâri penale nedefinitive, prin contestaţia la executare se invocă incidente legate de
punerea în executare a hotărârii.
§2. Cazurile de contestaţie la executare
În art. 598 se preved patru cazuri de contestaţie la executare:
a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă.
Nu este definitivă şi deci poate fi atacată cu apel sau recurs o hotărâre penală dată în
primă instanţă care nu a fost comunicată părţii, care a lipsit la judecarea cauzei şi la
pronunţare sau care a fost comunicată cu încălcarea dispoziţiilor legale.
b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în
hotărârea de condamnare.
Acest caz rar întâlnit în practica judiciară, presupune că executarea nu s-a îndreptat
împotriva persoanei condamnate, ci împotriva unei alte persoane, cu acelaşi nume şi
prenume, dar cu alte date de identitate. Prin contestaţia la executare condamnatul nu
poate cere instanţei să stabilească nevinovăţia sa, acesta putând obţine cele solicitate
pe calea de atac extraordinară a revizuirii, dar poate face dovada că nu este persoana
la care se referă mandatul de executare a pedepsei.
c) când se iveşte o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo
împiedicare la executare.
Nelămuririle ce se pot ivi cu ocazia punerii în executare a hotărârilor penale, se pot
datora, în cele mai multe situaţii, redactării greşite a dispozitivului hotărârii. Astfel, în

Drept procesual penal - partea specială 146

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

hotărâre pot fi întâlnite erori materiale, cum ar fi calculul greşit referitor la

computarea reţinerii şi arestării [Link] exista nelămurire la o hotărâre
penală dacă s-a omis a se trece care este unitatea unde va presta munca cel
condamnat. În legătură cu „ împiedicarea la executare „ aceasta trebuie să se datoreze
unor cauze legale prin care nu se poate pune în executare hotărârea sau nu poate
continua executarea hotărârii. Există împiedicare la executare când, deşi executarea
hotărârii definitive a fost suspendată într-o cale de atac extraordinară sau într-un alt
caz de suspendare legală, persoana condamnată este privată de libertate în executarea
unei pedepse legal suspendate. Nu poate constitui o „ împiedicare la executare „ în
sensul art. 598 alin. (1) lit. c) [Link]., şi, ca atare, nu poate fi invocată ca temei al
unei contestaţii la executare, starea sănătăţii condamnatului.
d) când se invocă amnistia, prescripţia, graţierea sau orice altă cauză de stingere ori de
micşorare a pedepsei, precum şi orice alt incident ivit în cursul executării. Nu poate fi
considerat incident intervenit în cursul executării pedepsei cererea de liberare
condiţionată, cererea de schimbare a locului de executare prin muncă, întrucât acestea
nu au caracterul unei contestaţii la executare. În practică s-a pus problema dacă poate
fi folosită calea contestaţiei la executare prevăzută în art. 598 alin. (1) lit. d) în sensul
ca pedeapsa închisorii prin privare de libertate să fie schimbată în cea cu executarea la
un loc de muncă, apreciindu-se că acesta nu poate fi un incident în timpul executării.
În situaţia în care, după rămânerea definitivă ahotărârii intervine un act de
clemenţă(amnistie sau graţiere) şi judecătorul delegat cu executarea nu a făcut
aplicarea acestor dispoziţii, condamnatul poate formula contestaţie la executare. Poate
fi formulată contestaţie la executare în cazul prevăzut de art. 461 lit. d) când se invocă
amnistia sau graţierea dacă acestea au intervenit în timpul executării pedepsei. În
practica judiciară s-a considerat ca fiind „ incidente la executare „ şi situaţiile ce
intervin după graţierea condiţionată, parţială sau totală a pedepsei.
§3. Instanţa competentă
Competenţa de a rezolva contestaţia la executare revine unor instanţe diferite, în
funcţie de cazul pe care se întemeiază contestaţia. În art. 598 alin. (2) [Link]., se
prevede că în cazurile prevăzute la lit. a), b) şi d), contestaţia se face, după caz, la
instanţa prevăzută în alin.(1) sau (6) al art. 460, iar în cazul prevăzut la lit.c), la
instanţa care a pronunţat hotărârea ce se execută. Ca urmare, în cazurile de contestaţie
prevăzute în art. 598 alin. (1) lit.a), b) şi d), contestaţia se face după caz, la instanţa de
executare sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de deţinere sau unitatea
unde cel condamnat execută pedeapsa. În cazul de contestaţie prevăzut de art. 598
lit.c), întotdeauna este competentă să rezolve contestaţia la executare instanţa care a
pronunţat hotărârea care se execută.În situaţia în care condamnatul a fost judecat în
primă instanţă de tribunal, competentă să judece contestaţia la executare este această
instanţă, chiar dacă infracţţiunile pentru care a fost condamnat contestatorul sunt de
competenţa judecătoriei, atât timp cât, datorită conexităţii cu alte infracţiuni, de
competenţa tribunalului imputate altor inculpaţi, cauza în întregul ei a fost judecat în
primă instanţă de către tribunal. 17 Compunerea instanţei este cea prevăzută de lege
pentru judecata în primă instanţă. Procedura de judecată a contestaţiei la executare
este cea prevăzută pentru celelalte proceduri de executare analizate anterior.
Rezolvarea contestaţiei la executare diferă după cazul invocat.
17
Tribunalul Suprem , Secţia Penală, decizia nr. 192/1975, în R.R.D. nr. 7/1975, p. 70.

Drept procesual penal - partea specială 147

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

§4. Contestaţia privitoare la dispoziţiile civile şi amenzile judiciare

În cazul în care contestaţia se referă la executarea dispoziţiilor civile sau la

cheltuielile judiciare în cazurile prevăzute la art. 598 alin. (1) lit.a) şi b) competenţa
de soluţionare a contestaţiei revine instanţei de executare, iar în cazul prevăzut la
lit.c), instanţei care a pronunţat hotărârea ce se execută. Al patrulea caz de contestaţie
la executare nu se referă la dispoziţiile civile. Procedura de rezolvare este aceeaşi ca şi
la contestaţia la executare. Contestaţia contra actelor de executare, inclusiv cele
privind confiscarea averii, se soluţionează de instanţa civilă, potrivit legii civile.
Contestaţia privitoare la amenzile judiciare reglementată în art. 601 [Link]., este
de competenţa instanţei care le-a pus în executare.

Sarcina de lucru 2
În ce constă contestaţia la executare?

Rezumat
Teste Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept care
de reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a
hotărârilor penale, norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului
penal şi care alcătuiesc procedura de drept comun. Există însă şi unele
situaţii când, datorită unor particularităţi, se impune adoptarea şi a altor
reguli care derogă de la cele de drept comun, tocmai pentru atingerea
scopului legii penale şi procesual penale, reguli ce compun procedurile
speciale. În literatura de specialitate, procedurile speciale au fost definite ca
un complex de norme de drept procesual penal, diferite de procedura
obişnuită cu caracter complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în
măsura în care există dispoziţii în acest sens. Considerentele care duc la
instituirea unei proceduri speciale pot fi diferenţiate fiind determinate de
împrejurări cum ar fi: săvârşirea unei infracţiuni flagrante, persoana
infractorului (minor) caracterul infracţiunilor.
autoevaluare
1). Instanţa competentă să se pronunţe asupra reabilitării poate fi:
a) instanţa corespunzătoare în a cărei raza teritorială domiciliază
b) condamnatul;
c) instanţa la care a rămas definitivă hotărârea de condamnare;
d) instanţa care a judecat în primă instanţă cauza în care s-a pronunţat
condamnarea pentru care se cere reabilitarea.

Drept procesual penal - partea specială 148

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

2). Titulari ai cererii de reabilitare pot fi:

a) procurorul;
b) condamnatul;
c) soţul sau rudele apropiate ale condamnatului;
d) soţul sau rudele apropiate, dacă fostul condamnat a decedat.

3). Cererea de anulare a reabilitării:

a) poate fi făcută numai de procuror;
b) se soluţionează numai de instanţa care a pronunţat hotărârea în primă
instanţă;
c) se introduce atunci când se descoperă că cel reabilitat mai suferise o
condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, ar fi dus la respingerea
cererii de reabilitare.

4). Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare:

a) este supusă apelului;
b) este supusă numai recursului;
c) nu este supusă nici unei căi de atac.

5). Hotărârea prin care instanţa rezolvă cererea de reabilitare este supusă:
a) apelului;
b) recursului;
c) contestaţiei.

Drept procesual penal - partea specială 149

Dragu Creţu Executarea hotărârilor penale

Bibliografie minimală
Carmen Silva Paraschiv, Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999, p.12.
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu, Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică,
1970, p.9; 189.
Gh. Mateuţ, Noua reglementare a recursului în procedura penală română, în Dreptul,
nr.2/1995, p.43.
[Link]ţ, Procedura penală. Partea specială [Link], Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
1997, p.240.
Gr. Theodoru, Efectul devolutiv al recursului penal şi limitele sale, în R.R.D.
nr.2/19974, citat în Carmen Silvia Paraschiv, M. Damaschin, [Link].p.490
Gr. Theodoru, [Link], Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1979, p.302.
Gr. Theodoru, Principiile fundamentale ale dreptului procesual penal şi perfecţionarea
reglementării lor, în A.S.U.I., 1984,p.15.
Gr. Theodoru, Tratat de Drept procesual penal, Editura Hamangiu, Bucureşti 2007,
p.643
[Link], Drept procesual penal. Partea specială. Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998, p.450.
[Link], Tratat de Drept procesual penal, [Link], Bucureşti, 2007, p.628
I. Neagu, Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002, p. 589
I. Neagu, Tratat de procedură penală, [Link], Bucureşti, 1997,p.556.
I. Tanaviceanu, V. Dongoroz, Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia
“Curierul judiciar”, p.415 şi urm.;
M. Apetrei, Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti,
1999, p. 243
N. Volonciu, Tratat de Procedura Penala. Partea speciala Vol. II, Ed. Paidea, 1993, p.
187
S. Kahane, Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963,
p. 244
T. Pop, Drept procesual penal, [Link], Tipografia Naţională Cluj, 1948, p.497.
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C. Bulai, N. Iliescu, R. Stanoiu, Explicatii
teoretice ale Codului de procedura penala roman. Partea generala, vol. II, Ed.
Academiei, Bucuresti 1976, p. 119
V. Papadopol, C. Turianu, Apelul penal, Casa de Editură şi Presă, Şansa, Bucureşti,
1994, p.114.
V. Ramureanu, Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică,
Bucureşti, 1970, p.7;

Drept procesual penal - partea specială 150

 4. PROCEDURI SPECIALE

4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției...........................................................................152

4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice..............................................................154
4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori...................................................................156
4.4. Alte proceduri speciale..................................................................................................162
4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală...................................................168
Rezumat.................................................................................................................................180
Teste de autoevaluare...........................................................................................................180
Bibliografie minimală ..........................................................................................................181
Lucrare de verificare............................................................................................................182
Bibliografia de elaborarea a cursului..................................................................................183

Obiective specifice
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să descrii conceptele de cale ordinară şi cale extraordinară de atac;
 să argumentezi în maxim două pagini necesitatea reglementării căilor
de atac;
 să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica căilor ordinare şi extraordinare de atac.

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Dragu Creţu Proceduri speciale

4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției

4.1.1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției
Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept care
reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale,
norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului penal şi care alcătuiesc procedura
de drept comun.1
Există însă şi unele situaţii când, datorită unor particularităţi, se impune adoptarea şi a
altor reguli care derogă de la cele de drept comun, tocmai pentru atingerea scopului
legii penale şi procesual penale, reguli ce compun procedurile speciale. 2

În literatura de specialitate,3 procedurile speciale au fost definite ca un complex de

norme de drept procesual penal, diferite de procedura obişnuită cu caracter
complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în măsura în care există dispoziţii în
acest sens.
Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu se
desfăşoară după normele comune şi obişnuite ori cuprind reguli derogatorii în
legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale
propriu-zise,4 (urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante şi procedura în
cauzele cu infractori minori).
Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a
realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicţională
anumite probleme adiacente raportului juridic procesual penal. 5

Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a vinovăției. Potrivit

scesteia, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale,
inculpatul și peocurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de
către inculpat. El poate fi inițiat atât de cătrea procuror, cât și de inculpat.
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie recunoașterea comiterii
faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a
acesteia.

4.1.2. Condițiile de incheiere a acordului

Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau ănchisorii de cel mult 7 ani.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate,
rezultă sufuciente date cu privire la existența faptei la pentru care s-a pus în mișcare
acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de
recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Acordul se încheie în
formă scrisă.

1
[Link], Tratat de procedură penală, [Link], Bucureşti, 1997, p.1
2
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, [Link], [Link], R. Stănoiu, [Link].367
3
[Link], Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], [Link], Bucureşti, 1999, p.441.
4
[Link], [Link].p.662
5
[Link]., [Link].p.662

Drept procesual penal - partea specială 152

Dragu Creţu Proceduri speciale

4.1.3. Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia

Instanța competentă este aceia căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.
Procurorul sesizează această instanță trimițându-i acordul de recunoaștere a vinovăției,
însoțit de dosarul cauzei.
În cazul în care s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere, procurorul le va
înainta instanței competente.
Dacă acordului de vinovăție îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu
au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și 483, instanța dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a
emis acordul.
Asupra acordului de vinovăție, instanța se pronunță prin sentință, în ședință publică,
după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a părții
civile, dacă este prezentă.
În urma analizei acordului, instanța pronunță una dintre următoarele soluții:
a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din soluțiile prevăzute de
art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea
asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.
480-482 cu privire la toate faptele reșinute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului;
b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în
vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la
art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord
între procuror și inculpat este nejustificat de blând în raport cu gravitatea infracțiunii
sau periculozitatea infractorului.
Inatanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii
dintre inculpați.
În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a
încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de
aceasta prin sentință. Dacă nu s-a încheiat tranzacție și nici acord de mediere, instanța
lasă nesoluționată acțiunea civilă.
Împotriva sentintintei, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de
la comunicare.

Sarcina de lucru 1
Precizează în 5 fraze conditiile de incheiere a acordului.

Drept procesual penal - partea specială 153

Dragu Creţu Proceduri speciale

4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice

4.2.1. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice
§1. Aspecte generale

Potrivit art. 135 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului și a autorităţilor
publice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită
cu formă de vinovăţie prevăzută de legea penală. 6
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care
au săvârşit infracţiuni.

Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de

reprezentantul său legal.
Dacă pentru aceiaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi
împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, acesta îşi numeşte un mandatar
pentru a o reprezenta.
În cazul în care persoana nu-şi numeşte un mandatar, acesta este numit de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă,
autorizaţi potrivit legii.
§2. Competenţa teritorială.
Competenţa teritorială în ce privește tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
este cârmuită de principiile și regulile de drept comun, fiind determinată de: locul
unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice, locul
unde locuieşte persoana vătămată sau unde acesta îşi are sediul.
În ceea ce priveşte competenţa materială, urmărirea penală este efectuată de organele
de cercetare penală sau de către procuror după caz.
Competenţa de judecată revine instanţei judecătoreşti competente să judece cauza în
primă instanţă în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală.
Desfăşurarea judecăţii are loc potrivit procedurii obişnuite.
§3. Măsurile preventive
Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau instanţa, în
cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică
presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai
multe dintre următoarele măsuri preventive prevăzute în art. 493 [Link].:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;

6
Art.191 a fost introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.278/2006, publicată în [Link]. nr.601 din 12 iunie 2006.

Drept procesual penal - partea specială 154

Dragu Creţu Proceduri speciale
b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei
juridice;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena
diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora
a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor preventive luate, instanţa poate obliga
persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau de alte
valori fixate de organul judiciar.
Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei. Cauţiunea se restituie la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana
juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre
definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de
aceasta.

În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată,
restituirea cauţiunii se dispune de către procuror.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor
preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.

Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea

prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare
prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de
consiliu, cu citarea persoanei juridice.
Participarea procurorului este obligatorie.
Încheierea prin care s-au dispus astfel de măsuri preventive poate fi atacată cu recurs
în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
cei lipsă.
În vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, împotriva persoanei juridice
se pot lua măsuri asigurătorii prevăzute de lege pentru procedura obişnuită.
Organul judiciar are obligaţia de a comunica organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică începerea urmăririi
penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei
juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor
corespunzătoare.
De asemenea, aceste organe au obligaţia de a comunica organului judiciar orice
menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
Sub sancţiunea unei amenzi judiciare, persoana juridică este obligată să comunice
organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare,
reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.

Drept procesual penal - partea specială 155

Dragu Creţu Proceduri speciale
După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de
executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, în
vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. În perioada cuprinsă între rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate
persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizare, dizolvarea sau lichidare
acesteia.

4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori.

§1. Consideraţii preliminare.
Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind insuficient
dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care se formează unele
trăsături ale personalităţii sale.
În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează
cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită. 7
Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal material îi
corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. În literatura de
specialitate, se subliniază că, instituirea unor reglementări speciale aplicabile în
cauzele penale cu infractori minori se înscrie în preocuparea permanentă a
legiuitorului român de a asigura, pentru această categorie de persoane lipsite încă de o
maturitate deplină, un plus de garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa la
îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. 8
Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem
nr.3/1972 şi nr.6/1973, prin care au fost clarificate unele dispoziţii discutabile
referitoare la minorul inculpat.
Un rol important în desfăşurarea procesului penal pentru infractorii minori l-au avut
Decretul nr.218/1977 şi Legea nr.59/1968.
După abrogarea acestor aceste normative prin Legea nr.104/1992, au devenit din nou
aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „Proceduri în cauzele cu infractori
minori.”

Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de răspunderea penală a

majorilor încă din cele mai vechi timpuri.
Răspunderea penală a minorilor s-a angajat întotdeauna de la vârste diferite, în
evoluţia legislaţiei penale.

Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii Generale a Codului

penal, intitulat „Minoritatea" (art. 113 - 116), unde sunt stabilite limitele şi consecinţele
răspunderii penale a minorilor, măsurile educative şi reglementări referitoare la
pedepsele aplicabile minorilor.
Din categoria minorilor care răspund penal fac parte:
- minorii între 14 şi 16 ani, pentru care s-a făcut dovada discernământului la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi
- minorii între 16 şi 18 ani, care sunt prezumaţi a fi responsabili penal.
7
[Link], Drept penal. Partea generală”, [Link]ă şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.406-407
8
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, [Link], [Link], R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală
român, Partea specială, [Link], Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.376.

Drept procesual penal - partea specială 156

Dragu Creţu Proceduri speciale
De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte s-au dovedit a fi
de un pericol social mai redus decât acelea săvârşite de majori.
Mijloacele de constrângere penală au însă - în marea lor majoritate - funcţia de
constrângere, în scopul reeducării; or, pentru infractorii minori, care nu au o formare şi
educare completă, sunt necesare mijloace de educare şi formare şi mai puţin mijloace
de reeducare, întrucât minorii sunt în perioada de dezvoltare psihică şi fizică, nu au
maturitate emoţională, nici cognitivă, nici personalitatea conturată şi de aceea
reabilitarea morală şi socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în
cazul infractorilor majori9.
Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o incapacitate de
răspundere penală relativă şi că minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au capacitatea
de răspundere penală deplină, trebuie subliniat că vârsta în raport de care se stabileşte
capacitatea de răspundere penală - după distincţiile sus-arătate - trebuie să existe în
momentul săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor continuate, continue sau de
obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de răspundere
penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru activitatea infracţională
desfăşurată după împlinirea vârstei care stă la baza stabilirii răspunderii penale.
In cazul minorilor între 14 şi 16 ani, aceştia răspund penal numai dacă se dovedeşte că
au săvârşit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor minori, expertiza medico-
legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se stabili dacă fapta comisa a fost săvârşită
cu discernământ.

Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală relativă (la

minorii între 14 şi 16 ani), discernământul trebuie stabilit în legătură cu fiecare faptă
concretă săvârşită, la data săvârşirii acestora, şi nu în mod generic.
In principiu, se consideră că a săvârşit fapta cu discernământ, minorul care, în
momentul săvârşirii faptei, a fost în măsură să-şi dea seama de natura urâtă a faptei, de
urmările negative şi de consecinţele faptei (tragerea la răspundere penală);
posibilitatea acţionării cu discernământ se deduce din starea psiho-fizică a minorului,
educaţia pe care a primit-o, gradul de instrucţie generală (şcoala urmată) şi înrâurirea
exercitată asupra sa de către mediul social în care trăieşte. 10

Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul acestuia, situaţia se

interpretează în favoarea minorului, după principiul „in dubio pro reo" (dubiul profită
inculpatului).
În cazul minorilor infractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală instituie
prezumţia existenţei discernământului la săvârşirea faptei, pentru atragerea răspunderii
penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada contrară.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă (dintre acelea
prevăzute de art. 117 - 119 din Codul penal) sau i se poate aplica acestuia o pedeapsă;
măsurile educative trebuie luate cu prioritate, aşa cum rezultă din art. 117 alin. (2) din
Codul penal, pedeapsa trebuind a fi aplicată numai dacă se apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi, respectiv, internarea într-un
institut medical-educativ (conform art. 124 din Codul penal).
9
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. [Link] Lex, Bucureşti, p.369-370
10
A. Ungureanu, [Link]., p.371

Drept procesual penal - partea specială 157

Dragu Creţu Proceduri speciale
Subliniem, de asemenea, că în cazul minorilor infractori pedepsele ce li se pot aplica
acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate iar, în urma reducerii, în nici un
caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani. Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se aplică
minorilor; când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complimentare nu
se aplică minorului, iar condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul
minorităţii nu atrag incapacităţi sau decădere.
Dacă se au în vedere diferenţierile prevăzute de lege pentru infractorii minori în raport
cu infractorii majori, în ceea ce priveşte; termenul de încercare, încredinţarea
supravegherii şi obligaţiile care pot fi impuse minorului, în cazul în care se dispune
suspendarea executării pedepsei, precum şi diferenţierile în ce priveşte regimul de
executare a pedepsei închisorii aplicate minorului (care se execută separat de
infractorii majori, în condiţii speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei
categorii de infractori), dar şi diferenţierile referitoare la termenele de prescripţie a
răspunderii penale şi executării pedepsei pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii
erau minori şi nu în ultimul rând condiţiile diferite în materie de liberare condiţionată
sau neatragerea stării de recidivă în cazul hotărârilor de condamnare privitoare la
infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, toate acestea demonstrează cu claritate că
minorul infractor are prin lege un statut special în raport cu infractorul major.
Arestarea preventivă - pentru minorii între 14 şi 16 ani, care răspund penal - poate fi
dispusă pe o perioadă de cel mult 15 zile (indiferent de faza de urmărire penală sau
aceea a judecăţii în primă instanţă). Prelungirea acestei măsuri nu poate fi dispusă
decât în mod excepţional, de fiecare dată cu cel mult 15 zile şi sub condiţia că
arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale să nu depăşească, în total,
60 de zile.

În cazul minorilor între 16 şi 18 ani, care răspund penal, durata arestării preventive în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă instanţă se poate dispune pentru cel
mult 20 de zile, cu posibilitatea prelungirii duratei acestei măsuri de fiecare dată cu
cel mult 20 de zile, sub condiţia ca în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a
inculpatului minor să nu depăşească, în total, 90 de zile. În mod excepţional însă,
arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită
până la 1 an, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare. Durata arestării învinuitului minor nu poate să
depăşească 3 zile.

§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

În art. 504 se arată că urmărirea penală şi judecarea infractorilor minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii
obişnuite, cu completările si derogările din prezentul capitol - Capitolul privind
procedura speciala în cauzele cu infractori minori cuprinsă în art. 504-519.
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura
obişnuită completată cu doua dispoziţii speciale, prevăzute în art. 481 şi art. 482,
referitoare la:
- chemarea unor persoane la ascultarea minorilor;
- obligativitatea referatului de evaluare;

Drept procesual penal - partea specială 158

Dragu Creţu Proceduri speciale
- asistența juridică obligatorie.
a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor
Potrivit art. 505 alin. (1), când suspectul sau inculpatul este un minor care nu a
împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire
penală citează părinţii, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea
ori supravegherea căreia se afla minorul. Reiese că citarea persoanelor respective nu
este obligatorie, ci se face numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar11.
In literatura juridica, s-a apreciat că prin prezenţa acestor persoane la ascultarea
minorului se urmăreşte evitarea unor dificultăţi care ar putea să apară în cursul
audierii, datorită emotivităţii excesive sau tendinţei specifice acestei vârste de a
exagera, de a denatura realitatea.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu
împiedica efectuarea acestor acte de urmărire penală.
In practica judiciara,12 s-a statuat că, în cazul în care, până la data prezentării
materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit 16 ani, citarea Serviciului
de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, a părinţilor sau a
tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla
minorul nu mai este necesară; de altfel, chiar şi atunci când citarea acestor persoane
este obligatorie, omisiunea de a le cita în faza de urmărire penală se acoperă prin
îndeplinirea procedurii de citare de prima instanţă, sancţiunea acestei omisiuni fiind
nulitatea relativă.
b) Obligativitatea referatului de evaluare
Potrivit art. 506 alin.(1) [Link]., în cauzele cu infractori minori, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului
de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor13 de la domiciliul minorului, potrivit legii.
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.
Datele privind persoana minorului se referă la: starea fizică şi profilul psihologic ale
minorului; dezvoltarea morală a minorului; mediul familial şi social în care a trăit şi
s-a dezvoltat minorul; factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat
comportamentul infracţional al acestuia; comportamentul minorului înainte şi după
comiterea faptei.

La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare

socială a infractorilor poate consulta mediul de familie al minorului, profesorii
acestuia precum şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului.

11
Omisiunea organului de urmărire penala de a cita persoanele prevăzute în art. 481 alin (1), cu ocazia prezentării
materialului de urmărire penala învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, atrage nulitatea acestui
act numai in condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) - Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, C.D.,p. 27. 78
[Link], „Drept procesual penal" Voi. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 457.
12
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.819/1971, C.D.1971, p.511
13
Prin O.G. nr.92/2000, au fost înfiinţate pe lângă fiecare tribunal, servicii de reintegrare socială a infractorilor, în care îşi
desfăşoară activitatea consilieri de reintegrare socială, care întocmesc referatul de evaluare. Deşi în art.482 [Link]., astfel
cum a fost modificat prin legea nr.356/2006, se face trimitere la „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor”, prin Legea nr.123/2006 denumirea „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor” a
fost înlocuirii cu denumirea de „serviciu de probaţiune”.

Drept procesual penal - partea specială 159

Dragu Creţu Proceduri speciale
Şi în literatura de specialitate 14 s-a susţinut că odată constatată nulitatea unui act de
urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, afara câtorva excepţii
limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără
respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată.

În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în principiu, atunci când
este necesar, dar şi când legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze
depăşite care vor fi parcurse din nou, regula este că procesul trebuie să se desfăşoare
fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.
Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că
normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanţa se poate
dezinvesti şi trimite cauza la procuror.
Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres prevăzute,
refacerea sa este de competenţa instanţei. 15
§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată.

Referitor la competenţa soluţionării cauzelor în care inculpatul este minor, în art. 507
alin. (1) [Link]., se prevede că se aplică regulile de competenţă obişnuită.
În materie de compunere a instanţei de judecată se instituie o derogare, în sensul că
judecătorii trebuie să fie anume desemnaţi, pentru a judeca pe inculpaţii minori.
Potrivit art. 40 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, 16 infracţiunile
săvârşite de minori, precum şi cele săvârşite asupra minorilor se judecă de completele

14
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe, în R.D.R. nr.3/1995. p.109; D.
Pavel, Efectele nulităţilor în procesul penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A. Crişu, Drept procesul penal, Partea specială,
[Link] Beck, Bucureşti, 2005, p.285.
15
[Link], [Link]., p.110
16
art.41 din legea nr.304/2004: „Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă următoarele categorii de cauze:
1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea
din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau
desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile de familie;
2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor."
art. 42 din Legea 304/2004: „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă
disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie."
art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea 304/2004 prevede că tribunalele pentru minori şi familie sunt tribunale specializate. art. 35
alin. (2) din Legea 304/2004: „Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul
fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ." art. 130 din Legea
304/2004 alin. (2): „Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2008. Datele la
care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei." alin.
(3): „Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 01 ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute la
art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului."
alin. (4): „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de
drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate."
art. 24 din Legea 272/2004:
(1) „Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
(2) In orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de
10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de fi consultat, de
a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi
asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(4) In toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa
cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
(5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). în caz de refuz, autoritatea competentă se va
pronunţa printr-o decizie motivată.
(6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl privesc, precum şi
prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile."
art. 130 alin. (1) lit. a) - e) din Legea 272/2004

Drept procesual penal - partea specială 160

Dragu Creţu Proceduri speciale
şi secţiile specializate pentru minori şi familie şi, pe măsura înfiinţării lor de
tribunalele specializate pentru minori şi familie.

Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu avizul colegiului

de conducere al instanţei, care stabilesc compunerea completelor de judecată, de
regulă, la începutul anului judecătoresc, urmând asigurarea continuităţii completului. 17
Ca atare, în cazul în care în compunerea completului de judecată intră un judecător
care nu a fost desemnat în condiţiile menţionate mai sus, hotărârea pronunţată în cauză
este lovită de nulitate absolută, întrucât nerespectarea dispoziţiilor referitoare la
compunerea instanţei este sancţionată în mod expres, conform dispoziţiilor art. 507 (2)
din Codul de procedură penală.
În cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani, în cursul urmăririi
penale, şi sesizarea instanţei a avut loc, judecata se va face cu aplicarea dispoziţiilor
referitoare la procedura specială cu minori.
Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii şi a devenit major mai
înainte de sesizarea instanţei, acesta va fi judecat potrivit procedurii obişnuite.
§4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori

Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa

acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată. Şedinţa în care
are loc judecarea infractorului minor nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot
asista persoanele prevăzute în art. 508 [Link]., respectiv părinţii minorului sau,
după caz, tutorel, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla
minorul, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Atunci când inculpatul
este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din
şedinţă, dacă apreciază că cerecetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o
influenţă negativă asupra minorului. Referitor la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora
şedinţa de judecată nu este publică, în practica instanţelor de judecată s-a stabilit, că
sancţiunea este nulitatea relativă care operează, potrivit art. 282 [Link]., numai
atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului,
iar nulitatea a fost invocată până la un anumit moment procesual, putând fi luată în
considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei. Menţiunea că şedinţa nu a fost publică se face în
încheierea de şedinţă. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii
minori şi alţii majori, instanţa va fi compusă din judecători anume desemnaţi potrivit
legii, iar judecata se va desfăşura după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la
inculpaţii minori dispoziţiile din procedura specială. În cursul judecăţii, asistenţa
juridică pentru inculpatul minor, este obligatorie, prin avocat ales sau numit din oficiu.

§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori

a) executarea măsurilor educative neprivative de libertate ( art. 511 )
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă, aceasta se execută de îndată,
în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura nu poate
fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când, se dispune
aducerea minorului, citându-se părinţii, ori dacă este cazul tutorele sau curatorul ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.
b) internarea minorului într-un centru educativ ( art. 514)

17
Art.55 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

Drept procesual penal - partea specială 161

Dragu Creţu Proceduri speciale
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru
educativ, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată
a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
organului de poliţie de la locul unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri
pentru internarea minorului. În vederea punerii în executare a măsurii educative a
internării într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana faţă de care s-a
luat această măsură nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-
verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la
punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului
de reeducare în care se va face internarea. Centrul de reeducare comunică instanţei
efectuarea internării. Potrivit art. 491 [Link]., liberarea minorului dintr-un centru
de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major,
precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se
dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă
instanţă pe minor.

4.4. Alte proceduri speciale

4.4.1. Procedura reabilitării
§1. Dispoziţii generale
Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care
rezultă din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul
a fost a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale
forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut.
În reglementarea actuală, reabilitarea se prezintă sub două forme: reabilitarea de drept
şi reabilitarea judecătorească.

În primul caz, reabilitarea se obţine în virtutea legii şi are loc după trecerea unui
anumit interval de timp prevăzut de lege şi, dacă condamnatul nu a săvârşit nicio altă
infracţiune.18

Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în decurs de 3 ani,

de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost
executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune.
§2. Instanţa competentă
Reabilitarea judecătorească este reglementată în art.166-169 Cod penal, fiind necesară
formularea unei cereri adresate instanţei judecătoreşti, de către cel condamnat, după
expirarea termenelor prevăzute în art. 167 Cod penal. 19
18
Potrivit art.134 alin.(1) Cod penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune
19
Potrivit art.135 (1) Cod penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
Potrivit art.136 Cod penal, Termenele prevăzute în art.134 (1). Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an , dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit
nicio altă infracţiune. În art.134 (2) Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care
pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică

Drept procesual penal - partea specială 162

Dragu Creţu Proceduri speciale
Competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei care a judecat în primă
instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, fie instanţa corespunzătoare în a
cărei rază teritorială domiciliază condamnatul (art. 529 [Link].).
Din redactarea textului rezultă o competenţă alternativă, condamnatul putând opta,
fără nicio restricţie pentru una din cele două instanţe.
În cazul în care condamnarea a fost pronunţată de o instanţă militară, competenţa
soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei militare sau instanţei civile
corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.

Prin instanţă care a judecat în primă instanţă cauza se înţelege, în caz de schimbare a
competenţei materiale, acea instanţă care are dreptul potrivit dispoziţiilor în vigoare să
judece în fond cauza şi nu instanţa care a soluţionat cauza la data condamnării.
Instanţa competentă să judece cererea de reabilitare este cea care a judecat cauza în
primă instanţă şi în situaţia când competenţa i-a revenit acesteia ca urmare a
conexităţii cauzelor.

Dacă dintre pedepsele necesare aplicate aceluiaşi condamnat, unele sunt susceptibile
de reabilitare de drept iar pentru altele de reabilitare judecătorească, reabilitarea de
drept nu operează, astfel că pentru toate pedepsele trebuie cerută reabilitarea
judecătorească.
§3. Titularii cererii de reabilitare
În reglementarea art. 530 alin.(1) [Link]., cererea de reabilitare judecătorească se
face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ sau de rudele apropiate.
Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior
decesului.20
În cerere trebuie să se menţioneze: adresa condamnatului, iar când cererea este făcută
de altă persoană adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta
pentru care a fost pronunţată acea condamnare; localităţile unde condamnatul a locuit
şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la
introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; temeiurile cererii;
indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea
cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării
(copie de pe hotărârea de condamnare, actul doveditor că cel condamnat este încadrat
în muncă, adeverinţă de la locul de muncă din care rezultă conduita sa, dovada din
care să rezulte că cel condamnat a achitat cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile,
etc.).
nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Art. 135 (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care
se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;
b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care
se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.
c) În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă
jumătate din durata pedepsei pronunţate;
d) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani,
la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea.
(2) Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol.
20
În cazul reabilitării legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea renunţării la judecată, instanţa având obligaţia să verifice
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, urmând să se pronunţe fie prin admiterea sau respingerea cererii.

Drept procesual penal - partea specială 163

Dragu Creţu Proceduri speciale
§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare
În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după fixarea termenului de
judecată, se dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră
a fi necesară. Instanţa sesizată ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte
hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa de antecendente penale a celui în
cauză.
§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă
Înainte de a se trece la soluţionarea cererii în fond instanţa, în temeiul art. 531 Cod
procedură penal, o poate respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în
următoarele cazuri: când a fost introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte
adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare şi atunci când
nu a fost indicată condamnarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare,
localităţile unde a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la
executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, temeiurile cererii şi alte indicaţii
utile soluţionării cauzei.
În cazul în care cererea a fost formulată înainte de termenul legal, aceasta va putea fi
repetată după împlinirea termenului legal, iar pentru celelalte situaţii, oricând.
§6. Soluţionarea cererii
Potrivit art. 533 [Link]., la termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate,
concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru admiterea cererii de reabilitare.
Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea
condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana
interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire
la comportarea celui condamnat.
Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a
fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa apreciind
împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării
cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată.
Acest termen nu poate depăşi 6 luni.
În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea
reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin
hotărârea dată asupra reabilitării.

Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea

penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se
suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire.

Hotărârea prin care instanţă rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului. În
practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la
căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor oronunţate în materia
reabilitării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr. XXXIV
din 7 mai 2007, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a statuat că dispoziţiile art.
501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

Drept procesual penal - partea specială 164

Dragu Creţu Proceduri speciale
1) hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse atât apelului, cât şi recursului ;
2) hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 385 1 alin.(1) lit. f)
din Codul de procedură penală.

4.4.2. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri

preventive pe nedrept (art. 588-542)
§1. Aspecte generale

Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului în lupta contra
fenomenului infracţional. Fără sprijinul unor organe specializate în identificarea
infracţiunilor, a prinderii faptuitorilor în vederea tragerii acestora la răspundere penală,
având dotarea şi pregătirea profesională necesară în lupta contra infracţionalităţii,
victimele s-ar găsi dezarmate, iar opinia publică şi-ar pierde încrederea în organele de
justiţie. Urmărirea penală ca şi judecata constituie o activitate necesară având drept
scop aflarea adevărului cu privire la fapta şi la făptuitori şi împiedică în acelaşi timp
tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi. Posibilitatea inculpării unor persoane
şi trmiterea acestora în judecată fără temeiuri serioase a determinat legiuitorul să
instituie un sistem de garanţii prin care se pot obţine despăgubiri civile, pentru
prejudiciile cauzate printr-o hotărâre de condamnare sau arestare pe nedrept. În acest
context, se înscrie şi procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în
cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal.

§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Potrivit art. 538 [Link]., “persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la
repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat
o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau
restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa
procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale
pentru cauza prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare
a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau
prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 16
alin.(1) lit. j). De asemenea, are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a
fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea
faptei “.
Prevederile art. 541 [Link]., instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe
nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral. În
soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 541 [Link]., sunt aplicabile
prevederile art. 1.349 din Codul civil, care permit repararea integrală a prejudiciului
produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.
§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere al acţiunii pentru repararea
pagubei

Drept procesual penal - partea specială 165

Dragu Creţu Proceduri speciale
Potrivit art. 538 și 539 [Link]., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită
de persoana îndreptăţită, potrivit art. 541, iar după moartea acesteia poate fi continuată
sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive, după
caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în
art. 541.
§4. Instanţa competentă
Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui
circumscripţie domiciliază chemând în judecată civilă statul, care este citat prin
Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani, sau, ţinându-se seama de condiţiile celui
îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente
viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării de libertate sau a
restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei
ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă.
Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau
încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi
timpul cât au fost private de libertate. În toate cazurile, reparaţia este suportată de stat,
prin Ministerul Finanţelor Publice.

Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept procesual civil.

Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă regulilor generale
privind căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă.

§5. Acţiunea în regres

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 542, cât şi în situaţia în
care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres
împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia
generatoare de daune, este obligatorie21.

4.4.3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

În cursul urmăririi penale sau judecăţii este posibilă sustragerea sau distrugerea unui
înscris judiciar22 sau chiar a unui dosar, astfel că pentru asemenea situaţii legiuitorul a
reglementat o procedură specială prevăzută în dispoziţiile art. 543-547 [Link].
Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamant de un interes justificat şi nu poate fi
refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de
judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului. În
urma constatării dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris judiciar şi înainte de
declanşarea procedurii de înlocuire sau de reconstituire, organul de urmărire penală,
sau preşedintele instanţei, întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi
arată măsurile care s-au luat pentru găsirea acestuia. Pe baza acestui proces-verbal, se
va proceda, la înlocuirea sau reconstituirea înscrisului judiciar. Procedura specială nu
21
[Link]., a fost introdus prin Legea nr. 356/2006
22
Prin înscris judiciar se înţelege orice înscris ca act procedural constatator precum şi orice alt înscris folosit pentru a face
dovada unei împrejurări esenţiale în cadrul procesului penal. Dosarul judiciar cuprinde totalitatea înscrisurilor existente într-o
cauză penală.

Drept procesual penal - partea specială 166

Dragu Creţu Proceduri speciale
poate începe dacă refacerea actului este posibilă pe calea procedurii obişnuite.
Înlocuirea sau reconstituirea dosarului dispărut, trebuie să fie reclamat de un interes
justificat. Dispoziţia de înlocuire sau de reconstituire este luată în faza de urmărire
penală de procuror prin ordonanţă, iar în faza judecăţii de instanţă prin încheiere.
Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa apreciază ca
fiind necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel
înscris. Organul judiciar ia măsuri pentru obţinerea copiei care ţine loc înscrisului
original dispărut până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se
eliberează în loc o nouă copie certificată de organul care a ridicat copia oficială.
Reconstituirea este o procedură folosită în cazul când nu există o copie oficială de pe
înscrisul dispărut. Dacă a dispărut dosarul penal în întregime, reconstituirea are loc
prin reconstituirea înscrisurilor care le conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite
orice mijloace de probe. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa
organului de urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată
cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea
pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.

4.4.4. Procedura dării în urmărire

Pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii
acesteia în faţa organelor judiciare, ori punerii în executare a anumitor hotărâri
judecătoreşti, a fost reglementată procedura dării în urmărire penală, prin art. 521- 526
[Link]. Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare, un mandat de executare a pedepsei
privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare,
măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana care s-a luat una
dintre aceste măsuri nu a fost găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un
centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date
că se află în România.
Potrivit art. 521 alin. (1) [Link]., darea în urmărire penală se solicită de organul de
poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a),
admnistraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută
în alin. 2 lit.b), procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin.2 lit.c).
Darea în urmărire se dispune prin ordin dat de Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Ordinul de dare în urmărire penală se comunică în cel mai scurt timp
organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, celui care
urmează să fie adus în momentul prinderii şi parchetului competent care
supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire penală. În vederea
identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire, organele
competente pot desfăşura următoarele activităţi: interceptarea şi înregistrarea
convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic
de comunicare; reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia;
ridicarea de obiecte şi înscrisuri ; punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a
conturilor asimilate acestora. Activităţile menţionate pot fi efectuate numai cu
autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care

Drept procesual penal - partea specială 167

Dragu Creţu Proceduri speciale
efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Autorizaţia se dă pentru durata
necesară interceptării şi înregistrării dar nu mai mult de 3o de zile, în camera de
consiliu, de preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia de către judeăctorul
desemnat de acesta şi poate fi reînnoită pentru motive temeinic justificate, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor
autorizate, cu privire la aceeaşi persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu
poate depăşi 120 de zile în aceeaşi cauză. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune,
prin ordonanţă, înscrisă în registrul special, interceptarea convorbirilor şi
comunicărilor, pe o durată de cel mult de 48 ore cu obligativitatea acestuia de a
înştiinţa şi comunica instanţei operaţiunile efectuate. Judecătorul se pronunţă asupra
legalităţii şi temeiniciei ordonanţeiîn cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată, dată
în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a
solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a
interceptării şi înregistrării. Darea în urmărire se revocă prin ordin al Inspectoratului
General al Poliţiei în momentul când au dispărut temeiurile care au justificat darea în
urmărire.

4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală

4.5.1. Noţiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională
De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii
Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Libertatea
presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii europeni să poată să
se adreseze justiţiei în unul din statele membre ca şi în propria ţară 23.

În fiecare ţară membră a Uniunii Europene, spaţiul justiţiei are ca fundament existenţa
unei puteri judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi.
Extinderea fără precedent a flagelului criminalităţii a determinat o strânsă cooperare
internaţională în vederea creşterii eficienţei sistemelor de justiţie penală 24.

De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea crimei organizate

şi până în prezent, cooperarea internaţională şi-a extins şi diversificat formele de
manifestare, atât pe plan universal, cât şi pe plan regional european. O contribuţie
deosebită în acest domeniu a adus-o Consiliul Europei, sub egida căruia au fost
adoptate numeroase convenţii, acorduri şi recomandări, prin care se stabilesc acţiuni
comune în domeniul economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ,
reglementându-se, printre altele, şi un sistem de coordonare între statele europene în
lupta împotriva criminalităţii25.
Cooperarea judiciară internaţională îmbracă două forme principale, respectiv:
- conclucrarea statelor pentru combaterea unor categorii de infracţiuni;
- asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în principal, prin
semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin care statele îşi asumă obligaţii
de a reprima, prin mijloace proprii, anumite categorii de infracţiuni. O formă specifică
de colaborare între state în reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin
23
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112
24
Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999, pag. 1
25
I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999, pag. 6

Drept procesual penal - partea specială 168

Dragu Creţu Proceduri speciale
instituirea unor tribunale internaţionale pentru judecarea celor mai grave crime
împotriva umanităţii.
§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală constă în ajutorul pe care statele şi-
l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe teritoriul naţional, pentru
realizarea şi buna administrare a justiţiei proprii, ca atribut al suveranităţii lor 26.
Asistenţa juridică internaţională în materie penală este o formă a cooperării
internaţionale care, împreună cu formele de colaborare între state în combaterea
anumitor infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei uniuni mai strânse între state, prin
adoptarea de reguli comune în materie, de natură să asigure atingerea acestui obiectiv.

Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se face prin

încheierea de acorduri sau convenţii în baza cărora statele semnatare îşi asumă
obligaţii într-o manieră compatibilă cu principiile egalităţii suverane, al integrităţii
teritoriale şi al neintervenţiei în afacerile lor interne 27.

§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română

Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, în România au fost
adoptate Legea nr. 296/2001 privind extrădarea28, legea nr. 756/200129 asupra
transferării persoanelor condamnate în străinătate şi legea nr. 704/2001 30, abrogate
prin Legea nr. 302/200431, privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Prin legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, ţara noastră
a transpus în dreptul interen decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predareîntre statele membre
ale Uniunii Europene.

Sarcina de lucru 2
Prezintă aspectele de diferenţiere între calea de atac a apelului şi cea a
recursului.

26
Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală, Revista
Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158
27
Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Revista
Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119
28
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326/18 iunie 2001
29
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2/4 ianuarie 2002
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 807/17 decembrie 2001
31
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 594/1iulie 2004, modificată şi completată prin legea nr. 224/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/21 iunie 2006 şi [Link].103/2006, privind unele măsuri
privind faciliotarea cooperăriipoliţieneşti internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1019/21
decembrie 2006;

Drept procesual penal - partea specială 169

Dragu Creţu Proceduri speciale
4.5.2. Extrădarea
§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare
Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat
o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat,
pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost
condamnată"32,.
Extrădarea a fost mai definită ca fiind procedura prin care un stat suveran ( statul
solicita) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant) o persoană care se află pe
teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori
este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant 33.
De asemenea, aceasta a mai fost definită ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul
căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi
judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele
judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state:
unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare
(statul solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi
care se adresează în acest scop34.
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional cu o dublă natură juridică35:
- pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în
materie penală, de întrajutorare a statelor, care se realizează în temeiul unor convenţii
pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de
bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de
suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva
criminalităţii;
- pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrative şi/sau
jurisdicţional, în funcţie de autoritatea competentă să dispună cu privire la
admisibilitatea ei.
Extrădarea se clasifică după mai multe criterii:
Un prim criteriu este cel al statului care solicită extrădarea, aceasta putând fi extrădare
activă – pentru statul solicitant – şi extrădare pasivă – pentru statul solicitat.
Din punct de vedere al procedurii, aceasta se clasifică în extrădare obişnuită, voluntară
şi simplificată.

Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenţia

europeană de extrădare şi legea internă, persoana a cărei extrădare se solicită
beneficiind de posibilitatea de a se apăra împotriva cererii de extrădare.
Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată renunţă la beneficiile
conferite de lege, consimţind la extrădare.

32
. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal roman.
Partea generală. Vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag.69
33
Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, Revista Dreptul nr.
2/2006, pag. 199
34
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, [Link], Bucureşti, 1197, pag. 110
35
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr. 3/2005 al P.N.A./D.N.A., [Link]

Drept procesual penal - partea specială 170

Dragu Creţu Proceduri speciale
Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar aceasta presupune, în
plus, eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care
persoana extrădabilă consimte la extrădare.
§2. Condiţii pentru extrădare
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în
baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
- Persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant
- Persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii
Europene.

O altă condiţie cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea ca fapta
pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este
prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.

§3. Procedura extrădării

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare
prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală este următoarea:
a) Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)
Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa
Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că
Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate
a instanţei judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.
Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire internaţională.
Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei
nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe
teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa
de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către
organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării,
care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să conţină toate
elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni
digitale, etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică
a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire
internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la
îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de
arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol,
ci şi de o altă structură în cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională,

Drept procesual penal - partea specială 171

Dragu Creţu Proceduri speciale
dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificată .
Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are
obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de
arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi
notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea
va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător,
cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în
şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se respecta
confidenţialitatea procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea
era deseori încălcată de unele);

Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror,

în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în
termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa
superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de
24 de ore de la soluţionarea recursului.
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt
întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei,
prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională.

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională are ca

scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu
dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclisiv cu declaraţiile formulate de
România în baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său
urmărindu-se astfel să se constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate
pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional
aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor
art. 17 din lege;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului
Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a
se întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus
solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea
atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge,
menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se

Drept procesual penal - partea specială 172

Dragu Creţu Proceduri speciale
comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10).
Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice
eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care
constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de
extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei
competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit
tratatului internaţional aplicabil.
Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita
extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate,
Serviciul drept internaţional public şi cooperare judiciară internaţională în materie
penală.
b) Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)

Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa curţii de apel
în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a
parchetului de pe lângă aceasta.
În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea
centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant,
reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la
soluţionarea cererii de extrădare.

În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie

pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la
extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.8, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs
de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la
pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general
competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este
suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus
extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de
arest provizoriu în vederea extrădării.
Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de
specialitate din Ministerul Justiţiei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene,
în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării, aceasta
fiind înlocuită cu procedura mandatului european de arestare.

4.5.3. Mandatul de arestare european

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Titlul III al
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa
cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 103/2006, lege prin care a fost transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002,

Drept procesual penal - partea specială 173

Dragu Creţu Proceduri speciale
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare către statele membre
ale Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european este definit ca
fiind decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al
Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei
persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române emitente sunt
instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate
Curţile de Apel.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să poată emite un
mandat european de arestare sunt următoarele:
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită
de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;
- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4
luni.
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis
de autorităţile judicare române există o distincţie între situaţia în care se cunoaşte
locul unde se află persoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut.

În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii

judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie,
poate să decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii
Schengen, fie transmiterea mandatului de arestare prin Interpol. De asemenea, acesta
poate fi transmis şi prin intermediul Reţelei Judiciare Europene.

Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară

emitentă va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei
Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea
obţinerii informaţiilor necesare de la statul membru de executare.
Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă român va putea solicita autorităţii
judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării efective,
predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va
putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului
de executare a mandatului.
În privinţa faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare, art. 85 din lege
distinge între fapte pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei
incriminări şi fapte pentru care nu se cere îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent să fie închisoarea sau o măsură de siguranţă
privativă de libertate de cel puţin trei ani. Din această categorie fac parte faptele care
vizează participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul de persoane,
traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive, crimele aflate
sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale, etc.
Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al executării unui
mandat european de arestare, respectiv:

Drept procesual penal - partea specială 174

Dragu Creţu Proceduri speciale
- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către
un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării,
sancţiunea să fi fost executată ori în curs de executare sau executarea să fi fost
prescrisă, pedeapsa graţiată ori infracţiunea amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă
cauză care împiedică executarea;
- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită de
amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei interne,
competenţa de a urmări acea infracţiune;
- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde
penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare,
conform legii române.
Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către autoritatea
judiciară română de executare şi dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări,
dar şi în situaţiile prevăzute la alineatul 2 al aceluiaşi articol.
Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv:
- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în sc opul executării
unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză
nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea apronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare
suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va
avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezenţa sa.
- În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este sancţionată cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului emitent trebuie să prevadă
posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după
executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea
unor proceduri de clemenţă;
- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis
în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia ca, în cazul în care se
va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în
România pentru executarea pedepsei.
Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul european de
arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul general al parchetului
de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei, reţinerea şi
prezentarea ei în faţa instanţei. În termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este
prezentată instanţei care dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia.
De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere că poate consimţi
la predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare se întocmeşte un proces-verbal
şi se pronunţă apoi o hotărâre prin care se ia act de acest consimţământ, hotărâre care
este definitivă şi executorie. În situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la
administrarea probelor. Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării
mandatului de arestare european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, recurs care este de competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de 10 zile de la
pronunţarea hotărârii judecîătoreşti de predare. În mod excepţional, predarea poate fi

Drept procesual penal - partea specială 175

Dragu Creţu Proceduri speciale
amânată pentru motive umanitare serioase, dacă există temerea că predarea va periclita
în mod evident viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.
Un alt aspect reglementat de lege este cel al concursului de cereri, respectiv situaţia
concursului între două mandate de arestare europene, cât şi situaţia concursului dintre
un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare.

Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din lege, în cazul în care două sau mai multe state
membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,
autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare,
ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea
infracţinii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost
emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau
a unei măsuri de siguranţă. În acest scop, ea poate solicita avizul Eurojust.

În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare

prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide,
luând în considerare toate circumstanţele enumerate anterior, precum şi cele prevăzute
în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ.

4.5.4. Comisia rogatorie internaţională

Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită ca acea formă de
asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un
stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în
numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Aceasta are ca obiect:
- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea
părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea;
percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială;
cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi
constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces,
interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a
fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
- transmiterea mijloacelor materiale de probă;
- comunicarea de documente sau dosare.

În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de obiecte şi

înscrisuri şi sechestrul, legea română condiţionează efectuarea acestora de
următoarele: infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă
de a da loc de extrădare în România ca stat solicitat, respectiv compatibilitatea
comisiei rogatorii cu legea internă.

§1. Audierile prin videoconferinţă

Acestea reprezintă o noutate în reglementarea internă, facilitând astfel audierea
martorilor sau experţilor care se află în imposibilitate de a fi audiaţi pe teritoriul unui
stat străin sau prezenţa lor în acel stat ar fi inoportună.

Drept procesual penal - partea specială 176

Dragu Creţu Proceduri speciale
Cererea de audiere prin videoconferinţă poate fi acceptată de statul roman dacă aceasta
nu contravine principiilor fundamentale de drept şi dacă există mijloace tehnice
necesare pentru realizarea ei.
Audierea prin videoconferinţă se realizează direct de către autoritatea judiciară a
statului solicitant, în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent.
Persoana ascultată este asistată şi de un interpret, iar legea îi recunoaşte dreptul de a
refuza să depună mărturie. Autoritatea judiciară română este obligată să întocmească
un proces – verbal care se transmite autorităţii judiciare competente a statului
solicitant, act care cuprinde date despre data şi locul audierii, persoana audiată,
condiţiile tehnice în care a avut loc audierea.
§2. Constituirea echipelor comune de anchetă
Un instrument important în lupta împotriva criminalităţii organizate îl reprezintă
reglementarea echipelor comune de anchetă

Potrivit dispoziţiilor art. 169 din lege, în vederea facilitării soluţionării unei cereri de
comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi
cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate.
Componenţa echipei este decisă de comun acord.

O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor
anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care
privesc ambele state;
b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată
în statele în cauză.
§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor
Aceasta este o altă formă a asistenţei judiciare internaţionale în baza cărei statul
solicitat înfăţişează martorii sau experţii solicitaţi de autoritatea competentă a unui alt
stat.
În art. 177 şi 178 din lege se reglementează expres interdicţia de constrângere spre a se
prezenta, respective interdicţia de restrângere a libertăţii de a părăsi România pentru
acei martori care refuză să se prezinte sau refuză să dea declaraţii.
§4. Comunicarea actelor de procedură
În lumina dispoziţiilor art. 184 din lege, prin acte de procedură se înţelege, în
principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire
penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar
sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de
procedură.
Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate
autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în
circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia
urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe
lângă aceasta.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către
destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua

Drept procesual penal - partea specială 177

Dragu Creţu Proceduri speciale
comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări
analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau
printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul
comunicării, forma şi data efectuării comunicării.

4.5.5. Transferul de proceduri în materie penală

§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene pentru transferul de proceduri în materie
penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972 şi ratificată de România prin Ordonanţa
Guvernului nr. 77/199936, aprobată prin legea nr. 34/2000 37, în legea nr. 302/2004, în
titlul IV a fost reglementa transferul de proceduri în materie penală, ca formă a
asistenţei juridice internaţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 din lege, transferul procedurii penale poate fi solicitat
numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate
fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat extrădarea, cererea a fost respinsă.
§2. Procedura transferului

La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care instanţa
dispune motivat transferul, la cererea organului de urmărire penală competent sau a
instanţei pe rolul căreia se află cauza în prima instanţă. Această încheiere poate fi
atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de
la comunicare pentru cei lipsă. Odată rămasă definitivă, încheierea suspendă termenul
de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute,
sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.

Transmiterea cererii de transfer al procedurii penale se asigură de către Ministerul

Justiţiei.
În ceea ce priiveşte cererea de preluare a procedurii penale, acestea se înaintează
Ministerului Justiţiei sau parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
se soluţionează de către parchetul de pe lângă curtea de apel în curcumscripţia căreia
domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită – în cazul cererilor de preluare a
urmăririi penale, iar în cazul cererilor de preluare a judecăţii, acestea se soluţionează
de secţia penală a curţii de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana urmărită.

4.5.6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine

§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor
represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, în titlul V al legii nr. 302/2004 modificată
a fost reglementată procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor
judiciare.

36
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 420/31 august 1999
37
Publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr. 158/17 aprilie 2000

Drept procesual penal - partea specială 178

Dragu Creţu Proceduri speciale
Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 302/2004, modificată, recunoaşterea
hotărârilor penale pronunţate de instanţa competentă a unui alt stat este condiţionată
de următoarele:
- asumarea acestei obligaţii de către ţara noastră printr-un tratat internaţional la
care este parte;
- respectarea dreptului la un proces echitabil;
- hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară care
nu este infracţiune de drept comun;
- respectă ordinea publică a statului român;
- hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit
legii penale române;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane în România;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.
§2. Procedura de rcunoaştere a hotărârilor
Instanţa competentă să recunoască hotărârea străină este curtea de apel în a cărei
circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul, care decide printr-o
hotărâre pronunţată în camera de consiliu, hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu
recurs.

De asemenea, recunoaşterea se poate face nu numai la cerea statului străin, ci şi pe

care principală sau incidentală.
Potrivit dispoziţiilor art. 118 din lege, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de
instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi
pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către
condamnat sau de către procuror.

În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se

află condamnatul.
Portivit dispoziţiilor art.119, recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul
unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire, respective de către
instanţa de judecată în etapa judecăţii.
§3. Executarea hotărârilor penale străine
Executarea hotărârilor penale străine se realizează în conformitate cu legea română,
aceste hotărâri producând aceleaşi efecte ca şi cele pronunţate de instanţele româneşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 6, începerea executării pedepsei în România are ca
efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în
care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat
redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin
redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra
neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse.
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească străină se face potrivit
regulilor pentru executarea hotărârilor străine civile.

Drept procesual penal - partea specială 179

Dragu Creţu Proceduri speciale
§4. Rejudecarea în caz de extrădare
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă,
cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la
cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-408 se aplică în mod corespunzător.

Sarcina de lucru 3
Precizează asemănările şi deosebirile între contestaţia în anulare şi
revizuirea cauzelor penale.

Rezumat
Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a
persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în
scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice şi înlocuirea
lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Ele reprezintă astfel, un
remediu procesual susceptibil de folosire facultativă prin care se realizează
o soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor deduse judecăţii. În pofida
garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea în cele mai
bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor soluţii legale
şi temeinice, apar situaţii când hotărârea judecătorească este greşită, fie din
cauza părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori nu şi-au putut
formula apărările necesare, fie din cauza judecătorilor, care nu şi-au
exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac constituie un remediu
procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului.

Teste de autoevaluare
1) Cererea de apel se poate depune:
a) la instanţa de apel;
Drept procesual penal - partea specială 180
Dragu Creţu Proceduri speciale
b) la instanţa a cărei hotărâre se atacă;
c) la administraţia locului de deţinere, când este făcută de un deţinut.
2) Declaraţia de retragere a apelului se poate face:
a) numai la instanţa de apel
b) numai la instanţa a cărei hotărâre se atacă;
c) fie la instanţa de apel, fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
3) Devoluţiunea totală a cauzei este posibilă în apelul introdus de:
a) procuror;
b) partea vătămată
c) inculpat;
d) partea civilă.
4) În cazul în care procurorul nu a introdus apel, ordinea în care se acordă
cuvântul este următoarea:
a) procuror, intimat, apelant;
b) apelant, procuror, intimat;
c) apelant, intimat, procuror.
5) Recursul este o cale de atac:
a) de anulare;
b) total devolutivă;
c) exclusiv de drept.

Bibliografie minimală
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. [Link] Lex, Bucureşti,
p.369-370
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, [Link], Bucureşti, 1197,
pag. 110
Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire
istorică şi juridică, Revista Dreptul nr. 2/2006, pag. 199
I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed.
Universal pan, Bucureşti, 1999, pag. 6
I. Neagu, Tratat de procedură penală, [Link], Bucureşti, 1997, p.1
I. Oancea, Drept penal. Partea generală”, [Link]ă şi Pedagogică, Bucureşti,
1971, p.406-407
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], [Link],
Bucureşti, 1999, p.441.
Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, Revista Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119

Drept procesual penal - partea specială 181

Dragu Creţu Proceduri speciale
Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică
internaţională în materie penală, Revista Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, [Link], [Link], R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, [Link], Ed.
Academiei Române Bucureşti, 1976, p.376.
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
Consecinţe, în R.D.R. nr.3/1995. p.109; D. Pavel, Efectele nulităţilor în procesul
penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A. Crişu, Drept procesul penal, Partea specială,
[Link] Beck, Bucureşti, 2005, p.285.
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr.
3/2005 al P.N.A./D.N.A., [Link]
Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare,
Suceava, 1999, pag. 1
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112

Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
 compară efectele apelului cu efectele recursului;
 explică diferenţa dintre contestaţia în anulare şi revizuire;
 compară regimul penal aplicabil persoanei fizice şi, respectiv, persoanei
juridice în materia executării pedepselor complementare;
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma e-learning.

Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1.-; 2. a; 3. b, c; 4. b; 5. c.
Unitatea II
1. c; 2.a; 3.b,c; 4.b; 5.c.
Unitatea III
1. a, c; 2. b, d; 3. a, c; 4. a; 5. a.
Unitatea IV
1. b, c; 2. c; 3. a, c, d; 4. c; 5. a, c.

Drept procesual penal - partea specială 182

Dragu Creţu Proceduri speciale

Drept procesual penal - partea specială 183

Dragu Creţu Proceduri speciale

Bibliografia de elaborarea a cursului

A. Ungureanu - Drept penal roman. Partea generală, [Link] Lex, Bucureşti;
[Link], - Drept penal roman-partea generala, Casa de Editura si Presa Sansa, S.R.L.,Buc.,1992;
[Link] - Manual de drept penal-partea generala ,[Link],Buc.,1997;
Carmen Silva Paraschiv - Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu - Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970;
E. Ionăşescu - Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979;
[Link]ţ - Procedura penală. Partea specială vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997;
Gh. Mateuţ - Procedura penală. Partea specială, [Link], Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Gr. Theodoru - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Gr. Theodoru - Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998;
[Link], [Link] - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
[Link] - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan,
Bucureşti, 1999;
[Link] - Drept penal. Partea generală, [Link]ă şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
I. Neagu, L. Moldovan - Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
I. Neagu - Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;
[Link] - Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006;
[Link] -Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;
M. Apetrei - Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999;
N. Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea specială, [Link], [Link], Bucureşti, 1999;
N. Volonciu - Tratat de drept procesul penal, [Link], [Link], Bucureşti, 2001;
N. Volonciu - Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993;
N. Volonciu, A. Tuculeanu - Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
S. Kahane - Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963;
Traian Pop - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946;
Tanaviceanu, V. Dongoroz - Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul
judiciar”;
Traian Pop - Drept procesual penal. [Link], Tipografia Naţională, Cluj, 1948;
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu - Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea specială, [Link], ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All
Beck, Bucureşti;
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, [Link]ănescu - Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976;
V. Ramureanu - Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;

Drept procesual penal - partea specială 184

Dragu Creţu Proceduri speciale
V. Papadopol, C. Turianu - Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994;
[Link],[Link],[Link],[Link],[Link] - ”Explicatii teoretice ale Codului penal
roman”, [Link] Romane,Bucuresti;
Vasile Păvăleanu - Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999.

Drept procesual penal - partea specială 185

 NOTE DE CURS
Urmărirea penală
(cuprinde modificările intervenite prin Legea nr. 202/2010)

Formator: Ruxandra-Paula Răileanu,

Procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti
detaşat la S.N.G.
CUPRINS:

Obiectul urmăririi penale

Limitele urmăririi penale

Trăsături caracteristice ale urmăririi penale

Organele de urmărire penală

Actele organelor de urmărire penală

Competenta organelor de urmărire penală şi a organelor de constatare

Competenta procurorului în efectuarea urmăririi penale

Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire penală

Modalităţi de exercitare a supravegherii

Efectuarea urmăririi penale

1. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

2. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

3. Actele premergătoare

4. Începerea urmăririi penale –art.229 Cod de procedură penală .

5. Desfăşurarea urmăririi penale

6. Încetarea urmăririi penale

7. Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C. proc. pen.)

8. Scoaterea de sub urmărire penală

9. Clasarea

10. Prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului şi inculpatului (art.250

şi 257 Cod de procedură penală)

Terminarea urmăririi penale (art.255-260 Cod de procedură penală).

: Trimiterea în judecată (art.261-269 Cod de procedură penală

: Reluarea urmăririi penale

: Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

:Rolul activ al grefierului în activitatea de urmărire penală atribuţii, norme

deontologice

Acte procesuale şi procedurale comune

1. Distincţia dintre actele procesuale şi actele procedurale.

2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune.

: Acte procedurale

[Link]

2. Citaţia.

3. Mandatul de aducere şi comunicarea actelor de procedură.

: Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea unor

omisiuni vădite

1. Modificarea actelor procedurale ( art.194 ).

2. Îndreptarea erorilor materiale . Art.195 C. proc. pen.

3. Înlăturarea unor omisiuni vădite

: Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale.

1. Termenele şi Sancţiunile procedurale.

2. Cheltuielile judiciare.

3. Amenda judiciară.

Aspecte generale privind circuitul dosarelor şi lucrărilor

 Urmărirea Penală

INTRODUCERE

În structura tipică a procesului penal

distingem trei faze:
- urmărirea penală;
- judecata;
- punerea în executare a
hotărârilor penale;

Această compartimentare a procesului penal corespunde specificului

activităţilor ce se impun a fi desfăşurate în vederea bunei rezolvări a cauzei
penale.
Împărţirea procesului penal în mai multe faze o găsim în legislaţiile
moderne, istoria procesului penal consemnând pe acest plan construcţii
procesuale din care lipseşte o asemenea structură. Bunăoară, forma
acuzatorială a procesului penal conducea la rezolvarea cauzei aproape în
întregime în şedinţa de judecată, activitatea premergătoare judecăţii lipsind
aproape cu desăvârşire. Forme însă uşor conturate ale urmăririi penale ca
fază distinctă a procesului penal, încep să apară în Europa Apuseană în
secolul al XIII-lea când s-a profilat aşa numita „investigaţie” sau
„anchetă”.
Desigur că acele forme incipiente ale desfăşurării procesului penal,
într-o formă mult simplificată, nu răspundeau sarcinilor deosebite care se
impun pe planul reacţiei sociale pentru tragerea la răspundere penală a
celor ce săvârşesc infracţiuni.
În mod practic, identificarea autorului unei infracţiuni, prinderea
acestuia şi administrarea probelor în vederea trimiterii în judecată impun în
mod necesar existenţa unei faze procesuale premergătoare judecaţii, această
etapă fiind urmărirea penală.
Pentru a se ajunge la actul de justiţie, în cele mai multe situaţii nu
este suficientă activitatea instanţei, după cum de altfel există numeroase
cazuri în care conflictul juridic penal născut din săvârşirea reală sau
presupusă a unei infracţiuni se poate stinge înainte de pronunţarea unui act
jurisdicţional.
A doua fază a procesului penal, judecata, permite continuarea
soluţionării pricinii penale în condiţii de publicitate, deplină
contradictorialitate şi de exercitare plenară a dreptului la apărare, astfel
încât hotărârea instanţei rămasă definitivă să exprime adevărul cu privire la
fapta săvârşită şi gradul de vinovăţie a făptuitorului, sintetizată în
sancţiunea penală aplicată acestuia.
Punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti penale, a treia fază
a procesului penal, are menirea traducerii în viaţă a hotărârilor penale şi
realizarea scopului legii penale şi ale legii procesual penale.
Raţiunea creării unui modul distinct de urmărire penală constă în
faptul că activitatea desfăşurată de grefierul din cadrul parchetului este
diferită faţă de cea a grefierului ce îşi exercită activitatea în instanţă.
Prin urmare, este necesară cunoaşterea în concret atât a activităţii
grefierului cât şi a procurorului în măsura în care interacţionează cu
atribuţiile acestuia.
Pe de altă parte, Legea 202/2010 privind unele măsuri pentru
accelerarea soluţionării proceselor reprezintă una dintre principalele
modificări legislative intervenită în materie penală în ultimul deceniu,
alături de Legea 281/2003, respectiv Legea 356/2006 şi O.U.G.60/2006.
Spre deosebire de celelalte acte normative Legea 202/2010 intervine
în spaţiul legislativ românesc atât în scopul asigurării celerităţii
procedurilor penale cât şi în vederea pregătirii implementării noilor
coduri, unele dintre reglementările cuprinse în viitoarea codificare
regăsindu-se în această lege.
În acest sens în expunerea de motive la această lege s-a arătat:
"Dintre disfuncţionalităţile majore ale justiţiei din România, cel mai
aspru criticată a fost lipsa de celeritate în soluţionarea cauzelor. Întrucât
procedurile judiciare se dovedesc deseori greoaie, formaliste, costisitoare
şi de lungă durată, s-a conştientizat faptul că eficacitatea administrării
actului de justiţie constă în mare măsură şi în celeritatea cu care
drepturile şi obligaţiile consfinţite prin hotărâri judecătoreşti intră în
circuitul juridic, asigurându-se astfel stabilitatea raporturilor juridice
deduse judecăţii.
Prin reformarea codurilor de procedură,(...), s-a urmărit, ca
obiectiv esenţial, crearea în materia procedurilor judiciare a unui cadru
legislativ modern care să răspundă pe deplin imperativelor funcţionării
unei justiţii moderne, adaptate aşteptărilor sociale, precum şi necesităţii
creşterii calităţii acestui serviciu public.
Ţinând însă seama de termenul preconizat pentru intrarea în
vigoare a noilor coduri de procedură ( 1 octombrie 2011), se impune
instituirea unor norme procedurale cu efecte imediate - în pregătirea
implementării codurilor şi în acord cu soluţiile legislative consacrate de
acestea - de natură să faciliteze eficientizarea procedurilor judiciare şi
soluţionarea cu celeritate a proceselor."
Prin raportare la obiectivele urmărite Legea 202/2010 a fost
denumită "mica reformă" pentru a o delimita de "marea reforma", a
legislaţiei penale şi procesual penale. Astfel, modificările legislative
operate codului de procedură au intrat în vigoare la 25 noiembrie 2010.

NOŢIUNI INTRODUCTIVE DE DREPT PROCESUAL PENAL

Procesul penal – elemente definitorii

Săvârşirea infracţiunii dă naştere unui raport juridic în virtutea

căruia statul are dreptul de a trage la răspundere pe autorul faptei care
cade sub incidenţa legii penale. Suportarea consecinţelor săvârşirii unei
infracţiuni sau tragerea la răspundere penală are loc prin intervenţia
organelor abilitate într-un mod strict reglementate de lege, norme ce
formează materia dreptului procesual penal sau aşa numitul drept
formal.
Procesul penal, într-o definiţie unanim acceptată în doctrină, este
activitatea reglementată de lege, desfăşurată într-o cauză penală de
către organele judiciare cu participarea părţilor şi a altor persoane, ca
titulare de drepturi şi obligaţii, având ca scop constatarea la timp şi
în mod complet a infracţiunilor şi tragerea la răspundere penală a
celor care le-au săvârşit, în aşa fel încât prin aceasta se asigură
ordinea de drept precum şi apărarea drepturilor şi intereselor legitime
ale persoanelor.
Din definiţia mai sus enunţată pot fi extrase elementele definitorii
ale procesului penal şi anume:
- procesul penal este o activitate
- activitatea este reglementată de lege
- se realizează într-o cauză penală
- implică mai multe persoane pe care le vom numi subiecţi
procesuali
- are un scop bine definit
 A. Procesul penal este o activitate prin care organe specializate
ale statului (poliţie, parchet, instanţă) descoperă săvârşirea unor
infracţiuni, identifică pe autorii acestora, administrează probe şi trag la
răspundere pe cei vinovaţi.
Această activitate poate îmbrăca diferite forme în funcţie de faza
procesuală a actului jurisdicţional, adică acte premergătoare, informaţii,
anchetă, cercetare judecătorească.
B. Procesul penal este o activitate reglementată de lege în
sensul că sunt prevăzute într-o modalitate foarte strictă modul de
desfăşurare a activităţilor organelor statului, succesiunea acestora,
drepturile şi obligaţiile participanţilor.
Astfel, cadrul legislativ procesual penal indică şi dispune formele
în care se poate materializa activitatea procesuală.
C. Procesul penal se realizează într-o cauză penală în sensul că legile
procesual penale se aplică de către organul judiciar competent doar după
săvârşirea unei infracţiuni.
Sub raportul elementelor constitutive ale unei fapte penale
declanşarea procesului penal este determinată de obiectul material
(fapta) şi obiectul juridic (valoarea ocrotită de lege) al infracţiunii.
D. Procesul penal implică diverşi subiecţi procesuali desfăşurându-
se pe de o parte de către organele abilitate ale statului cu participarea
părţilor pe de altă parte (ex. învinuit persoană vătămată) şi a altor
persoane (ex martor, experţi).
E. Procesul penal are ca scop constatarea infracţiunii, tragerea la
răspundere a infracţiunilor şi apărarea ordinii de drept a drepturilor şi
intereselor legitime ale persoanelor.
Avem aşadar, un scop imediat şi un scop general.
Scopul imediat îl constituie constatarea infracţiunii ş justa pedepsire
a infractorilor impunându-se desfăşurarea acestei activităţi cu operativitate
(în caz contrar legiuitorul sancţionând nerespectarea operativităţii cu
instituţia prescripţiei răspunderii penale ).
Scopul general este prevăzut în mod expres de art.1 al.2 C. proc.
pen. conform căruia procesul penal trebuie să contribuie la apărarea
ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor
acesteia, la prevenirea infracţiunilor precum şi la educarea cetăţenilor
în spiritul respectării legilor.
 Urmărirea penală
Dispoziţii generale

În fiecare fază procesuală sunt rezolvate probleme de a căror soluţie

depinde trecerea dosarului penal în faza următoare.
Urmărirea penală, datorită finalităţii şi funcţiunii sale proprii, ocupă
un loc deosebit.
Urmărirea penală se înfăţişează ca o fază obligatorie a cauzelor
penale. Ca excepţie, procesul penal are formă atipică, în sensul că lipseşte
urmărirea penală, în cazul extinderii acţiunii penale atunci când în cursul
judecăţii se descoperă în sarcina inculpatului date cu privire şi la alte acte
materiale care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în
judecată.
Obiectul urmăririi penale
Potrivit art. 200 Cod de procedură penală, urmărirea penală are ca
obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea făptuitorilor şi stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este cazul să se dispună sau nu trimiterea lor în judecată.
Strângerea probelor presupune atât operaţia de adunare a probelor,
cât şi operaţia de examinare şi evaluare a lor, pentru a se constata dacă sunt
sau nu temeiuri suficiente pentru a se putea trimite cauza în faza de
judecată;
Existenţa infracţiunilor: legea are în vedere orice infracţiune,
indiferent de faza în care a ajuns aceasta – infracţiune - consumată sau
tentativă;
Identificarea făptuitoru1ui: aflarea datelor necesare cunoaşterii
făptuitorilor (autori, instigatori, complici), atât în privinţa persoanei lor
fizice, cât şi cu privire la identitate;
Stabilirea răspunderii făptuitorilor: materialul probator trebuie să
elucideze aspectele legate de materialitatea faptelor, de vinovăţia
făptuitorului şi de existenţa unor temeiuri în baza cărora acesta să poată fi
tras la răspundere penală pentru fapta săvârşită;
Identificarea persoanei vătămate;
 Soluţionarea acţiunii civile;
Deşi nu rezultă expres din conţinutul art. 200, în obiectul urmăririi
penale se înscrie şi identificarea victimei infracţiunii, activitate necesară
pentru rezolvarea laturii penale şi a laturii civile a cauzei penale, luarea
unor măsuri procesuale; astfel, luarea măsurilor asigurătorii în ipoteza
prevăzută de art. 163 alin. 6 lit. b C. proc. pen. este obligatorie; de
asemenea, în procedura de urmărire şi judecare a unor infracţiuni flagrante,
este obligatorie reţinerea învinuitului ( art. 468 C. proc. pen.), etc.
Obligaţia de identificare a victimei infracţiunii rezultă din economia
dispoziţiilor art. 202, unde se arată că organul de urmărire penală este
obligat să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru
lămurirea cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a acesteia,
precum şi din economia dispoziţiilor art. 262 alin.(1) şi ale art. 265, care
subliniază necesitatea ca urmărirea penală să fie completă.
Dispoziţiile art. 202 C. proc. pen. constituie o dezvoltare a regulii
de bază din art. 4 privitoare la rolul activ al organelor judiciare şi prescriu
direcţiile în care trebuie să se manifeste organul de urmărire penală în
realizarea activităţilor specifice urmăririi penale.
Având obligaţia lămuririi cauzei sub toate aspectele, în vederea justei
soluţionări a acesteia, organul de urmărire penală trebuie să manifeste
preocupare şi pentru rezolvarea împrejurărilor legate de latura civilă, în
situaţiile în care acţiunea civilă se porneşte din oficiu – art. 16 alin. 1,art.
17, art. 18 alin. 2, art. 163 alin 6 C. proc. pen.
Totodată, organul de urmărire penală este obligat să explice părţilor,
în primul rând învinuitului sau inculpatului, drepturile lor procesuale:
exemplificăm în acest sens obligaţiile prevăzute de art. 6 alin. 5, sau art. 70
alin. 2.
Exercitarea rolului activ are un caracter mai limitat în cazul actelor
cu caracter strict personal, când organul de urmărire penală nu se poate
substitui părţilor.
În practica judiciară s-a decis că nesocotirea dispoziţiilor art. 202
alin. 1-3, alături de alte încălcări ale dispoziţiilor legale care reglementează
desfăşurarea urmăririi penale şi sesizarea instanţei, determină refacerea
urmăririi penale şi a actului de sesizare, fiind incidente prevederile art. 300
alin. 2.
 Aşadar, alături de administrarea probelor, organele judiciare pot lua
măsuri de constrângere cu caracter personal sau real, acestea având
uneori caracter obligatoriu.
Măsurile de constrângere cu caracter personal sunt obligatorii în
cazul în care legea prevede acest lucru.
De asemenea, caracter obligatoriu au şi măsurile de ocrotire în caz
de reţinere sau de arestare preventivă (art. 161).
În vederea realizării obiectului urmăririi penale, organele de
cercetare penală şi procurorul îşi concretizează activitatea în acte de
urmărire penală :
- acte procesuale sau de dispoziţie;
- acte procedurale.
Sarcinile ce rezultă din obiectul urmăririi penale se realizează de
organul de urmărire penală prin intermediul actelor sau măsurilor
procesuale.
De regulă, actele de dispoziţie aparţin procurorului: punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor de prevenţie, trimiterea în
judecată, etc.
Însă, şi organele de cercetare penală pot să-şi manifeste voinţa printr-
un act procesual: începerea urmăririi penale, luarea măsurii reţinerii, luarea
măsurilor asiguratorii.
Sarcinile ce rezultă din obiectul urmăririi penale se realizează de
organul de urmărire penală prin intermediul actelor sau măsurilor
procesuale.
De regulă, actele de dispoziţie aparţin procurorului: punerea în
mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor de prevenţie, trimiterea în
judecată, etc.
Însă, şi organele de cercetare penală pot să-şi manifeste voinţa printr-
un act procesual: începerea urmăririi penale, luarea măsurii reţinerii, luarea
măsurilor asiguratorii.
Anumite acte procesuale, chiar şi în cursul urmăririi penale, sunt
dispuse de judecător :

- luarea măsurii arestării preventive;

- dispoziţia de a se efectua percheziţia;
- dispoziţia de a se efectua interceptarea şi înregistrarea pe
bandă magnetică(cu excepţia cazului în care întârzierea obţinerii
autorizaţiei ar aduce grave prejudicii activităţii de urmărire penală,când
procurorul poate dispune cu titlu provizoriu prin ordonanţă motivată,
interceptarea şi înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor, pe o durată
de cel mult 48 de ore).
În cursul efectuării urmăririi penale, actele de dispoziţie se îmbină cu
actele procedurale, existând adeseori o identitate de denumire între acestea;
ele se deosebesc însă prin funcţia pe care o îndeplinesc.
În afara acestor acte procedurale comune, în art. 203 au fost cuprinse
şi unele reglementări specifice activităţii de cercetare penală: propunerile
motivate făcute de organul de cercetare penală privind luarea unor măsuri
procesuale. Propunerile se materializează într-un referat, care trebuie să
conţină datele cerute de lege pentru fiecare caz în parte , de exemplu,
referatul de terminare a urmăririi penale (art. 259 - 260), referatele cu
propuneri pentru luarea unor măsuri preventive ( art. 138 ), pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale (art. 234), pentru suspendarea urmăririi penale (
art. 239).
Această reglementare se explică prin existenţa competenţei exclusive
a procurorului de a dispune luarea anumitor măsuri procesuale.
Alteori, activitatea de urmărire penală se finalizează prin întocmirea
unor procese verbale care potrivit art. 90 C. proc. pen., sunt mijloace de
probă; de exemplu, procesul verbal întocmit cu ocazia confruntării, sau
efectuării percheziţiei, etc.
Nerespectarea dispoziţiilor art. 203 C. proc. pen. se sancţionează în
condiţiile art. 197 alin. 1, dacă se dovedeşte producerea unei vătămări
care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului întocmit cu
nerespectarea legii.

Limitele urmăririi penale

Sub aspectul desfăşurării în timp, urmărirea penală se situează între
două limite, o limită iniţială şi o limită finală;
Limita iniţială începe odată cu începerea urmăririi penale şi
marchează începutul raporturilor juridice procesuale între subiecţii ce
participă la rezolvarea cauzei penale, ea corespunzând cu declanşarea
procesului penal;
- actele de începere a urmăririi penale sunt:
- proces-verbal (prin excepţie de la regulă numai atunci când organul
de urmărire penală se sesizează din oficiu şi constată săvârşirea unei
infracţiuni flagrante potrivit disp. art. 467 din C. proc. pen.);
- rezoluţie (este regula atunci când organul de urmărire penală este
sesizat printr-o plângere, printr-un denunţ ori din oficiu când află pe orice
altă cale că s-a săvârşit o infracţiune);
- ordonanţă (în ipoteza în care procurorul, învestit cu soluţionarea
unui conflict de competenţă apărut între organele de cercetare penală,
consideră că sunt date şi informaţii suficiente pentru a dispune declanşarea
procedurii judiciare);
Limita finală constă în trimiterea sau netrimiterea în judecată:
- trimiterea în judecată prin rechizitoriul redactat de procuror;
- netrimiterea în judecată prin scoaterea de sub urmărire penală
(ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);
- încetarea urmăririi penale (ordonanţă, rezoluţie sau rechizitoriu);
- clasarea (ordonanţă).

Trăsături caracteristice ale urmăririi penale

Trăsăturile caracteristice urmăririi penale sunt:
a) lipsa de publicitate a urmăririi penale;
b)caracterul necontradictoriu al urmăririi penale;
c) caracterul preponderent al formei scrise;
d)subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală;

Lipsa de publicitate a urmăririi penale.

Trăsătură diametral opusă faţă de publicitatea specifică judecăţii;
Urmărirea penală îşi poate realiza obiectul numai în măsura în care
este lipsită de publicitatea specifică judecăţii, întrucât dacă s-ar desfăşura în
mod public ar putea exista riscul ca învinuitul sau inculpatul ori celelalte
părţi, să denatureze probele şi, în final, să îngreuneze aflarea adevărului.
Urmărirea penală nu este secretă (spre exemplu, în situaţia
efectuării unei percheziţii pot participa părţile, martorii asistenţi, apărătorii
părţilor etc.; prin procedura prezentării materialului de urmărire penală
învinuitului sau inculpatului i se oferă posibilitatea de a lua la cunoştinţă
despre întreg materialul probator existent);
Această trăsătură a urmăririi penale se impune în condiţiile în care
raportul de drept penal apare în contururi neclare, probele urmând abia a se
strânge.
Or, în cazul în care urmărirea penală s-ar desfăşura cu publicitate, ar
exista posibilitatea ca învinuitul sau inculpatul precum şi celelalte părţi să
încerce denaturarea probelor şi în final zădărnicirea aflării adevărului.
 Urmărirea penală însă nu este secretă, existând momente în care
părţile sau alte persoane pot lua cunoştinţă de unele probe administrate în
cauză (în cazul confruntării, în cazul efectuării expertizei, etc.), nefiind însă
cunoscut în totalitate materialul de urmărire penală.
Legea (art. 172 C. proc. pen.) permite apărătorului învinuitului sau
inculpatului să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală care
implică audierea sau prezenţa învinuitului sau inculpatului căruia îi asigură
apărarea, poate formula cereri şi depune memorii, inculpatul având
posibilitatea să cunoască toate actele dosarului la sfârşitul urmăririi penale,
cu ocazia prezentării materialului de urmărire penală.

Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale.

Sistemul procesual penal român este un sistem contradictorial,
deoarece în desfăşurarea lui apar şi se dezvoltă două acţiuni paralele, dar
contradictorii: acţiunea de tragere la răspundere penală şi acţiunea opusă de
apărare împotriva acesteia.
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale este rezultatul lipsei de
publicitate a urmăririi penale (spre exemplu, organul de urmărire penală
administrează probele fără a le pune în discuţia părţilor existente în cauză;
părţile, în principiu, nu au cunoştinţă despre susţinerile adversarilor).
Totuşi există momente în care contradictorialitatea apare şi în faza
urmăririi (spre exemplu, în situaţia confruntării, în ipoteza prezentării
materialului de urmărire penală, în situaţia arestării învinuitului sau
inculpatului de către instanţă care presupune în mod obligatoriu ascultarea
celui arestat, ocazie cu care acesta poate combate motivele privării de
libertate);

Caracterul preponderent al formei scrise .

Această trăsătură este conferită urmăririi penale pe de o parte de
faptul că au relevanţă juridică în faţa instanţei numai actele cuprinse în
dosar sub formă scrisă, iar pe de altă parte, părţile nu pot acţiona decât în
scris, prin cereri şi memorii.
Părţile nu pot acţiona oral în faţa organelor de urmărire penală, ci
numai în scris, prin formularea de cereri sau memorii scrise;
Apărătorul nu poate pune întrebări martorilor sau celorlalte părţi, ori
să formuleze concluzii orale ca în faza de judecată, ci doar să asiste la
efectuarea oricărui act de urmărire penală sau să facă plângeri dacă cererile
sale nu au fost acceptate;
Forma preponderent scrisă a urmăririi nu exclude însă, folosirea
limbajului oral ca mijloc de comunicare între participanţii la cauza penală

Subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală

îmbracă mai multe forme:
Dispoziţiile organelor superioare devin obligatorii pentru cei ce li se
subordonează;
Procurorul are printre atribuţiile sale, menţionate de Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară, şi pe aceea de supraveghere a
activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte organe de
cercetare penală;
Dispoziţiile date de procuror sunt obligatorii pentru organul de
cercetare penală, dar în situaţia când are de făcut obiecţii, acesta poate
sesiza procurorul ierarhic superior, fără a întrerupe executarea dispoziţiilor
primite (art. 219 alin. (2) C. proc. pen.).

Organele de urmărire penală

Potrivit art. 201, urmărirea penală se efectuează de către procurori şi
organele de cercetare penală.
In sistemul organelor de urmărire penală, procurorul conduce
întreaga activitate, fiind atât organ de urmărire, cât şi organ de
supraveghere a activităţii organelor de cercetare penală. Uneori acesta are
şi competenţă specială de efectuare a urmăririi penale (art.209 alin.3).
Procurorul poate efectua orice act de urmărire penală în cauzele pe
care le supraveghează.
În cazul în care competenţa efectuării urmăririi penale aparţine
exclusiv procurorului, rechizitoriul este verificat sub aspectul legalităţii şi
temeiniciei de prim - procurorul parchetului sau, după caz, de procurorul
general al parchetului de pe lângă curtea de apel, iar când rechizitoriul este
făcut de acesta, verificarea se face de procurorul ierarhic superior.

Ministerul Public
Atribuţiile procurorului sunt stabilite prin dispoziţiile art.131 din
Constituţia României şi art. 63 şi art. 67 din Legea 304/2004 privind
organizarea judiciară, consacrate Ministerului Public.
 Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în
parchete. În cadrul parchetului din care face parte, fiecare procuror exercită
atribuţiile Ministerului Public în limitele competenţei conferite de lege.
Acţionând în sfera activităţii judiciare, Ministerul Public nu este
parte în proces, ci o componentă a autorităţii judecătoreşti, deoarece nu
exercită drepturi subiective, ci atribuţii. Ministerul Public este titularul
exerciţiului acţiunii penale, având ca suport al prerogativelor sale
reprezentarea intereselor generale ale societăţii şi apărarea drepturilor
tuturor persoanelor implicate în proces, inclusiv ale învinuitului sau
inculpatului.
Din examinarea reglementărilor mai sus amintite rezultă că
procurorul are ca principale atribuţii: efectuarea urmăririi penale în cazurile
şi condiţiile prevăzute de lege, conducerea şi supravegherea activităţii de
cercetare penală a poliţiei judiciare în condiţiile legii, conducerea şi
controlul activităţii altor organe de cercetare penală, sesizarea instanţelor de
judecată pentru judecarea cauzelor penale ş.a.
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este structura
centrală a Ministerului Public. Potrivit art. 1 din O.U.G. nr. 43/2002 privind
Direcţia Naţională Anticorupţie, în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează Direcţia Naţională Anticorupţie,
care îşi exercită atribuţiile prin procurori specializaţi în combaterea
corupţiei, iar potrivit art. 1 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea,
organizarea şi funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, în
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
funcţionează D.I.I.C.O.T., ca structură specializată în combaterea
infracţiunilor de criminalitate organizată şi terorism.

Conform art.201 Cod de procedură penală organele de cercetare

penală sunt de două feluri:
- organe de cercetare ale poliţiei judiciare - lucrători specializaţi
din Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi nominal de ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; aceştia îşi
desfăşoară activitatea sub autoritatea procurorului general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi lucrători specializaţi din
Ministerul Administraţiei şi Internelor, desemnaţi potrivit unor legi speciale
(conform art. 27 din Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea în cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism, ministrul
administraţiei şi internelor, cu avizul favorabil al procurorului general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, desemnează
ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi vor desfăşura activitatea în
cadrul D.I.I.C.O.T.; de asemenea, conform art. 10 alin. (5) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională
Anticorupţie, ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară care îşi desfăşoară
activitatea în cadrul D.N.A. sunt numiţi prin ordin al procurorului-şef al
D.N.A., ca urmare a detaşării acestora din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor); şi
- organe de cercetare penală speciale, adică ofiţerii anume desemnaţi
de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, precum şi
comandanţii acestor unităţi, ofiţerii anume desemnaţi de către şefii
comenduirilor de garnizoană, precum şi şefii comenduirilor de garnizoană,
ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi
comandanţii centrelor militare, ofiţerii poliţiei de frontieră, anume
desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră şi căpitanii porturilor.
Organele de urmărire penală trebuie să aibă rol activ, fiind obligate
să strângă probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea
cauzei sub toate aspectele, în vederea justei soluţionări a cauzei, având
obligaţia de a aduna probe atât în favoarea, cât şi în defavoarea învinuitului
sau inculpatului.

Actele organelor de urmărire penală

Actele organelor de urmărire penală sunt:
a) rechizitoriul;
b) ordonanţa;
c) rezoluţia;
d) procesul-verbal;
e) referate cu propunere motivată

Rechizitoriul
Este folosit în vederea dispunerii trimiterii în judecată a inculpatului;
mai poate reprezenta, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără
acţiune penală pusă în mişcare, act de inculpare, dacă procurorul dispune
trimiterea în judecată; de asemenea, în ipoteza în care, la terminarea
urmăririi penale, se constată că pentru unul sau mai mulţi inculpaţi nu se
impune trimiterea în judecată, prin rechizitoriu se va dispune, pe de o parte,
trimiterea în judecată a celorlalţi inculpaţi şi, pe de altă parte, netrimiterea
în judecată a celorlalţi.
Ordonanţa
Este folosită acolo unde legea prevede aceasta, atât de către procuror,
cât şi de către organul de cercetare penală.
Organele de urmărire penală dispun prin ordonanţă, spre exemplu, în
cazul luării măsurilor de prevenţie sau a măsurilor asigurătorii, în cazul
punerii în mişcare a acţiunii penale, în cazul scoaterii de sub urmărire
penală, al suspendării urmăririi penale etc.;
Ordonanţa trebuie să cuprindă următoarele elemente: data şi locul
întocmirii, numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la
care se referă, obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal,
semnătura celui care a întocmit-o şi menţiuni speciale prevăzute de lege
pentru anumite acte sau măsuri (de exemplu ordonanţa de suspendare a
urmăririi penale trebuie să cuprindă suplimentar faţă de dispoziţiile art. 203
C. proc. pen., cauzele care au determinat dispunerea suspendării şi măsurile
luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului).

Rezoluţia
Se foloseşte în ipotezele în care legea nu prevede în mod expres
necesitatea redactării unei ordonanţe (spre exemplu, confirmarea de către
procuror a propunerii organului de cercetare penală de a nu se dispune
începerea urmăririi penale se face prin rezoluţie);

Proces-verbal
- proces-verbal de începere a urmăririi penale ( în cazuri de excepţie
numai atunci când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu şi
constată săvârşirea unei infracţiuni flagrante potrivit disp. art. 467 din C.
proc. pen.);
- proces-verbal de cercetare la faţa locului etc.

Referat cu propunere motivată

Când organul de cercetare penală consideră că este cazul să fie luate
anumite măsuri, de competenţa exclusivă a procurorului, face propuneri
motivate în cuprinsul unui referat (spre exemplu, referat cu propunere
motivată pentru punerea în mişcare a acţiunii penale );
Modificări aduse prin Legea nr. 202/2010 referitoare la faza de
urmărire penală
Modificările referitoare la faza de urmărire penală au ca scop
asigurarea eficienţei investigaţiilor din faza actelor premergătoare, în
situaţiile în care nu este oportună începerea urmăririi penale, asigurarea
flexibilităţii şi a eficacităţii actelor procurorului prin care se dispune
neînceperea urmăririi penale, în vederea limitării supraîncărcării activităţii
parchetelor, armonizarea dispoziţiilor legale referitoare la prezentarea
materialului de urmărire penală şi asigurarea unui cadru legislativ eficient
în cazurile în care sunt întâmpinate dificultăţi practice la prezentarea
materialului de urmărire penală.

Competenţa organelor de urmărire penală

Verificarea competenţei (art. 210)

Obligaţia de verificare a competenţei, este prima sarcină a
organului de urmărire penală, după ce a fost sesizat potrivit art. 221 C.
proc. pen.
Obligaţia de verificare a competenţei, cade atât în sarcina organului
de cercetare penală, cât şi în sarcina procurorului.

Competenţa organelor de cercetare ale poliţiei judiciare

Între organele de cercetare penală, organele de cercetare ale poliţiei
judiciare ocupă un loc deosebit deoarece au o competenţă foarte largă,
putând să efectueze cercetarea pentru orice infracţiune care nu este dată în
mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare.
Subliniem faptul că în privinţa cercetării penale nu funcţionează
criteriile de repartizare a cauzelor penale unor organe de un anumit grad
ierarhic, aşa cum prevede legea în cazul instanţelor de judecată. De aceea,
în literatura de specialitate se arată pe bună dreptate că organele de
cercetare ale poliţiei judiciare au competenţă materială generală.
 În ceea ce priveşte competenţa teritorială organele de cercetare ale
poliţiei judiciare instrumentează cauzele penale care le revin potrivit
regulilor stabilite de lege – respectiv dispoziţiile art. 30 C. pen.
Competenţa organelor de cercetare penală ale poliţiei judiciare este
limitată de prevederile art. 208 alin. 1 lit. a - c C. proc. pen., care stabilesc
competenţa exclusivă a organelor de cercetare speciale, şi de prevederile
art. 209 alin. 3 C. proc. pen., care stabilesc competenţa procurorului de a
efectua în mod obligatoriu urmărirea penală în anumite cauze.
Art.213 stabileşte o extindere a competenţei materiale acestor organe
în cazurile urgente şi pentru actele urgente, prevăzând că organul de
cercetare penală este obligat să efectueze actele de cercetare ce nu suferă
amânare, chiar dacă acestea privesc o cauză care nu este de competenţa lui.
Lucrările efectuate în astfel de cazuri de trimit de îndată, prin
procurorul ce exercită supravegherea activităţii organului care le-a efectuat,
procurorului competent.

Competenţa organelor de cercetare penală speciale.

În anumite cazuri, dată fiind natura infracţiunilor săvârşite, precum şi
uneori, având în vedere calitatea făptuitorului, legiuitorul a prevăzut expres
că urmărirea penală se efectuează de organe de cercetare speciale (art. 208
C. proc. pen.).
Exemplu: Potrivit art. 208 alin. 1 lit. a), ofiţerii anume desemnaţi de
către comandanţii unităţilor militare corp aparte şi similare pot efectua
cercetarea penală în cauzele privind infracţiuni săvârşite în unitate de către
militarii din subordine.

Competenţa unor organe din afara structurilor judiciare

Alături de organele judiciare, uneori, la descoperirea şi constatarea
infracţiunilor pot participa anumite organe din afara aparatului judiciar.

Actele încheiate de organele de constatare.

Sunt organe de constatare, potrivit art. 214:
- organele inspecţiilor de stat precum şi alte organe de stat;
- organele unităţilor prevăzute în art.145 din C.p.;
- organele de control şi cele de conducere ale administraţiei
publice.
- ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române.
Actele încheiate de comandanţii de nave şi aeronave şi de agentul de
poliţie de frontieră :
Având în vedere faptul că pe navele şi pe aeronavele aflate în afara
porturilor sau aeroporturilor pot fi comise infracţiuni a căror constatare nu
o pot face organele de urmărire penală, datorită locului unde se găsesc
navele sau aeronavele, legea conferă comandanţilor de nave sau aeronave
competenţa de a constata infracţiunile săvârşite în condiţiile respective.
De asemenea, agenţii de poliţie de frontieră pot încheia acte de
constatare pentru infracţiunile de frontieră.
Ca şi în cazul organelor de constatare prevăzute de art. 214, legea le
recunoaşte proceselor verbale întocmite de organele prevăzute în art. 215
statutul de mijloace de probă.
Un aspect ce trebuie subliniat, este faptul că, procurorul atât în ceea
ce priveşte efectuarea urmăririi penale cât şi în cadrul supravegherii pe
care o exercită în activitatea de cercetare penală aplică dispoziţiile privind
competenţa în materie penală (titlul II Cap. I – partea generală C.p.;
art.25 – 45 C. proc. pen.).
Având în vedere faptul că, în activitatea desfăşurată de grefierii din cadrul
parchetului cunoaşterea reglementărilor privind competenţa este deosebit
de importantă, vom face referire în cele ce urmează la dispoziţiile generale
ale acestei instituţii.
Aşa cum am arătat la începutul acestui capitol, competenţa reprezintă
sfera atribuţiilor pe care le are de îndeplinit potrivit legii, fiecare categorie
de organe judiciare în cadrul procesului penal.

Competenţa procurorului în efectuarea urmăririi penale

Printre atribuţiile Ministerului Public se află şi efectuarea urmăririi
penale, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege (art. 63 lit. a) din Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);
Urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu, de către procuror,
în cauzele care privesc:
- o serie de infracţiuni considerate cu grad ridicat de pericol social;
spre exemplu, infracţiunile contra siguranţei statului (art. 155-173 C. pen.),
infracţiunea de omor (art. 174 C. pen.), luarea de mită (art. 254 C. pen.);,
arestarea nelegală şi cercetarea abuzivă (art. 266 C. pen.), infracţiunile
săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea
victimei, infracţiunea de spălare a banilor, infracţiunile privind traficul şi
consumul ilicit de droguri etc;
- infracţiuni săvârşite de către persoane având anumite calităţi
(infracţiunile săvârşite de judecători, procurorii şi controlorii financiari ai
camerelor de conturi judeţene precum şi de controlorii financiari de la
Curtea de Conturi, infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare
şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de procurorii militari de la
parchetele militare de pe lângă aceste instanţe, infracţiunile săvârşite de
senatori şi deputaţi, de membrii guvernului, de judecătorii Curţii
Constituţionale, membrii, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai
Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ, de Avocatul
Poporului, de mareşali, amirali, generali şi chestori de poliţie, de şefii
cultelor religioase, de judecătorii şi magistraţii-asistenţi de la Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile de apel şi Curtea Militară
de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste instanţe
etc.);
- alte cauze penale, prevăzute în legi speciale (potrivit art. 27 alin. (2)
din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei
Române, urmărirea penală se efectuează în mod obligatoriu de procuror în
cazul infracţiunilor săvârşite de poliţiştii care au calitatea de organe de
cercetare ale poliţiei judiciare);
- procurorul este obligat să efectueze el însuşi toate actele de
urmărire penală, nefiind suficientă limitarea acestuia la îndeplinirea
anumitor activităţi sau la completarea actelor desfăşurate de organul de
cercetare penală;
- în toate cazurile enumerate, competenţa să efectueze urmărirea
penală şi să exercite supravegherea asupra activităţii de cercetare penală
revine procurorului de la parchetul corespunzător instanţei, care, potrivit
legii, judecă în prima instanţă cauza;
- procurorii din cadrul parchetelor ierarhic superioare pot prelua, în
vederea efectuării urmăririi penale, cauze de competenţa parchetelor
ierarhic inferioare, prin dispoziţia conducătorului parchetului ierarhic
superior, în următoarele patru ipoteze potrivit art.209 alin.(4^1) din C.
proc. pen.:
- imparţialitatea procurorilor ar putea fi ştirbită datorită
împrejurărilor cauzei, duşmăniilor locale sau calităţii părţilor;
- una dintre părţi are o rudă sau un afin până la gradul patru inclusiv
printre procurorii ori grefierii parchetului sau judecătorii, asistenţii judiciari
ori grefierii instanţei;
- există pericolul de tulburare a ordinii publice;
- urmărirea penală este împiedicată sau îngreunată datorită
complexităţii cauzei ori altor împrejurări obiective, cu acordul procurorului
care efectuează sau supraveghează urmărirea penală;
- în aceste ipoteze, actele şi măsurile dispuse de procurorii din
parchetele ierarhic inferioare pot fi infirmate dacă sunt contrare legii.
*) Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 1058/2007, a constatat că
dispoziţiile lit. a), b), c) şi d) ale art. 209 alin. 4^1 din Codul de procedură
penală sunt neconstituţionale.
Prin „mica reformă” organele de cercetare penală dobândesc
competenţa de efectuare a actelor de cercetare penală cu privire la
infracţiunea de spălare a banilor,care anterior era în competenţa de urmărire
obligatorie a procurorului.
Întrucât prin mica reformă nu s-au operat modificări şi cu privire la
Legea nr. 508/2004 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea în
cadrul Ministerului Public a Direcţiei de Investigarea a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism (D.I.I.C.O.T.), pentru infracţiunile de
spălarea banilor care sunt în competenţa (D.I.I.C.O.T.), urmărirea penală se
va efectua în continuare în mod obligatoriu de către procuror.
Legea nr. 202/2010 nu a operat modificări în ceea ce priveşte
Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor,
precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combaterea a
finanţării actelor de terorism, pentru a permite organelor de cercetare
penală să primească sesizări de la Oficiul Naţional de Prevenire şi
Combatere a Spălării Banilor atunci când existenţa unor indicii temeinice
de spălare a banilor. De asemenea, nu a fost modificată nici Ordonanţa de
urgenţă nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului
pentru ca în situaţia existenţei unor indicii temeinice de spălare a banilor
secretul bancar şi secretul profesional să nu fie opozabil organelor de
cercetare penală.
De asemenea, organele de cercetare penală dobândesc competenţa
de efectuare a actelor de cercetare penală cu privire la infracţiunile privind
protecţia muncii, care anterior era în competenţa de urmărire obligatorie a
procurorului.
Faţă de dispoziţiile art. XXIV din Legea 202/2010, se distinge în
legătură cu aplicarea în timp a noii legi următoarele ipoteze:
 i) în situaţia în care urmărirea penală a fost începută anterior
intrării în vigoare a „micii reforme”, procurorul are obligaţia de a efectua
urmărirea penală pentru infracţiunile privind protecţia muncii, respectiv
pentru infracţiunea de spălare a banilor (urmărire penală proprie);
ii) în situaţia în care urmărirea penală a fost începută după data
intrării în vigoare a „micii reforme”, procurorul va supraveghea efectuarea
urmăriri penale de către organele de cercetare penală pentru infracţiunile
privind protecţia muncii, respectiv pentru infracţiunea de spălare a banilor
(supravegherea urmăririi penale).

Competenţa teritorială
În ceea ce priveşte competenţa teritorială a organelor de urmărire
penală, se aplică, aşa cum am arătat, după caz, regulile privitoare la
infracţiunile săvârşite în ţară (art. 45 cu referire la art. 30 C. proc. pen),
sau cele privitoare la infracţiunile săvârşite în străinătate (art. 45 cu
referire la art. 31 C. proc. pen).
Art. 211 Cod de procedură penală reglementează o extindere a
acesteia, prevăzând că atunci când anumite acte de cercetare penală trebuie
efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organele de
cercetare penală ale poliţiei pot să le efectueze după ce, în prealabil, au
înştiinţat organul corespunzător din raza teritorială în care se vor efectua
aceste acte.
În cazul în care organul de cercetare penală înţelege să procedeze el
însuşi la efectuarea actelor, înştiinţează în prealabil despre aceasta organul
corespunzător din raza teritorială în care va efectua aceste acte.
În cuprinsul aceleiaşi localităţi, pentru a spori operativitatea urmăririi
penale, organul de cercetare efectuează toate actele de cercetare chiar dacă
unele dintre acestea trebuie îndeplinite în afara razei teritoriale, cu condiţia
ca, în prealabil, să înştiinţeze despre aceasta organul corespunzător din raza
teritorială în care va efectua aceste acte.
Totodată, se poate dispune efectuarea actelor de cercetare penală prin
comisie rogatorie sau delegare.

Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire

penală
Supravegherea urmăririi penale reprezintă un complex de activităţi
specifice desfăşurate de către procuror, pentru ca în cursul urmăririi penale
să se respecte legea şi să se afle adevărul, respectiv, să fie lămurită cauza
sub toate aspectele pentru strângerea probelor necesare atât în favoarea cat
si în defavoarea învinuitului sau inculpatului,in vederea realizării scopului
urmăririi penale.
Supravegherea de către procuror a activităţii de urmărire penală este
principala sa sarcină.
În acest sens, procurorul poate lua măsuri, poate da dispoziţii, în scris
şi motivat, dispoziţii ce sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală,
efectuează verificări sau aprobă întocmirea unor acte de urmărire penală,
urmărind realizarea scopului general al procesului penal.
Supravegherea exercitată de procuror în activitatea de urmărire
penală are ca obiect:
- vegherea ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să
fie tras la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal
fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală;
- vegherea ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în
cazurile şi condiţiile prevăzute de lege;
- îndeplinirea scopului procesului penal în condiţiile respectării
legalităţii procesuale.
- este competent să exercite supravegherea asupra activităţii de
cercetare penală procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care,
potrivit legii, judecă în primă instanţă cauza (art. 209 alin. (4) C. proc. pen.)

Modalităţi de exercitare a supravegherii

Supravegherea urmăririi penale se realizează prin următoarele
modalităţi: trecerea cauzei de la un organ la altul, participarea directă a
procurorului la efectuarea urmăririi penale, verificarea lucrărilor de
cercetare penală, dispoziţii obligatorii date de procuror autorizarea,
confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi măsurilor procesuale de
către procuror;

a)trecerea cauzei de la un organ la altul

Procurorul poate să dispună, ca într-o cauză în care cercetarea
penală trebuie efectuată de un anumit organ de cercetare, să fie efectuată de
un alt asemenea organ, cu condiţia ca atât organul de cercetare de la care se
ia cauza, cât şi cel la care cauza se trece, să se afle sub supravegherea
aceluiaşi procuror;
Preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic
superior se dispune de procurorul de la parchetul care exercită
supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de
cercetare penală care preia cauza şi după încunoştinţarea procurorului care
exercită supravegherea acesteia;

b) participarea directă a procurorului la efectuarea urmăririi penale

Procurorul poate să asiste la efectuarea oricărui act de cercetare
penală, ocazie cu care procurorul poate să îl îndrume pe organul de
cercetare penală cu privire la efectuarea unor acte de cercetare penală ori să
efectueze personal orice act de cercetare penală;

c) verificarea lucrărilor de cercetare penală

Procurorul poate cere spre verificare orice dosar de la organul de
cercetare penală, care este obligat să îl trimită, cu toate actele materiale şi
datele privitoare la fapte care formează obiectul cauzei (art. 218 alin. (3) C.
proc. pen.) astfel;
- se poate deplasa la sediul organului de cercetare penală cu care
ocazie verifică toate dosarele aflate în curs de cercetare;
- verifică actele de cercetare cu ocazia solicitării de către organul de
cercetare penală a unei autorizaţii prealabile, a unei încuviinţări, a unei
confirmări atunci când legea prevede aceasta (spre exemplu, în cazul în
care organul de cercetare penală propune procurorului punerea în mişcare a
acţiunii penale; înainte de a se pronunţa, procurorul trebuie să verifice
actele care stau la baza propunerii);

d)dispoziţii obligatorii date de procuror

- dispoziţiile trebuie să fie date în scris şi motivat;
- sunt obligatorii pentru organul de cercetare penală, precum şi pentru
alte organe ce au atribuţii prevăzute de lege în constatarea infracţiunilor;
- organele ierarhic superioare organelor de cercetare penală ale
poliţiei judiciare nu pot să le dea îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea
penală;
- în ipoteza în care organul de cercetare penală nu aduce la îndeplinire
sau aduce la îndeplinire în mod necorespunzător dispoziţiile procurorului;
Procurorul poate sesiza conducătorul organ ului de cercetare penală,
căruia îi revine obligaţia ca în termen de 3 zile de la sesizare să comunice
procurorului măsurile dispuse;
Procurorul poate dispune aplicarea amenzii judiciare de la 500 lei
(RON) la 5.000 lei (RON);
Procurorul poate propune ministrului administraţiei şi internelor
eliberarea din funcţia de lucrător de poliţie judiciară (art. III pct. 7 din
Legea nr. 281/2003);
Rezultă că organul de cercetare penală are o relativă independenţă de
acţiune în raport cu dispoziţiile procurorului.

e) autorizarea, confirmarea, încuviinţarea şi infirmarea actelor şi

măsurilor procesuale de către procuror
Autorizarea este prealabila efectuării actului de urmărire penală
(spre exemplu, organul de cercetare penală poate dispune începerea
urmăririi penale pentru o infracţiune săvârşită în afara teritoriului ţării, de
către un cetăţean străin sau de o persoană fără cetăţenie, care nu
domiciliază pe teritoriul ţării, prin care s-a adus o vătămare gravă
integrităţii corporale sau sănătăţii unui cetăţean român, numai cu
autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie);
Confirmarea actului de urmărire penala este o ratificare a acestuia,
posterioară actului, fără această confirmare cerută expres de lege,
neputându-se produce efecte juridice (spre exemplu, confirmarea rezoluţiei
sau a procesului-verbal prin care organul de cercetare penală a dispus
începerea urmăririi penale);
Încuviinţarea se referă la acte a căror efectuare este atribuţia organ
ului de cercetare penala, dar valabilitatea actului este supusa aprobării
procurorului ea poate fi atât prealabila, cât şi posterioară efectuării actului
(spre exemplu, încuviinţarea exhumării in vederea constatării cauzelor
morţii);
Infirmarea: când procurorul constată că un act sau o măsură
procesuală a organului de urmărire penală nu este dată cu respectarea
dispoziţiilor legale, o infirmă prin ordonanţă potrivit art. 220 Cod de
procedură penală.
 Actele premergătoare

Potrivit art. 224 Cod de procedură penală, în vederea începerii

urmăririi penale se pot desfăşura o serie de activităţi anterioare, care se
consemnează într-un proces verbal ce constituie mijloc de probă.
Actele premergătoare au natură juridică proprie. Ele completează şi
verifică informaţiile existente şi fundamentează convingerea organelor de
urmărire penală.
În faza actelor premergătoare por fi efectuate anumite investigaţii
prealabile, ca ascultarea unor persoane, cercetări la faţa locului, percheziţii,
însă nu pot fi dispuse măsuri procesuale, deoarece acestea por fi luate
numai faţă de învinuit sau inculpat, ceea ce implică o urmărire penală
începută.
Nu în orice cauză pot fi efectuate acte premergătoare, ci numai în
situaţiile în care actele de sesizare adresate organelor de urmărire penală nu
conţin suficiente elemente pentru a se dispune începerea urmăririi penale.
Actele premergătoare se efectuează în vederea îndeplinirii
următoarelor obiective:
- completarea informaţiilor organelor de urmărire penală pentru a le
aduce la nivelul unor cunoştinţe şi constatări care să determine începerea
urmăririi penale;
- verificarea informaţiilor deja deţinute în baza sesizării primite;
- verificarea existenţei sau inexistenţei vreunuia din cazurile prevăzute la
art. 10 C. proc. pen., a căror incidenţă ar putea determina, după caz,
dispunerea începerii sau neînceperii urmăririi penale.
- în cadrul actelor premergătoare se pot desfăşura o multitudine de
activităţi după cum urmează:
- activităţi care nu au elemente comune cu regulile procesuale penale,
nefiind reglementate în Codul de procedură penală (spre exemplu, filajul
unor persoane suspecte, organizarea de filtre, efectuarea de razii etc.);
- activităţi care, sub aspect formal, pot semăna cu unele acte procedurale,
dar care nu capătă haina juridică a acestora (spre exemplu, verificarea
gestiunii prin efectuarea unei revizii contabile, activitate care prezintă
aspecte comune cu desfăşurarea expertizei judiciare, relaţii scrise sau
verbale de la diferite persoane care pot avea aspecte comune cu declaraţiile
părţilor sau ale martorilor etc.);
- activităţi desfăşurate conform regulilor procesuale penale (spre exemplu,
cercetarea la faţa locului, în cazul constatării unei infracţiuni flagrante,
dispunerea unei constatări medico-legale, în cazul descoperirii unui deces,
survenit în condiţii violente sau suspecte, ridicarea de obiecte şi înscrisuri
etc.);
- pe parcursul desfăşurării actelor premergătoare, nu se pot dispune măsuri
procesuale, deoarece acestea se pot lua numai împotriva învinuitului sau
inculpatului, ceea ce implică existenţa unui cadru procesual (respectiv,
începerea urmăririi penale);
- actele premergătoare se efectuează până la momentul în care organul
judiciar competent are suficiente informaţii în baza cărora să poată dispune
începerea urmăririi penale;
- actele premergătoare se consemnează într-un proces-verbal care poate
constitui mijloc de probă în procesul penal.

Organele competente să efectueze acte premergătoare

Actele premergătoare pot fi efectuate de către:
- organele de urmărire penală (atât procurorul, cât şi, mai ales, organele de
cercetare penală);
- lucrătorii operativi anume desemnaţi din Ministerul Administraţiei şi
Internelor, alţii decât cei cu atribuţii de cercetare penală;
- lucrătorii operativi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul
siguranţei
naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie,
potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale;
- investigatorii sub acoperire anume desemnaţi din cadrul poliţiei judiciare.

Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub acoperire

desemnaţi din cadrul poliţiei judiciare
Se pot folosi investigatori sub acoperire doar în condiţiile existenţei
autorizării motivate a procurorului care efectuează sau supraveghează
urmărirea penală;
 Condiţiile-premisă pentru obţinerea autorizării procurorului sunt
următoarele:
- existenţa indiciilor temeinice şi concrete despre săvârşirea ori
pregătirea unor infracţiuni grave (infracţiuni contra securităţii naţionale
prevăzute în codul penal şi în legi speciale,infracţiuni de trafic de
stupefiante şi arme, trafic de persoane etc.)
- infracţiunea respectivă să nu poată fi descoperită ori făptuitorii să nu
poată fi identificaţi prin alte mijloace.
Cererea de autorizare adresată procurorului va conţine următoarele
elemente:
- datele şi indiciile privitoare la faptele şi persoanele faţă de care există
presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
- perioada pentru care se cere autorizarea;
Ordonanţa de autorizare a folosirii investigatorilor sub acoperire va
cuprinde următoarele menţiuni:
- indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi motivele pentru
care măsura este necesară;
- activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub acoperire; în
cazuri urgente şi temeinic autorizate se poate solicita autorizarea şi a altor
activităţi decât cele iniţiale, procurorul trebuind a se pronunţa de îndată;
- persoanele faţă de care există presupunerea că au săvârşit o infracţiune;
- identitatea sub care investigatorul sub acoperire urmează să desfăşoare
activităţile autorizate;
Perioada pentru care se dă autorizarea:
- cel mult 60 de zile (art. 224 alin. (2) C. proc. pen.);
- perioada poate fi prelungită, pentru motive temeinic justificate, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile;
- durata totală, în aceeaşi cauză şi cu privire la aceeaşi persoană, nu
poate depăşi un an;
- alte menţiuni prevăzute de lege;
- identitatea reală a investigatorilor sub acoperire nu poate fi dezvăluită,
acest aspect făcând parte din secretul profesional;
Prin procedeul procurorului de a aduce la cunoştinţa inculpatului,
acuzat de trafic de droguri, că în dosarul de urmărire penală faptele au fost
probate prin folosirea unui investigator sub acoperire s-a realizat o
divulgare tacită a identităţii poliţistului, viaţa, integritatea corporală ori
sănătatea acestuia fiind astfel puse în pericol.
 Neînceperea urmăririi penale

Neînceperea urmăririi penale în cazul lipsei de pericol social

concret al faptei

Prin Legea nr. 202/2010 se acordă posibilitatea procurorului de a

dispune neînceperea - urmăririi penale şi în cazul în care constată din
actele premergătoare că fapta nu prezintă pericolul social concret al unei
infracţiuni (art. 10 alin. (1) lit. b1) [Link].).

Urmare a modificării alin. (2) şi (3) ale art. 181 [Link]., neînceperea
urmăririi penale pentru lipsa pericolului social se poate dispune de
procuror, din oficiu sau la propunerea organelor de cercetare penală, prin
ordonanţă: i) in rem, în situaţia în care făptuitorul nu este cunoscut, însa
fapta nu prezintă pericolul social concret al unei infracţiuni; ii) in personm,
când este cunoscut făptuitorul iar fapta nu prezintă pericolul social concret
al unei infracţiuni. În acest caz, aplicarea unei sancţiuni administrative
făptuitorului nu este obligatorie. Se consideră că faţă de natura soluţiei
pronunţate de procuror şi de lipsa garanţiilor procedurale ale unei apărări
efective pentru făptuitor, aplicarea sancţiunii amenzii administrative ar
trebui să fie evitată (ar fi preferabil ca amenda administrativă sa fie dispusa
numai în cazul soluţiilor de scoatere de sub urmărire penală întemeiate pe
dispoziţiile art. 10 alin. (1) lit. bl) [Link].).

Împotriva ordonanţei procurorului prin care s-a dispus neînceperea

urmăririi penale pe motiv că fapta nu prezintă pericolul social concret al
unei infracţiuni, se poate formula plângere în temeiul art. 275 - art. 278
[Link]. la procurorul ierarhic superior; În cazul în care acesta respinge
plângerea sau nu se pronunţă asupra ei în termen de 20 de zile de la
înregistrare, se poate formula plângere la instanţa în temeiul art. 2781
[Link].

Dispunerea neînceperii urmăririi penale. Motivare. Comunicare.

Procurorul din oficiu ori în urma analizei propunerii organului de

cercetare penală de a nu se începe urmărirea penală poate dispune prin
rezoluţie (ordonanţă în cazul lipsei pericolului social), neînceperea
urmăririi penale, în cazul în care constată existenta unui impediment la
punerea în mişcare a acţiunii penale dintre cele prevăzute de art. 10
[Link]. (anterior modificărilor survenite prin Legea nr. 202/2010
procurorul trebuia sa confirme prin rezoluţie propunerea de neîncepere a
urmăririi penale).

Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că motivarea

rezoluţiei/ordonanţei este facultativă sau poate cuprinde doar argumente
suplimentare în situaţia în care procurorul îşi însuşeşte argumentele
cuprinse în propunerea organului de cercetare penală. În cazul în care
procurorul apreciază că trebuie să motiveze actul (de pilda, în situaţia în
care procurorul este de acord cu soluţia de neîncepere a urmăririi penale,
dar nu şi cu temeiul sau motivarea din propunerea organelor de cercetare
penală), rezoluţia/ordonanţa prin care se dispune neînceperea urmăririi
penale trebuie să cuprindă: data, numele, funcţia, parchetul din care face
parte procurorul; referirea la modalitatea de sesizare, la actele
premergătoare şi la informaţiile obţinute în urma efectuării acestora;
prezentarea pe scurt a situaţiei de fapt; încadrarea juridică; constatarea
întrunirii condiţiei negative prevăzute de art. 10 [Link].; temeiul de
drept (art. 228 alin. (6) [Link].); dispoziţia de neîncepere a urmăririi
penale; indicarea persoanei făptuitorului cu toate datele de identificare.

Când s-a dispus neînceperea urmăririi penale, indiferent de temeiul

de drept al soluţiei, cheltuielile judiciare sunt suportate de stat. Ca
excepţie, va fi obligată la cheltuieli judiciare persoana care a făcut
sesizarea în cazul în care şi-a exercitat abuziv acest drept, caz în care
procurorul are obligaţia de a motiva această dispoziţie (pentru a se dispune
obligarea petentului la cheltuieli judiciare, nu este necesar să fi fost
constatată în prealabil, abaterea judiciară prevăzută de art. 198 alin. (4)
litera k) [Link].).

Copie de pe rezoluţia/ordonanţa prin care se dispune neînceperea

urmăririi penale şi de pe propunerea organului de cercetare penală (în
cazul în care procurorul nu a motivat personal rezoluţia sau a adus numai
argumente suplimentare celor care se regăsesc în referatul organului de
cercetare penală) se comunică persoanei care a făcut sesizarea, precum şi,
după caz, persoanei faţă de care s-au efectuat acte premergătoare. Dacă
procurorul a redactat rezoluţia/ordonanţa prin care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale, se va comunica numai acest act, nu şi copie de pe
propunerea organelor de cercetare penală.
 ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr. _______

Dosar nr. _________

REZOLUŢIE

de neîncepere a urmăririi penale

Procuror ______________din cadrul Parchetului de pe lângă ____________;

În baza art. 228 alin. 6 C.p.p., raportat la art. 10 lit. ___ C.p.p.

DISPUN:

Neînceperea urmăririi penale faţă de ______________________________ sub

aspectul săvârşirii infr. de __________________________, prev. de art.
______________________________________________________________________

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Soluţia se comunică.

PROCUROR,
 ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr.

Dosar nr. _________

REZOLUŢIE

de neîncepere a urmăririi penale

_________________

Procuror ______________, din cadrul Parchetului de pe lângă __________

Examinând dosarul penal cu numărul de mai sus,

CONSTAT:

Prin referatul organului de cercetare penală din data de ____ s-a propus
neînceperea urmăririi penale faţă de _________ pentru săvârşirea infracţiunii de
_______

Propunerea urmează a fi însuşită, cu următoarele precizări:

______________________________________________________________________
______________________________________________________________________
______________________________________________________________________

Faţă de cele de mai sus,

În baza art. 228 alin. 6 C.p.p., raportat la art. 10 lit. ___ C.p.p.

DISPUN:

Neîncepere a urmăririi penale faţă de _________________, sub aspectul

săvârşirii infracţiunii de _________, prevăzută de art. ___________, întrucât _______.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Soluţia se comunică.

PROCUROR,
 ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr.

Nr. dos. /P/200

Data:

CĂ T R E,

Vă comunicăm alăturat o copie a rezoluţiei cu numărul de mai sus.

PROCUROR, PRIM-PROCUROR,

ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr.

Nr. dos. /P/200

Data:

CĂ T R E,

Vă comunicăm alăturat o copie a rezoluţiei cu numărul de mai sus.

PROCUROR, PRIM-PROCUROR,
 ROMÂNIA

MINISTERUL PUBLIC

PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr.

DOSAR NR.

Data:

ORDONANŢĂ

de neîncepere a urmăririi penale şi aplicarea

unei sancţiuni cu caracter administrativ

Procuror_________din cadrul Parchetului de pe lângă _________

Examinând dosarul penal cu nr. de mai sus,

CONSTAT:

La data de

Faţă de cele de mai sus,

In baza art.230 şi art.10 lit.b1 C.p.p. , 181 C.p., art. 91 al.1 lit.c din C.p.

DISPUN:

.Neînceperea urmăririi penale faţă de: ___________________

şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ – amendă în cuantum de

_________lei

Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de_________lei , care vor fi

suportate de către ___________ şi se vor executa potrivit art.443 C.p.p..

Soluţia se comunică.

PROCUROR,
 Sesizarea organelor de urmărire penală

Pentru declanşarea procesului penal trebuie ca organul judiciar penal

competent să fie sesizat ( încunoştinţat) despre săvârşirea unei infracţiuni.
Prin mod de sesizare a organului de urmărire penală se înţelege
mijlocul prin care acesta ia cunoştinţă, în condiţiile legii, despre
săvârşirea unei infracţiuni, determinând obligaţia acestuia de a se
pronunţa cu privire la începerea urmăririi penale referitoare la acea
infracţiune.
Sesizarea înseamnă aducerea la cunoştinţa organelor judiciare penale
competente a împrejurării săvârşirii unei infracţiuni, în vederea luării
măsurilor procesuale şi procedurale prevăzute de lege.
Modurile de sesizare se clasifică, în raport cu sursa de informare în:
a) moduri de sesizare externe (plângerea, denunţul);
b) moduri de sesizare interne (sesizarea din oficiu);
Modurile de sesizare se clasifică, în raport de efectele pe care le
produc în:
a) moduri de sesizare generale (plângerea, denunţul, sesizarea din
oficiu), care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală,
nefiind indispensabile pentru începerea urmăririi penale deoarece pot fi
înlocuite;
b) moduri de sesizare speciale (plângerea prealabilă, sesizarea şi
autorizarea organului competent, manifestarea dorinţei guvernului străin),
care produc efectul de a încunoştinţa organul de urmărire penală, dar, spre
deosebire de cele generale, sunt indispensabile pentru începerea urmăririi
penale, neputând a fi înlocuite;
Modurile de sesizare se clasifică, în raport de organul de urmărire sesizat
în:
a) moduri de sesizare primare, în situaţia în care încunoştinţarea
despre săvârşirea unei infracţiuni a ajuns pentru prima dată în faţa unui
organ de urmărire penală (de exemplu, plângerea, denunţul, sesizarea din
oficiu);
b) moduri de sesizare complementare, în situaţia în care cauza a trecut
anterior în faţa unui alt organ de urmărire penală (de exemplu, în cazul în
care un organ de urmărire penală îşi declină competenţa în favoarea altui
organ potrivit art. 210 alin. (2) C. proc. pen.).

1. Modurile generale de sesizare a organelor de urmărire penală

În ceea ce priveşte modurile generale de sesizare a organelor de

urmărire penală, prin legea nr.202/2010 s-a prevăzut că plângerea şi
denunţul trebuie să cuprindă în mod obligatoriu pe lângă numele,
prenumele, calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care
formează obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi a
mijloacelor de probă şi codul numeric personal în cazul persoanelor fizice.
În cazul în care plângerea este îndreptată la organul de urmărire
penală competent şi nu cuprinde elementele de mai sus, se restitui
petiţionarului pe cale administrativă, cu indicarea elementelor care lipsesc;
o asemenea posibilitate nu este prevăzută, în mod inexplicabil de legiuitor,
în cazul denunţului, alin. 4 al art. 223 [Link]. pen. făcând trimitere numai
la art. 222 alin 9 C. Proc. pen. nu şi la alin. 8 al acestui articol (denunţul nu
poate fi restituit pe cale administrativă).
În acest sens sunt şi dispoziţiile art. 289 alin. 9 din Legea 135/2010
Potrivit art. 290 alin. 2 din noul cod de procedură penală, inclusiv denunţul
poate restituit pe cale administrativă.
Organele judiciare au posibilitatea de a sesiza din oficiu în legătură cu
faptele sau împrejurările care rezultă din plângerea sau denunţul formulat
cu nerespectarea dispoziţiilor legale.
În vederea asigurării celerităţii procedurilor, s-a prevăzut că plângerea
sau denunţul greşit îndreptate la instanţa de judecată se trimite pe cale
administrativă organului de urmărire penală competent. În cazul în care
plângerea sau denunţul este depus la organul de urmărire penală
necompetent material sau teritorial, este necesară declinarea de competenţă,
iar nu trimiterea administrativă, către organul de urmărire penală
competent.
Menţionarea codului numeric personal în plângere sau denunţ poate
contribui la eficientizarea executării silite a cheltuielilor judiciare către stat.
De asemenea, identificarea persoanei fizice care a formulat plângerea în
bazele de date privind evidenţa informatizată a persoanei nu se poate face
numai prin raportare la nume, prenume, sau domiciliu/reşedinţă, fiind
necesare şi alte date care sunt implicit cuprinse în codul numeric personal
(de pildă, data naşterii).
În vederea transpunerii standardelor europene în materia protecţiei
victimelor unor infracţiuni, „mica reformă” a stipulat că în situaţia în care
plângerea este întocmită de către o persoană care locuieşte pe teritoriul
României, cetăţean român, străin sau persoană fără cetăţenie, prin care se
sesizează săvârşirea unei infracţiuni pe teritoriul unui alt stat membru al
Uniunii Europene, organul judiciar este obligat să primească plângerea şi să
o transmită organului competent din ţara pe teritoriul căreia a fost comisă
infracţiunea. Regulile privind cooperarea judiciară în materie penală se
aplică în mod corespunzător.
Plângerea prealabilă se adresează organului de cercetare penală sau
procurorului. Potrivit Legii 202/2010, în scopul asigurării celerităţii
procedurilor, în cazul în care plângerea prealabilă a fost greşit îndreptată la
instanţa de judecată se trimite pe cale administrativă organului de urmărire
penală competent, fiind considerată valabilă, dacă a fost introdusă în
termen la organul necompetent.
În cazul în care plângerea prealabilă este depusă la organul de
urmărire penală necompetent material sau teritorial, este necesară
declinarea de competenţă, iar nu trimiterea administrativă, către organul de
urmărire penală competent; plângerea prealabilă este considerată valabilă,
daca a fost introdusă în termen la organul necompetent.
• Plângerea, reprezintă încunoştinţarea făcută de o persoană
fizică sau de o persoană juridică, referitoare la o vătămare ce i s-a cauzat
prin infracţiune (art.222 Cod de procedură penală);
Plângerea trebuie să conţină:
- numele, prenumele, codul numeric personal, calitatea şi domiciliul
petiţionarului;
- descrierea faptei care formează obiectul plângerii;
- indicarea făptuitorului, dacă este cunoscut;
- indicarea mijloacelor de probă;
Plângerea poate fi făcută în scris (situaţie în care ea trebuie semnată de
petiţionar; lipsa semnăturii nu va putea împiedica organul de urmărire să
ţină seamă de ea, putând să o considere fie denunţ anonim, fie o sesizare
din oficiu) sau oral (situaţie în care se consemnează într-un proces-verbal
de organul care o primeşte);
Persoanele care pot face plângere sunt:
- persoana căreia i s-a cauzat o vătămare prin infracţiune; plângerea
întocmită de o persoană cu capacitate de exerciţiu restrânsă (minor între 14
şi 18 ani) va fi încuviinţată de către persoanele prevăzute de legea civilă
(părinte, tutore, curator);
- prin mandatar, mandatul trebuie să fie special, iar procura rămâne
ataşată plângerii;
- prin substituiţi procesuali (unul dintre soţi pentru celălalt soţ sau
copilul major pentru părinţi; persoana vătămată poate să declare că nu îşi
însuşeşte plângerea, situaţie în care înscrisul respectiv nu poate fi luat în
considerare ca fiind plângere);
- prin reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu (minorul care nu a împlinit 14 ani şi persoana pusă sub
interdicţie);
Plângerea greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la instanţa de
judecată se trimite organului competent (art. 222 alin. (7) C. proc. pen.).

• Denunţul, are acelaşi caracter ca şi plângerea, dar persoana

care îl face nu este circumstanţiată (art.223 Cod de procedură penală),
putând fi făcut de orice persoană fizică sau juridică, care a luat cunoştinţă
de săvârşirea unei infracţiuni, chiar şi de către cel care a comis-o (
autodenunţ);
Conţinutul denunţului este similar cu cel al plângerii;
Denunţul poate fi făcut în scris (situaţie în care este necesară
semnătura denunţătorului;
Denunţul nesemnat este considerat o simplă informare în baza căreia,
după o prealabilă verificare a veridicităţii sale, organul de urmărire penală
se poate sesiza din oficiu) sau oral (situaţie în care se consemnează într-un
proces-verbal de către organul în faţa căruia a fost făcut);
Denunţul poate fi formulat de către orice persoană;
- în anumite situaţii, denunţul poate fi făcut chiar de către persoana care
a săvârşit infracţiunea (ipoteza autodenunţului).
- mituitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţii fapta mai înainte ca
organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune (art. 255 C.
pen.);
- cel care a săvârşit infracţiunea de denunţare calomnioasă nu se
pedepseşte dacă, mai înainte de punerea în mişcare a acţiunii penale faţă de
persoana în contra căreia s-a făcut denunţul sau plângerea, se autodenunţă,
în sensul recunoaşterii faptului că denunţul este mincinos (art. 259 C. pen.);
- denunţul este facultativ, cu anumite excepţii, după cum urmează:
- omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile
contra siguranţei statului prevăzute în art. 155-163, 1661 şi 167 C. pen.
constituie infracţiune
- omisiunea de a denunţa de îndată săvârşirea vreuneia dintre infracţiunile
prevăzute în art. 174, 175, 176,211 C. pen. etc., constituie infracţiune.
• Sesizarea din oficiu are un caracter intern, se face numai de
organul de urmărire penală care a luat cunoştinţă prin orice mijloc, fără
vreo intervenţie din afară, că s-a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală;
această posibilitate nu este recunoscută de lege şi instanţei de judecată.
ipoteze:
Constatarea unor infracţiuni flagrante, în care situaţie organul de
urmărire penală încheie un proces-verbal ce constituie actul de începere din
oficiu a urmăririi penale;
- prin denunţuri anonime, scrise sau verbale (telefonice); în această
situaţie se impune ca cercetările cu privire la faptele semnalate să fie
întreprinse cu multă operativitate, discreţie şi atenţie, deoarece s-ar putea ca
ele să nu fie veridice;
- prin mijloace de informare în masă (presă scrisă şi vorbită);
- zvonul public;
- cercetarea altor fapte; astfel, organul de urmărire penală se
sesizează din oficiu când, desfăşurând o cercetare în legătură cu o cauză,
descoperă fapte sau aspecte noi, uneori cu totul străine de ceea ce se
cercetează;
- constatarea unor infracţiuni de către alte organe decât cele de
urmărire penală (organele de constatare prevăzute de art. 214 C. pen.,
comandanţii de nave şi aeronave, agenţii poliţiei de frontieră etc.).

2. Modurile speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

• Plângerea prealabilă;
• Sesizarea la cererea organului competent;
• Autorizarea organului prevăzut de lege.

Plângerea prealabilă, mod special de sesizare a organelor de urmărire

penală
Plângerea prealabilă este o instituţie juridică cu caracter mixt:
- din punctul de vedere al dreptului penal, reprezintă o condiţie de
pedepsibilitate; astfel, lipsa plângerii prealabile este considerată o cauză
care înlătură răspunderea penală;
- din punctul de vedere al dreptului procesual penal, reprezintă o
condiţie de procedibilitate, lipsa plângerii prealabile constituie o cauză care
împiedică punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale;
Plângerea prealabilă reprezintă un mod special de sesizare a
organelor de cercetare penală şi a procurorului;
- distincţia dintre plângerea prealabilă şi plângere:
- plângerea reprezintă numai un act de sesizare a organelor de urmărire
penală prevăzut de art. 222 C. proc. pen., câtă vreme plângerea prealabilă,
pe lângă faptul că este o modalitate specială de sesizare a organelor de
urmărire penală; este, în acelaşi timp, şi o condiţie de pedepsibilitate şi de
procedibilitate;
- plângerea nu reprezintă singurul mod de sesizare a organelor de
urmărire penală, art. 221 C. proc. pen., reglementând şi denunţul ca mod de
sesizare sau sesizarea din oficiu, câtă vreme plângerea prealabilă reprezintă
singurul act de sesizare pentru unele infracţiuni prevăzute în mod special;
- plângerea, odată depusă la organul judiciar, nu mai poate fi retrasă,
operând în acest caz principiul oficialităţii, pe când, în situaţia plângerii
prealabile, principiul oficialităţii nu-şi are aplicabilitate, iar persoana
vătămată are posibilitatea de a opera cu două instituţii conexe plângerii
prealabile, şi anume, retragerea plângerii prealabile, respectiv, împăcarea
părţilor;
Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă în cazul
următoarelor infracţiuni: lovirea sau alte violenţe (art. 180 [Link].),
vătămarea corporală (art. 181 [Link].), vătămarea corporală din culpă (art.
184 alin. (1) şi (3) [Link].), violarea de domiciliu (art. 192 [Link].),
ameninţarea (art. 193 [Link].), violarea secretului corespondenţei (art. 195
[Link].), divulgarea secretului profesional (art. 196 [Link].), violul (art. 197
alin. (1) [Link].), pedepsirea unor furturi la plângerea prealabilă (art. 210
[Link].), abuzul de încredere (art. 213 [Link].), distrugerea (art. 217 alin. (1)
[Link].), tulburarea de posesie (art. 220 [Link].), abandonul de familie (art.
305 [Link].), nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului (art.
307 [Link].), tulburarea folosinţei locuinţei (art. 320 [Link].).
Titularii plângerii prealabile
Plângerea prealabilă poate fi introdusă de către următoarele categorii
de persoane:
- persoana vătămată (când cel vătămat este un minor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, plângerea trebuie introdusă de acesta cu încuviinţarea
reprezentantului legal);
- reprezentanţi convenţionali (mandatul trebuie să fie special;
procura se ataşează plângerii);
- reprezentanţii legali (pentru persoanele lipsite de capacitate de
exerciţiu, pot face plângere prealabilă reprezentanţii lor - părinţii, tutorele
sau curatorul);
În cazul în care o infracţiune a vătămat mai multe persoane şi
numai una dintre aceste persoane a făcut plângere prealabilă, aceasta este
suficientă pentru a subzista răspunderea penală;
Fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la
săvârşirea ei, chiar dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu
privire numai la unul dintre ei.

Conţinutul plângerii prealabile. Termenul de introducere

Plângerea prealabilă trebuie să cuprindă descrierea faptei, indicarea
autorului, arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a
martorilor, precizarea dacă persoana vătămată se constituie parte civilă,
indicarea persoanei responsabile civilmente (când este cazul);
Plângerea prealabilă formulată oral este consemnată de organul
judiciar care este sesizat în acest mod;
În cazul infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o
plângere prealabilă, aceasta trebuie să fie introdusă în termen de 2 luni;
- din ziua în care persoana vătămată a ştiut cine este făptuitorul;
- de la data când persoana îndreptăţită a reclama a ştiut cine este
făptuitorul (în situaţiile când persoana vătămată este un minor sau un
incapabil);
În cazul în care plângerea prealabilă a fost introdusă în termenul
prevăzut de lege la un organ necompetent, ea se consideră valabil
introdusă.

Aspecte specifice privind procedura plângerii prealabile

Procedura în cazul infracţiunilor flagrante
În cazul în care infracţiunea este flagrantă, organul de urmărire penală
este obligat să constate săvârşirea acesteia, chiar dacă nu s-a introdus
plângerea prealabilă;
După constatarea infracţiunii flagrante, organul de urmărire penală
cheamă persoana vătămată şi dacă aceasta declară că face plângere
prealabilă continuă cercetările; în caz contrar,procurorul dispune încetarea
urmăririi penale.

Procedura în caz de conexitate sau indivizibilitate

În caz de conexitate sau indivizibilitate între o infracţiune pentru care
punerea în mişcare a acţiunii penale se face la plângerea prealabilă şi o altă
infracţiune pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale nu se face la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate, dacă disjungerea nu este
posibilă, se aplică procedura prevăzută în art. 35 C. proc. pen.

Procedura în cazul schimbării încadrării juridice

Dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de cercetare penală se
consideră ulterior că fapta urmează a primi o încadrare juridică pentru care
este necesară plângerea prealabilă, organul de cercetare penală cheamă
partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere;
Dacă persoana vătămată face plângere, organul de cercetare penală
continuă cercetarea;
Dacă persoana vătămată nu face plângere, organul de cercetare
transmite actele procurorului în vederea încetării urmăririi penale.

Medierea în procedura plângerii prealabile

Procesele penale declanşate ca urmare a introducerii plângerii
prealabile pot fi preîntâmpinate ori finalizate prin intermediul procedurii
medierii;
Medierea reprezintă o modalitate facu1tativă de soluţionare a
conflictelor pe cale amiabilă, cu ajutorul unei terţe persoane specializate
în calitate de mediator, în condiţii de neutralitate, imparţialitate şi
confidenţialitate, bazată pe încrederea pe care părţile o acordă
mediatorului, ca persoană aptă să faciliteze negocierile dintre ele şi să le
sprijine pentru soluţionarea conflictului, prin obţinerea unei soluţii
reciproc convenabile, eficiente şi durabile.
Procedura medierii este reglementată în Legea nr. 192 din 16 mai
2006 privind medierea şi organizarea profesiei de mediator, publicată în M.
Of. nr. 441 din 22 mai 2006;
Persoana vătămată şi făptuitorul nu pot fi constrânşi să accepte
procedura medierii.
Prin Legea nr. 202/2010 a fost introdus art. 161 C. proc. pen., care
transpune în actualul cod prevederile art. 23 din legea 135/20101( Noul cod
de procedură penală).
Potrivit art. 161 C. proc. pen., în cursul procesului penal, cu privire la
pretenţiile civile, inculpatul, partea civilă şi partea responsabilă civilmente
pot încheia o tranzacţie sau un acord de mediere cu privire la latura civilă a
cauzei. Se consideră că nu există nici un impediment, ca o asemenea
tranzacţie să fie încheiată şi de către învinuit, nu numai de către inculpat.
 În această situaţie, dacă au fost respectate dispoziţiile legale de
încheiere a acestor înţelegeri, instanţa va lua act de încheierea tranzacţiei
sau acordului de mediere, făcând referire la conţinutul acestora în minuta
hotărârii pronunţate. În cazul în care tranzacţia sau acordul de mediere cu
privire la latura civilă a cauzei
intervin în cursul urmăririi penale, procurorul trebuie să facă referire la
acestea în rechizitoriu.
Recunoaşterea totală sau parţială de către inculpat a pretenţiilor
părţii civile se poate face numai, cu acordul părţii responsabile civilmente.
În acest caz instanţa va obliga inculpatul la plata despăgubirilor în măsura
recunoaşterii, fără a fi necesară administrarea de noi probe. Cu privire la
pretenţiile civile nerecunoscute, pot fi administrate probe.

Alte moduri speciale de sesizare a organelor de urmărire penală

- sesizarea organului prevăzut de lege
- sesizarea comandantului pentru infracţiuni comise de militari sau
de civili în legătură cu obligaţiile militare (infracţiuni contra ordinii şi
disciplinei militare, sustragerea de la serviciul militar, sustragerea de la
recrutare etc.);
- sesizarea organelor competente ale căilor ferate, pentru unele
infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate;
- cererea Camerei Deputaţilor, Senatului şi Preşedintelui României,
pentru infracţiuni săvârşite în exerciţiul funcţiei de către membrii
Guvernului;
- hotărârea Camerei Deputaţilor şi Senatului de a pune sub acuzare
Preşedintele României pentru înaltă trădare;
- autorizarea organului prevăzut de lege
- autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pentru infracţiunile săvârşite în
afara teritoriului ţării contra statului român sau contra vieţii unui cetăţean
român ori prin care s-a adus o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii unui cetăţean român, când sunt săvârşite de către un cetăţean
străin sau de o persoană fără cetăţenie care nu domiciliază pe teritoriul ţării
(art. 5 C. pen.);
- exprimarea dorinţei guvernului străin pentru infracţiuni contra vieţii,
integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii sau demnităţii săvârşite împotriva
unui reprezentant al statului respectiv.
 Efectuarea urmăririi penale

Începerea urmăririi penale –art.229 Cod de procedură penală .

Consideraţii preliminare
Începutul urmăriri penale determină limita în timp a declanşării
procesului penal şi poziţia procesuală a participanţilor fixându-le drepturile
şi obligaţiile.
Specific este faptul că urmărirea penală începe indiferent dacă în actul de
sesizare se indică sau nu cine este făptuitorul şi indiferente dacă acesta este
sau nu cunoscut şi spunem că urmărirea penală poate începe şi „in rem”.
Începerea urmăririi penale se face prin rezoluţie şi din acest moment
făptuitorul devine învinuit şi este subiect de drept procesual.
Condiţii care se cer:
- o condiţie pozitivă, adică un minim de date cu privire la săvârşirea
infracţiunii
- o condiţie negativă, adică inexistenţa cazurilor prevăzute în art.10
cu excepţia celui de la lit. b1.
Rezoluţia de începere a urmăririi penale trebuie confirmată motivat
de procurorul care supraveghează activitatea de urmărire penală în termen
de cel mult 48 ore de la începerea urmăririi penale, organele de cercetare
penală fiind obligat să înainteze şi dosarul cauzei.
Sancţiunea neconfirmării – inexistenţa începerii urmăririi penale.
Actele efectuate după începerea urmăririi penale neconfirmate se consideră
a nu fi făcute în cursul urmăririi penale.
Dacă se constată existenţa vreunui caz de la art. 10 Cod de procedură
penală (cu excepţia art. 10 lit. b1) se înaintează procurorului propunerea de
neîncepere a urmăririi penale ( N.U.P.), acesta din urmă pronunţându-se
prin rezoluţie.
 Împotriva rezoluţiei de N.U.P., partea interesată poate formula
plângere adresată prim-procurorului, în termen de 20 de zile de la
comunicarea soluţiei.
Începerea urmăririi penale se poate dispune de procuror sau de
organul de cercetare penală prin următoarele acte:
În cazul sesizării prin plângere, denunţ ori în ipoteza sesizării din
oficiu, rezoluţia de începere a urmăririi penale (act simplu, atât în formă,
cât şi în conţinut, cuprinzând doar temeiul legal, dispoziţia de începere a
urmăririi penale, data şi ora la care s-a început urmărirea penală, încadrarea
juridică, numele şi prenumele făptuitorului, dacă acesta este cunoscut şi
semnătura organului de urmărire penală); rezoluţia va fi înregistrată într-un
registru special;
Ordonanţa prin care procurorul soluţionează un conflict de
competenţă, dispunând totodată şi începerea urmăririi penale;
Organul de urmărire penală comunică organului care a înregistrat
persoana juridică despre începerea urmăririi penale împotriva persoanei
juridice, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare (art. 4797 alin.
(1) C. proc. pen.);
Cu ocazia sesizării organelor judiciare în vederea începerii urmăririi
penale pot fi incidente următoarele ipoteze:
- se constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C. proc.
pen., cu excepţia celor de la lit. b1) şi i);
- se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. b1) C. proc. pen.;
a-se constată existenţa cazului prevăzut în art. 10 lit. i) C. proc. pen.;
Ipoteza existentei vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 C. proc.
pen., cu excepţia celor de la lit. b1) şi i);
- organul de cercetare penală înaintează procurorului actele încheiate cu
propunerea de a nu se începe urmărirea penală;
- dacă procurorul este de acord cu propunerea de a nu se începe urmărirea
penală, o confirmă prin rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta
persoana care a făcut sesizarea; împotriva rezoluţiei de neîncepere a
urmăririi penale se poate face plângere la instanţa de judecată;
- dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe
care se întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul
infirmă rezoluţia şi restituie actele organului de cercetare penală, dispunând
începerea urmăririi penale;
- dacă procurorul constată că în cauză nu este incident vreunul din cazurile
prevăzute în art. 10 C. proc. pen., cu excepţia lit. b1), restituie actele
organului de cercetare penală, fie pentru completarea actelor
premergătoare, fie pentru începerea urmăririi penale;
Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. b1) C. proc. pen.
- organul de cercetare penală dispune începerea urmăririi penale;
- organul de cercetare penală înaintează dosarul procurorului cu propunerea
de a dispune scoaterea de sub urmărire penală;
- dacă procurorul este de acord cu propunerea, dispune prin ordonanţă
scoaterea de sub urmărire penală şi înştiinţează despre aceasta, când este
cazul, persoana care a făcut sesizarea;
- dacă procurorul constată că în cauză nu este incident cazul prevăzut la art.
10 lit. b1) C. proc. pen. restituie dosarul organului de cercetare penală, care
are obligaţia de a continua urmărirea penală, procedând la efectuarea
acesteia, potrivit legii şi ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei
cauze;
Ipoteza existenţei cazului prevăzut în art. 10 lit. i) C. proc. pen.;
- a singurul organ judiciar penal competent a dispune o soluţie
corespunzătoare este instanţa de judecată;
- dosarul este necesar a ajunge în faţa instanţei de judecată pentru ca
aceasta să dispună încetarea procesului penal şi înlocuirea răspunderii
penale.
Desfăşurarea urmăririi penale
Consideraţii preliminare
Desfăşurarea urmăririi penale presupune efectuarea tuturor actelor
procesuale şi procedurale necesare pentru realizarea obiectului urmăririi,
motiv pentru care majoritatea activităţilor se concentrează în jurul
strângerii şi administrării probelor referitoare la existenţa infracţiunii, la
identificarea făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, în aşa fel
încât să se poată decide dacă este sau nu cazul să fie trimis în judecată.
Urmărirea penală se poate desfăşura:
In rem, când nu se cunoaşte persoana făptuitorului, caz în care se
efectuează acte de urmărire penală pentru lămurirea împrejurărilor în care
s-a săvârşit infracţiunea şi pentru a descoperi identitatea persoanei care a
săvârşit fapta;
In rem şi in personam, când se cunoaşte persoana făptuitorului;
Urmărirea penală se poate desfăşura:
- numai faţă de învinuit, în cauzele penale mai simple şi dacă nu este
necesară privarea de libertate a învinuitului pe o durată mai mare de 10
(zece) zile; în această ipoteză, la finalizarea urmăririi penale se va dispune
punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea învinuitului în judecată în
calitate de inculpat;
- faţă de inculpat, în cauzele penale complexe, când există probe
temeinice că făptuitorul poate fi învinovăţit de săvârşirea infracţiunii, ceea
ce determină punerea în mişcare a acţiunii penale, precum şi posibilitatea
privării de libertate a inculpatului pe o durată de cel mult 180 de zile.
Dacă în cauză există temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale, organul de cercetare penală face propuneri în acest sens prin
intermediul unui referat care se înaintează spre rezolvare procurorului.
Pentru a se pune în mişcare acţiunea penală trebuie întrunite
cumulativ următoarele condiţii:
- făptuitorul să fie cunoscut ;
- să există probe sau indicii temeinice care justifică tragerea la
răspundere penală a celui faţă de care se efectuează urmărirea penală ;
- să nu existe vreunul din cazurile prevăzute de art.10 C. proc. pen.
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale.
Actul de inculpare în faza de urmărire penală:
- Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale - este emisă de
procuror şi trebuie să conţină toate menţiunile generale indicate în art.203
Cod procedură penală şi în plus date cu privire la persoana inculpatului,
fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
- Rechizitoriul.

Efectuarea urmăririi penale faţă de învinuit

Urmărirea penală efectuată faţă de învinuit se caracterizează printr-o
serie de aspecte particulare, cum ar fi:
- cauzele instrumentate nu sunt complexe;
- participarea persoanelor interesate, învinuitul şi persoana vătămată, fără a
avea calitatea de părţi în procesul penal şi având drepturi procesuale mai
restrânse;
- intervenţia redusă a procurorului în activitatea organ ului de cercetare
penală.
Organul de cercetare penală desfăşoară o serie întreagă de activităţi:
- audierea învinuitului şi a părţilor, a martorilor;
- dispoziţia de efectuare a constatărilor tehnico-ştiinţifice sau medico-
legale;
- ridicarea de obiecte sau înscrisuri;
- reţinerea învinuitului (cu obligaţia încunoştinţării de îndată a
procurorului);
- solicitări adresate procurorului în vederea autorizării unor activităţi de
anchetă penală (spre exemplu, punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea
măsurii arestării preventive, efectuarea de interceptări şi înregistrări audio-
video, efectuarea unei percheziţii domiciliare, reţinerea şi predarea
corespondenţei etc.);
În ipoteza în care urmărirea penală este efectuată de către procuror,
întreaga activitate de strângere a probelor este realizată, în principiu, de
către acesta.

Punerea în mişcare a acţiunii penale

În cazul în care organul de cercetare penală consideră că sunt
temeiuri pentru punerea în mişcare a acţiunii penale întocmeşte un referat
cu propuneri în acest sens, pe care îl înaintează procurorului; acesta va
dispune:
- punerea în mişcare a acţiunii penale, prin ordonanţă, act de inculpare,
care va conţine, menţiunile prevăzute în art. 203 C. proc. pen., date cu
privire la persoana inculpatului, fapta pentru care este învinuit şi încadrarea
juridică a acesteia;
- infirmarea propunerii organului de cercetare penală, prin rezoluţie; în
această ipoteză, procurorul poate să dispună restituirea dosarului organului
de cercetare penală, dacă consideră necesară continuarea cercetării penale
sau clasarea, scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale ori
suspendarea urmăririi penale.

Efectuarea urmăririi penale fată de inculpat

Persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală este
parte în procesul penal şi se numeşte inculpat.
În acest caz se efectuează, în principiu, toate actele de urmărire
penală care sunt efectuate şi faţă de învinuit;
Dar, există acte de urmărire penală specifice acestei situaţii, cum ar
fi:
- arestarea preventivă a inculpatului;
- inculpatul este chemat de către organul de urmărire penală pentru a-
i comunica fapta pentru care este învinuit şi pentru a-i da explicaţii cu
privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are (în cazul în care inculpatul
este dispărut, se sustrage de la cercetare sau nu locuieşte în ţară, organul de
cercetare penală va continua urmărirea, după punerea în mişcare a acţiunii
penale şi fără a-l asculta);
- inculpatul este obligat să se prezinte la toate chemări le ce i se vor
face în cursul procesului penal;
- inculpatul are îndatorirea să comunice orice schimbare de adresă.

Netrimiterea în judecată
Consideraţii preliminare

Pe parcursul urmăririi penale, constatându-se existenţa vreunuia

dintre cazurile prevăzute în art. 10 C. proc. pen., se poate dispune
scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, respectiv,
clasarea;
Aceste ipoteze procesuale se caracterizează prin următoarele:
- reprezintă atributul exclusiv al procurorului;
- au drept finalitate stingerea urmăririi penale, împiedicând, practic,
trecerea cauzei în faza de judecată;
- nu determină o soluţionare a cauzei decât în sens negativ;
- au un caracter relativ, principiul autorităţii lucrului judecat având
aplicabilitate numai în cazul hotărâri lor judecătoreşti, nu şi în cazul actelor
procurorului.

Încetarea urmăririi penale

Încetarea urmăririi penale reprezintă o soluţie de netrimitere în
judecată, care are loc când se constată existenţa vreunuia dintre cazurile
prevăzute în art. 10 lit. f)-h), i) şi j) C. proc. pen. şi există învinuit sau
inculpat în cauză.
La propunerea motivată a organului de cercetare penală, procurorul
se pronunţă asupra încetării urmării penale prin rezoluţie motivată dacă nu
s-a pus în mişcare acţiunea penală şi prin ordonanţă dacă s-a pus în mişcare
acţiunea penală.
Pentru a se dispune încetarea urmăririi penale este necesar a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe învinuit sau inculpat în cauză;
- să existe vreunul din cazurile prevăzute la art. 10 lit. f)-h), i) şi j C.
proc. pen.
Încetarea urmăririi penale poate fi:
- totală (când stingerea cauzei penale are loc în întregime);
- parţială (dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi ori
dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, iar cazul de împiedicare a
exercitării acţiunii penale se aplică numai pentru anumiţi învinuiţi sau
inculpaţi, ori numai la anumite fapte);
Dacă organul de cercetare penală constată existenţa vreunui caz de
încetare întocmeşte un referat cu propunere în acest sens pe care, împreună
cu dosarul cauzei, îl înaintează procurorului care exercită supravegherea
activităţii de cercetare penală;
Procurorul poate dispune:
- restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziţia de a
termina cercetarea în ipoteza în care constată că nu este cazul să dispună
încetarea sau când a dispus încetarea parţial;
- încetarea urmăririi penale prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în
mişcare acţiunea penală) sau prin rezoluţie motivată (în cazul în care nu s-a
pus în mişcare acţiunea penală);
Ordonanţa de încetare a urmăririi penale va cuprinde:
- menţiunile arătate în art. 203 C. proc. pen. (data şi locul întocmirii,
numele, prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se
referă, obiectul actului, temeiul legal şi semnătura celui care a întocmit-o);
- menţiuni1e speciale prevăzute în art. 244 C. proc. pen. (datele privind
persoana şi fapta la care se referă încetarea, precum şi temeiurile de fapt şi
de drept pe baza cărora se dispune încetarea urmăririi penale);
- dispoziţiile complementare prevăzute în art. 245 C. proc. pen.:
- revocarea măsurilor asiguratorii luate în vederea reparării
prejudiciului sau executării pedepsei amenzii;
- confiscarea lucrurilor care, potrivit art. 118 C. pen., sunt supuse
confiscării speciale şi restituirea celorlalte; dacă proprietatea corpurilor
delicte şi a celorlalte obiecte care au servit ca mijloace materiale de probă
este contestată, ele sunt păstrate de organul de cercetare penală până la
hotărârea instanţei civile;
- măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei
anterioare săvârşirii infracţiunii; în cazul menţinerii măsurilor asiguratorii
privind reparaţiile civile, dacă persoana vătămată nu introduce acţiune în
faţa instanţei civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării
urmăririi penale, acestea se vor considera desfiinţate;
- sesizarea instanţei civile competente cu privire la desfiinţarea totală
sau parţială a unui înscris;
- stabilirea cuantumului cheltuielilor judiciare, a persoanelor care
trebuie să le suporte, precum şi ordonarea încasării lor;
- restituirea cauţiunii în cazurile prevăzute de lege;
- menţiuni despre luarea vreuneia dintre măsurile de siguranţă cu
caracter medical (obligarea la tratament medical sau internarea medicală),
dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din aceste măsuri;
- termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra
încetării urmăririi penale din momentul înregistrării dosarului cu
propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului nu
este precizat;
- excepţie: procurorul se va pronunţa asupra încetării urmăririi penale în
aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de cercetare
penală, când cazul de încetare priveşte un învinuit sau inculpat arestat.
Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii încetării urmăririi
penale
- înştiinţarea persoanelor interesate;
- solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori inculpatului
(se înaintează instanţei competente dosarul cauzei împreună cu referatul de
propunere a revocării arestării preventive).

Suspendarea urmăririi penale (art. 239-241 C. proc. pen.)

Suspendarea urmăririi penale constă în întreruperea temporară a
procesului penal ca urmare a existenţei unei boli grave a învinuitului sau
inculpatului, care îl împiedică să ia parte la activitatea procesuală, boală
constatată printr-o expertiză medico-legală.
Pentru a se putea dispune suspendarea urmăririi penale, se impune
îndeplinirea următoarelor condiţii:
- învinuitul sau inculpatul să sufere de o boală gravă care îl
împiedică să ia parte la procesul penal; boala poate fi de ordin fizic sau
psihic, temporară (de scurtă sau de lungă durată), sau permanentă, curabilă
sau incurabilă, independentă de voinţa învinuitului sau inculpatului, ori,
dimpotrivă, rezultatul propriei sale activităţi;
- boala gravă să fie constatată printr-o expertiză medico-legală:,
În ipoteza suspendării urmăririi penale, organul de cercetare penală
îndeplineşte următoarele activităţi:
- dispune efectuarea unei expertize medico-legale (în ipoteza în care
cererea învinuitului sau inculpatului de suspendare nu este însoţită de
depunerea la dosar a unui asemenea mijloc de probă); expertiza medico-
legală nu este, însă, obligatorie;
- va înainta procurorului de supraveghere un referat cu propunerea de
suspendare a urmăririi penale, împreună cu dosarul cauzei;
- continuă să efectueze toate actele a căror îndeplinire nu este
împiedicată de situaţia învinuitului sau inculpatului;
- se interesează periodic dacă mai subzistă cauza care a determinat
suspendarea urmăririi penale (în cazul în care că a încetat cauza de
suspendare, înaintează dosarul procurorului pentru a dispune reluarea
urmăririi penale);
Procurorul îndeplineşte următoarele activităţi:
- dispune suspendarea urmăririi penale prin ordonanţă
- menţiunile arătate în art. 203 C. proc. pen.;
- datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului;
- fapta de care este învinuit;
- cauzele care au determinat suspendarea;
- măsurile luate în vederea însănătoşirii învinuitului sau inculpatului;
- comunică învinuitului sau inculpatului şi persoanei vătămate despre
luarea măsurii;
- restituie dosarul organului de cercetare penală.
Conform art. 70 din Legea nr. 192 din 16 mai 2006 privind medierea şi
organizarea profesiei de mediator, dacă procedura de mediere se desfăşoară
după începerea urmăririi penale declanşată în urma introducerii plângerii
prealabile,
urmărirea penală se suspendă, în temeiul prezentării de către părţi a
contractului de mediere;
Suspendarea durează până când procedura medierii se închide prin
oricare din modalităţile legale.
 Scoaterea de sub urmărire penală
Scoaterea de sub urmărire penală reprezintă o soluţie de
netrimitere în judecată, care are loc când se constată existenţa vreunuia
dintre cazurile prevăzute în alt. 10 lit. a)-e) C. proc. pen. şi există învinuit
sau inculpat în cauză.
Pentru a se dispune scoaterea de sub urmărire penală este necesar a fi
îndeplinite următoarele condiţii:
- să existe învinuit sau inculpat în cauză;
- să existe vreunul din cazurile prevăzute la alt. 10 lit. a)-e) C. proc.
pen.;
Scoaterea de sub urmărire penală poate fi:
- totală (când stingerea cauzei penale are loc în întregime);
- parţială (dacă în aceeaşi cauză sunt mai mulţi învinuiţi sau inculpaţi,
ori dacă mai multe fapte fac obiectul aceleiaşi cauze, iar cazul de
împiedicare a exercitării acţiunii penale se aplică numai pentru anumiţi
învinuiţi sau inculpaţi, ori numai la anumite fapte);
Dacă organul de cercetare penală constată existenţa vreunuia dintre
cazurile de scoatere de sub urmărire penală, va înainta procurorului
dosarul, împreună cu un referat cu propunerea de scoatere de sub urmărire
penală;
Procurorul poate dispune:
- restituirea dosarului la organul de cercetare penală, cu dispoziţia de a
continua cercetarea, în cazul în care constată că nu este cazul să dispună
scoaterea de sub urmărire sau când a dispus scoaterea de sub urmărire
parţial;
- scoaterea de sub urmărire penală:
» prin ordonanţă (în cazul în care s-a pus în mişcare acţiunea penală);
» prin rezoluţie motivată (în cazul în care nu s-a pus în mişcare
acţiunea penală);
» numai prin ordonanţă, în cazul prevăzut de art. 10 lit. b1) C. proc.
pen., indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare;
Ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală va cuprinde aceleaşi
menţiuni ca şi ordonanţa de încetare a urmăririi penale;
Termenul înlăuntrul căruia procurorul trebuie să se pronunţe asupra
scoaterii de sub urmărire penală din momentul înregistrării dosarului cu
propunerea organului de cercetare penală la secretariatul parchetului nu
este precizat;
Excepţie: procurorul se va pronunţa asupra scoaterii de sub urmărire penală
în aceeaşi zi în care a primit propunerea de încetare de la organul de
cercetare penală, când învinuitul sau inculpatul este arestat.
Alte obligaţii ale procurorului în ipoteza dispunerii scoaterii de sub
urmărire penală:
- înştiinţarea persoanelor interesate;
- solicitarea revocării arestării preventive a învinuitului ori
inculpatului (se înaintează instanţei dosarul cauzei împreună cu referatul de
propunere a revocării arestării preventive);
În cazul în care s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală pe
considerentul lipsei gradului de pericol social se vor pune în executare
sancţiunile cu caracter administrativ, după cum urmează:
» executarea mustrării şi a mustrării cu avertisment aplicate de către
procuror se face de îndată, după dispunerea scoaterii de sub urmărire
penală, sau se fixează un termen la care se dispune aducerea învinuitului
sau inculpatului, în situaţia în care mustrarea nu poate fi executată cu
ocazia dispunerii scoaterii de sub urmărire;
» executarea amenzii se face după expirarea termenului în care se
poate face plângere contra ordonanţei prin care s-a dispus scoaterea de sub
urmărire penală, iar dacă s-a făcut plângere, după respingerea acesteia.

Încetarea de drept a măsurii arestării preventive în caz de scoatere de

urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale
Art. 140 alin. (1) lit. b) [Link]. prevedea că măsura arestării
preventive încetează de drept în caz de scoatere de sub urmărire penală sau
de încetare a urmăririi penale.

Înainte de intrarea în vigoare a "micii reforme ", art. 243 alin. (3)
[Link]., respectiv art. 249 raportat la art. 243 alin. (3) [Link].,
prevedea că dacă se descopereau impedimente la exercitarea acţiunii
penale prevăzute de art. 10 [Link]. într-o cauza în care există un
învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuia să se pronunţe asupra
încetării urmăririi penale sau scoaterii de sub urmărire penală în aceeaşi zi
în care a primit propunerea de la organul de cercetare penală. Daca
procurorul dispunea încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub
urmărire penală, constatând îndeplinite în cauza condiţiile arătate mai sus,
trebuia să solicite de îndată instanţei revocarea măsurii arestării preventive,
întocmind în acest sens un referat în care trebuia menţionat impedimentul
prevăzut de art. 10 [Link]. În termen de 24 de ore de la primirea de la
procuror a dosarului, instanţa trebuia să dispună, prin încheiere, revocarea
măsurii arestării preventive şi punerea de îndată în libertate a învinuitului
sau inculpatului.

Aceste dispoziţii legale ridicau mari probleme sub aspectul

temeiului de drept al privării de libertate a persoanei împotriva căreia nu
mai este formulată nici o acuzaţie penală, în perioada cuprinsă între
momentul dispunerii soluţiei de netrimitere în judecată de către procuror şi
cea a punerii sale efective în libertate. În acest interval de timp, persoana
care nu mai avea calitate de învinuit sau inculpat, ca urmare a dispunerii de
către procuror a soluţiei de netrimitere în judecată, datorită constatării
existenţei unui impediment la exercitarea acţiunii penale, era privată de
libertate în lipsa vreunui temei de drept intern, fiind astfel încălcate
exigenţele art. 5 parag. 1 din Convenţia Europeana.

În vederea evitării unei privări nelegale de libertate prin Legea nr.

202/2010 a fost modificat art. 140 alin. (3) [Link]. pen. astfel că
procurorul, din oficiu sau în urma informării organului de cercetare penală,
are obligaţia, potrivit competenţelor prevăzute de lege, să constate
încetarea de drept a măsurii preventive trimiţând, în vederea punerii de
îndată în libertate a celui

arestat, administraţiei locului de deţinere o copie de pe ordonanţa prin care

s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale
un extras cuprinzând următoarele menţiuni: datele necesare pentru
identificarea învinuitului sau inculpatului, numărul mandatului de arestare,
numărul şi data ordonanţei, precum şi temeiul legal al liberării.

În mod corelativ a fost modificat art. 243 alin. (3)- [Link]. pen.
prevăzându-se că: „Atunci când cazul de încetare a urmăririi penale
priveşte un învinuit sau inculpat arestat, procurorul trebuie să se pronunţe
asupra încetării urmăririi penale în aceeaşi zi în care a primit propunerea de
încetare de la organul de cercetare penală. Daca procurorul a dispus
încetarea urmăririi penale, măsura arestării preventive încetează de drept,
învinuitul sau inculpatul fiind pus de îndată în libertate.", respectiv art. 245
alin. (3) [Link]. potrivit căruia "În cazul în care încetarea urmăririi
penale priveşte un învinuit sau inculpat arestat, în ordonanţă se va face
menţiune şi cu privire la constatarea încetării de drept a măsurii arestării
preventive.". Aceste dispoziţii legale se aplică în mod corespunzător şi în
cazul în care se dispune scoaterea de sub urmărire penală.

Liberarea provizorie în cursul urmăririi penale

În vederea evitării creării unei practici neunitare la nivelul Înaltei

Curţi de Casaţie şi Justiţie (unde în lipsa unei dispoziţii exprese completul
care judecă cauza în prima instanţă este format din trei judecători), Legea
nr. 202/2010 a prevăzut că în cursul urmăririi penale, cererea de liberare
provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune se soluţionează de un singur
judecător, indiferent de natura cauzei.

9. Clasarea
Clasarea reprezintă o soluţie de netrimitere în judecată, care are
loc când se constată existenţa anumitor cazuri prevăzute în art. 10 C.
proc. pen. şi nu există învinuit în cauză.
În cazul în care urmărirea penală a fost începuta in rem, nu exista
învinuit în cauză (în ciuda diligenţelor depuse de organele de urmărire
penală, făptuitoru1 nu a putut fi descoperit) şi se constată că fapta nu
prezintă pericolul social al unei infracţiuni, procurorul dispune, prin
ordonanţă, clasarea, iar nu scoaterea de sub urmărire penală.

Clasarea presupune îndeplinirea următoarele condiţii:

- să nu existe învinuit în cauză (fie organul de urmărire penală nu are
nici un fel de date cu privire la persoana care a săvârşit fapta, fie urmarea
produsă nu provine dintr-o acţiune umană, ci dintr-o împrejurare neavând
legătură cu activităţile umane, cum ar fi, de exemplu, o moarte naturală);
- să existe anumite cazuri prevăzute la art. 10 [Link]. pen.; clasarea
nu se poate dispune cu ocazia incidenţei oricăruia dintre cazurile prevăzute
la art. 10 C. proc. pen.; nu se pot reţine ca temeiuri ale clasării cauzei
aspectele din art. 10 C. proc. pen., care sunt aplicabile intuitu personae,
cum ar fi înlocuirea răspunderii penale, împăcarea părţilor etc.;
Clasarea se dispune de către procuror, din oficiu sau la propunerea
organului de cercetare penală, prin ordonanţă.
 ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ

Operator de date cu caracter personal nr.

ORDONANŢĂ

de scoatere de sub urmărire penală şi aplicarea

unei sancţiuni cu caracter administrativ

Procuror ___________, din cadrul Parchetului de pe lângă ______________

Examinând actele de urmărire penală efectuate în dosarul cu numărul de mai
sus, privind pe învinuitul_________

C O N S T A T:

Faţă de cele expuse mai sus,

În temeiul art. 230 şi art. 249 C.p.p., rap. la art. 11 pct. 1 lit. b şi art. 10 lit. b1
C.p.p., art.181 C.p., art. 91al.1 din C.p.

DISPUN:

Scoaterea de sub urmărire penală sub aspectul săvârşirii infracţiunii

____________ a învinuitului ____________________________________________şi
aplicarea unei amenzi administrative în cuantum de____________, care se va executa în
conformitate cu art. 4411 C.p.p.

Se stabilesc cheltuieli judiciare în cuantum de _______________________lei

care, în conformitate cu prev. art.192 C.p.p., vor fi suportate de către învinuit(ă) şi se
vor executa potrivit art. 443 C.p.p.

Soluţia se comunică.

PROCUROR,
 Terminarea urmăririi penale

Prezentarea materialului de urmărire penală învinuitului şi

inculpatului (art.250 şi 257 Cod de procedură penală)

Prezentarea materialului de urmărire penală constituie acea

activitate desfăşurată de organele de urmărire penală, la sfârşitul
urmăririi penale, prin care probele administrate sunt aduse la cunoştinţa
învinuitului sau inculpatului în vederea cunoaşterii de către acesta a
întregului material probator şi pentru a i se da posibilitatea de a combate
probele în acuzare prin noi cereri sau declaraţii suplimentare.
Prezentarea materialului de urmărire penală se efectuează de către:
- procuror (în cazul în care acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare pe
parcursul urmăririi penale sau în cazul în care infracţiunea respectivă este
de competenţa exclusivă a procurorului, indiferent dacă acţiunea penală a
fost sau nu pusă în mişcare);
- organul de cercetare penală (când infracţiunea este de competenţa
acestuia, iar acţiunea penală a fost pusă în mişcare);
Prezentarea materialului de urmărire penală implică îndeplinirea
următoarelor condiţii:
- cercetarea penală să fie terminată;
- să existe suficient material probator în cauză, care să facă posibilă
trimiterea inculpatului în judecată;
- învinuitul sau inculpatul să fie prezent pentru a putea lua contact cu
organul de urmărire penală (învinuitul sau inculpatul va fi adus, în cazul în
care se află în arest preventiv, ori va fi chemat, în cazul în care este cercetat
în stare de libertate);
Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, până la
momentul înaintării dosarului la procuror, organul de cercetare penală
procedează la prezentarea materialului de urmărire penală;
Dacă învinuitul sau inculpatul se prezintă, este prins ori adus, după
înaintarea dosarului la procuror, acesta procedează la prezentarea
materialului de urmărire penală;
Prezentarea materialului de urmărire penală are în vedere îndeplinirea
de către organul de urmărire penală a următoarelor obligaţii:
- informarea învinuitului sau inculpatului că are dreptul de a lua
cunoştinţă de materialul de urmărire penală;
- indicarea încadrării juridice a faptei;
- asigurarea posibilităţii de a lua de îndată cunoştinţă de material
(învinuitul sau inculpatul va studia dosarul filă cu filă, în mod nelimitat sub
aspect temporal; învinuitului sau inculpatului i se vor citi lucrările din
dosar, dacă nu poate să citească; învinuitului sau inculpatului care nu
cunoaşte limba română i se va traduce materialul de urmărire penală de
către un interpret);
- învinuitul sau inculpatul este întrebat dacă are de formulat cereri noi
sau dacă voieşte să facă declaraţii suplimentare;
Se va întocmi un proces-verbal de prezentare a materialului de
urmărire penală; procesul - verbal va cuprinde următoarele menţiuni:
- menţiunile din art. 91 C. proc. pen.;
- menţiuni despre îndeplinirea obligaţiilor prevăzute la art. 250 C. proc.
pen.;
- declaraţiile suplimentare, cererile noi şi răspunsurile învinuitului sau
inculpatului;
- semnăturile organului judiciar, învinuit sau inculpat, apărător;
În ipoteza unor cereri noi formulate de învinuit sau inculpat,
organul de urmărire penală, prin ordonanţă:
- va admite cererile şi va dispune completarea urmăririi penale;
- va respinge cererile de noi probe;
O nouă prezentare a materialului de urmărire penală se desfăşoară
după aceeaşi procedură;
Dacă în cauză sunt mai mulţi inculpaţi, materialul de urmărire penală
se prezintă individual, încheindu-se separat proces-verbal de prezentare a
materialului pentru fiecare inculpat.

Terminarea urmăririi penale (art.255-260 Cod de procedură penală).

Terminarea urmăririi pena1e reprezintă o etapă a acestei faze în
care organul de cercetare, după ce a apreciat că a administrat toate
probele necesare în cauză, pregăteşte dosarul în vederea înaintării lui
procurorului, pentru ca acesta să se pronunţe potrivit legii.
Urmărirea penală se poate desfăşura fie cu acţiunea penală pusă în
mişcare, fie fără acţiune penală pusă în mişcare, legea prevăzând două
proceduri distincte după cum în cauză a fost sau nu pusă în mişcare
acţiunea penală.

Terminarea urmăririi penale fără acţiune penală pusă în

mişcare
Se disting trei momente:
- ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării;
- înaintarea dosarului privind pe învinuit;
- prezentarea materialului de urmărire penală de către
procuror;
Ascultarea învinuitului înainte de terminarea cercetării
Cercetarea se consideră terminată dacă învinuitul nu a propus noi
probe ori a propus noi probe, dar organul de cercetare penală a respins
propunerea ca netemeinică şi dacă a propus noi probe şi propunerea sa a
fost găsită temeinică, cercetarea penală, în urma acestor propuneri fiind
completată;
Înaintarea dosarului privind pe învinuit la procuror
Organul de cercetare penală întocmeşte un referat în care va
consemna rezultatul cercetării, după care va înainta dosarul la procuror;
Referatul de terminare a urmăririi penale va cuprinde:
- date despre persoana învinuitului;
- fapta reţinută în sarcina învinuitului;
- probele administrate;
- încadrarea juridică a faptei;
- dacă este cazul, datele suplimentare prevăzute la art. 260 C. proc. pen.
privitoare la mijloacele materiale de probă şi măsurile luate referitor la ele
în cursul cercetării penale, precum şi locul unde se află, măsurile
asiguratorii privind reparaţiile civile sau executarea pedepsei amenzii luate
în cursul cercetării penale, respectiv, cheltuielile judiciare;
- prezentarea materialului de urmărire penală de
către procuror
- conform procedurii analizate.
 Terminarea urmăririi penale cu acţiunea penală pusă în mişcare
Organul de cercetare penală înaintează de îndată procurorului dosarul
cauzei, însoţit de un referat care va avea acelaşi conţinut cu cel al
referatului întocmit la terminarea urmăririi penale, fără acţiune penală pusă
în mişcare;
Momentul terminării cercetării penale intervine după completarea
cercetării şi după îndeplinirea dispoziţiilor privitoare la prezentarea
materialului de urmărire penală.

Verificarea lucrărilor urmăririi penale

Referatul de terminare a urmăririi penale împreună cu dosarul cauzei
sunt înaintate la procuror în vederea verificării lucrărilor urmăririi penale;
Termenul de verificare de către procuror:
- 15 zile de la primirea lucrărilor;
- de urgenţă şi cu precădere, în cauzele în care sunt arestaţi;
Se vor constata următoarele aspecte:
- urmărirea penală a fost efectuată de organul competent (în caz contrar,
procurorul va trimite dosarul organului competent să efectueze urmărirea
penală);
- urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor legale
privind aflarea adevărului;
- urmărirea penală este completă (în caz contrar, procurorul va dispune
restituirea cauzei sau trimiterea ei la alt organ de urmărire penală);
- probele necesare în cauză au fost legal administrate;
- urmărirea penală a fost efectuată cu respectarea garanţiilor dreptului la
apărare.

Trimiterea în judecată (art.261-269 Cod de procedură penală)

Consideraţii preliminare

Reprezintă ultimul moment al fazei de urmărire penală care astfel

este epuizată, iar organul de urmărire penală se dezînvesteşte.
Singurul organ competent să dispună trimiterea în judecată este
procurorul, altfel spus, numai procurorul poate sesiza instanţa de judecată;
astfel, organele de cercetare penală nu intră în raporturi directe cu instanţa
de judecată, ci numai prin intermediul procurorului. Ar putea fi o excepţie:
sesizarea instanţei pentru a formula propunere de extrădare (Legea
296/2001 nu prevede obligativitatea sesizării instanţei de către procuror).
În cadrul acestei etape a fazei de urmărire penală, se pot desfăşura
următoarele activităţi:
- verificarea lucrărilor urmăririi penale;
- rezolvarea cauzei, constând în trimiterea în judecată, netrimiterea în
judecată, suspendarea urmăririi penale, restituirea sau trimiterea cauzei în
vederea completării sau refacerii urmăririi penale sau trimiterea cauzei la
organul competent să efectueze urmărirea penală.
Procurorul dispune trimiterea în judecată dacă constată îndeplinirea
următoarelor condiţii, în mod cumulativ:
- au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului;
- urmărirea este completă, probele fiind suficiente şi legal administrate;
- există o faptă prevăzută de legea penală;
- fapta a fost săvârşită de învinuit sau de inculpat;
- învinuitul sau inculpatul răspunde penal.
Trimiterea în judecată se poate dispune sub două modalităţi:
- dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare, în cursul urmăririi
penale, procurorul emite rechizitoriu, prin care va dispune punerea în
mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată; în această situaţie,
rechizitoriul are o dublă funcţionalitate, fiind atât act de inculpare, cât şi act
de sesizare a instanţei de judecată;
- dacă acţiunea penală a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale,
procurorul emite rechizitoriu prin care va dispune trimiterea în judecată; în
această situaţie rechizitoriul are o singură funcţiune şi anume, sesizarea
instanţei de judecată.
Rechizitoriul reprezintă ultimul act de urmărire penală, prin care
este sesizată instanţa de judecată cu faptele care urmează să facă obiectul
judecăţii şi persoanele care urmează să fie trase la răspundere penală
pentru aceste fapte.
Rechizitoriul trebuie să cuprindă:
- menţiunile prevăzute în art. 203 C. proc. pen. (data şi locul întocmirii,
numele, prenumele şi calitatea celui care îl întocmeşte, cauza la care se
referă obiectul actului, temeiul legal, semnătura procurorului);
- datele privitoare la persoana inculpatului (nume, prenume, poreclă, data şi
locul naşterii, numele şi prenumele părinţilor, cetăţenie, studii, situaţia
militară, loc de muncă, ocupaţie, adresă, antecedente penale şi alte date
privind stabilirea situaţiei sale personale);
- fapta sau faptele pentru care s-a dispus trimiterea în judecată indicate prin
arătarea denumirii infracţiunii şi încadrarea juridică;
- probele pe care se bazează învinuirea, cu indicarea paginii din dosar;
- măsura preventivă luată şi durata acesteia;
- numele şi prenumele persoanelor care trebuie citate în instanţă, cu
indicarea calităţii lor procesuale şi a locului unde urmează a fi citate;
- dispoziţia de punere în mişcare a acţiunii penale (în cazul în care acţiunea
penală nu a fost pusă în mişcare în cursul urmăririi penale);
- dispoziţia de trimitere în judecată;
- eventuala propunere de arestare preventivă ori de obligare a inculpatului
la tratament medical sau internarea medicală;
- datele suplimentare, prevăzute de art. 260 C. proc. pen.;
Procurorul întocmeşte un singur rechizitoriu, chiar dacă lucrările
urmăririi penale privesc mai multe fapte ori mai mulţi învinuiţi sau
inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări diferite;
Rechizitoriul este verificat, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, de
către procurorul ierarhic superior, astfel:
- rechizitoriul unui procuror de la parchetul de pe lângă judecătorie va fi
verificat de prim procurorul acelui parchet;
- rechizitoriul prim-procurorului de la parchetul de pe lângă judecătorie va
fi verificat de prim-procurorul parchetului de pe lângă tribunal;
- rechizitoriul unui procuror de la parchetul de pe lângă tribunal va fi
verificat de prim procurorul acelui parchet;
- rechizitoriul prim-procurorului de la parchetul de pe lângă tribunal va fi
verificat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel;
- rechizitoriul unui procuror de la parchetul de pe lângă curtea de apel va
fi verificat de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel;
- rechizitoriul unui procuror general de la parchetul de pe lângă curtea de
apel va fi verificat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie;
- rechizitoriul unui procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie va fi verificat de procurorul-şef de secţie;
- rechizitoriul unui procuror-şef de secţie de la Parchetul de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va fi verificat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
- în cauzele cu arestaţi, verificarea se face de urgenţă şi înainte de expirarea
duratei arestării preventive;
- dacă rechizitoriul nu a fost infirmat, procurorul care a efectuat verificarea
îl înaintează instanţei competente, împreună cu dosarul cauzei şi cu un
număr necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a fi comunicate
inculpaţilor aflaţi în stare de deţinere;
- procurorul comunică organului care a înregistrat persoana juridică despre
trimiterea în judecată a persoanei juridice, în vederea efectuării menţiunilor
corespunzătoare (art. 4797 alin. (1) C. proc. pen.).

Netrimiterea în judecată
Tot în această fază, dacă se constată că nu sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege pentru trimiterea în judecată, procurorul va dispune, prin
ordonanţă:
- scoaterea de sub urmărire penală;
- încetarea urmăririi penale;
- clasarea cauzei;
Pentru această etapă procesuală, scoaterea de sub urmărire penală,
respectiv încetarea urmăririi penale se dispune numai prin ordonanţă,
indiferent dacă acţiunea penală a fost sau nu pusă în mişcare;
Dacă învinuitul sau inculpatul se află în stare de deţinere în urma
luării măsurii arestării preventive procurorul va solicita revocarea măsurii
preventive.

Suspendarea urmăririi penale

De asemenea, procurorul va dispune, prin ordonanţă, suspendarea
urmăririi penale în următoarele două ipoteze:
- se constată că învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă care îl
împiedică să ia parte la procesul penal;
- are loc o procedură de mediere care se desfăşoară după începerea
urmăririi penale declanşate în urma introducerii plângerii prealabile (art. 70
din Legea nr. 192/2006 privind medierea şi organizarea profesiei de
mediator).

Restituirea sau trimiterea cauzei în vederea completării sau refacerii

urmăririi penale
Când procurorul constată că urmărirea penală nu este completă, sau
că nu au fost respectate dispoziţiile legale care garantează aflarea
adevărului, poate dispune:
Restituirea cauzei la organul de urmărire penală în vederea
completării urmăririi penale, în situaţia în care acesta a respectat
dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului, dar nu a lămurit toate
aspectele impuse de buna rezolvare a cauzei;
Trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală în vederea
completării urmăririi penale, în situaţia în care organul care a efectuat
urmărirea a respectat dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului,
dar nu a lămurit toate aspectele impuse de buna rezolvare a cauzei;
Restituirea cauzei la organul de urmărire penală în vederea refacerii
urmăririi penale, în situaţia în care urmărirea penală a fost efectuată prin
încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul
penal;
Trimiterea cauzei la alt organ de urmărire penală în vederea refacerii
urmăririi penale, în situaţia în care urmărirea penală a fost efectuată prin
încălcarea dispoziţiile legale care garantează aflarea adevărului în procesul
penal;
Ordonanţa de restituire sau trimitere trebuie să cuprindă:
- menţiunile arătate în art. 203 C. proc. pen. (data şi locul întocmirii,
numele şi prenumele şi calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se
referă, obiectul actului, temeiul legal al acesteia, semnătura procurorului);
- indicarea actelor de cercetare penală ce trebuie efectuate în vederea
completării ori refăcute;
- indicarea faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate;
- indicarea mijloacelor de probă ce urmează a fi folosite.

Trimiterea cauzei la organul competent să efectueze urmărirea penală

Când procurorul constată că urmărirea penală s-a făcut de un alt
organ decât cel prevăzut în lege, dispune prin ordonanţă ca urmărirea să fie
făcută de organul competent;
Restituirea cauzei la organul competent se va dispune în următoarele
cazuri:
- cercetarea penală a fost efectuată de către organul de cercetare al
poliţiei judiciare în loc de organul de cercetare penală prevăzut la art. 208
lit. a), b) şi c) C. proc. pen.;
- cercetarea penală a fost efectuată de către organele de cercetare
penală prevăzute la art. 208 lit. a), b) şi c) C. proc. pen., în loc de organul
de cercetare al poliţiei judiciare;
- cercetarea penală a fost efectuată de organele de cercetare penală, în
loc de procuror, în cazurile prevăzute la art. 209 alin. (3) C. proc. pen.;
 - în cazul în care procurorul trimite cauza organ ului competent să
efectueze urmărirea penală, rămân valabile măsurile asiguratorii luate,
actele sau măsurile procesuale confirmate sau încuviinţate de procuror,
precum şi actele procesuale care nu pot fi refăcute;
Organul de cercetare penală sesizat prin trimiterea cauzei de către
procuror are următoarele obligaţii:
- procedează la ascultarea învinuitului sau inculpatului;
- dispune în ce măsură trebuie refăcute celelalte acte procesuale;
- dispune ce anume acte mai trebuie efectuate în vederea completării
cercetării penale.

Prezentarea materialului de urmărire penală potrivit modificărilor aduse

de „mica reforma”

Prezentarea materialului de urmărire penal a este actul procesual

ce constă în chemarea învinuitului sau a inculpatului în faţa organului de
urmărire penala şi informarea lui cu privire la probele administrate, precum
şi la încadrarea juridică a faptei săvârşite, asigurându-i-se totodată
posibilitatea efectivă de a lua cunoştinţă nemijlocit de acestea; reprezintă
garanţie a dreptului la apărare în faza de urmărire penală fiind necesară
prezenţa personală a învinuitului sau inculpatului.

Potrivit Legii nr. 202/2010, procurorul poate dispune trimiterea în

judecată a învinuitului/inculpatului fără prezentarea materialului de
urmărire penală dacă:

i) învinuitul/inculpatul sau apărătorul său a lipsit în mod nejustificat la

chemarea organului de urmărire penală (inclusiv în situaţia în care lipsa
nejustificată este determinată de sustragerea învinuitul/inculpatului de la
urmărirea penală);

ii) învinuitul/inculpatul sau apărătorul său refuză în mod nejustificat să ia

cunoştinţă de materialul de urmărire penală;

iii) învinuitul/inculpatul este dispărut (nu este necesară declararea

dispariţiei pe cale judecătorească); dacă până la înaintarea dosarului la
procuror învinuitul/inculpatul se prezintă, este prins ori adus, se procedează
la prezentarea materialului de urmărire penală;
 Măsuri de natură a contribui la desfăşurarea cu celeritate a
urmăririi penale.

Legea nr. 202 /2010 cuprinde şi alte măsuri ce pot contribui la

accelerarea soluţionării cauzelor penale, dintre care enumerăm:

i) urmărirea penală poate fi efectuată cu caracter de continuitate şi în

situaţia în care învinuitul sau inculpatul este supus unor măsuri preventive
sau procesuale; legea prevede că în situaţiile în care, în cursul urmăririi
penale, dosarul cauzei este solicitat în acelaşi timp (nu este necesar ca
cererile să fie simultane, ci ca mai multe instanţe să solicite în acelaşi
interval de timp acelaşi dosar de urmărire penală) de instanţe diferite, ca
urmare a unor cereri formulate de către părţi (de pilda, în cazul în care mai
multe parţi formulează cereri de revocare, înlocuire sau încetare a măsurii
arestării preventive ce formează fiecare obiectul unui dosar, iar aceste
dosare sunt repartizate unor complete diferite), procurorul înaintează numai
copii numerotate şi certificate de grefa parchetului de pe toate actele
dosarului. Organul de urmărire penală păstrează originalul actelor
dosarului, în vederea continuării urmăririi penale.

În cazurile în care procurorul formulează în cursul urmăririi penale

propuneri sau cereri care sunt în competenţa de soluţionare a judecătorului
(de exemplu, propunere de arestare preventivă, de prelungire a arestării
preventive, de încuviinţare a interceptării şi înregistrării comunicaţiilor, a
accesului la un sistem informatic, a percheziţiei domiciliare etc.),
procurorul sau organul de cercetare penală va înainta originalul dosarului,
păstrând copii de pe toate actele dosarului, în vederea continuării urmăririi
penale (art. 205 alin. 2 [Link]., nemodificat prin Legea nr. 202/2010).

ii) accesul la bazele electronice de date; în vederea realizării procedurii de

citare, a comunicării actelor de procedură sau a aducerii cu mandat la
desfăşurarea procedurilor, procurorul are drept de acces direct la bazele
electronice de date deţinute de organele administraţiei de stat (de pildă,
Registrul Comerţului, Ministerul Finanţelor Publice, Administraţia
Naţională a Penitenciarelor, Serviciul de Evidenţă Informatizată a
Persoanei, Agenţia Naţională de Cadastru şi Publicitate Imobiliară etc.).
Pentru ca această măsura să fie eficientă a fost prevăzută obligaţia
organelor administraţiei publice care deţin baze electronice de date de a
colabora cu procurorul, în vederea asigurării accesului direct al acestuia la
informaţiile existente în bazele electronice de date. În acelaşi scop a fost
prevăzută obligaţia Ministerul Public de a încheia protocoale de colaborare
cu autorităţile şi instituţiile publice care deţin baze electronice de date,
pentru ca la momentul intrării în vigoare a "micii reforme" procurorii să
aibă acces la bazele electronice de date.

iii) posibilitatea organelor de urmărire penală de a dispune aducerea prin

constrângerea în temeiul unui mandat de aducere şi a martorului;

iv) ancheta socială în cazul expertizei psihiatrice a minorului. În vederea

întocmirii expertizei psihiatrice a minorului pentru a se stabili dacă acesta a
acţionat sau nu cu discernământ, autoritatea tutelară în a cărei rază
teritorială domiciliază minorul are obligaţia să efectueze ancheta socială la
cererea unităţii sanitare de specialitate care efectuează expertiza. Aceasta
dispoziţie are rolul de a înlătura blocajele existente în prezent în practica,
ca urmare a refuzului serviciilor de autoritate tutelara din cadrul primăriilor
de a colabora cu Institutul Naţional de Medicină Legala, care în vederea
efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice nu are nevoie decât de
realizarea unei anchete sociale, iar nu a unui referat de evaluare de către
Serviciile de Probaţiune.

v) posibilitatea procurorului de a desemna un reprezentant comun, avocat

din oficiu, în cauzele cu un număr mare de părţi vătămate, civile sau
responsabile civilmente.

Legea nr. 202/2010 a prevăzut că în cazul în care un număr mare

de persoane care nu au interese contrare s-au constituit parte civilă, acestea
pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în cadrul procesului
penal. În cazul în care părţile civile nu şi-au desemnat un reprezentant
comun, pentru buna desfăşurare a procesul penal, procurorul poate
desemna, prin rezoluţie motivată, un avocat din oficiu pentru a le
reprezenta interesele, în vederea efectuării cu celeritate a urmăririi penale.

Rezoluţia trebuie să fie comunicată pârtilor civile, care au

obligaţia de a încunoştinţa procurorul dacă sunt de acord sau refuză să fie
reprezentaţi prin avocatul desemnat din oficiu. În situaţia în care părţile
civile cărora li s-a comunicat de către procuror faptul că sunt reprezentate
de un avocat din oficiu, nu încunoştinţează parchetul cu privire la acordul
sau dezacordul lor referitor la reprezentarea prin avocat în cadrul procesului
penal, se va prezuma că acceptă această reprezentare. Dacă părţile civile
încunoştinţează pe procuror despre faptul că nu sunt de acord să fie
reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea actelor de procedură
se va face individual.

În situaţia în care prin fapta penală s-au adus vătămări unui număr
mare de parţi vătămate, constituite sau nu părţi civile, care nu au interese
contrarii, acestea pot desemna o persoană care să le reprezinte interesele în
cadrul procesului penal. În cazul în care părţile vătămate nu şi-au desemnat
un reprezentant comun, pentru buna desfăşurare a procesului penal,
procurorul poate desemna, prin rezoluţie motivată, un avocat din oficiu
pentru a le reprezenta interesele.

Legea nr. 202/2010 nu prevede în cazul părţilor vătămate, care nu

sunt constituite părţi civile, obligaţia de a de a încunoştinţa procurorul daca
sunt de acord sau refuză să fie reprezentanţi prin avocatul desemnat din
oficiu. Pentru identitate de raţiune, considerăm ca şi în cazul părţilor
vătămate este necesar ca rezoluţia procurorului prin care a fast desemnat un
reprezentant comun sa fie comunicată, iar în cazul în care acestea nu îşi
manifestă dezacordul cu privire reprezentarea lor prin intermediul
avocatului din oficiu se va prezuma ca acceptă această reprezentare. Tot
astfel, daca părţile vătămate încunoştinţează pe procuror despre faptul că nu
sunt de acord să fie reprezentate, citarea acestora precum şi comunicarea
actelor de procedură se va face individual.

Dovada mandatului se face prin depunerea delegaţiei de avocat din

oficiu.

Avocatul din oficiu trebuie să facă demersuri pentru a lua legătura cu

persoanele reprezentate şi să încunoştinţeze organele de urmărire penală
despre aceasta.

Toate actele de procedură comunicate avocatului din oficiu,

reprezentant al părţii vătămate sau civile, sau de care avocatul a luat
cunoştinţă sunt prezumate a fi cunoscute de persoanele reprezentate.

vi) posibilitatea aplicării unei amenzi judiciare părţii vătămate sau părţii
responsabile civilmente care lipseşte nejustificat de la chemarea organului
de urmărire penală, în cazul în care acesta din urmă a apreciata că
prezenţa acestor parţi este necesară pentru buna urmăririi penale

Alte modificări legislative referitoare la urmărire penală.

 i) în scopul corelării dispoziţiilor legale referitoare la prezentarea
materialului de urmărire penală s-a modificat art. 251 [Link].
prevăzându-se că: „Despre aducerea la îndeplinire a dispoziţiilor prevăzute
la art. 250 organul de urmărire penală (nu organul de cercetare penală)
întocmeşte proces-verbal, în care consemnează şi declaraţiile, cererile şi
răspunsurile inculpatului.”

ii) potrivit art. [Link]., astfel cum a fost modificat prin Legea
nr. 202/2010, „Mijloacele de probă prevăzute în prezenta secţiune (s.n.
interceptările şi înregistrările audio sau video) pot fi supuse expertizei la
cererea procurorului, a părţilor sau din oficiu."

- astfel, a fost lărgit cadrul expertizelor care se pot efectua cu privire la

interceptările şi înregistrările comunicaţiilor prevăzându-se posibilitatea ca
pe lângă expertiza tehnică (referitoare la mijloacele tehnice folosite pentru
efectuarea supravegherii tehnice) să fie efectuată şi expertiza criminalistică
a vocii şi vorbirii.

Reluarea urmăririi penale şi

Plângerea împotriva actelor şi
măsurilor de urmărire penală

Consideraţii preliminare
Instituţie procesuală complementară, cu caracter excepţional, care are ca
scop aducerea procesului penal pe linia de desfăşurare normală.
Reluarea urmăririi penale este posibilă în următoarele cazuri:
- încetarea cauzei de suspendare;
- restituirea cauzei de către instanţa de judecată în vederea refacerii
urmăririi;
- redeschiderea urmăririi penale.

Reluarea urmăririi penale după suspendare

Constatarea dispariţiei cauzei care a determinat suspendarea
urmăririi penale, respectiv însănătoşirea învinuitului sau inculpatului;
Organul de cercetare penală înaintează procurorului referatul cu
propunerea de reluare a urmăririi penale, actul medical prin care se constată
încetarea stării de boală şi dosarul cauzei;
Procurorul poate constata:
- încetarea cauzei de suspendare, caz în care va dispune prin ordonanţă
reluarea urmăririi penale şi restituirea dosarului la organul de cercetare
penal , 10 vederea continuării urmăririi penale, temporar întrerupte;
- menţinerea cauzei de suspendare, caz în care va dispune, prin
rezoluţie, restituirea cauzei la organul de cercetare penală, care va continua
să efectueze actele a căror îndeplinire nu este împiedicată de situaţia
învinuitului sau inculpatului.

Reluarea în caz de restituire a cauzei de către instanţa de judecată

Restituirea cauzei de către instanţa de judecată se va dispune în
vederea refacerii urmăririi penale, când se constată înainte de terminarea
cercetării judecătoreşti, că urmărirea penală s-a efectuat de un alt organ
decât cel competent;
Reluarea urmăririi penale se face în baza hotărârii prin care
instanţa a dispus restituirea, hotărâre care constituie actul de sesizare a
procurorului în vederea reluării urmăririi.

Reluarea în caz de redeschidere a urmăririi penale

Redeschiderea urmăririi penale se dispune în următoarele ipoteze:
- s-a dispus încetarea urmăririi penale şi ulterior se constată că nu a
existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri sau că a
dispărut împrejurarea pe care se întemeia încetarea urmăririi penale;
- s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală şi ulterior se constată că
nu a existat în fapt cazul care a determinat luarea acestei măsuri sau că a
dispărut împrejurarea pe care se întemeia scoaterea de sub urmărire penală;
- instanţa de judecată, potrivit arte 2781 C. proc. pen., admite plângerea
împotriva ordonanţei sau, după caz, a rezoluţiei procurorului de scoatere de
sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale ori de clasare;
Redeschiderea urmăririi penale se dispune de către procuror prin
ordonanţă sau de către instanţa de judecată prin sentinţă;
- organul de cercetare penală înaintează procurorului referatul cu
propunerea de reluare a urmăririi penale şi dosarul cauzei;
Procurorul poate constata:
- inexistenţa cazului sau dispariţia împrejurării pe care se întemeia
soluţia de netrimitere sau neurmărire, situaţie în care va dispune, prin
ordonanţă reluarea urmăririi penale prin redeschiderea acesteia şi
restituirea dosarul la organul de cercetare penală;
- existenţa cazului sau împrejurării pe care se întemeiază soluţia de
netrimitere sau neurmărire, situaţie în care va dispune prin rezoluţie,
menţinerea soluţiei pronunţate anterior.

Durata arestării inculpatului după reluare

În cazurile de reluare a urmăririi penale, termenul de 30 de zile curge:
- de la data luării acestei măsuri, pentru situaţiile în care reluarea
urmăririi se dispune după suspendare sau redeschidere;
- de la data pronunţării hotărârii, în cazul reluării în baza restituirii
cauzei de către instanţa de judecată şi inculpatul este arestat.

Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală

Consideraţii preliminare
Împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală pot face plângeri
părţile şi orice alte persoane, chiar străine de cauză, dacă prin măsurile şi
actele respective au adus o vătămare intereselor legitime ale acestora;
Obiectul plângerii poate fi o măsură sau un act intervenite în cursul
efectuării activităţii de urmărire penală, sau un act efectuat înainte de
începerea urmăririi penale şi anume, rezoluţia de a nu se începe urmărirea
penală
Se disting următoarele ipoteze:
- plângerea în fata procurorului împotriva actelor efectuate de organele
de cercetare penală;
- plângerea în fata procurorului împotriva actelor efectuate de procuror
sau în baza dispoziţiilor acestuia;
- plângerea în fata instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor
procurorului de netrimitere în judecată, ori împotriva dispoziţiei de
netrimitere în judecată cuprinsă în rechizitoriu.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală ale

organelor de cercetare penală
Se adresează procurorului care supraveghează activitatea organului
de cercetare;
Se poate depune direct la procuror sau la organul de cercetare
penală;
Reguli de procedură:
Introducerea plângerii nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii
sau a actului care formează obiectul plângerii;
Când plângerea a fost depusă la organul de cercetare penală, acesta
este obligat ca în termen de 48 de ore de la primirea ei să o înainteze
procurorului împreună cu explicaţiile sale, atunci când acestea sunt
necesare; dacă organul de cercetare penală nu a înaintat, în această situaţie,
explicaţiile necesare, în raport de obiectul plângerii, procurorul le va cere
oricând consideră că este nevoie;
Procurorul, primind plângerea, este obligat să o rezolve în termen
de cel mult 20 de zile şi să comunice de îndată persoanei care a făcut
plângerea modul în care a fost rezolvată.

Plângerea împotriva măsurilor şi actelor procurorului

Se poate face plângere împotriva actelor efectuate de procuror ori
actelor efectuate de organele de cercetare penală, pe baza dispoziţiilor date
de procuror;
Plângerea împotriva actelor procurorului se rezolvă de către
procurorul ierarhic superior;
Termenul de exercitare a dreptului de a face plângere: cât timp
dosarul se află la procuror, în timpul fazei de urmărire penală (prin
excepţie, împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale sau a
ordonanţei ori, după caz, rezoluţiei de scoatere de sub urmărire penală sau
încetare a urmăririi penale se poate face plângere în termen de 20 de zile de
la momentul comunicării acestor soluţii de către procuror).

Plângerea în fata instanţei împotriva rezoluţiilor sau a ordonanţelor

procurorului de netrimitere în judecată, ori a dispoziţiei de netrimitere
în judecată cuprinsă în rechizitoriu
Se poate uza de această instituţie în ipoteza respingerii de către
procuror a plângerii îndreptate împotriva actelor de urmărire penală;
Plângerea adresată direct instanţei de judecată împotriva rezoluţiei de
neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanţei ori, după caz, a rezoluţiei de
clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi
penale, dată de procuror, fără ca acestea să fie atacate, în prealabil ,
conform art. 278, la procurorul ierarhic superior, este inadmisibilă (I.C.C.J.,
S.U., Decizia nr. XIII din 21 noiembrie 2005);
Totuşi e de menţionat că noul text al art. 2781, dat prin Legea
356/2006, conţine un nou alineat, alin. (13), care prevede că plângerea
greşit îndreptată se trimite organului competent.
Termenul de exercitare: 20 de zile de la data comunicării de către
procuror a ordonanţei prin care a dispus asupra plângerii formulate, potrivit
art. 277 şi 278;
În cazul în care prim-procurorul parchetului sau, după caz, procurorul
general al parchetului de pe lângă Curtea de Apel, procurorul şef de secţie
al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ori procurorul
ierarhic superior nu a soluţionat plângerea în termenul prevăzut de art. 277,
termenul curge de la data expirării termenului iniţial de 20 de zile.
Instanţa competentă: instanţa căreia i-ar reveni competenţa de a
judeca în primă instanţă cauza;
Actele de urmărire penală care pot fi atacate în faţa instanţei de
judecată sunt:
- rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale;
- rezoluţia ori ordonanţa de clasare;
- rezoluţia ori ordonanţa de scoatere de sub urmărire penală;
- rezoluţia ori ordonanţa de încetare a urmăririi penale;
- dispoziţia de scoatere de sub urmărire penală ori de încetare a urmăririi
penale cuprinsă în rechizitoriu;
Reguli de procedură:
- judecătorul solicită trimiterea dosarului;
- parchetul va trimite dosarul în termen maxim de 5 zile de la
înregistrarea adresei instanţei de judecată;
- participarea procurorului este obligatorie;
- persoana care a făcut plângerea este citată; neprezentarea sa nu
împiedică soluţionarea cauzei, decât în ipoteza în care instanţa constată că
se impune prezenţa acesteia;
- persoana care a făcut plângerea şi reprezentantului parchetului sunt
audiate;
- termenul de soluţionare: cel mult 30 de zile de la primirea plângerii;
Soluţiile care pot fi pronunţate sunt:
- respingerea plângerii, prin sentinţă, ca tardivă sau inadmisibilă ori,
după caz, ca nefondată, menţinând rezoluţia sau ordonanţa atacată;
- admiterea plângerii, prin sentinţă, cu desfiinţarea rezoluţiei sau
ordonanţei atacate şi trimiterea cauzei la procuror în vederea începerii sau
redeschiderii urmăririi penale;
- judecătorul este obligat să arate motivele pentru care a trimis cauza
procurorului, indicând totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi
constatate şi prin care anume mijloace de probă;
- admiterea plângerii, prin încheiere, cu desfiinţarea rezoluţiei sau a
ordonanţei atacate şi reţinerea cauzei pentru judecarea cauzei, în complet
legal constituit, dispoziţiile privind judecata în primă instanţă aplicându-se
în mod corespunzător;
- judecătorul care, prin încheiere admite plângerea, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi reţine cauza spre judecare, apreciind ca
probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei, devine
incompatibil să soluţioneze fondul acesteia (I.C.C.J., S.U., Decizia nr. XV
din 22 mai 2006);
- nu este posibilă reţinerea cauzei spre judecare de către instanţă în
ipoteza în care obiect al plângerii îl constituie un act al procurorului de
netrimitere în judecată întemeiat exclusiv pe acte premergătoare; în această
situaţie, plângerea persoanei vătămate nu poate reprezenta act de sesizare a
instanţei de judecată; rezultă că plângerea persoanei vătămate poate avea
funcţia de act de sesizare a instanţei de judecată doar atunci când obiectul
plângerii îl reprezintă soluţiile procurorului de netrimitere în judecată
bazate pe probe administrate în cursul urmăririi penale (I.C.C.J., S.U.,
Decizia nr. XLVIII din 4 iunie 2007);
- hotărârile instanţei de judecată se comunică de îndată persoanei
interesate, în ipoteza în care aceasta nu a fost prezentă la judecată;
- sentinţele pronunţate în primele două ipoteze pot fi atacate cu recurs de
procuror sau de persoana care a sesizat instanţa de judecată.

Plângerea împotriva actelor şi măsurilor de urmărire penală potrivit

dispoziţiilor prevăzute în Legea 202/2010

Inadmisibilitatea unei noi plângeri pe cale ierarhică

În cursul urmăririi penale părţile sau orice persoană fizică sau

juridică al cărei interes legitim a fost vătămat sau este susceptibil de a fi
vătămat printr-un act al organelor de urmărire penală pot formula plângere
împotriva acestuia.
 Dacă plângerea vizează actele efectuate de procuror ori efectuate pe
baza dispoziţiilor date de acesta, competenţa de soluţionare aparţine prim-
procurorului parchetului (pentru actele procurorilor din subordinea sa),
procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel (pentru actele
procurorilor din cadrul curţii de apel), ori procurorului-şef de secţie din
cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (pentru
actele procurorilor din acest parchet); când măsurile sau actele sunt ale
prim procurorului ori ale Procurorului General al Parchetului de pe lângă
Curtea de Apel sau ale procurorului-şef de secţie al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori au fost efectuate sau luate pe baza
dispoziţiilor date de către aceştia plângerea se soluţionează de procurorul
ierarhic superior.

Prin Legea nr. 202/2010 s-a prevăzut că în situaţia în care

procurorul ierarhic superior respinge plângerea formulată împotriva unui
act sau unei măsuri de urmărire penală care nu conţine o soluţie de
neurmărire sau de netrimitere în judecată, rezoluţia/ordonanţa acestuia nu
mai poate fi atacată pe cale ierarhică. o plângere formulată împotriva
soluţiei de respingere dispuse de procurorul ierarhic superior va fi
respinsă ca inadmisibilă.

Alineatul (21) al art. 278, introdus prin "mica reforma", nu se

referă la cazurile în care plângerea vizează o soluţie de neurmărire sau de
netrimitere în judecată, iar procurorul ierarhic superior a respins plângerea.
În această ipoteză persoana vătămata, precum şi orice alte persoane ale
căror interese legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de
judecată în temeiul art. 2781 [Link]. În acest sens în jurisprudenţă s-a
arătat că împotriva soluţiilor de netrimitere în judecată se poate formula, în
condiţiile art. 278 [Link]., o singură plângere la procurorul ierarhic
superior, iar dacă aceasta este respinsă, persoana nemulţumită se poate
adresa numai instanţei de judecată şi nu .procurorului ierarhic superior
celui care a respins această plângere (I.C.C.J. Secţia penală, decizia nr.,
833 din 8 februarie 2006, [Link]).

Prin decizia nr.: 24/.1999 Curtea Constituţională a arătat ca: „(....)

procurorul, primind dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are
obligaţia, iar nu latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta
materialul de urmărire penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă
de către organul de cercetare penală, urmând a se aplica în mod
corespunzător dispoziţiile art.250-254 din Codul de procedură penală."

De asemenea, prin art. 278 alin. (21) [Link]. nu este afectată

dezlegarea în drept dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în
interesul legii prin decizia nr. 1/2009, potrivit căreia: "Organul judiciar
competent să soluţioneze plângerea împotriva rezoluţiei sau ordonanţei
prim-procurorului, prin care s-a infirmat rezoluţia sau ordonanţa
procurorului de netrimitere în judecată şi s-a dat aceeaşi ori altă soluţie de
netrimitere în judecată, pentru alte motive sau pentru unele dintre motivele
invocate de petent, este procurorul ierarhic superior. Numai în situaţia în
care, la rândul său, procurorul ierarhic superior, astfel sesizat, a respins
plângerea şi a menţinut soluţia prim-procurorului sau nu a soluţionat
plângerea în termenul legal prevăzut la art. 277 din Codul de procedură
penală, persoana vătămată, precum şi orice alte persoane ale căror interese
legitime sunt afectate se pot adresa cu plângere instanţei de judecată."
Această soluţie pronunţată în aplicarea dispoziţiilor art. 278 alin. (2) şi (3)
şi ale art. 2781 alin. (1) şi (2) teza a II- a [Link]. îşi păstrează
valabilitatea.

Eliminarea căilor de atac împotriva hotărârilor pronunţate în

temeiul art. 2781 [Link].

Instanţa sesizată cu o plângere formulată în temeiul art. 2781

[Link]. poate dispune una dintre următoarele soluţii:

i) respinge, prin sentinţă, plângerea ca tardivă, inadmisibilă sau

nefondată;

ii) ia act, prin sentinţa, de retragerea plângerii formulate;

iii) admite, prin sentinţa, plângerea, desfiinţează rezoluţia, ordonanţa

ori dispoziţia de netrimitere în judecată din rechizitoriu atacata şi trimite
cauza procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii urmăririi penale;

iv) admite, prin sentinţa, plângerea, desfiinţează actul atacat şi

schimbă temeiul soluţiei de netrimitere în judecată sau neurmărire reţinut
de procuror cu un alt temei prevăzut de art. 10 [Link].;

v) admite plângerea, desfiinţează actul de netrimitere în judecată atacat

şi când probele existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea cauzei
reţine cauza spre judecare; în aceasta situaţie instanţa se pronunţă prin
încheiere;

Potrivit Legii nr. 202/2010 hotărârile pronunţate de judecător sunt

definitive. Prin urmare, atât sentinţele pronunţate potrivit art. 2781 alin. (8)
lit. a) şi b) [Link]., dar şi încheierea pronunţată potrivit art. 2781 alin.
(8) lit. c) [Link]., nu sunt supuse niciunei căii de atac.

Fata de dispoziţiile art. XXIV din Legea nr. 202/2010, vom

distinge în legătura cu aplicarea în timp a noii legii următoarele ipoteze:

i) în situaţia în care instanţa a fost sesizata cu o plângere formulată în

temeiul art. 2781 [Link]., înainte de intrarea în vigoare a "micii
reforme", sentinţele pronunţate potrivit art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b)
[Link]., sunt supuse recursului, chiar dacă au fost " pronunţate după
intrarea în vigoare a legii noi;

Încheierea pronunţată ca urmare a admiterii plângerii şi reţinerii cauzei

spre judecare nu poate fi atacată nici separat şi nici odată cu fondul.

- în situaţia în care instanţa de control judiciar admite recursul şi trimite

cauza spre rejudecare, sentinţele pronunţate după rejudecare sunt definitive.

ii) dacă instanţa a fost sesizată cu o plângere formulată în temeiul

art. 2781 C. proc. pen., după intrarea în vigoare a "micii reforme",
sentinţele pronunţate potrivit art. 2781 alin. (8) lit. a) şi b) [Link]., sunt
definitive.

Trimiterea pe cale administrativă a plângerilor greşit îndreptate.

În vederea asigurării celerităţii procedurilor, instanţa în raza căreia a

fost depusă o plângere împotriva unei soluţii de neurmărire sau de
netrimitere în judecată, fără ca petentul să fi parcurs anterior procedura
internă, va dispune trimiterea pe cale administrativă a plângerii în vederea
soluţionării de procurorul ierarhic superior.

În situaţia în care plângerea împotriva unei soluţii de neurmărire

sau de netrimitere în judecată a fost depusă la o instanţă de judecată
necompetentă, va fi dispusa declinarea de competenţă.
 Rolul activ al grefierului în activitatea
de urmărire penală
Atribuţii, norme deontologice

Personalul auxiliar de specialitate

este subordonat ierarhic conducerii compartimentelor de activitate din care
face parte, primului grefier sau grefierului şef şi conducerii parchetului în
care funcţionează, respectiv procurorului şef de secţie.
Atribuţiile acestui personal sunt prevăzute sintetic în Regulamentul
de ordine interioară a parchetelor.
În afară de aceste atribuţii, are obligaţia de a îndeplini orice activitate
cuprinsă în fişa postului sau orice dispoziţie dată de conducătorul ierarhic.
Pe de altă parte, grefierii care participă la efectuarea actelor de urmărire
penală sunt obligaţi să efectueze toate consemnările despre desfăşurarea
acestora şi să îndeplinească orice alte însărcinări din dispoziţia şi sub
controlul procurorului repartizat pentru acea lucrare.

Principalele atribuţii, pe compartimente, stabilite în Regulamentul de

ordine interioară, sunt:

Grefierii de la cabinetul procurorului general, prim-adjunctului

procurorului general şi adjunctului procurorului general sunt asimilaţi
grefierilor şefi secţie şi au următoarele atribuţii :
a) primesc, verifică şi prezintă corespondenţa adresată procurorului
general, prim-adjunctului şi adjunctului procurorului general;
b) efectuează înregistrarea, completarea şi scăderea lucrărilor primite la
cabinet;
c) transmit de îndată lucrările, în baza condicii de expediţie, conform
rezoluţiei procurorului general, prim-adjunctului şi adjunctului procurorului
general la secţii, servicii, birouri şi alte compartimente ale Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie;
d) arhivează lucrările soluţionate, după ce au fost scăzute în registrul de
la cabinet;
e) din dispoziţia procurorului general, prim-adjunctului şi adjunctului
procurorului general, tehnoredactează lucrările repartizate;
f) asigură evidenţa folosirii şi păstrării în condiţii corespunzătoare a
ştampilelor, sigiliilor şi imprimatelor existente la cabinet;
g) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul general, prim-
adjunctul şi adjunctul procurorului general;
h) răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-g).

Grefierii şefi secţie, primii-grefieri şi grefierii şefi serviciu au

următoarele atribuţii:
a) organizează şi coordonează personalul auxiliar de specialitate din
subordine şi propun procurorului şef secţie sau, după caz, procurorului şef
serviciu măsuri de îmbunătăţire a activităţii acestuia;
b) primesc corespondenţa adresată secţiei sau serviciului, o verifică şi o
prezintă procurorului şef secţie sau, după caz, procurorului şef serviciu;
c) conform rezoluţiei procurorului şef secţie sau, după caz, procurorului
şef serviciu, predau lucrările repartizate personalului, pe condică de lucrări,
pe bază de semnătură;
d) din dispoziţia procurorului şef secţie sau, după caz, a procurorului
şef serviciu, înregistrează lucrările în registrele secţiei sau ale serviciului;
e) ţin la zi evidenţa lucrărilor cu termene de soluţionare şi informează
procurorul şef secţie sau, după caz, procurorul şef serviciu asupra
respectării acestora;
f) certifică, la sfârşitul anului calendaristic, închiderea registrelor
existente în grefă, consemnând numărul înregistrărilor şi numărul filelor
folosite;
g) asigură culegerea şi înregistrarea la timp a datelor statistice, ţinând la
zi evidenţele primare şi desfăşurătoarele statistice tipizate;
h) verifică corespondenţa pregătită pentru expediere, luând măsuri de
efectuare a acestor operaţiuni de îndată;
i) verifică modul de respectare a dispoziţiilor privind activitatea de
primire, înregistrare, expediere şi arhivare a lucrărilor de către personalul
din subordine;
j) asigură utilizarea eficientă şi păstrarea în condiţii optime a registrelor,
condicilor, imprimatelor şi a altor materiale existente în grefa secţiei şi a
serviciului;
k) verifică necesarul de registre, condici, imprimate, aparatură, mobilier
sau de alte materiale pentru secţie ori serviciu şi propun procurorului şef
secţie sau, după caz, procurorului şef serviciu dotarea corespunzătoare cu
astfel de bunuri;
l) repartizează personalului auxiliar de specialitate din subordine
lucrările pentru dactilografiere sau tehnoredactare;
m) verifică şi predau la arhivă lucrările cu termen expirat, conform
Nomenclatorului arhivistic;
n) asigură evidenţa, folosirea şi păstrarea ştampilelor şi a sigiliilor
secţiei sau serviciului, conform prevederilor legale;
o) ţin la zi evidenţa personalului la locul de muncă, completând condica
de prezenţă, şi iau măsuri pentru întocmirea foii lunare de prezenţă, în
vederea plăţii drepturilor salariale;
p) îndeplinesc orice alte atribuţii dispuse de procurorul şef secţie sau,
după caz, de procurorul şef serviciu;
q) răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-p).

Grefierii au următoarele atribuţii:

a) primesc de la grefierul şef secţie sau de la grefierul şef serviciu

lucrările repartizate prin rezoluţie de procurorul şef secţie ori de procurorul
şef serviciu şi le înregistrează în registrele secţiei sau ale serviciului;
b) înregistrează lucrările în registrele de evidenţă, precum şi în alte
evidenţe;
c) răspund de exactitatea datelor înscrise în registre, pe care le
completează zilnic, conform rubricaţiei;
d) scad lucrările soluţionate în registre şi, după caz, iau măsuri de
expediere sau arhivare a acestora;
e) dactilografiază sau tehnoredactează lucrările repartizate de grefierul
şef secţie sau de grefierul şef serviciu;
f) întreţin în condiţii corespunzătoare calculatorul sau maşina de scris;
g) exercită orice alte atribuţii dispuse de grefierul şef secţie sau de
grefierul şef serviciu ori de procurorul şef secţie sau de procurorul şef
serviciu;
h) răspund pentru îndeplinirea atribuţiilor prevăzute la lit. a)-g).

În exercitarea atribuţiilor prevăzute la alin. (1), (2) şi (3), grefierii au

obligaţia de a păstra secretul profesional şi confidenţialitatea lucrărilor.
În domeniul justiţiei, în primul rând, a fost reglementat Codul
deontologic al magistraţilor prin Hotărârea Consiliului Superior al
Magistraturii 144/2005, publicat în Monitorul Oficial 382/06.05.2005,
ulterior abrogat prin adoptarea unui nou Cod deontologic al judecătorilor şi
procurorilor, prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii
328/24.08.2005, publicat în Monitorul Oficial 815/08.09.2005, având în
vedere necesitatea de a le asigura acestora o poziţie morală care să le dea
autoritatea de a urmări penal, a judeca şi pedepsi.
În al doilea rând, a fost adoptat Codul deontologic al personalului
auxiliar de specialitate de al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe
lângă acestea, prin decizia 144/2005 din data de 26 aprilie 2005 a
Consiliului Superior al Magistraturii, publicat în Monitorul Oficial 382/6
mai 2005, având în vedere faptul că activitatea concretă desfăşurată de
personalul auxiliar îl pune în situaţii de vulnerabilitate şi îl poate expune la
riscuri profesionale dacă nu acţionează conform cu standarde de conduită
stabilite, pentru protejarea prestigiului justiţiei.
Aşa cum stabileşte articolul 1 din Legea 567/9 decembrie 2004, în
înfăptuirea actului de justiţie, munca personalului auxiliar de
specialitate constituie un sprijin pentru magistraţi, iar competenţa şi
îndeplinirea corectă a sarcinilor ce revin acestei categorii de personal
joacă un rol important în buna desfăşurare a întregii activităţi a
instanţelor judecătoreşti şi a parchetelor de pe lângă acestea.
Prin similitudine cu reglementările care îi privesc pe magistraţi,
pentru personalul auxiliar au fost înscrise ca idei cadru a activităţii
desfăşurate principiile fundamentale care fac funcţionabilă justiţia într-un
stat de drept.
Este astfel subliniată implicarea directă a grefierului în realizarea
actului de justiţie, precum şi faptul că atitudinea personalului auxiliar, care
beneficiază de contactul direct cu justiţiabilii, este de natură să influenţeze
percepţia asupra modului în care se realizează justiţia.

Normele de bază ale conduitei personalului auxiliar

- Apărarea prestigiului justiţiei
- Exercitarea cu profesionalism a atribuţiilor de serviciu
- Păstrarea confidenţialităţii
- Imparţialitatea
- Abuzul în funcţie şi conflictul de interese
- Atitudinea în profesie şi în afara acesteia

Înregistrarea dosarelor penale.

Instituirea numărului unic.
În faza de urmărire penală, orice plângere, sesizare sau denunţ se
înregistrează în evidenţa cauzelor penale, atribuindu-se număr unic în
conformitate cu prevederile Ordinului comun nr. 10/2004, emis de
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Înregistrarea dosarelor în evidenţa cauzelor penale se face în
registrul R 2, în sistem partidă, în sensul că după atribuirea numărului unic,
până la soluţionarea cauzei, toate menţiunile privind circuitul dosarului
între unităţile de parchet şi unităţile poliţiei judiciare se înregistrează în
partida numărului acordat iniţia.
 Aşadar, toate adresele, solicitările către diverse instituţii, revenirile
acestor solicitări, dispunerea constatărilor sau expertizelor etc., poartă
numărul iniţial de înregistrare al dosarului penal şi se operează ca atare în
registrul R 2.
În registrul R 2 este prevăzută rubricaţia ce trebuie completată după
acordarea numărului unic oricărui dosar penal, după cu urmează :
- numărul dosarului şi data înregistrării;
- numele procurorului care supraveghează sau efectuează urmărirea
penală;
- cine a făcut sesizarea şi data sesizării – obiectul pe scurt al cauzei,
încadrarea juridică şi data săvârşirii faptei;
- numele şi prenumele făptuitorului, iar pentru minorii şi tinerii
între 18-20 ani se va menţiona şi data naşterii;
- date despre partea vătămată/civilă (sex, relaţia victimei cu
autorul) precum şi paguba reclamată;
- organul întâi sesizat şi data sesizării acestuia;
- data începerii urmăririi penale;
- data punerii în mişcare a acţiunii penale;
- data arestării preventive;
- activitatea de urmărire penală proprie sau de supraveghere
(participare la cercetări, dispoziţii date de procuror, infirmări, redeschidere,
restituiri la organele de cercetare penală);
- propunerea de soluţionare a organelor de cercetare a organelor
poliţiei judiciare pentru fiecare făptuitor, învinuit/inculpat;
- soluţia dispusă de procuror şi data :
- rechizitoriu, încadrare juridică, pagubă reţinută;
- neurmărirea penală şi temeiul juridic;
- măsuri în scop de prevenire (sesizări, măsuri de ocrotire);
- corespondenţa (data expedierii/ intrării, cui s-a expediat, obiectul
corespondenţei).
Toate menţiunile de la atribuirea numărului unic până la soluţionarea
cauzei, sunt efectuate, pe baza rezoluţiei conducătorului unităţii de parchet,
de către primul grefier iar în lipsa acestuia de grefierul desemnat în acest
sens.

Organizarea activităţii personalului auxiliar este reglementată prin

Ordinul nr. 2850/C/ 25 octombrie 2004 al Ministerului Justiţiei pentru
aprobarea Regulamentului de ordine interioară a parchetului, publicat în
Monitorul Oficial nr.1087/23 noiembrie 2004.
 Pentru asigurarea evidenţei unitare a activităţii de urmărire penală şi
a aplicării prevederilor art. 218 alin.1 şi 2 din Codul de procedură penală, s-
a dispus de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
instituirea numărului unic.
Numărul unic este numărul atribuit iniţial de unitatea de parchet din
registrul de evidenţă propriu, pentru înregistrarea fiecărei sesizări cu
caracter penal.
Numărul unic se atribuie atât sesizărilor primite direct de unităţile de
parchet cât şi celor primite de organele de poliţie din raza de competenţă şi
comunicate parchetului, conform prevederilor art. 218 alin1şi 2 din Codul
de Procedură Penală.
După ce au fost sesizate într-unul din modurile arătate în art.221 alin
1 din Codul de Procedură Penală, organele de poliţie vor încunoştinţa de
îndată în scris, parchetele care le supraveghează activitatea, despre
infracţiunile de care au luat cunoştinţă, anexând şi actul de sesizare.
Unităţile de parchet vor înregistra şi lua în supraveghere toate
sesizările, atribuindu-le de îndată numărul, care va fi înscris pe actul de
sesizare.
Numărul unic se va păstra atât în cazul restituirii dosarelor pentru
completarea cercetărilor dispuse de procuror, cât şi în situaţia restituirii
dosarelor de către instanţele de judecată, pentru aceleaşi motive.
La soluţionarea dosarului, se închide poziţia.
În cazul declinărilor de competenţă care se vor dispune exclusiv de
către procuror, unităţile de parchet care primesc dosarul îi vor atribui un
nou număr unic, din propriul registru de evidenţă.
În mod similar se va proceda în cazurile în care procurorul dispune
preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior,
conform art. 217 alin 2 din Codul de Procedură Penală.
În aceste situaţii, noul număr unic se va înscrie în spaţiul special
rezervat, sub numărul unic iniţial.
În situaţiile în care se impune disjungerea cauzei potrivit art. 38 din
Codul de Procedură Penală, această măsură se va dispune exclusiv de către
procuror prin ordonanţă, sau după caz prin rechizitoriu.
Dosarului disjuns i se va atribui un nou număr unic de către unitatea
de parchet care a dispus măsura, iar acest număr va fi înscris în fişa tip de
către organele de poliţie la primirea dosarului.
 Acte procesuale şi procedurale comune
Acte procesuale şi procedurale

1. Distincţia dintre actele procesuale şi actele procedurale.

Actele procesuale sunt activităţi, manifestări de voinţă prin care organele
judiciare şi persoanele care participă în procesul penal îşi exercită
drepturile, prerogativele şi facultăţile.
Actul procedural este mijlocul prin care se aduce la îndeplinire
sarcina ce decurge din actele şi măsurile procesuale luate în cursul
procesului penal.
Actele procedurale au fost definite ca mijloace prevăzute de legea
procesuală penală prin care se exercită un drept sau se îndeplineşte o
dispoziţie procedurală în cadrul procesului penal. Ele îmbracă forma
prevăzută de lege şi se desfăşoară într-o anumită ordine şi de multe ori la
anumite termene, de asemenea fixate de lege.
Actele procedurale sunt de obicei consemnate într-un document
procesual. Uneori însăşi legea impune consemnarea actului procesual într-
un înscris.
Consemnarea actelor procedurale în scris se justifică prin:
- excluderea contestării ulterioare a existenţei sau
conţinutului actelor;
- realizarea corespunzătoare a activităţii de supraveghere şi
control asupra actelor;
- motivarea se face cu atenţie sporită şi poate fi cunoscută.
Actele organelor judiciare sunt, de regulă, acte de dispoziţie prin care
se realizează activităţi sau măsuri procesuale.

Constituie acte procesuale:

- dispunerea începerii urmăririi penale;
- punerea în mişcare a acţiunii penale;
- încetarea urmăririi penale;
- luarea măsurilor preventive sau de asigurare;
- dispunerea administrării unor probe;
- chemarea unei persoane în faţa organului judiciar.
 În toate aceste cazuri, actul de dispoziţie emană de la un organ
judiciar.
Persoanele care participă în procesul penal pot întocmi, la rândul lor,
acte procesuale:
- introducerea unei plângeri prealabile;
- constituirea de parte vătămată sau parte civila;
- intervenţia părţii responsabile civilmente;
- propunerea administrării de probe;
- declararea apelului, recursului.
În cadrul procesului penal, fiecare act procesual este realizat prin
intermediul unui anumit act procedural.
De exemplu, arestarea inculpatului se dispune printr-un act procesual
care poate fi: o încheiere a instanţei, o sentinţă sau o decizie.
Punerea în executare a acestui act procesual se face prin intermediul
unui act procedural, şi anume mandatul de arestare.
Uneori, atât actul procesual, cât şi actul procedural poartă aceeaşi
denumire, astfel: actul procesual prin care instanţa soluţionează cauza
penală este o hotărâre şi tot hotărâre se cheamă şi înscrisul în care este
consemnată soluţia dată de către completul de judecată. De asemenea, prin
citaţie se înţelege atât actul de chemare a unei persoane în faţa organului
judiciar, cât şi înscrisul prin care se face chemarea.
Majoritatea actelor procedurale provin de la organele judiciare care
îşi desfăşoară activitatea în procesul penal.
Ca exemplu de acte procedurale efectuate de către parţi pot fi
menţionate:
- predarea unui obiect sau înscris ce constituie mijloc de
probă (art.97 C. proc. pen.);
- redactarea de către expert a unui raport (art.122 C. proc.
pen.);
- activitatea de traducere realizată de către interpret (art.128
C. proc. pen.);
- depunerea unor concluzii scrise de către părţi după
închiderea dezbaterilor (art.342 C. proc. pen.).
Actele procesuale pot fi efectuate şi de alte organe decât cele care au
dispus actele sau masurile procesuale.
Aceasta împrejurare este expres prevăzută de către lege. De exemplu,
instanţa poate dispune cu ocazia judecăţii efectuarea unei percheziţii, o
asemenea manifestare de voinţă constituind un act procesual.
 Efectuarea percheziţiei nu o va realiza instanţa, ci va comunica
dispoziţia procurorului în vederea realizării actului procesual (art.102 alin.2
C. proc. pen.).
Există o singura excepţie, instanţa poate proceda la efectuarea
percheziţiei cu ocazia unei cercetări locale (art.102 alin.1 C. proc. pen.).
Actele procedurale au un conţinut şi o formă.
Manifestarea exterioară trebuie sa fie autorizată şi reglementată de
către lege şi urmează să parvină de la subiectul îndrituit. Manifestarea în
sine, unită cu aptitudinea legală a celui ce o îndeplineşte, formează
conţinutul actului procedural.
Codul de procedură penală utilizează cele doua noţiuni în numeroase
dispoziţii:
- din art.182 C. proc. pen. reiese că în afară de citare mai sunt
şi alte acte procedurale care se comunică celor interesaţi potrivit aceleaşi
proceduri;
- în art.189 se face referire la acoperirea cheltuielilor de
procedură;
- din redactarea art.132 C. proc. pen. privitor la comisiile
rogatorii rezultă că ascultarea unui martor, cercetarea la faţa locului,
ridicarea de obiecte, efectuarea unei percheziţii constituie acte procedurale;
din aceeaşi normă se desprinde şi diferenţierea netă între actele procedurale
şi cele procesuale a căror îndeplinire pe calea comisiei rogatorii este
interzisă.
Dosarele penale sunt constituite din înscrisuri judiciare în care se
constată existenţa actelor procesuale şi procedurale ca manifestări de voinţă
ale organelor judiciare şi ale parţilor legate de rezolvarea cauzelor penale.
Astfel, în cazul încuviinţării probelor de către instanţă, în dosar va fi
consemnat acest fapt în încheierea de şedinţă, iar actul procedural va consta
în ascultarea martorilor încuviinţaţi, înscrisurile judiciare fiind declaraţiile
martorilor.
În cazul unei percheziţii domiciliare, înscrisul doveditor al actului
procesual îl constituie autorizaţia instanţei (sau consimţământul scris al
persoanei la care s-a efectuat percheziţia), iar procesul-verbal de efectuare a
percheziţiei este înscrisul care atestă actul procedural.

§2. Clasificarea actelor procesuale şi procedurale comune.

2.1. Acte comune şi acte speciale.
Prima categorie cuprinde acte care pot fi îndeplinite sau efectuate în
orice fază a procesului penal şi în legătură cu oricare instituţie procesuală
mai însemnată având un caracter general; spre deosebire de aceasta, actele
speciale sunt cantonate la anumite momente sau instituţii ale procesului.
În partea generală a codului există o reglementare generică a actelor
procedurale cele mai frecvente şi comune întregului proces.
Ea este aplicabilă în măsura în care partea specială nu dispune altfel,
respectiv actele procedurale nu sunt reglementate în mod tipic în legătură
cu diverse instituţii ale părţii speciale.

2.2. Acte oficiale şi acte neoficiale.

Criteriul de clasificare are în vedere subiecţii procesuali care
îndeplinesc sau efectuează actele.
Actele efectuate de organele judiciare au un caracter oficial.
Actele efectuate de către părţi şi celelalte persoane care participă în
procesul penal au caracterul unor acte neoficiale.

2.3. Acte obligatorii şi acte facultative.

Sunt acte obligatorii acelea pe care subiecţii au obligaţia a le realiza
în vederea promovării procesului penal.
Actele obligatorii sunt efectuate de organele judiciare, subiecţii
neoficiali având, de regulă, dreptul şi nu obligaţia îndeplinirii unor
activităţi.
Sunt acte facultative: constituirea sau intervenţia în cauză în calitate
de parte, sesizarea organului de urmărire penală prin plângere sau denunţ,
folosirea unui interpret de către cel care nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară procesul, formularea unei cereri de recuzare, folosirea căilor de
atac.

2.4. Acte materiale, acte orale şi acte scrise.

Modul concret de realizare a actelor poate constitui un criteriu de
clasificare a acestora.
Numeroase acte procedurale sau procesuale se pot realiza prin
efectuarea materială a unor activităţi reglementate de lege, motiv pentru
care acestea se şi numesc acte materiale sau faptice.
Actele de decizie ale organelor judiciare nu pot avea decât forma
scrisa.
 Aceasta este valabil atât pentru rezoluţiile şi ordonanţele
procurorului ori ale organului de urmărire penală, cât şi pentru încheierile,
sentinţele şi deciziile instanţei.
Există şi acte procedurale care se pot manifesta în formă orală.
Ascultarea parţilor ori a martorilor, formularea de concluzii în cadrul
dezbaterilor, confruntarea şi alte asemenea acte produc consecinţe dacă se
realizează oral.
Formei orale îi poate corespunde în paralel şi forma scrisă, actul
producând aceleaşi consecinţe, iar modul de realizare depinzând de voinţa
celui care îndeplineşte actul.

Acte procedurale
[Link]
Cea mai mare parte a activităţii procesuale se promovează prin
cereri.
În partea generală a Codului de procedură penală nu este
reglementată forma şi conţinutul cererii ca act comun de procedură.
Cererile se adresează organelor judiciare pentru a le determina să
recunoască un drept, să satisfacă o pretenţie să efectueze, în general un act
procesual sau procedural.
Cererea trebuie să cuprindă:
- solicitantul;
- organul judiciar solicitat;
- obiectul (pretenţia valorificată);
- motivarea (precizarea temeiului sau interesului care o
legitimează).
Persoana care formulează cererea (solicitantul) trebuie să fie titularul
dreptului ce se încearcă a fi valorificat.
În anumite situaţii, legiuitorul a recunoscut şi altor persoane dreptul
de a formula cereri, acestea fiind reprezentanţii, succesorii ori substituiţii
procesuali.
Când se formulează o cerere cu caracter strict personal,
reprezentantul trebuie sa fie împuternicit printr-o procură notarială specială.
Astfel, art.369 C. proc. pen. prevede că până la închiderea
dezbaterilor la instanţa de apel, oricare dintre părţi îşi poate retrage apelul
declarat. Retragerea trebuie făcută personal de parte sau prin mandatar
special.
 Cererea se adresează organului judiciar competent să o soluţioneze
potrivit prevederilor legale.
Art.285 C. proc. pen. reglementează şi situaţia în care plângerea
prealabilă a fost greşit îndreptată la organul de urmărire penală sau la
instanţa de judecată care are obligaţia să o trimită organului competent.
Lipsa temeiurilor de drept ale cererii, ca şi indicarea greşita a
acestora, nu lipsesc de eficienţă juridică actul procedural. Organele
judiciare au obligaţia să clarifice cererea formulată în raport de voinţa reala
exprimată în cuprinsul actului.
Cererea poate îmbracă forma scrisă sau orală.
În cazul în care a fost formulată oral, cererea se consemnează de
către organul administrativ sau judiciar într-un proces verbal ori în
încheierea de şedinţă.
Codul de procedură penală prevede mai multe situaţii în care se pot
formula cereri:
- la judecata în primă instanţă, părţile sau procurorul pot
formula cereri prin care se solicită administrarea unor mijloace de probă
(art.67 alin.2, art.320 alin.2), se recuză grefierul, judecătorul, expertul,
interpretul (art.46 – art.54 C. proc. pen.);
- art.56-57 C. proc. pen. reglementează procedura cererii de
strămutare;
- potrivit art.16 alin.1 C. proc. pen., introducerea în procesul
penal a persoanei responsabile civilmente se face la cerere sau din oficiu;
- în cazul masurilor preventive, înlocuirea sau revocarea
acestora se face din oficiu sau la cerere (art.139 alin.2 C. proc. pen.);
- pentru situaţii particulare, legiuitorul a reglementat
minuţios conţinutul unor cereri: cererea de contestaţie în anulare (art.387 C.
proc. pen.); cererea de revizuire (art.397 C. proc. pen.); cererea de
reabilitare (art.495 C. proc. pen.); etc.
Efectele pe care le produc cererile depind de obiect şi momentul
procesual în care sunt formulate.
Cererea prin care se solicită acordarea unui nou termen de judecată
pentru pregătirea apărării determina numai o amânare a judecăţii, fără a
modifica în vreun fel cadrul procesual. În cazul cererii de apel sau recurs
efectul este diferit întrucât este amânată rămânerea definitivă a hotărârii,
producându-se un efect dilatoriu.
Când partea îndreptăţită îşi retrage plângerea ori declară că a
intervenit împăcarea, se dispune încetarea procesului penal.
 2. Citaţia.
Citarea reprezintă instituţia prin intermediul căreia organele judiciare
asigură prezenţa părţilor sau a altor persoane la activitatea procesuală.
distincţia dintre citare/încunoştinţare
- prezenţa părţilor sau a altor persoane poate fi asigurată şi prin
intermediul încunoştinţării:
- încunoştinţarea părţilor despre efectuarea cercetării la faţa locului (art.
129 alin. (2) C. proc. pen.);
- încunoştinţarea despre introducerea şi termenul fixat pentru soluţionarea
cererii de strămutare (art. 58 alin. (1) C. proc. pen.);
- neprezentarea în cazul încunoştinţării nu este sancţionată de lege, pe
când neprezentarea în urma citării poate determina aplicarea unei amenzi
sau aducerea silită;
Citaţia este actul procedural prin care persoanele sunt chemate în faţa
organului judiciar.
Sediul materiei se afla în Titlul V, Cap. II din Partea Generală a
Codului de procedură penală, art.175-181. aceste dispoziţii se completează
cu alte prevederi ce reglementează citarea parţilor la judecata în fond, în
cadrul cailor de atac ori al procedurilor speciale.
Prin citarea parţilor pe tot parcursul procesului penal se asigură
respectarea unor principii fundamentale care vizează dreptul la apărare şi
contradictorialitatea.
Actul procedural care este citaţia se realizează în baza unei dispoziţii
a organului judiciar care constituie actul procesual.
Prin dispoziţia de citare se naşte un raport juridic de natură
procesuală între organul judiciar şi persoana citată. Citaţia are caracterul
unui ordin al organului judiciar care naşte pentru persoana chemată
obligaţia de a se prezenta.

2.1. Elementele citaţiei

Citaţia are două elemente esenţiale: chemarea şi sancţiunea.
Chemarea se referă la înştiinţarea persoanei asupra organului judiciar în
faţa căruia trebuie să se prezinte, cu indicarea locului, datei, orei şi a
calităţii în care urmează să se prezinte.
Sancţiunea este constrângerea prevăzută de lege pentru situaţia în care
persoana chemată nu se prezintă:
- amenda judiciară (art.198 C. proc. pen.);
- aducerea silită;
- îndeplinirea actului procesual în lipsa celui citat
- încetarea procesului penal, pentru lipsa nejustificată a părţii
vătămate la doua termene consecutive în faţa primei instanţe (art.284/1 C.
proc. pen.).
Citaţia este scrisă dar chemarea se poate face şi prin nota telefonică sau
telegrafică (art.175 C. proc. pen.).
Citaţia este individuală, nechemându-se prin acelaşi act mai multe
persoane.
Dispoziţia asigură luarea la cunoştinţă a chemării de către fiecare
persoană citata precum şi constatarea şi verificarea ulterioară a acestei
împrejurări.

2.2. Conţinutul citaţiei

Conţinutul citaţiei este stabilit de art.176 C. proc. pen.:
a)denumirea organului emitent, sediul acestuia, data emiterii şi
numărul dosarului;
b)numele celui citat, calitatea sa procesuală şi indicarea obiectului
cauzei;
c)adresa celui citat, cu indicarea elementelor de identificare precisă
(strada, număr, apartament);
d)locul şi timpul exact al înfăţişării (ora, ziua, luna, anul), invitarea
celui citat să se prezinte şi arătarea consecinţelor legale în caz de
neprezentare.
e) că partea citată are dreptul la un apărător cu care să se prezinte
la termenul fixat;
f) că potrivit art.171 alin. 2 şi 3 apărarea este obligatorie, iar în
cazul în care partea nu îşi alege un apărător, cu care să se prezinte la
termenul fixat, i se va desemna un apărător din oficiu;
g) că partea citată poate, în vederea exercitării dreptului la
apărare, să consulte dosarul aflat la arhiva instanţei.
În citaţie se menţionează orice alte date necesare pentru stabilirea
adresei celui citat.
Citaţia se semnează de cel care o emite.

2.3. Locul citării

Art.177 C. proc. pen. reglementează minuţios locul unde urmează a
se trimite citaţia, având în vedere multiplele situaţii concrete posibile.
 Regula generală este că citaţia se face la adresa unde locuieşte cel
chemat.
Când inculpatul şi-a indicat adresa în declaraţiile date în cursul
procesului penal, el urmează a fi citat la acea adresă, chiar daca între timp a
părăsit localitatea fără a se şti locul unde se află în momentul citării.
Procedura de citare se consideră îndeplinită dacă citarea s-a făcut la
adresa indicată de partea vătămată şi de către inculpat.
În asemenea situaţie, organul judiciar nu poate face aplicarea art.177
alin.4 citând pe învinuit sau inculpat prin afişare la sediul primăriei în a
cărei rază teritorială s-a săvârşit infracţiunea, citarea fiind legală numai la
adresa indicată de parte.
În cursul procesului penal, persoanele pot indica şi altă adresă decât
cea a locuinţei, citarea făcându-se la locul indicat.
În principiu, orice schimbare de adresă în cursul procesului trebuie
adusă la cunoştinţa organului judiciar, citarea la noua adresă se face numai
dacă această obligaţie a fost îndeplinită.
Totuşi, se va ţine seama din oficiu de schimbarea de adresă dacă
aceasta rezultă din cercetările făcute în condiţiile art.180 C. proc. pen.
Omisiunea inculpatului de a încunoştinţa instanţa despre schimbarea de
domiciliu nu exclude obligaţia instanţei de a-l cita la noul domiciliu, despre
care a fost încunoştinţată de organele însărcinate cu înmânarea citaţiei.
Dacă adresa persoanei citate nu este cunoscută, citarea se face la
locul de muncă, prin serviciul de personal al unităţii.
Dispoziţia prezintă o garanţie a ajungerii actului la persoana indicată.
Lăsarea citaţiei la poarta unităţii sau afişarea ei la locul de muncă nu
asigură suficient primirea efectivă şi a fost considerată ca o nesatisfacere a
cerinţelor legale.
În cazul necunoaşterii adresei locuinţei sau a locului de muncă,
citaţia se afişează la sediul Consiliului Local în raza căreia s-a săvârşit
infracţiunea. Orice citare la un alt loc, cum ar fi de exemplu locul de
naştere al inculpatului, este nelegală.
Daca locul săvârşirii infracţiunii este multiplu, citarea se face prin
afişare la acel Consiliu Local în raza căruia se află organul care efectuează
urmărirea penală.
Persoanele citate pot fi în anumite situaţii speciale:
1. Bolnavii se citează prin administraţia unităţii sanitare în care
sunt internaţi;
2. Deţinuţii se citează prin administraţia locului de deţinere;
3. Militarii se citează la unitatea din care fac parte, prin
comandantul acesteia;
4. Cei care locuiesc în străinătate se citează potrivit normelor de
drept internaţional penal aplicabile în relaţia cu statul solicitat, în
condiţiile legii. În absenţa unei asemenea norme sau în cazul în care
instrumentul juridic internaţional aplicabil o permite, citarea se face prin
scrisoare recomandată. În acest caz, avizul de primire a scrisorii
recomandate, semnat de destinatar, sau refuzul de primire a acesteia ţine
loc de dovadă a îndeplinirii procedurii de citare.
La stabilirea termenului pentru înfăţişarea învinuitului sau
inculpatului aflat în străinătate, se ţine seama de normele internaţionale
aplicabile în relaţia cu statul pe teritoriul căruia se află învinuitul sau
inculpatul, iar în lipsa unor asemenea norme, de necesitatea ca citaţia în
vederea înfăţişării să fie primită cel mai târziu cu 40 de zile înainte de
ziua stabilită pentru înfăţişare.
5. Dacă inculpatul a plecat din ţară fără a comunica adresa din
străinătate, citarea se face la ultimul domiciliu din ţară.
Organizaţiile prevăzute în art.145 C. pen. se citează la sediul acestora
prin predarea actului la registratura sau funcţionarului însărcinat cu
primirea corespondenţei.

Înmânarea citaţiei (art.178 C. proc. pen.)

Citaţia se înmânează, de regulă, celui citat, acesta semnează dovada
de primire care se înaintează organului emitent. Dovada cuprinde
menţiunile prevăzute în art.181 C. proc. pen. numărul dosarului, denumirea
organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia, numele,
prenumele şi calitatea persoanei citate, precum şi data pentru care este
citată. De asemenea, trebuie să cuprindă data înmânării citaţiei, numele,
prenumele, calitatea şi semnătura celui ce înmânează citaţia, certificarea de
către acesta a identităţii şi semnăturii persoanei căreia i s-a înmânat citaţia,
precum şi arătarea calităţii acesteia.
Ori de câte ori cu prilejul predării sau afişării unei citaţii se încheie
un proces-verbal, acesta va cuprinde în mod corespunzător şi menţiunile
arătate în alineatul precedent.
Daca persoana nu vrea să primească citaţia, sau primind-o nu voieşte
ori nu poate să semneze dovada, agentul încheie un proces-verbal, pe care
îl înaintează organului emitent. În caz de refuzare a primirii citaţiei, aceasta
se afişează pe uşa locuinţei persoanei citate (art.178).
 Când persoana este citată prin serviciul de personal, prin
administraţia locului de deţinere, prin administraţia instituţiei sanitare sau
comandantul unităţii militare, aceştia au obligaţia să înmâneze citaţia de
îndată sub luare de dovadă, certificând semnătura sau arătând motivul
pentru care semnătura nu s-a putut obţine.
Dovada de primire se trimite organului emitent.
În cazul în care scrisoarea recomandată prin care se citează un
învinuit sau inculpat care locuieşte în străinătate nu poate fi înmânată
datorită refuzului primirii ei sau din orice alt motiv, precum şi în cazul în
care statul destinatarului nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi,
citaţia se va afişa la sediul parchetului sau al instanţei, după caz.
Citaţia destinată unei unităţi dintre cele la care se referă art.145 din
Codul penal sau altei persoane juridice se predă la registratură sau
funcţionarului însărcinat cu primirea corespondenţei. Dispoziţiile alin. 2 se
aplică în mod corespunzător.

Înmânarea citaţiei altor persoane (art.179 C. proc. pen.).

Citaţia poate fi înmânată şi altor persoane decât destinatarului, în
următoarele împrejurări:
- cel citata nu se află acasă;
- locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente ori într-
un hotel;
-

3. Mandatul de aducere şi comunicarea actelor de procedură.

3.1. Mandatul de aducere.

Înfăţişarea persoanelor în faţa organului judiciar poate fi realizată pe
baza a două acte procedurale diferite: citaţia şi mandatul de aducere.
Citaţia constituie un act de invitare căruia cel citat trebuie să-i dea
urmare fără altă constrângere pe baza dispoziţiilor de chemare.
Mandatul de aducere este actul procedural scris care conţine o
dispoziţie dată organelor de poliţie, de la domiciliul persoanei chemate în
fata autorităţii judiciare, de a aduce, dacă este cazul, forţat persoana a cărei
prezenţă este necesară pentru soluţionarea cauzei.
Mandatul de aducere se emite de organul judiciar dacă cel citat nu s-
a prezentat şi prezenţa sa este necesară.
 Împotriva învinuitului sau inculpatului se poate emite mandat de
aducere, chiar înainte de a fi chemat prin citaţie, dacă se constată motivat
că măsura se impune în interesul rezolvării cauzei (art.183).

Mandatul obligatoriu.
Uneori legea prevede folosirea obligatorie a mandatului de aducere.
Astfel, preşedintele instanţei, în cazul procedurii speciale privind
judecarea unor infracţiuni flagrante, odată cu fixarea termenului de
judecată, dispune aducerea cu mandat a martorilor şi a părţii vătămate,
art.472 C. proc. pen.
Mandatul de aducere are în general conţinutul unei citaţii (art.176) si
se executa prin organele politiei, jandarmeriei sau poliţiei comunitare.
Dacă persoana indicată în mandat nu poate fi condusă din motive de
boală sau orice altă cauză, aceasta se constată printr-un proces verbal, ce se
înaintează organului ce a emis mandatul.
Negăsirea persoanei la adresa indicată în mandat obligă organul de
executare să facă cercetări pentru găsirea ei; dacă cercetările au rămas fără
rezultat se încheie un proces verbal cu menţionarea investigaţiilor
întreprinse.
Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau
încearcă să fugă, va fi constrâns de către organele de poliţie să se prezinte
în faţa organului judiciar.
Executarea mandatelor de aducere privind pe militari se face prin
comandantul unităţii militare sau prin comandantul garnizoanei.
Dispoziţia de aducere cu mandat în faţa organelor judiciare se ia, ca
regulă, potrivit art.183 C. proc. pen. după ce persoana, care a fost legal
citată anterior, nu s-a prezentat.
Persoana adusă cu mandat de aducere este ascultată de îndată de
către organul judiciar şi nu poate rămâne la dispoziţia acestuia decât timpul
strict necesar pentru audierea lor, în afară de cazul când s-a dispus reţinerea
ori arestarea preventivă a acestora.

3.2. Comunicarea actelor procedurale

3.2.1. Reglementare.

Comunicarea actelor de procedura se face potrivit aceloraşi reguli ce

reglementează citarea din Cap. II, art.175-181 C. proc. pen. dispoziţiile
aplicându-se în mod corespunzător.
 Codul de procedură penală prevede cazurile în care organul judiciar
este obligat să comunice părţilor copii de pe anumite acte procedurale.
Spre deosebire de comunicare, prin care se transmite, aşa cum s-a
arătat o copie sau un extras de pe un act procedural, înştiinţarea este actul
procedural prin care se aduce la cunoştinţă, în scris intervenirea unui fapt
procesual penal.

Modificarea actelor procedurale, îndreptarea erorilor materiale şi

înlăturarea unor omisiuni vădite

1. Modificarea actelor procedurale ( art.194 ).

Actele procedurale pot fi supuse unor modificări ulterioare.
Adăugirile, corecturile sau suprimările in text sunt luate în seama numai
dacă sunt confirmate în scris, în cuprinsul sau la sfârşitul actului, de către
cei care l-au semnat (art.194 C. proc. pen. ).
Dispoziţia se aplică dacă modificările sunt din acelea care schimbă
înţelesul frazei. Modificările care nu schimbă înţelesul frazei rămân
valabile, chiar daca nu sunt confirmate in modul sus-menţionat.
Pentru a nu se face adăugiri ulterioare într-o declaraţie, locurile
nescrise trebuie barate.

2. Îndreptarea erorilor materiale . Art.195 C. proc. pen.

În cuprinsul unui act pot apare erori. Pentru a fi supuse procedurii de
îndreptare prev. de art.195 C. proc. pen. “erorile trebuie sa fie materiale si
evidente”.
Erorile materiale evidente sunt greşeli scriptice asupra unor nume sau
prenume, asupra unor date caracteristice la care se referă actul, asupra unor
indicaţii numerice, calităţi procesuale care rezultă fără dubiu din
compararea cu datele dosarului sau cu ceea ce cuprinde însuşi actul în care
s-a produs eroarea.
Constituie erori materiale de exemplu trecerea greşită a unui nume, a
unei sume.
- îndreptarea erorilor materiale evidente se realizează astfel:
- erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se îndreaptă
de însuşi organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu;
- pentru îndreptarea erorii, părţile pot fi chemate pentru a da unele lămuriri;
- despre îndreptarea efectuată, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată
întocmeşte un proces-verbal sau încheiere, făcând menţiune şi la sfârşitul
actului corectat( art.195 C. proc. pen.);
- îndreptarea erorilor materiale nu este posibilă în situaţia în care greşelile
cuprinse în actul procedural scris pot avea consecinţe asupra desfăşurării
procesului penal sau asupra răspunderii penale sau civile;
- citarea sub nume sau prenume greşite, care a avut ca urmare desfăşurarea
judecăţii în lipsa celui greşit citat, nu constituie eroare materială.

3. Înlăturarea unor omisiuni vădite

Omisiunile vădite presupun absenţa unor menţiuni pe care actul
procedural trebuia să le cuprindă.
Procedura prevăzuta în art.195 C. proc. pen. pentru îndreptarea
erorilor materiale se aplica si in cazul in care organul judiciar, ca urmare a
unei omisiuni vădite, nu s-a pronunţat asupra sumelor pretinse de martori,
experţi, interpreţi, apărători.
Extinderea prevederilor art.195 are loc si in cazul omiterii
pronunţării cu privire la restituirea lucrurilor sau ridicarea masurilor
asiguratorii.
Nici o omisiune cu privire la alte aspecte decât cele anume indicate
in art.196 C. proc. pen. nu poate fi înlăturată prin procedura acolo indicata.
Din interpretarea dispoziţiilor art.195 – 196 C. proc. pen. rezulta ca
instanţa, la cerere sau din oficiu dispune, printr-o încheiere cu privire la
îndreptarea erorilor materiale şi înlăturarea omisiunilor vădite, în şedinţă
publică, putând chema părţile pentru a le da lămuriri.
Despre îndreptarea efectuata se face menţiunea şi la sfârşitul actului
corectat.

Instituţii legate de actele procesuale şi procedurale.

1. Termenele
Termenul este intervalul de timp înăuntrul căruia sau pana la care se
pot ori trebuie îndeplinite anumite activităţi sau acte in cadrul procesului
penal.
Termenele sunt fixate de lege şi se numesc termene legale: termenul
de apel sau recurs; termenul pentru formularea unei cai extraordinare de
atac.
 Termenele fixate de către organele judiciare se numesc termene
judiciare: termenul la care se amână judecata cauzei; termenul la care se
efectuează o cercetare la faţa locului, ori se audiază un martor.
Termenele prevăzute de legea procesuala penala sunt de doua feluri:
termene procedurale şi termene substanţiale (materiale).
Termenele procedurale sunt impuse de interese pur procedurale fiind
necesare pentru desfăşurarea activităţilor procesuale.
Marea majoritate a termenelor prevăzute în codul de procedură
penală are un asemenea caracter.
Termenele substanţiale, privesc drepturi si interese legitime care sunt în
general extra procesuale.
De exemplu, libertatea persoanei, dreptul de proprietate care nu sunt
drepturi procesuale, pot fi îngrădite de legea procedurala.
Sunt în acest sens termene substanţiale termenele prevăzute în
legătură cu starea de libertate a unei persoane (termenele care fixează
durata masurilor preventive, cele care se refera la liberarea condiţionată,
amânarea executării pedepsei închisorii).
Constituie termene substanţiale cele care se referă la masurile
asiguratorii, la restituirea lucrurilor şi la valorificarea celor neridicate.

1.1. Clasificarea termenelor procedurale.

Termenele se pot clasifica după următoarele criterii: durată,
caracterul, efectele şi sensul de calculare al termenului.
a)După durata, respectiv unitatea de timp in care se exprima,
termenul este pe ore, zile, luni, ani.
b)După caracter termenele sunt peremptorii şi dilatorii.
Termenul peremptoriu creează o limitare, actul procedural trebuind
efectuat înainte de împlinirea termenului. De exemplu o hotărâre nu poate
fi pusa in executare înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru
introducerea caii de atac ordinare.
c)După efecte, termenele sunt: absolute (cominatorii) sau relative (de
recomandare).
Termenele absolute atrag, în caz de nerespectare, consecinţe referitoare la
validitatea actului îndeplinit.
Art.185 prevede următoarele consecinţe ale nerespectării termenelor
absolute:
- când pentru exercitarea unui drept procesual se prevede un
termen, nerespectarea atrage decăderea din exerciţiul lui şi nulitatea actului
făcut peste termen (de exemplu nedeclararea apelului în termen atrage
decăderea din exercitarea dreptului, apelul respingându-se ca tardiv);
- când o măsură procesuală nu poate fi luată decât pe un
anumit termen, expirarea lui atrage de drept încetarea măsurii (de exemplu
daca persoana vătămată nu introduce acţiunea în faţa instanţei civile în
termen de 30 zile după încetarea urmăririi penale, măsura asiguratorie
dispusa de organele de urmărire penală încetează de drept); (art.353 alin.3 –
masuri preventive).
- În cazul nerespectării celorlalte termene procedurale se
aplica dispoziţiile privitoare la nulităţi.
Termenele relative sunt acelea care în caz de nerespectare nu atrag
efecte în privinţa actului îndeplinit. Astfel, termenul de 15 zile în care
procurorul are obligaţia verificării lucrărilor de urmărire penală are un
caracter de recomandare; daca termenul nu se respecta, activitatea de
recomandare produce aceleaşi efecte ca şi cum s-ar fi realizat în termen.
Consecinţele nerespectării termenului se pot repercuta asupra procurorului
(de exemplu sancţionarea disciplinară) şi nu asupra actului îndeplinit.
d)După sensul de calculare, termenele pot fi de succesiune sau de
regresiune.
Termenele de succesiune sunt acelea în care calcularea se face în
sensul normal al scurgerii timpului. Majoritatea termenelor sunt de
succesiune.
Termenele de regresiune se calculează în sensul invers al scurgerii
timpului. La aceste termene, ultima zi a termenului cade înaintea celorlalte.
Exemplu – inculpatul trebuie sa primească citaţia cu cel puţin 5 zile
înaintea judecăţii (art.313 alin.2).

1.2. Calcularea termenelor.

Termenele au un moment iniţial, de începere, un moment final, de
împlinire şi o durată.
Art.186 C. proc. pen. , consacră pentru calcularea termenelor
procedurale pe ore şi pe zile sistemul pe unităţi de timp liber sau exclusiv,
iar pentru calcularea termenelor exprimate in luni sau ani sistemul
calendaristic.
La calcularea termenelor se porneşte de la ora, ziua luna sau anul
menţionate în actul care provoacă curgerea termenului, afară de cazul când
legea dispune altfel.
Sistemul de calcul pe unităţi de timp liber sau exclusiv (ore sau zile
libere) consta în aceea că nu se socoteşte ora sau ziua de la care începe să
curgă termenul şi nici ora sau ziua în care se împlineşte. De exemplu, un
termen de 3 zile care începe luni se împlineşte vineri.
În sistemul calendaristic, termenele socotite pe luni sau ani expira
după caz, la sfârşitul zilei şi a lunii corespunzătoare din an. De exemplu, un
termen de o luna început la 10 martie expira la 10 aprilie; un termen de 1
an care începe la 15 iunie 2000, expira la 15 iunie 2001.
Daca ultima zi cade într-o zi care nu are corespondent în luna
respectivă, termenul expira în ultima zi a lunii (de exemplu un termen de 3
luni început la 31 august expira la 30 noiembrie) ceea ce duce la o
abreviere a termenului.
Termenul procedural se prorogă când ultima zi cade într-o zi
nelucrătoare.
Aceasta înseamnă ca termenul se prelungeşte expirând la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează. Zilele nelucrătoare din interiorul
termenului nu influenţează asupra modului de calculare.
Termenele procedurale nu se suspendă şi nici nu se întrerup.
Termenele substanţiale se calculează diferit de cele procedurale
pentru ele nefiind aplicabile dispoziţiile din art.186 C. proc. pen.

1.3. Calcularea termenelor substanţiale.

Termenele substanţiale, care se refera la drepturi şi libertăţi personale
se calculează diferit de cele procedurale.
La calcularea acestor termene se aplica dispoziţiile art.87 si art.154
C. pen. care se întregesc cu prevederile art.188 C. proc. pen.
În calcularea termenelor privind masurile preventive, ora sau ziua la
care începe si cea la care se sfârşeşte termenul intra in durata acestuia.
Modul de calcul este pe ore şi pe zile pline sau pe unităţi pline. De
exemplu, un termen de reţinere de 24 de ore început pe 12 martie 2006, ora
10,00 sfârşeşte pe 13 martie 2006, ora 10,00.
Acelaşi mod de calcul se aplică pedepselor pe luni şi ani, luna şi anul
se socotesc, potrivit art.154 C. pen., împlinite cu o zi înainte de ziua
corespunzătoare datei de la care au început să curgă.
Durata executării pedepsei închisorii se socoteşte din ziua în care
condamnatul începe sa execute hotărârea definitiva de condamnare. Ziua în
care începe executarea pedepsei şi ziua în care încetează se socotesc în
durata executării.
1.4. Acte considerate ca făcute în termen.
Pentru a putea fi exercitate unele drepturi procesuale de către
persoanele aflate în situaţii speciale, art.187 C. proc. pen. prevede ca actele
depuse in alte locuri decât la organul judiciar sunt considerate ca făcute în
termen.
Actul depus înăuntrul termenului prevăzut de lege la administraţia
locului de deţinere ori la unitatea militara sau la oficiul poştal prin scrisoare
recomandată este considerat ca făcut în termen, indiferent de data la care va
ajunge la organul judiciar.
Ca dovada a datei depunerii actului servesc înregistrarea sau
atestarea făcută de către administraţia locului de deţinere pe actul depus,
recipisa organului poştal, precum şi înregistrarea ori atestarea făcută de
unitatea militară pe actul depus.
Pentru procuror, cu excepţia cailor de atac, actul este considerat ca
făcut în termen, daca data la care a fost trecut in registrul de ieşiri al
parchetului este înăuntrul termenului cerut de lege pentru efectuarea
actului.

1.5. Sancţiunile procedurale.

Sancţiunile procedurale sunt determinate de existenta unor vicii
procedurale. Acestea, în principal sunt de doua categorii: violări ale legii si
omisiuni procedurale.
1.5.1 Decăderea este sancţiunea procedurala care constă în pierderea
exerciţiului unui drept procesual ca urmare a nerespectării unui termen
peremptoriu şi este expres prevăzută în art.185 C. proc. pen.
Decăderea ca sancţiune procedurala duce la pierderea numai a
dreptului procesual şi nu se răsfrânge decât eventual indirect, asupra
dreptului subiectiv substanţial.
Astfel, nerespectarea limitei de timp pană la care poate avea loc
constituirea de parte civilă, duce la decăderea pentru cel vătămat de a mai
avea in procesul penal aceasta calitate, dar nu antrenează pierderea
dreptului de a pretinde despăgubiri pe calea unei acţiuni civile separate.
Spre deosebire de nulitate care se refera la actele procedurale cea de
decădere are în vedere drepturile procesuale.
Deosebirea dintre nulitate şi decădere este următoarea: nulitatea
deriva dintr-un viciu privitor la conţinutul sau la forma actului; decăderea
deriva din curgerea „sterila” a termenului înlăuntrul căruia trebuie să fie
exercitata facultatea sau dreptul subiectiv procesual, adică într-un fapt
extrinsec actului.
Nulitatea trebuie constatata şi declarata totdeauna de organul
judiciar, în timp ce decăderea operează de drept, nefiind necesara
denunţarea sau declararea ei.
1.5.2 Inadmisibilitatea intervine când se efectuează un act pe care legea nu
îl prevede sau îl exclude, precum şi în situaţia când se încearcă exercitarea
unui drept epuizat pe o alta cale procesuala ori chiar printr-un act
neprocesual.
De exemplu, după punerea în mişcare a acţiunii penale, persoana
vătămată introduce in fata instanţei civile, pentru prejudiciul suferit prin
infracţiune, o acţiune civila separata. Ulterior, persoana vătămată, dorind sa
realizeze acţiunea sa civila pe calea procesului penal, se constituie parte
civila in acest proces.
Organul judiciar va respinge ca inadmisibila constituirea de parte
civilă, întrucât în virtutea reguli electa una via, dreptul celui vătămat de a
alege între cele doua căi de realizare a acţiunii civile s-a epuizat prin
adresarea acţiunii către instanţa civilă.
Sancţiunile procedurale sunt necesare pentru remedierea sau evitarea
unor consecinţe juridice nedorite izvorâte din nerespectarea dispoziţiilor
legale. Atâta vreme cat actul fiind inexistent nu a produs efecte juridice nu
se ridica nici necesitatea practica a înlăturării acestora.
1.5.3. Nulităţile.
Nulitatea este sancţiunea care decurge din neîndeplinirea actelor
procedurale potrivit legii şi au drept efect ineficienţa acestora.
Actul lovit de nulitate nu produce efectele actului valid, fiind fără valoare
juridica.
Nulităţile pot fi clasificate având în vedere diferite criterii cum sunt:
modul de exprimare în norma juridică, limitele consecinţelor, modul de
aplicare, efectele.
[Link] exprese sunt acelea pe care legea le prevede ca atare precizând
că nerespectarea dispoziţiei procedurale respective atrage nulitatea actelor
îndeplinite cu neobservarea legii. Astfel, art.197 alin.2 prevede că
dispoziţiile relative la sesizarea instanţei sunt prevăzute sub sancţiunea
nulităţii.
[Link] virtuale sau implicite nu sunt expres prevăzute de lege,
decurgând din reglementarea generala. În cadrul actual nulităţile virtuale
constituie regula, iar cele exprese o excepţie. Nulităţile virtuale se aplică
numai dacă se face dovada existentei unei vătămări ce nu poate fi înlăturată
decât prin anularea actului.
3.În funcţie de limitele la care se extind consecinţele, nulitatea poate fi
totala sau parţială, după cum actul lovit de nulitate nu produce efecte in
total sau in parte.
[Link] mai importanta clasificare: - nulităţi absolute
- nulităţi relative
Nulitatea absoluta se caracterizează prin faptul ca:
- nu pot fi înlăturate (acoperite) in nici un mod;
- se ia în considerare în orice stare a procesului;
- poate fi invocata de oricine si chiar din oficiu.
Nulitatea relativa are caracteristici simetric opuse:
- poate fi înlăturata prin voinţa celui vătămat de actul
îndeplinit cu nerespectarea formei legale;
- se ia in considerare pana la un anumit moment al
desfăşurării cauzei;
- poate fi invocata numai de cel interesat, adică cel căruia
actul supus anularii i-a adus o vătămare.
În plus, în cazul nulităţilor absolute nu se cere sa se constate decât
încălcarea dispoziţiei legale, fără a se examina şi efectele acesteia;
dimpotrivă, în cazul nulităţilor relative încălcarea trebuie sa fi produs părţii
o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.
Nulităţile absolute sunt expres prevăzute şi limitativ enumerate în art.197
alin.2 C. proc. pen. şi au în vedere respectarea dispoziţiilor privitoare la :
a) competenta după materia sau calitatea persoanei;
b) sesizarea instanţei;
c) Compunerea completului de judecată;
d) Publicitatea şedinţelor de judecată;
e) Participarea procurorului; prezenta învinuitului sau a
inculpatului; asistarea lui de către apărător când acestea sunt obligatorii;
f) Efectuarea referatului de evaluare în cauzele cu infractori
minori.
În cazul nulităţilor absolute exista o prezumţie absolută de vătămare.
Cel care invoca nulitatea nu trebuie să demonstreze vătămarea,
neputându-se face nici contradovadă existentei acesteia.
Potrivit art.197 alin.4 teza finală instanţă ia în considerare din oficiu
încălcările, în orice stare a procesului, dacă anularea actului este necesară
pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei.
 Aceasta nulitate poate fi luata în considerare din oficiu, fără ca
dreptul invocării să fie limitat la cei interesaţi. Pe baza dispoziţiilor din
art.197 alin.4, teza finala nulitatea poate fi ridicată de instanţa şi poate fi
invocată şi de către procuror.
De asemenea, ea se poate lua în considerare în orice stare a
procesului şi nu numai pană la un anumit moment.
Nulităţile nu operează automat, prin simpla încălcare a legii. Pentru a
produce efecte ele trebuie invocate de cei interesaţi sau ridicate din oficiu
în formele permise de lege.
Invocarea nulităţii se face de cei interesaţi pe calea excepţiei de
nulitate sau prin intermediul căilor de atac. Reglementarea nulităţilor
trebuie sa fie astfel, încât invocarea sa nu permită folosirea lor în scopul
tergiversării procesului penal.
Nulităţile relative pot fi invocate având în vedere limitarea în timp cuprinsă
în art.197 alin. 4 C. proc. pen.
Astfel, nulitatea poate fi invocată, când partea este prezentă, numai în
cursul efectuării actului, iar dacă a lipsit la efectuarea actului, numai la
primul termen de judecată cu procedura completă.
În situaţiile prevăzute în alin. 1 şi 4, în cazul în care refacerea
actului anulabil se poate face în faţa instanţei care a constatat, prin
încheiere, încălcarea dispoziţiilor legale, aceasta acordă un termen scurt
pentru refacerea imediată a actului.

2. Cheltuielile judiciare.
Cheltuielile necesare pentru efectuarea actelor de procedură,
administrarea probelor, conservarea mijloacelor de probă, retribuirea
apărătorilor, precum şi orice alte cheltuieli ocazionate de desfăşurarea
procesului penal se acoperă din sumele avansate de stat sau plătite de către
părţi, potrivit art.189-193 C. proc. pen.
În caz de condamnare, inculpatul este obligat la plata cheltuielilor
judiciare avansate de stat, cu excepţia cheltuielilor privind interpreţii
desemnaţi de către organele judiciare, potrivit legii, precum şi în cazul în
care s-a dispus acordarea de asistenta gratuită, care rămân în sarcina
statului.
Când sunt mai mulţi inculpaţi condamnaţi instanţa hotărăşte partea
din cheltuielile judiciare datorata de către fiecare, ţinând seama de măsura
în care a provocat cheltuielile judiciare.
 Partea responsabila civilmente, în măsura în care este obligată în
solidar cu inculpatul la repararea pagubei, este obligată în solidar cu acesta
şi la plata cheltuielilor judiciare avansate de stat.
În caz de achitare cheltuielile judiciare se suporta de către:
- partea vătămată, în măsura în care cheltuielile au fost
determinate de aceasta;
- partea civilă căreia i s-a respins cererea de despăgubiri
civile, în măsura în care cheltuielile au fost determinate de aceasta parte;
- inculpatul, care, deşi achitat, a fost obligat la repararea
pagubei.
- inculpat, în cazul când a fost achitat în temeiul art.10 alin. 1 lit.
1
b ).
În caz de încetare a procesului penal, cheltuielile judiciare se suporta
după cum urmează:
- inculpat, dacă s-a dispus înlocuirea răspunderii penale sau
există o cauză de nepedepsire;
- ambele părţi, în caz de împăcare;
- partea vătămată în caz de retragere a plângerii sau în cazul în care
plângerea a fost tardiv introdusă.
Partea căreia i s-a respins ori şi-a retras apelul, recursul sau cererea
este obligată la cheltuieli judiciare.
În celelalte cazuri nereglementate in art.192 C. proc. pen. se prevede
în alin.3 al aceluiaşi text ca rămân în sarcina statului cheltuielile avansate
de către acesta.
Legiuitorul a prevăzut şi situaţiile în care martorul, interpretul sau
expertul primesc cheltuielile de transport, întreţinere, locuinţa şi alte
cheltuieli necesare, prilejuite de chemarea in fata organelor judiciare,
potrivit art.190 C. proc. pen.
Inculpatul este obligat, in afara de cheltuielile avansate de către stat
sa plătească părţii vătămate în caz de condamnare, precum şi părţii civile
căreia i s-a admis acţiunea civilă, cheltuielile judiciare făcute de acestea.
În caz de achitare, partea vătămată este obligată sa plătească
inculpatului şi părţii responsabile civilmente cheltuielile judiciare făcute de
aceştia, în măsura în care au fost provocate de partea vătămată.
Potrivit art.193 alin. final, în celelalte cazuri privind restituirea
cheltuielilor judiciare făcute de parţi in cursul procesului penal, instanţa
stabileşte obligaţia de restituire potrivit legii civile.
3. Amenda judiciară.
Amenda judiciară este o sancţiune procesuală ce se aplică în cazul în
care se săvârşeşte una dintre abaterile judiciare, prevăzute în art.198 C.
proc. pen.
Aplicarea amenzii judiciare nu înlătură răspunderea penală în cazul
în care fapta constituie infracţiune.
Procedura privitoare la amenda judiciară.
Amenda se aplica de către organul de urmărire penală, prin
ordonanţă, iar de către instanţa de judecată, prin încheiere.
Dacă persoana amendată justifică de ce nu a putut îndeplini obligaţia
sa, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate dispune
scutirea sau reducerea amenzii.
Numai după rămânerea definitivă a sancţiunii se poate trece la
executarea acesteia.

Înregistrarea dosarelor penale.

Instituirea numărului unic.

Organizarea activităţii personalului auxiliar este

reglementată prin Ordinul nr. 2850/C/ 25 octombrie 2004 al Ministerului
Justiţiei pentru aprobarea Regulamentului de ordine interioară a
parchetului, publicat în Monitorul Oficial nr.1087/23 noiembrie 2004.
Pentru asigurarea evidenţei unitare a activităţii de urmărire
penală şi a aplicării prevederilor art. 218 alin.1 şi 2 din Codul de procedură
penală, s-a dispus de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie, instituirea numărului unic.
Numărul unic este numărul atribuit iniţial de unitatea de parchet din
registrul de evidenţă propriu, pentru înregistrarea fiecărei sesizări cu
caracter penal.
 Numărul unic se atribuie atât sesizărilor primite direct de unităţile de
parchet cât şi celor primite de organele de poliţie din raza de competenţă şi
comunicate parchetului, conform prevederilor art. 218 alin1şi 2 din Codul
de Procedură Penală.
După ce au fost sesizate într-unul din modurile arătate în art.221 alin
1 din Codul de Procedură Penală, organele de poliţie vor încunoştinţa de
îndată în scris, parchetele care le supraveghează activitatea, despre
infracţiunile de care au luat cunoştinţă, anexând şi actul de sesizare.
Unităţile de parchet vor înregistra şi lua în supraveghere toate
sesizările, atribuindu-le de îndată numărul, care va fi înscris pe actul de
sesizare.
Numărul unic se va păstra atât în cazul restituirii dosarelor pentru
completarea cercetărilor dispuse de procuror, cât şi în situaţia restituirii
dosarelor de către instanţele de judecată, pentru aceleaşi motive.
La soluţionarea dosarului, se închide poziţia.
În cazul declinărilor de competenţă care se vor dispune exclusiv de
către procuror, unităţile de parchet care primesc dosarul îi vor atribui un
nou număr unic, din propriul registru de evidenţă.
În mod similar se va proceda în cazurile în care procurorul dispune
preluarea unei cauze de către un organ de cercetare penală ierarhic superior,
conform art. 217 alin 2 din Codul de Procedură Penală.
În aceste situaţii, noul număr unic se va înscrie în spaţiul special
rezervat, sub numărul unic iniţial.
In situaţiile în care se impune disjungerea cauzei potrivit art. 38 din
Codul de Procedură Penală, această măsură se va dispune exclusiv de către
procuror prin ordonanţă, sau după caz prin rechizitoriu.
Dosarului disjuns i se va atribui un nou număr unic de către unitatea
de parchet care a dispus măsura, iar acest număr va fi înscris în fişa tip de
către organele de poliţie la primirea dosarului.
ROMÂNIA
MINISTERUL PUBLIC
PARCHETUL DE PE LÂNGĂ
.................................................................
Dosar nr. ........................../ .....................
Nr. operator date cu caracter personal

C Ă T R E,

Secţia……………………………

Vă trimitem alăturat lucrarea dvs. nr.………………………

privind……………...………………………………………………
…. care a fost înregistrată la Parchetul de pe
lângă……………………………………………………., cu număr
unic de dosar penal , la data de …………………………………..
Urmează ca toate actele ce le veţi efectua în cauză să
poarte acest număr unic de înregistrare, conform ordinului
comun al Parchetelor de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi al Ministerului Administraţiei şi Internelor,
nr.10/121/2004.

PRIM PROCUROR,

Red./dact. .....ex.
PRIMIREA, ÎNREGISTRAREA ŞI CIRCULAŢIA LUCRĂRILOR

Unităţilor teritoriale ale Ministerului Public le sunt adresate lucrări:

- corespondenţă;
- sesizări penale, cereri şi memorii depuse de
cetăţeni direct la parchet;
- plângeri şi cereri trimise de către secţiile de
poliţie;
Toate aceste lucrări se primesc de către primul-grefier, ori de
grefierul-şef sau de alt grefier desemnat de conducătorul parchetului
după care se prezintă spre examinare prim-procurorului sau
procurorului general al parchetului care, repartizează lucrările
procurorilor sau altor persoane din subordine, ori dispune trimiterea lor,
atunci când este cazul, instituţiilor competente potrivit legii să le
soluţioneze.
Sortarea corespondenţei şi a lucrărilor şi prezentarea acestora spre
examinare conducătorului parchetului şi repartizarea lucrărilor spre
rezolvare se fac, de regulă, în ziua primirii corespondenţei sau cel târziu
a doua zi.
După examinarea şi repartizarea corespondenţei, coordonatorul
parchetului restituie grefei lucrările în vederea înregistrării, predării ori
expedierii acestora, potrivit rezoluţiei.
Plângerile şi sesizările prin care se reclamă fapte cu caracter
penal, precum şi dosarele primite de la organele de cercetare penală, în
care au fost sesizate direct acestea, se înregistrează în ordine cronologică
în „Registrul de evidenţă a activităţii de urmărire penală şi de
supraveghere a acesteia”.- (Registrul penal)
Exemplu: dosar nr. 12/P/2005 (după nr. primit în ordine cronologică
se trece indicativul P (Penal), iar apoi anul calendaristic în care are loc
înregistrarea. La parchetele care au secţii maritime şi fluviale, pe
lucrările penale privind aceste secţii se va menţiona indicativul PMF
(penal-maritim fluvial).
Cererile, reclamaţiile, sesizările, plângerile şi memoriile adresate
parchetului se înregistrează cu număr impar în Registrul de plângeri
(cartarea nr./VIII-1/anul calendaristic) Acestea se arhivează în ordine
cronologică ca şi dosarele penale.
 Exemple de astfel de lucrări:memoriile fără un obiect bine definit,
plângerile de tergiversare a cercetărilor, cererile de comunicare a
soluţiilor dispuse, cererile de aprobare a înregistrărilor tardive a
dosarelor.
Înregistrarea lucrărilor se face în sistem partidă.
Sistemul partidă presupune ca toate revenirile şi lucrările
intermediare, solicitările de primire de dosare dau referate şi orice date
în legătură cu lucrarea de bază să se înscrie în mod obligatoriu cu
numărul de înregistrare iniţial, astfel încât corespondenţa care se referă
la lucrări anterioare să nu primească numere noi de înregistrare.
Pentru fiecare registru de bază se întocmeşte un opis alfabetic
precum şi o condică de predare a lucrărilor către procuror.
În activitatea parchetului se foloseşte un registru de bază şi
Registrul general. În acest registru, lucrările primesc numere pare, se
face cartarea apoi se menţionează anul în care se înregistrează lucrarea.
Ex: 30/I/2005
Cartările sunt diferite în funcţie de tipul lucrării. Astfel, primesc
nr. de cartare diferite:
- solicitările de dosare:
- plângerile împotriva soluţiilor; (care conform c art. 116
alin.1 din Regulamentul de ordine interioară a parchetelor se
înregistrează în Registrul de evidenţă a cererilor,
reclamaţiilor, plângerilor şi memoriilor adresate parchetului
dându-se numere de înregistrare fără soţ şi cartarea II-2
conform nomenclatorului arhivistic.)
- apelurile şi recursurile;
- achitările şi restituirile;
- punerile sub interdicţie;
- activitatea de documentare;
- activitatea de personal;
- lucrările privind arhiva veche.
Şi pentru registrul general se întocmeşte un opis alfabetic şi o condică
de predare a lucrărilor către procuror.
În activitatea parchetului se întâlnesc şi lucrări care sunt informaţii
clasificate secret de stat sau de serviciu. Primirea, evidenţa, întocmirea
şi toate celelalte operaţiuni privind aceste lucrări se efectuează potrivit
dispoziţiilor, ordinelor procurorului general al parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind protecţia de către Ministerul
Public – a informaţiilor clasificate şi privind protecţia secretului de stat şi
de serviciu. În acest sens există un registru special la care au acces
anumite persoane (prim-procurorul, grefierul desemnat etc.).
După efectuarea operaţiunilor de înregistrare, lucrările se expediază
conform rezoluţiei conducătorului parchetului către organele de poliţie
sau alte persoane fizice sau juridice sau se predau celor cărora le-au fost
repartizate, sub semnătură în condica de predare..
Lucrările, dosarele soluţionate de către procurori sau de ceilalţi
salariaţi se predau prim-grefierului ori grefierului şef sau înlocuitorului
acestuia, de asemenea, sub semnătură în condică.
Prim grefierul sau grefierul şef va face personal menţiunile
corespunzătoare de scădere a lucrărilor şi de închidere a poziţiilor în
registre. Circulaţia lucrărilor între grefă şi procurorii cărora li sau
repartizat spre soluţionare, va fi evidenţiată de asemenea, în registrele în
care sunt înscrise lucrările respective, cu menţionarea datelor de
predare-primire.
Pentru lucrările rezolvate, după efectuarea menţiunilor de scădere şi
de închidere, corespondenţa se expediază destinatarilor. Cu corespondenţa
expediată se vor menţiona numele parchetului, numărul de înregistrare
precum şi numerele de înregistrare ale lucrărilor anexate.
Prim-grefierul sau grefierul şef va urmări ca actele de procedură şi
celelalte categorii de corespondenţă expediată să poarte semnătura celor
în drept, să fie ştampilate şi să fie însoţite de anexele la care se
referă.
Toate comunicările, indiferent dacă se adresează unor persoane
fizice sau unor persoane juridice, se fac prin scrisori recomandate şi se
predau părţii cu borderou. În cazul comunicărilor care nu privesc
soluţiile adoptate în cauzele de competenţa parchetelor, acestea se pot
face prin scrisori simple care se predau, pe bază de semnătură, la
oficiile poştale unde destinatarul are sediul, domiciliul sau reşedinţa în
aceeaşi localitate în care îşi are sediul parchetul, corespondenţa i se poate
transmite şi prin curier, sub luare de semnătură.
Înregistrarea corespondenţei pentru fiecare an începe la data de 1
ianuarie şi se încheie la 31 decembrie.
Registrele se numerotează, iar pe copertele acestora se înscriu:
denumirea registrului, anul, numărul iniţial şi ultimul număr de
înregistrare. La sfârşitul anului sau la închiderea unui volum se certifică
de către prim-grefier sau grefierul-şef numărul înregistrărilor şi numărul
filelor folosite.
Nu se admit ştersături în registre şi condici. Eventualele menţiuni
eronate se barează printr-o linie trasată cu cerneală şi se rescrie fie în
cuprinsul aceleiaşi rubrici, fie în următorul rând liber din registru.
Rectificarea va fi certificată pe marginea foii din registru sau din
condică, prin semnătura conducătorului parchetului desemnat să
controleze activitatea grefei.
Dosarele întocmite separat pentru fiecare lucrare se păstrează timp
de un an la grefa parchetului, după care se depun la arhivă.
Aranjarea actelor se face de procurorul care rezolvă lucrarea, iar
numerotarea şi cusutul dosarelor, precum şi parafarea acestora se face de
primul grefier sau de grefierul-şef ori de alt grefier desemnat de
conducătorul parchetului.
Activitatea de primire, înregistrare şi circulaţie a lucrărilor este
controlată trimestrial de adjunctul conducătorului parchetului sau de un
alt procuror desemnat de conducătorul parchetului, care va întocmi o
informare cu privire la neregulile constatate şi va lua măsurile de
înlăturare a acestora sau va propune organelor ierarhic superioare luarea
măsurilor care se impun.
Trimestrial şi ori de câte ori este cazul, procurorul general al
parchetului de pe lângă curtea de apel va organiza, prin procurorii
inspectori, controlul funcţionării serviciilor de grefă la parchetele din
subordine şi va analiza situaţia poziţiilor neînchise din registre şi condici,
precum şi a eventualelor lucrări nesoluţionate sau pierdute, luând, dacă
este cazul, măsurile de tragere la răspundere a celor vinovaţi.
 BIBLIOGRAFIE:
La întocmirea notelor de curs au fost avute în vedere următoarele lucrări
de specialitate:
- Alexandru Pintea „Începerea, efectuarea şi terminarea urmăririi penale”;
- George Antoniu, Nicolae Volonciu „Practica judiciară penală”;
- M. Apetrei „Drept procesual penal”,1998;
-V. Dongoroz „Explicaţii teoretice ale codului de procedura penala roman”;
- Gh. Mateuţ „Procedura penală, parte generală şi parte specială;
- Prof. univ. dr. I. Neagu „ Tratat de procedură penală”;
- Prof. univ. dr. N. Volonciu „Tratat de procedură penală”,1996,
- Legea nr.304/2004.
- Codul de procedură penală al României *** Republicat
Text în vigoare începând cu data de 28 martie 2008
Textul Codului de procedură penală, republicat în Monitorul Oficial nr. 78 din
30 aprilie 1997, a fost actualizat prin produsul informatic legislativ LEX EXPERT
în baza actelor normative modificatoare, publicate în Monitorul Oficial al
României, Partea I, până la 25 martie 2008:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 207/2000;
- Legea nr. 296/2001, abrogată prin Legea nr. 302/2004;
- Legea nr. 456/2001;
- Legea nr. 704/2001, abrogată prin Legea nr. 302/2004;
- Legea nr. 756/2001, abrogată prin Legea nr. 302/2004;
- Legea nr. 169/2002;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2002*;
- Legea nr. 281/2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 66/2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2003;
- Rectificarea publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 756 din
29 octombrie 2003;
- Legea nr. 159/2004;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 55/2004;
- Legea nr. 302/2004;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 72/2004;
- Legea nr. 480/2004;
- Legea nr. 576/2004;
- Legea nr. 160/2005;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 190/2005;
- Legea nr. 356/2006;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 60/2006;
- Legea nr. 79/2007;
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 610/2007;
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1058/2007;
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 1086/2007;
- Decizia Curţii Constituţionale nr. 190/2008;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 31/2008;
- Legea nr. 57/2008.

De asemenea la baza lucrării au fost avute în vedere şi următoarele

suporturi de curs ale formatorilor Şcolii Naţionale de Grefieri, prilej cu care
autorul le adresează mulţumiri pentru colaborare şi materialele furnizate:
 Urmărirea Penală - Suport de Curs 2008-2009
LAVINIA IONESCU- procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel
Bucureşti - detaşat S.N.G.;
Drept procesual penal Suport de Curs pentru grefierii debutanţi din parchete
ION CIAFALON – procuror şef Serviciul Teritorial Galaţi – Direcţia de
Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism;
ELENA BORŞ – prim grefier la Parchetul de pe lângă Tribunalul Militar Iaşi;
Drept procesual penal Note de Seminar pentru grefierii debutanţi din parchete
CRINA ROŞAN – grefier la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 2
Bucureşti;
Note de curs - Seminar Drept procesual penal, Amara 2008 Formatori:
CORNELIA PRISECARIU- Prim procuror adjunct la Parchetul de pe lângă
Tribunalul Iaşi;
LIVIU BECERU- Prim procuror adjunct la Parchetul de pe lângă Judecătoria
Paşcani.
Expunere de motive ale proiectului legii privind codul de procedură penală -
forma transmisă Parlamentului;
Legea nr. 286/2009 privind Codul Penal publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 510, din 24 iulie 2009.
Legea 135/2010 privind Codul de Procedură penală publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 486 din 15 iulie 2010
Material I.N.M.- judecător Mihail Udroiu - Explicaţii preliminare ale Legii
202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor în
domeniul penal