Cuprins

0. Introducere 3
1. Noţiuni generale despre construcţii 5
1.1. Introducere 5
1.2. Clasificarea construcţiilor 6
1.3. Condiţii tehnice pentru construcţii 8
2. Elemente de rezistenţa materialelor 13
2.1. Obiectul rezistenţei materialelor 13
2.2. Clasificarea corpurilor în rezistenţa materialelor 14
2.3. Acţiuni în construcţii 17
2.4. Gruparea acţiunilor 21
2.5. Forţe exterioare şi interioare 22
2.6. Solicitări simple şi compuse 24
2.7. Eforturi unitare 26
2.8. Deformaţii 27
2.9. Relaţia dintre eforturi unitare şi deformaţii. Legea lui
Hooke 28
2.9.1. Clasificarea materialelor după proprietăţile lor
mecanice 32
2.9.2. Rezistenţe admisibile. Coeficienţi de siguranţă 33
3. Elemente de cosntrucţii 35
3.1. Alcătuirea generală a construcţiilor 35
3.2. Coordonarea dimensională, modularea şi tipizarea
construcţiilor 37
3.3. Fundaţii 38
3.3.1. Tipuri de fundaţii 38
3.3.2. Cerinţe generale pentru fundaţii 44
3.3.3. Lucrări de izolaţii 45
[Link]. Hidroizolaţii împotriva umidităţii
pământului 45
[Link]. Hidroizolaţii împotriva apelor de
suprafaţă 46
3.4. Pereţi 47
 Construcţii horticole

3.4.1. Noţiuni generale 47

3.4.2. Clasificarea pereţilor 48
3.4.3. Elemente auxiliare la pereţi 51
3.5. Stâlpi 55
3.6. Acoperişuri 56
3.6.1. Noţiuni generale 56
3.6.2. Şarpanta 60
3.6.3. Învelitori 63
3.6.4. Terasele 68
3.7. Scări 69
4. Elemente şi lucrări de finisaj 73
4.1. Elemenete generale 73
4.2. Pardoseli 74
4.2.1. Condiţii tehnice pentru pardoseli 74
4.2.2. Clasificarea pardoselilor 75
[Link]. Pardoseli din pământ 76
[Link]. Pardoseli din lemn 77
4.3. Tencuieli 79
4.3.1. Definiţia şi rolul lor 79
4.3.2. Condiţii tehnice pentru tencuieli 79
4.3.3. Clasificarea tencuielilor 79
4.4. Zugrăveli şi vopsitorii 82
4.5. Lucrări de tâmplărie 84
4.5.1. Ferestrele 85
4.5.2. Uşile 86
5. Construcţii agricole 89
5.1. Definiţii 89
5.2. Scurt istoric al dezvoltării construcţiilor agricole 90
5.3. Probleme generale de proiectare a construcţiilor
agricole 91
6. Construcţii pentru realizarea producţiei vegetale 93
6.1. Clasificare 93
6.2. Răsadniţe 94
6.2.1. Tipuri constructive de răsadniţe 95
6.3. Solariile 99
6.4. Condiţii de amplasare pentru răsadniţe şi solarii 103

6
 Cuprins

6.5. Climatul interior în răsadniţe şi solarii 105

7. Sere 107
7.1. Definiţie, caracteristici 107
7.2. Clasificarea serelor 108
7.3. Soluţii constructive 110
7.3.1. Sere reci 113
7.3.2. Sere individuale 114
7.3.3. Sere bloc 115
8. Construcţii pentru depozitarea, conservarea şi
condiţionarea producţiei vegetale 117
8.1. Definiţii 117
8.2. Clasificarea depozitelor pentru legume şi fructe 118
8.3. Caracteristici constructive pentru depozite de
legume şi fructe 119
8.4. Depozite de mică capacitate 120
8.4.1. Şanţuri şi silozuri 120
8.4.2. Bordeie 121
8.4.3. Depozite simple de suprafaţă 126
8.5. Depozite de mare capacitate 126
8.5.1. Elemente de proiectare a depozitelor de
legume şi fructe 132
8.5.2. Instalaţii şi utilaje folosite în depozitele de
legume şi fructe 137

7
 Construcţii horticole

Capitolul 1

Noţiuni generale despre construcţii

1.1. Introducere

Din întreaga activitate pe care o desfăşoară societatea pentru transformarea

naturii şi asigurarea condiţiilor de existenţă, realizarea construcţiilor ocupă
un loc foarte important. Producţia de construcţii se deosebeşte de celelalte
ramuri de producţie prin aceea că aceasta este legată de un loc fix.

8
 Cuprins

Construcţiile sunt produse imobile care se folosesc numai acolo unde au fost
create, fiind legate direct de teren. Terenul serveşte întotdeauna ca fundaţie
pentru construcţii şi uneori constituie o parte integrantă a construcţiilor
(canale, terasamente etc.).

1.2. Clasificarea construcţiilor

Cea mai generală clasificare împarte construcţiile în două mari categorii
distincte:
- Clădiri
- Construcţii inginereşti.

a. Clădirile reprezintă un ansamblu de elemente care delimitează un spaţiu

interior de exterior şi sunt denumite civile, industriale, agricole şi adăpostesc
oameni şi alte vieţuitoare, activitatea omenească de intemperiile atmosferice
(viscol, ger, vânt, ploaie, arşiţă, etc.), făcând posibilă adaptarea la mediul
geografic atât de variat şi cu clime atât de diferite.

Clădirile civile se împart după destinaţie astfel:

- clădiri de locuit – individuale, blocuri de locuinţe, cămine, hoteluri;
- clădiri social-culturale – teatre, cinematografe, şcoli, spitale;
- clădiri administrative – sedii de instituţii, birouri, tribunale;
- clădiri pentru comerţ – magazine, bănci;
- clădiri pentru transporturi – gări, autogări, aerogări;

9
 Construcţii horticole

- clădiri cu destinaţie specială – militare, funerare.

Clădirile industriale sunt cele destinate producţiei industriale şi se

diferenţiază după ramura industrială din care fac parte: alimentară, chimică,
energetică etc.

Clădirile agricole sunt construcţii destinate realizării producţiei vegetale şi

animale. După destinaţia lor, acestea pot fi:
- construcţii destinate producţiei animale – zootehnice;
- construcţii pentru producţia vegetală;
- construcţii pentru depozitarea, conservarea şi condiţionarea
producţiei vegetale.

Diversitatea speciilor de animale şi păsări crescute şi întreţinute în aceste

construcţii, a produselor recoltate sau obţinute prin preparare sau
semipreparare, a substanţelor chimice pentru fertilizarea solului ce trebuie
depozitate în condiţii de siguranţă fac ca aceste construcţii să prezinte
caracteristici constructive şi funcţionale deosebite.

Caracteristicile care definesc construcţiile agrozootehnice şi le disting ca o

grupă aparte sunt:
- în adăposturile pentru animale cât şi în sere şi depozite îşi desfăşoară
activitatea un produs biologic viu în stare manifestă sau latentă care

10
 Cuprins

necesită condiţii speciale de microclimat interior, justificând soluţiile

specifice pentru elementele de construcţie;
- fluxul tehnologic care de desfăşoară în aceste construcţii are un
specific deosebit în funcţie de destinaţie;
- asigurarea spaţiilor distincte pentru odihna şi furajarea animalelor,
evacuarea dejecţiilor, cultura plantelor, depozitarea furajelor,
cerealelor, legumelor şi fructelor, circulaţia oamenilor etc.;
- caracterul de masă determinat de numărul mare de obiective similare.

b. Construcţiile inginereşti sunt toate celelalte lucrări de construcţii şi

anume: căi de comunicaţie terestre (drumuri, poduri, căi ferate), baraje,
turnuri, linii de transport a energiei electrice etc.

1.3. Condiţii tehnice pentru construcţii

Fiecare construcţie sau element de construcţie trebuie să satisfacă un
ansamblu de condiţii tehnice sau cerinţe tehnico-economice principale, care
privesc durabilitatea în timp, rezistenţa la foc, rezistenţa şi stabilitatea
construcţiei, condiţii fizice şi igienice, arhitectonice, economico-
organizatorice.

11
 Construcţii horticole

Durabilitatea reprezintă durata de funcţionare normată în timp a

principalelor elemente de construcţie, fără pierderea calităţii necesare
exploatării optime şi poate fi:
- ridicată (de grad I) ş este peste 100 ani;
- mijlocie (de grad II) între 50 şi 100 ani;
- normală sau obişnuită (de grad III) între 20 şi 50 ani.

Construcţiile cu durata de funcţionare sub 20 ani se numesc provizorii.

Durabilitatea este determinată de materialele folosite, modul de proiectare şi

execuţie, condiţiile de exploatare şi întreţinere şi se referă la rezistenţa
materialelor şi elementelor de construcţii la diferite acţiuni cum ar fi îngheţ-
dezgheţ, umiditate, coroziune, acţiunea biologică a microorganismelor cât şi
acţiunea mediului înconjurător: agenţi atmosferici, fum, gaze, diferite noxe
din climatul interior etc.

Rezistenţa la foc reprezintă capacitatea construcţiei de a rezista la

solicitările termice şi mecanice produse în timpul şi din cauza incendiilor.
Din punctul de vedere al rezistenţei la foc, elementele de construcţie depind
direct de materialele din care se execută şi se caracterizează prin gradul de
combustibilitate şi limita rezistenţei la foc.

12
 Cuprins

Combustibilitatea unui material sau element de construcţie reprezintă

capacitatea acestuia de a se aprinde şi de a arde în continuare şi din acest
punct de vedere acestea se clasifică în:
- incombustibili (betonul, zidăria);
- greu combustibili sau semicombustibili (metalul protejat, lemn
ignifugat sau tencuit);
- combustibili (lemn, carton bitumat).
Limita de rezistenţă la foc este perioada de timp în care un element de
construcţie supus unui incendiu îşi păstrează stabilitatea.
Rezistenţa şi stabilitatea construcţiilor se referă la capacitatea lor portantă,
deformaţii, fisuri cât şi la condiţiile de exploatare specifice fiecărei
construcţii (uzură, şoc etc.)
Condiţiile fizice şi igienice de exploatare sunt legate de factorii de climat
exterior şi interior şi se referă la temperatură, umiditate, iluminare, viteza
curenţilor de aer, gaze nocive etc.
Condiţiile de ordin arhitectural estetic asigură construcţiilor aspectul
corespunzător destinaţiei acestora cu o plastică şi o compoziţie arhitectonică
optimă.
Condiţiile economico-organizatorice privesc în general costul construcţiilor,
tehnologia de execuţie şi posibilităţile de industrializare, materiale folosite,
soluţii tehnice, termenul de execuţie şi punerea în funcţiune.

13
 Construcţii horticole

Capitolul 2

Elemente de
rezistenţa materialelor

2.1. Obiectul rezistenţei materialelor

Pentru a răspunde cerinţelor tehnice necesare construcţiilor şi elementelor de
construcţii trebuie folosite unele relaţii de calcul stabilite ştiinţific, care să
permită dimensionarea, verificarea sau determinarea sarcinilor pe care
acestea le pot suporta cât şi pentru determinarea deformaţiilor lor sub
sarcini. De asemenea este necesară alegerea optimă a materialelor necesare

14
 Cuprins

având în vedere condiţiile de lucru pentru ca acestea să fie cât mai raţional
folosite.

Aceste probleme constituie obiectul rezistenţei materialelor. Rezistenţa

materialelor este deci ştiinţa care, considerând corpurile deformabile sub
acţiunea forţelor exterioare, stabileşte formulele de calcul pentru studiul
rezistenţei, rigidităţii şi stabilităţii acestora în scopul realizării unor
construcţii tehnice sigure în exploatare şi ieftine.

Rezistenţa materialelor studiază de asemenea comportarea materialelor sub

sarcini şi dă indicaţii asupra modului de alegere a materialului unui element
de construcţie ţinând seama de sarcinile ce îi sunt aplicate şi de condiţiile de
lucru ale acestuia.

2.2. Clasificarea corpurilor în rezistenţa

materialelor
O construcţie poate fi descompusă într-o serie de elemente simple denumite
elemente de construcţii care au forme câteodată destul de complexe.
Rezistenţa materialelor le schematizează la anumite forme convenabile
pentru calcul, fără a se îndepărta de la comportarea acestora în realitate. În
fapt, formele geometrice complexe ale elementelor de construcţie sunt

15
 Construcţii horticole

descompuse în forme geometrice simple, cu proprietăţi uşor de determinat,

care apoi sunt însumate şi combinate pentru a afla rezultantele – ca valori şi
direcţii – pentru elementul de construcţie în complexitatea sa.

Principala schematizare este aceea în care toate elementele de calcul sunt

reduse într-un plan.

În forma schematizată de calcul, corpurile se împart în:

a. Corpuri în care una din dimensiuni este predominantă faţă de celelalte

două. Acestea se numesc în general bare şi se caracterizează din punct de
vedere geometric prin axa longitudinală şi secţiunea transversală
normală pe axa longitudinală. Axa longitudinală este succesiunea
centrelor de greutate ale secţiunilor obţinute prin plane normale pe
dimensiunea predominantă a piesei. Secţiunea are ca elemente
caracteristice aria şi forma.

Din această categorie se disting:

- firele care pot fi supuse numai la întindere deoarece secţiunea

transversală este foarte mică în raport cu lungimea şi sub sarcinile
care le sunt aplicate îşi pierd foarte uşor forma;
- barele propriu-zise care pot fi supuse la solicitări în sens
longitudinal şi transversal şi după scopul lor se numesc grinzi,

16
 Cuprins

stâlpi etc., iar după forma axei pot fi drepte, curbe în plan, curbe
în spaţiu.

b. Corpuri la care două dimensiuni sunt mai mari faţă de a treia. Ele au ca
elemente geometrice caracteristice forma şi dimensiunile suprafeţei
mediane şi grosimea, măsurată normal pe suprafaţa mediană.

Suprafaţa mediană – plană sau curbă – este egal depărtată de cele două
suprafeţe care limitează placa. Se deosebesc:
- membrane cu grosimea foarte mică – nu pot prelua sarcini
transversale;
- plăci care pot prelua sarcini transversale (cupole, planşee,
învelitori de rezervoare, capete de cilindri etc.).

c. Corpurile masive – sunt corpurile care au toate dimensiunile de acelaşi

ordin de mărime; fundaţii de stâlpi, cilindri cu pereţi groşi etc.

În figura 2.1 şi figura 2.2 se prezintă câteva tipuri de corpuri.

17
 Construcţii horticole

Figura 2.1. Corpuri sub formă de bare cu pereţi Figura 2.2. Corpuri sub formă de plăci
subţiri

2.3. Acţiuni în construcţii

Prin acţiune se înţelege orice cauză capabilă de a genera stări de solicitare
mecanică într-o construcţie. Se mai numesc încărcări sau sarcini.

Acţiunile pot fi de diferite provenienţe, datorate greutăţii proprii a

elementelor de construcţie, destinaţiei funcţionale, unor factori naturali cum

18
 Cuprins

ar fi cei climaterici şi seismici sau, în anumite cazuri, unor cauze

excepţionale (explozii, schimbarea radicală a configuraţiei terenului etc.) şi
pot avea diferite distribuţii în spaţiu cu caracter static sau dinamic.

Clasificarea acţiunilor se face după diferite criterii şi anume:

a. După modul de aplicare:

i – directe când asupra structurii este aplicat un sistem de forţe
numite şi încărcări;
ii – indirecte când structurii i se impun anumite deformaţii cum ar fi
cele produse de acţiunea variaţiilor de temperatură, a tasării reazemelor, a
construcţiei etc. (figura 2.3).

Figura 2.3. Clasificarea acţiunilor după modul de aplicare asupra structurii

A – acţiuni directe; b – acţiuni indirecte

b. După mărimea suprafeţei pe care se aplică:

19
 Construcţii horticole

i – concentrate dacă acţionează pe suprafeţe atât de mici în raport cu

dimensiunile elementului de rezistenţă încât pot fi considerate a fi aplicate
într-un punct. Acestea sunt reprezentate schematic prin săgeţi şi se exprimă
în newtoni (N) sau decanewtoni (daN) (figura 2.4).

Figura 2.4. Clasificarea încărcărilor după mărimea suprafeţei pe care se aplică

a – încărcări concentrate b – încărcări distribuite

ii – distribuite dacă sunt aplicate continuu pe porţiuni sau pe întregul

element (forţele pot fi distribuite pe o anumită lungime sau suprafaţă). Ele
pot fi uniform distribuite, triunghiular distribuite sau distribuite după o
formă oarecare. Se măsoară în newtoni (N) sau decanewtoni (daN) pe
unitatea de lungime sau suprafaţă.

c. După variaţia în timp, acţiunile pot fi:

i – statice dacă variaţia este continuu şi lentă în timp de la zero la
valoarea lor finală (figura 2.5a);
ii – ciclice dacă încărcările îşi modifică intensitatea în timp de la
maxim şi apoi maxim, după perioade care se succed continuu (figura 2.5b);

20
 Cuprins

iii – dinamice care cresc foarte repede încât pot fi considerate ca

aplicate brusc cu intensitate maximă, caz în care se numesc şocuri (figura
2.5c).

Din punct de vedere al frecvenţei cu care sunt întâlnite, acţiunile pot fi

clasificate astfel:
a) acţiuni permanente care se aplică în mod continuu şi constant în
raport cu timpul. În această categorie se consideră greutatea
proprie a elementelor de construcţii (elementele structurii de
rezistenţă, elementele de închidere, finisaje etc.).
b) acţiuni temporare care se aplică în mod intermitent sau cu
intensitate variabilă şi se numesc semipermanente sau variabile
(greutatea unor elemente a căror poziţie se modifică în timpul
exploatării, greutatea utilajelor cu poziţie fixă specific fiecărui tip
de construcţii, încărcări provenite din depozitarea produselor).
Acţiunile temporare variabile sunt şi încărcările datorate vântului,
zăpezii, variaţiilor de temperatură exterioară etc.
c) acţiuni excepţionale care apar foarte rar sau chiar niciodată în
existenţa unor construcţii: încărcarea seismică, încărcarea datorită
inundaţiilor catastrofale, încărcări provocate de ruperea unor
elemente.

21
 Construcţii horticole

Figura 2.5. Clasificarea acţiunilor după variaţia în timp

a – încărcări statice b – încărcări ciclice c – încărcări dinamice

2.4. Gruparea acţiunilor

Construcţiile şi în general toate elementele de construcţii sunt solicitate la
acţiuni combinate iar calculul acestora presupune considerarea combinaţiilor
defavorabile ale diferitelor încărcări şi anume:
- grupări fundamentale formate din încărcări permanente,
cvasipermanente şi variabile;
- grupări speciale formate din încărcări permanente,
cvasipermanente, variabile şi excepţionale.

22
 Cuprins

Valorile de calcul considerate pentru diferite încărcări pot fi reduse atunci

când se alcătuiesc grupările pentru calculul unor construcţii şi această
reducere are rolul de a introduce efectul probabilităţii reduse de apariţie
simultană a diferitelor acţiuni la parametrii cei mai defavorabili.

Încărcările permanente se iau în considerare în toate cazurile.

2.5. Forţe exterioare şi interioare

Corpurile sunt alcătuite din atomi şi molecule şi îşi păstrează forma şi
dimensiunile datorită forţelor de atracţie interioare care există între aceste
părţi foarte mici.

Sub acţiunea unor forţe aplicate din exterior, corpurile se deformează,

modificându-se astfel distanţele dintre molecule şi valorile forţelor de
atracţie dintre acestea.

Forţele interioare sau eforturile reprezintă forţele suplimentare care se

adaugă celor de atracţie şi care caută să restabilească echilibrul corpului
asupra căruia acţionează forţele exterioare. Valoarea acestor forţe se
determină prin secţionarea corpului, în locul în care interesează, în două

23
 Construcţii horticole

părţi distincte. În figura 2.6 se prezintă un corp secţionat cu un plan imaginar

P şi care este acţionat cu o serie de sarcini.

Pentru menţinerea în echilibru a uneia sau alteia din părţi este necesar ca pe
fiecare element de suprafaţă al secţiunii să existe nişte forţe interioare
elementare. Însumându-se apoi aceste forţe pe toată suprafaţa şi
considerându-se reduse convenţional în centrul de greutate G al acesteia se
obţine o forţă rezultantă R şi un moment M (figura 2.6).

Figura 2.6. Corp supus acţiunii unor sarcini

24
 Cuprins

Conform principiului acţiunii şi reacţiunii, rezultantele R şi M sunt egale şi

de sens contrar pe cele două feţe ale secţiunii.

2.6. Solicitări simple şi compuse

Eforturile R şi M se descompun în componentele N şi T pentru rezultanta R
şi Mi şi Mr pentru momentul M. Fiecare din aceste componente are o
anumită denumire şi luată separat produce asupra corpului o solicitare
simplă astfel:

- N – numită forţa axială – produce solicitarea de întindere sau de

compresiune funcţie de sensul de acţiune al forţei;
- T – numită forţa tăietoare – produce solicitarea de forfecare;
- Mi – numit moment încovoietor – produce solicitarea de
încovoiere;
- Mr – numit moment de răsucire – produce solicitarea de răsucire
sau torsiune-

25
 Construcţii horticole

În practică sunt unele elemente solicitate la toate aceste acţiuni, când este o
singură solicitare numindu-se simplă iar când sunt cel puţin două solicitări
se numesc compuse (figura 2.7).

26
 Cuprins

Figura 2.7. Exemple de piese supuse la solicitări simple

a-la întindere şi compresiune b-la forfecare c-la încovoiere d-la răsucire

27
 Construcţii horticole

2.7. Eforturi unitare

Forţele interioare dintr-o secţiune oarecare a unui corp solicitat la o serie de
sarcini sunt rezultantele unor forţe elementare care acţionează pe fiecare
element de suprafaţă al secţiunii (figura 2.8). Notând forţa elementară cu ∆F
şi suprafaţa pe care acţionează cu ∆A, intensitatea acestei forţe care se
numeşte efort unitar este caracterizată de raportul
∆F
p= ,
∆A
unitatea de măsură fiind N/m2 sau daN/m2.

Figura 2.8. Eforturi unitare pe secţiune

Efortul unitar p are direcţia forţei care îl produce şi dacă aceasta este

înclinată pe suprafaţa pe care acţionează, şi p va fi înclinat pe această

suprafaţă. În acest caz, p se poate descompune în două componente: una

28
 Cuprins

cuprinsă în planul secţiunii numită efort unitar tangenţial notată cu τ şi alta

perpendiculară pe secţiune, numită efort unitar normal, notată cu σ.

2.8. Deformaţii
Corpurile, sub acţiunea sarcinilor, se deformează, luând o anumită formă.
Considerând un element de formă paralelipipedică, analizând posibilităţile
lui de deformare, se defineşte lungirea specifică sau alungirea, notată cu ε
fiind o mărime cu dimensiuni:
∆l l1 − l0
ε= =
l0 l0
∆l = ε *l0
În practică, deoarece această mărime are valori foarte mici, se foloseşte
mărimea ε% = 100ε.

Dacă bara, în loc să se întindă se comprimă, atunci deformarea acesteia are

loc în sensul scurtării ei, iar în secţiunea transversală are loc o umflare a
acesteia, relaţia rămânând valabilă.

29
 Construcţii horticole

2.9. Relaţia dintre eforturi unitare şi

deformaţii. Legea lui Hooke.
Datorită forţei acţiunilor exterioare, un corp se deformează şi în interiorul
său iau naştere eforturi unitare.

Figura 2.9. Deformarea unui corp prin întindere şi compresiune

Dacă se iau de exemplu două bare având aceleaşi dimensiuni, una din oţel şi
alta din cauciuc, cărora şi se fixează una din extremităţi iar cealaltă se trage
cu aceeaşi forţă, se observă că bara de cauciuc se lungeşte mai mult decât
cea de oţel. Deşi supuse la aceeaşi sarcină (eforturile unitare pe secţiune sunt
aceleaşi), deformaţiile lor sunt diferite; deci, materialele se comportă diferit
sub acţiunea aceleiaşi sarcini.

Pentru unul şi acelaşi material, între eforturile unitare şi deformaţiile

produse, există o legătură, la un anumit efort unitar corespunzând o anumită
valoare a deformaţiei. Această legătură se determină experimental pentru

30
 Cuprins

încercarea de întindere asupra unei epruvete din materialul respectiv, cu

ajutorul unei maşini de încercat. Dacă se reprezintă grafic într-un sistem de
axe rectangulare, variaţia efortului unitar ce ia naştere în epruvetă funcţie de
alungire, se obţine o curbă numită curba caracteristică a materialului
respectiv. În cazul unei epruvete din oţel moale, cu conţinut mic de carbon,
curba caracteristică are forma din figura 2.10. Analizând fiecare porţiune a
graficului, se definesc următoarele domenii şi zone:

1. Domeniul de proporţionalitate. Prima parte a curbei caracteristice până la

punctul A este o linie dreaptă, eforturile
unitare fiind proporţionale cu deformaţiile ceea ce se exprimă cu relaţia:
σ = Eε
E este un factor de proporţionalitate care se numeşte modul de elasticitate
longitudinal exprimat în daN/cm2.

Relaţia aceasta, care este una din relaţiile de bază din rezistenţa materialelor,
este cunoscută sub denumirea de Legea lui Hooke.

Figura 2.10. Curba caracteristică a oţelului moale

31
 Construcţii horticole

Valoarea modulului de elasticitate arată posibilitatea materialului de a se

împotrivi forţelor care îl deformează. Cu cât modulul de elasticitate este mai
mare, cu atât deformaţiile specifice elastice ce rezultă în urma aplicării
sarcinilor sunt mai mici. În tabelul de mai jos se dau câteva valori ale
modulului de elasticitate:

Nr. Modulul de elasticitate

Denumirea materialului
crt. daN/cm2
1. Oţel cu conţinut mic de carbon 2,1 * 106
2. Cupru 1,15 * 106
3. Aluminiu 0,7 * 106

Rezultă că oţelul este aproape de două ori mai rezistent decât cuprul şi de
trei ori mai rezistent decât aluminiul.

Valoarea corespunzătoare efortului unitar în punctul a se notează cu σp şi se

numeşte limită de proporţionalitate.

2. Domeniul de elasticitate. Continuând întinderea barei până la o anumită

valoare a efortului unitar cunoscută sub denumirea de limită elastică notată
cu σe, materialul se comportă elastic după îndepărtarea sarcinii (revine la
dimensiunile iniţiale).

32
 Cuprins

3. Dincolo de această valoare se intră într-un alt domeniu de comportare a

materialului în care acesta, după îndepărtarea sarcinilor, nu mai revine la
dimensiunile iniţiale, rămânând cu o deformaţie permanentă. Acest domeniu
se numeşte domeniu plastic.

4. Zona de curgere. La o anumită valoare a forţei de întindere

corespunzătoare ordonatei punctului c, deformaţia barei creşte fără ca forţa
de întindere să crească sensibil, materialul „curge”. Pe diagramă, acest lucru
apare ca o porţiune aproape orizontală (c – d). Valoarea efortului unitar
corespunzător acestei zone de curgere se numeşte limită de curgere şi se
notează cu σc.

5. Zona deformaţiilor mari, ruperea. După zona de curgere, eforturile

unitare cresc până la o anumită valoare maximă (punctul e pe diagramă),
denumită rezistenţa la rupere care se notează cu σr. Peste această valoare a
efortului unitar, comportarea materialului se modifică din nou. Până aici
fiecare unitate de lungime a barei se alungea aproximativ la fel şi bineînţeles
în toate secţiunile se producea o reducere egală a dimensiunilor transversale
ale epruvetei. După rezistenţa de rupere, deformaţia epruvetei se
concentrează într-un singur punct, pe epruvetă apare o gâtuire şi în acest fel
se produce ruperea (punctul f – figura 2.11).

33
 Construcţii horticole

Figura [Link] caracteristice pentru câteva materiale de construcţii

a- oţel b – aluminiu c - fontă

2.9.1. Clasificarea materialelor după proprietăţile lor

mecanice

Analizând corelaţia dintre sarcini şi deformaţii se ajunge la definirea unor

proprietăţi ale materialelor stabilindu-se o grupare a acestora ţinând seama
de comportarea lor după îndepărtarea sarcinilor.

Materialele elastice. Dacă după îndepărtarea sarcinilor materialele îşi revin

la dimensiunea lor iniţială, acestea se numesc elastice. Elasticitatea este
proprietatea materialelor de a se deforma sub sarcină şi a-şi relua forma şi
dimensiunile iniţiale când sarcina se anulează. În rezistenţa materialelor se
admit materiale perfect elastice sar realitatea arată că rămân deformaţii
permanente foarte mici (aproximativ 0,01%).

34
 Cuprins

Materialele plastice. Unele materiale se deformează sub sarcină şi nu mai

revin la forma şi dimensiunile iniţiale atunci când sarcina dispare. Ele poartă
denumirea de materiale plastice şi sunt: materiale încălzite la temperatura de
forjare, pământuri argiloase umede, plastilina etc.

Materialele elasto-plastice. Acestea, după îndepărtarea sarcinilor revin spre

forma iniţială pe are însă nu o mai ating, păstrând deformaţii permanente.

Materiale tenace. Materialele care se deformează mult înainte de rupere,

având proprietăţi plastice pronunţate sunt numite tenace: oţelul de mică
rezistenţă, cuprul, alama, aluminiul.

Materialele fragile sau casante. Acestea sunt materialele la care ruperea

apare brusc, fără a fi precedate de deformaţii apreciabile: fonta, oţelurile de
mare rezistenţă, sticla, piatra, betonul etc.

2.9.2. Rezistenţe admisibile. Coeficienţi de siguranţă

Pentru ca un element de construcţie să nu se rupă sau să nu aibă deformaţii

permanente care nu ar permite exploatarea optimă a acestuia, este necesar ca
eforturile care iau naştere în interiorul său să aibă o valoare mai mică decât
rezistenţa admisibilă.

35
 Construcţii horticole

Rezistenţa admisibilă, notată cu σa, reprezintă valoare maximă la care

trebuie să ajungă eforturile din elementul de construcţie, valoarea acestuia
fiind mai mică decât valoarea limită ce produce starea periculoasă care
scoate construcţia din uz.
σ a ≤ σ min
Valoarea care arată de câte ori este mai mică rezistenţa admisibilă decât cea
limită se numeşte coeficient de siguranţă.
σ lim
C=
σa
Coeficienţii de siguranţă şi valorile rezistenţei admisibile se stabilesc
ţinându-se seama de o serie de factori şi anume: natura materialului,
solicitarea elementului de construcţie, stabilirea exactă a sarcinilor şi modul
lor de acţionare etc.

36
 Cuprins

Capitolul 3

Elemente de construcţii

3.1. Alcătuirea generală a construcţiilor

Orice clădire are o destinaţie precizată şi îndeplineşte funcţiuni complexe şi
variate fiind alcătuită din următoarele părţi principale:
- infrastructura – aflată sub cota ±0,00, care cuprinde fundaţiile iar
în cazul clădirilor cu subsoluri şi elementele acestora;
- suprastructură – partea care se află deasupra cotei ±0,00 şi care
cuprinde toate celelalte elemente ale clădirii cât şi lucrările de
instalaţii;

37
 Construcţii horticole

O altă clasificare a elementelor de construcţii care formează o clădire este:

- structura de rezistenţă – formată din elemente de construcţii care
preiau încărcările mecanice şi este formată din fundaţii, stâlpi,
pereţi portanţi, planşee, grinzi etc.
- elemente de închidere – elementele care asigură izolarea termică,
hidrofugă şi acustică a clădirii şi sunt: pereţi exteriori, pardoseli,
învelitori;
- elemente de compartimentare – pereţii interiori
- elemente de finisaj . tencuieli, zugrăveli, vopsitorii etc.

În ceea ce priveşte regimul construcţiilor pe înălţime, acestea pot fi compuse

din:
- subsol – nivel sub cota terenului natural;
- demisol – nivel situat parţial sub cota terenului natural;
- parter – nivel situat deasupra cotei ±0,00, aceasta fiind cota
pardoselii de la parter;
- etaje – nivelele situate peste parter.

Subsolul şi fundaţiile unei clădiri constituie aşa numita infrastructură a

clădirii iar parterul şi etajele . suprastructura.

38
 Cuprins

3.2. Coordonarea dimensională, modularea

şi tipizarea construcţiilor
Prin coordonare modulară sau coordonare dimensională se înţelege stabilirea
dimensiunilor elementelor de construcţii pe baza unui dimensiuni
convenţional stabilită numită modul.

Modulul de bază se notează cu Mo şi este:

- metric: Mo = 100 / 10 = 10 m
- octometric: Mo = 100 / 8 = 12,5 m

În funcţie de mărimea dimensiunilor la care se realizează modularea,

modulul reprezintă un multiplu al modulului de bază
M = n ⋅ Mo
pentru dimensiuni mai mari şi un submultiplu
M = Mo / n
pentru dimensiuni mici.

În practica construcţiilor agricole s-a păstrat în mod curent n = 2, 3, 6, 12,

15, 18, 30, 60 pentru multipli şi n = 2, 5, 10, 20, 50, 100 pentru submultipli.

Tipizarea elementelor de construcţii reprezintă o treaptă avansată a

coordonării dimensionale şi constă în proiectarea subansamblurilor şi

39
 Construcţii horticole

prefabricatelor de construcţii astfel ca acestea să se integreze în construcţii

ca un tot unitar permiţând înlocuirea lor uşoară fără multe modificări.

3.3. Fundaţii
Fundaţiile sunt elementele de construcţie ale structurii de rezistenţă care se
află în contact direct cu terenul pe care se situează clădirea şi realizează
încastrarea în acesta transmiţându-i toate încărcările provenite din
suprastructură.

Materialele din care se execută fundaţia au caracteristici mecanice

superioare terenului de fundare din care cauză fundaţiile au în general o
formă evazată (se măreşte astfel aria prin care se transmit încărcările, deci
scade presiunea pe unitatea de suprafaţă asupra terenului).

3.3.1. Tipuri de fundaţii

Clasificarea fundaţiilor se face după o serie de criterii cum ar fi:

- forma în plan:
o fundaţii izolate sub stâlpi (figura 3.1);
o fundaţii continue sub ziduri (figura 3.2);
o fundaţii din reţele de grinzi continue (figura 3.3);
o fundaţii pe radier general sau placă continuă (figura 3.4).

40
 Cuprins

- modul de transmitere a eforturilor:

o fundaţii directe (figura 3.5);
o fundaţii indirecte sau pe piloţi (figura 3.6);
- după materialele folosite:
o fundaţii din lemn (figura 3.7 şi 3.8);
o fundaţii rigide din piatră şi beton (figura 3.9, 3.10, 3.11 şi
3.12);
o fundaţii elastice din beton armat (figura 3.13, 3.14, 3.15).

Figura 3.1. Tipuri de fundaţii izolate elastice

a – prismatică b – obelisc c – pahar

41
 Construcţii horticole

Figura 3.2. Tipuri de fundaţii continue rigide

a – dreptunghiulară b – evazată c – în trepte

Figura 3.3. Fundaţie pe reţele de grinzi (tălpi încrucişate)

42
 Cuprins

Figura 3.4. Fundaţie pe radier general

Figura 3.5. Fundaţie directă (izolată)

Figura 3.6. Fundaţie indirectă (pe piloţi)

Figura 3.7. Fundaţie din stâlpi realizată prin Figura 3.8. Fundaţie pe scaune

43
 Construcţii horticole

tălpi de lemn

Figura 3.9. Fundaţii din zidărie de piatră brută Figura 3.10. Fundaţii din beton
a – simplă b – în trepte; 1-perete; 2-fundaţie; 3- ciclopian
hidroizolaţie; 4-teren natural 1-perete; 2-fundaţie; 3-hidroizolaţie;
4-teren natural

Figura 3.11. Fundaţie de beton Figura 3.12. Fundaţii de beton simplu în trepte
simplu cu evazări a-cu o treaptă; b-cu două trepte;
1-zidărie (perete); 2-fundaţie; 3- 1-zidărie (perete); 2-fundaţie; 3-hidroizolaţie; 4-
hidroizolaţie; 4-placă suport placă suport pardoseală; 5-strat de rupere a
pardoseală; 5-strat de rupere a capilarităţii; 6-teren natural; 7-beton sau zidărie; 8-

44
 Cuprins

capilarităţii; 6-teren natural umplutură de pământ

Figura 3.13. Fundaţii izolate sub stâlpi cu Figura 3.14. Fundaţii sub stâlpi cu talpă de
bloc şi cuzinet beton armat:
1-stâlp; 2-cuzinet; 3-bloc de fundaţie a-prismatică; b-prismatică cu faţă teşită;
1-stâlp; 2-fundaţie elastică; 3-beton de
egalizare

Figura 3.15. Fundaţii pahar

a-secţiune verticală; b-secţiune orizontală

45
 Construcţii horticole

1-peretele paharului; 2-stâlp; 3-beton de monolitizare; 4-beton de egalizare

3.3.2. Cerinţe generale pentru fundaţii

La proiectarea fundaţiilor se ţine seama de o serie de factori cum ar fi:

- cerinţe funcţionale privind subsolul clădirii şi din acest punct de
vedere la depozitele de legume şi fructe îngropate şi
semiîngropate alegerea tipului de fundaţie şi a celorlalte elemente
de construcţie situate sub cota terenului natural este deosebit de
importantă.
- Cerinţe privind planul de sistematizare al zonei de amplasare
- Particularităţi privind gradul seismic al zonei, capacitatea
portantă a terenului, adâncimea de îngheţ etc.
- Caracteristicile geotehnice a straturilor de pământ din jurul
clădirii
- Schema generală a încărcărilor provenite din celelalte elemente
de construcţii
- Caracteristicile hidrogeologice ale terenului – calitatea apelor
subterane şi de suprafaţă, proprietăţi chimice, agresivitate etc.

În general a construcţiile horticole se folosesc fundaţiile de suprafaţă iar în

unele cazuri cele de adâncime pe piloţi.

46
 Cuprins

3.3.3. Lucrări de hidroizolaţii

Pentru subsoluri şi depozitele îngropate sunt deosebit de importante lucrările

de hidroizolaţii, acestea fiind lucrări care protejează construcţia la infiltrările
de apă.

Izolaţiile hidrofuge sau hidroizolaţiile sunt lucrări de etanşare realizate cu

materiale impermeabile la apă.

Hidroizolaţiile la fundaţii şi subsoluri previn umezirea clădirii din surse

aflate în terenul de fundare sau la suprafaţa acestuia.

[Link]. Hidroizolaţii împotriva umidităţii pământului

Acest tip de hidroizolaţii se execută astfel (figura 3.16):

- dispunerea unui strat filtrant de pietriş şi a unor drenuri pe lângă
clădire.
- izolaţii hidrofuge sub pereţii interiori şi exteriori din două straturi
de carton asfaltat şi trei straturi de mastic bituminos.
- strat de rupere a capilarităţii apei, din pietriş şi o izolaţie
hidrofugă suplimentară la pardoseala primului nivel.
- Izolaţie hidrofugă verticală pe toată suprafaţa peretelui îngropat.

47
 Construcţii horticole

Figura 3.16. Hidroizolaţii împotriva umidităţii pământului la clădiri cu şi fără subsol

[Link]. Hidroizolaţii împotriva apelor de suprafaţă

Aceasta se realizează ca o barieră neîntreruptă pe pereţii exteriori şi sub

pardoseală protejată cu pereţi din zidărie de cărămidă aşezată pe cant (figura
3.17).

48
 Cuprins

Figura 3.17. Hidroizolaţii împotriva apelor fără presiune hidrostatică

1-fundaţie; 2-perete subsol; 3-perete exterior; 4-planşeu peste subsol; 5-pardoseală subsol;
6-strat filtrant; 7-trotuar; 8-izolaţii orizontale; 9-izolaţie verticală; 10-perete de protecţie a
izolaţiei hidrofuge verticale; 11-pardoseală parter; 12-strat de nisip

Se dispun în general trei straturi de carton bitumat şi patru straturi de bitum

sau două straturi de carton şi o pânză bitumată cu patru straturi de bitum.

3.4. Pereţi
3.4.1. Noţiuni generale
Pereţii sunt elemente de construcţie verticale care îndeplinesc următoarele
funcţiuni:
- preiau şi transmit fundaţiei greutatea lor proprie şi a altor
elemente;
- asigură izolarea termică şi fonică a spaţiului interior delimitat;

49
 Construcţii horticole

- cohntravântuiesc clădirea la acţiunea sarcinilor orizontale

provenite din vânt şi cutremur.

3.4.2. Clasificarea pereţilor

Clasificarea acestor elemente de construcţie se face ţinând seama de o serie
de criterii şi anume:
- după materialul din care se execută:
o lut
o piatră naturală
o cărămidă şi înlocuitori
o beton şi beton uşor
o lemn, azbociment
o materiale plastice
o elemente metalice
- după rolul lor în construcţie sunt:
o de rezistenţă sau portanţi care preiau şi transmit la fundaţii
greutatea lor proprie şi sarcinile provenite de la acoperiş,
planşee etc.
o autoportanţi care preiau numai greutatea lor proprie
o pereţi purtaţi (de umplutură sau despărţitori) care reazemă
pe alte elemente de construcţii (planşee sau grinzi) şi le
transmit acestora greutatea lor proprie
- după poziţia lor în construcţii
o sub cota ±0,00 – pereţi de subsol

50
 Cuprins

o peste cota ±0,00

o interiori
o exteriori
o longitudinali
o transversali
- după modul de execuţie
o monoliţi turnaţi direct pe şantier din lut sau beton;
o zidiţi prin legarea cu mortar a cărămizilor sau a
înlocuitorilor de cărămidă sau piatră
o prefabricaţi – elemente prefabricate realizate în ateliere
specializate

La construcţiile horticole se folosesc curent pereţii din cărămidă (figura

3.18, figura 3.19, figura 3.20) consolidaţi cu stâlpişori şi centuri (figura
3.21) şi pereţii din beton (figura 3.22).

Figura 3.18. (a) Ziduri de ¼ cărămidă, (b) Ziduri de ½ cărămidă

51
 Construcţii horticole

Figura 3.19. Tipuri de zidărie de o cărămidă

Figura 3.20. Zid de 1 ½ cărămidă

Figura 3.21. Consolidarea pereţilor din zidărie cu stâlpişori şi centuri

52
 Cuprins

Figura 3.22. Pereţi exteriori din beton monolit

a-în două straturi; b-în trei straturi;
1-strat portant; 2-strat termoizolant; 3-strat de protecţie; 4-barieră de vapori

3.4.3. Elemente auxiliare la pereţi

Soclu. Partea inferioară a pereţilor exteriori situată deasupra cotei terenului
amenajat se numeşte soclu. Are circa 50 – 60 cm şi pe această porţiune
peretele este protejat deoarece este mai supus loviturilor accidentale şi
intemperiilor. Se execută din piatră naturală, zidărie de cărămidă aparentă,
beton (figura 3.23).

Figura 3.23. Poziţia soclului în raport cu planul faţadei

a-retras; b-în acelaşi plan; c-proeminent
1-tencuială exterioară; 2-perete; 3-izolaţie hidrofugă; 4-soclu; 5-şorţ din tablă.

53
 Construcţii horticole

Cornişe. Sunt elemente de faţadă cu rol de protecţie şi arhitectonic şi sunt

îngroşări ale peretelui în plan orizontal realizate din zidărie, piatră, beton
(figura 3.24).

Figura 3.24. Tipuri de cornişe

a-din zidărie de cărămidă şi tencuială; b-din piatră naturală sau din beton
1-perete; 2-cornişă; 3-tencuială

Centuri. Sunt elemente de beton armat prevăzute în pereţi la nivelul

planşeelor (figura 3.25) sau fundaţiilor şi au rolul de a asigura conlucrarea
spaţială a elementelor de construcţii şi preiau împingerile pământului
(centuri antiseismice, de tasare, de ancorare, de stabilitate).

54
 Cuprins

Figura 3.25. Detalii de centuri la pereţi

a-pereţi de beton monolit; b-pereţi de zidărie; c-pereţi interiori de zidărie

Buiandrugi. Sunt elemente de rezistenţă situate la partea superioară a

golurilor prevăzute în zidărie pentru uşi şi ferestre şi au rolul de a prelua
sarcinile provenite din zidăria de deasupra golului (figura 3.26).

Figura 3.26. Tipuri de buiandrugi

a-din lemn, beton sau metal; b-din zidărie; c-din beton armat

55
 Construcţii horticole

Solbanc. Sunt elemente de construcţii dispuse orizontal la partea inferioară

(în exterior) a ferestrelor şi au rol de protecţie şi ornamental. Sunt din piatră,
cărămidă, beton.

Glaful. Element de construcţie prevăzut la partea inferioară spre interior a

ferestrelor cu rol de protecţie şi decorativ. Se execută din lemn, mozaic,
marmură (figura 3.27).

Figura 3.27. Solbancuri şi glafuri

a-solbanc din zidărie şi glaf de lemn; b-solbanc şi graf dintr-un element prefabricat de beton
armat;
1-solbanc din zidărie; 2-şorţ de tablă; 3-lăcrimar; 4-toc pentru fereastră; 5-glaf din lemn; 6-
niţă; 7-element prefabricat pentru solbanc şi graf; 8-nişă radiator

56
 Cuprins

3.5. Stâlpi
Stâlpii sunt elemente de construcţie verticale, realizaţi din lemn, zidărie,
beton, metal care preiau sarcinile de la acoperiş şi le transmit la fundaţie.

Au în general în secţiune transversală diferite forme: circulară, pătrată,

dreptunghiulară, hexagonală etc (figura 3.28 şi figura 3.29).

Figura 3.28. Secţiuni transversale utilizate la stâlpii din beton armat

57
 Construcţii horticole

Figura 3.29. Stâlpi metalici cu inimă plină

a-cu secţiuni deschise; b-cu secţiuni închise

3.6. Acoperişuri
3.6.1. Noţiuni generale
Acoperişul este elementul de construcţie care delimitează clădirea la partea
superioară şi are rol de protecţie împotriva agenţilor atmosferici (figura
3.30).

58
 Cuprins

Figura 3.30. Funcţiunile acoperişului

Clasificarea acoperişurilor se face după mai multe criterii:

- după pantă
o acoperişuri terasă cu pantă mai mică de 7% (figura 3.31);
o acoperişuri cu pantă peste 7%
o acoperişuri cu pantă variabilă sau discontinuă
- după forma suprafeţei exterioare
o cu suprafeţe plane înclinate (figura 3.32);
o cu suprafeţe curbe (figura 3.33);
- după posibilitatea de circulaţie a aerului
o acoperişuri cu spaţiu mic de aer ventilat
o acoperişuri cu strat mare de aer ventilat (pod)

59
 Construcţii horticole

Figura 3.31. Acoperişuri terasă

a,b-cu scurgere exterioară; c,d-cu scurgere interioară

Figura 3.32. (a) Tipuri de acoperiş cu suprafeţe plane înclinate; (b) Elementele unui
acoperiş cu pante
a-poală (picătură); 2-creastă; 3-coamă; 4-dolie; 5-streaşină

60
 Cuprins

Figura 3.33. Acoperişuri cu suprafeţe curbe

a-cilindrică; b-paraboloid eliptic; c-paraboloid hiperbolic; d-conoid; e-cupolă

Părţile principale ale acoperişului sunt:

- structura de rezistenţă care la acoperişurile cu pante se numeşte
şarpantă, iar la terase este constituită din planşeul peste ultimul
nivel şi are rolul de a prelua şi transmite sarcinile la celelalte
elemente ale structurii de rezistenţă;
- învelitoarea care dă de fapt denumirea acoperişului şi poate fi:
tablă, azbociment, carton asfaltat etc. Este principala izolaţie
hidrofugă a clădirilor;
- izolaţie termică prevăzută la clădirile unde este necesar să se
limiteze pierderile de căldură iarna şi excesul de căldură vara
(depozitele frigorifice);
- elemente auxiliare amplasate în acoperiş cu rolul de a asigura
iluminarea şi ventilarea naturală (lucarne, luminatoare, tabachere)

61
 Construcţii horticole

sau cu rol de colectare şi îndepărtare a apelor din precipitaţii

(jgheaburi, burlane etc).

3.6.2. Şarpanta

La construcţiile horticole se folosesc curent acoperişurile cu şarpantă din

lemn şi cu spaţii de aer ventilat.

Şarpanta din lemn se mai numeşte şarpantă pe scaune sau dulgherească şi

este formată din (figura 3.34):
- pane din lemn ecarisat (10x12 cm, …, 15 x 25 cm) aşezate
paralel cu creasta la distanţe de 3,00 – 4,00 m. Pana de la cota cea
mai mare se numeşte pană de creastă iar partea care se sprijină pe
planşeu se numeşte cosoroabă;
- popii sunt element verticale de sprijin pentru pane şi sunt de
obicei din lemn brut cu diametrul de 12 – 14 cm; popii se
reazemă pe planşee printr-o talpă (pentru a mări suprafaţa de
sprijin);
- cleştii şi contrafişele sunt elemente orizontale care asigură
stabilitatea panelor şi popilor şi de fapt a întregii structuri
- căpriorii se fixează pe pane şi sunt rigle aşezate la 60 – 100 cm
după linia de cea mai mare pantă;

62
 Cuprins

- şipcile sunt suport pentru învelitori fixate pe căpriori, aşezate la

distanţe de 20 – 100 cm în funcţie de tipul învelitorii; ele se
dispun paralel cu streaşina şi se folosesc la învelitorile
autoportante (ţiglă, azbociment);
- astereala este formată din scânduri bătute una lângă alta şi
formează suportul pentru învelitorile neportante (carton, asfalt,
tablă).

Figura 3.34. Şarpanta din lemn pe scaune

1-planşeu; 2-talpă; 3-pop; 4-pană de streaşină (cosoroabă); 5-pană curentă; 6-pană de
creastă; 7-cleşti; 8-căpriori.

63
 Construcţii horticole

Acoperişul cu spaţiu de aer ventilat este cu un spaţiu mic de aer ventilat

(figura 3.35) şi cu spaţiu mare de aer ventilat sau acoperiş cu pod (figura
3.36).

Figura 3.35. Acoperiş cu spaţiu de aer ventilat

1-învelitoare din azbociment ondulat; 2-spaţiu de aer ventilat; 3-termoizolaţie; 4-barieră de
vapori; 5-strat suport al termoizolaţiei (azbociment ondulat); 6-pană prefabricată.

Figura 3.36. Acoperiş cu pod (cu spaţiu mare de aer ventilat)

1-hidroizolaţie (învelitoare); 2-strat suport al hidroizolaţiei; 3-strat de aer ventilat; 4-
termoizolaţie; 5-placă tavan

64
 Cuprins

3.6.3. Învelitori

Învelitoarea este un element de izolaţie hidrofugă a acoperişului şi materialul

din care se execută dă denumirea acoperişului. Ea se poate clasifica după:
- materialul din care se execută:
o materiale organice; paie, scânduri, şiţă, şindrilă (figura
3.37 şi figura 3.38);
o carton sau pânză asfaltată (figura 3.39);
o plăci de ardezie;
o materiale ceramice: ţiglă, olane (figura 3.40 şi figura
3.41);
o plăci de azbociment (figura 3.42 şi figura 3.43);
o sticlă;
o tablă plană sau ondulată; neagră sau zincată (figura 3.44 şi
figura 3.45).

65
 Construcţii horticole

Figura 3.37. Învelitoare din stuf

a-vedere; b-detaliu coamă
1-snop; 2-direcţia vântului; 3-sârmă; 4-nuia; 5-coamă de ţiglă; 6-şipcă; 7-scândură

Figura 3.38. Învelitoare de şindrilă pe şipci

a-în trei straturi; b-în patru straturi

66
 Cuprins

Figura 3.39. Învelitoare de carton bitumat, în două straturi, pe astereală:

a-aşezarea primului strat paralel cu streaşina; b-aşezarea celui de-al doilea strat paralel cu
picătură; 1-fâşii de carton bătute în cuie asigurate; 2-fâşii de carton bătute în cuie asigurare
cu şipci sau lipite cu bitum pe toată suprafaţa; 3-suprapuneri lipite cu bitum; 4-fronton
vertical; 5-protecţia învelitorii la fronton; 6-streaşină

Figura 3.40. Învelitori din ţigle solzi aşezate simple pe şipci

1-coamă; 2-ţigle; 3-căprior; 4-furură; 5-pazie; 6-şipci

67
 Construcţii horticole

Figura 3.41. Învelitoare din olane; acoperirea timpanelor în pantă

1-olane; 2-carton bitumat; 3-astereală; 4-cărpior; 5-mortar de ciment; 6-tencuială; 7-pazie
de lemn; 8-jgheab din tablă zincată

Figura 3.42. Învelitori din plăci plane din azbociment

a-cu acoperire simplă; b-cu acoperire dublă

68
 Cuprins

Figura 3.43. Învelitoare din plăci ondulate de azbociment

1-placă ondulată din azbociment; 2-pană din beton armat; 3-oţel beton Φ 8mm, sudat de
plăci metalice înglobate în pană la turnare

Figura 3.44. Aspectul unei învelitori din tablă

1-falţ orizontal paralel cu streaşina; 2-falţ vertical dispus după linia de cea mai mare pantă

69
 Construcţii horticole

Figura 3.45. Detalii la învelitori din tablă

a-falţuri verticale şi orizontale, simple şi duble; b-fixarea foilor de astereală
1-căpriori; 2-astereală; 3-clamă (copcă) din tablă; 4-foi de tablă.

3.6.4. Terasele

Acoperişurile terasă sunt întâlnite la depozite de legume şi fructe îngropate

sau supraterane. Elementul de rezistenţă îl constituie planşeul din beton
armat monolit sau prefabricat; pentru scurgerea apelor se prevăd guri de
scurgere şi jgheaburi, panta realizându-se cu ajutorul unui beton de pantă (cu
agregate uşoare sau granulare).

Structura unei terase cuprinde:

- termoizolaţia din beton celular, vată minerală etc.;
- hidroizolaţie din carton şi bitum;
- şape de protecţie şi şape suport pentru a asigura suprafeţe netede
pentru hidroizolaţii şi termoizolaţii;

70
 Cuprins

- bariera de vapori din folie de polietilenă pentru protecţia

termoizolaţiei;
- protecţia ultimului strat de termoizolaţie – pietriş sau dale din
beton pe strat de nisip.

3.7. Scări
Scările sunt elemente de constricţii care asigură legătura pe verticală între
diferitele nivele ale clădirii precum şi între trotuar şi interiorul clădirii.

Sunt alcătuite din elemente orizontale denumite trepte, aşezate denivelat la o

distanţă numită contrapantă şi sunt realizate din lemn, beton, metal.

Spaţiul în care se construieşte scara se numeşte casa scării; scara este

formată din următoarele elemente (figura 3.46):
- rampa care cuprinde un număr de trepte şi contratrepte;
- podestul, palierul sau locul de odihnă;
- vangul – element de rezistenţă sub rampă;
- balustrada – element vertical de protecţie;
- mâna curentă pentru sprijin în timpul circulaţiei;

71
 Construcţii horticole

Figura 3.46. Elementele şi caracteristicile geometrice ale scărilor

a-vedere în plan; b-secţiune verticală
1-podest de plecare; 2-podest intermediar; 3-podest de sosire; 4-rampă; 5-vang; 6-
balustradă; 7-mână curentă; 8-linia paşilor; 9-intrados

Dimensionarea scărilor se face în funcţie de tipul de scară care poate fi

clasificat (figura 3.47):
- după poziţie faţă de clădire: interioară sau exterioară;
- după material: lemn, piatră, beton, metal;
- după rezistenţa la foc: inflamabile, combustibile, incombustibile;
- după forma în plan: cu una sau mai multe rampe drepte, continue
sau cu podeste;
- cu rampe curbe sau în spirală;
- cu rampe balansate.

72
 Cuprins

Figura 3.47. Tipuri de scări

a-cu rampe directe; b-cu rampe curbe; c-cu trepte balansate

Lăţimea b şi înălţimea h a treptei se aleg astfel încât să fie respectată

lungimea pasului pe plan înclinat:
b + 2⋅h = 59 ÷ 61 cm la scările joase
b + 2⋅h = 62 ÷ 64 cm la scările normale

Figura 3.48. Scară din lemn cu Figura 3.49. Scară simplă din lemn (scara morarului)
vang ascuns 1-treaptă; 2-dulap de vang

73
 Construcţii horticole

1-trepte; 2-balustradă

Figura 3.50. Scară metalică cu vang ascuns Figura 3.51. Scară din elemente prefabricate
1-treaptă; 2-vang; 3-corniere metalice mici:
1-grindă de podest; 2-grindă de vang; 3-
treaptă; 4-contratreaptă

74
 Cuprins

Capitolul 4

Elemente şi lucrări de finisaj

4.1. Elemente generale

Lucrările de finisaj au rol constructiv, funcţional, decorativ şi igienico-
sanitar şi se execută în general după ce structura întregii clădiri a fost
terminată, adică „gata la roşu”.

Acestea necesită în general un volum relativ mic de materiale dar cu un cost

mai ridicat în comparaţie cu cele folosite la execuţia structurii.

75
 Construcţii horticole

Execuţia finisajelor în general este manuală din care cauză reprezintă circa
20% din costul întregii investiţii iar manopera circa 30% din total.

Finisajele sunt: pardoseli, tencuieli, zugrăveli şi vopsitorii, tâmplărie.

4.2. Pardoseli
Pardoseala este elementul de construcţie care delimitează clădirea la partea
inferioară sau sunt aplicate pe faţa superioară a planşeelor cu scopul de a
asigura condiţii corespunzătoare de circulaţie, depozitare, igienă etc.

În general, pardoselile cuprind:

- un strat de rezistenţă sau strat suport care preia încărcările de la
pardoseala propriu-zisă şi le transmite pământului în cazul parterului
şi planşeului la clădirile cu mai multe niveluri;
- stratul de uzură sau pardoseala propriu-zisă care este stratul de uzură
propriu-zis şi care dă denumirea pardoselii din lemn, beton, mozaic,
parchet etc.

După necesităţi, în structura pardoselii se poate introduce un strat de izolaţie

hidrofugă, în special la parter sau un strat de izolaţie termică şi în acest ultim
caz, pardoseala se numeşte caldă.

4.2.1. Condiţii tehnice pentru pardoseli

76
 Cuprins

După destinaţia încăperii din care face parte, pardoseala trebuie să

îndeplinească o serie de condiţii:
- suprafaţa să fie netedă şi plană
- să fie rezistentă la uzura destinată circulaţiei sau depozitării;
- să nu se deformeze sub acţiunea încărcărilor sau a şocurilor pe care
trebuie să le suporte;
- să fie durabile cel puţin jumătate din durata normală a clădirii;
- să prezinte siguranţă contra alunecării pentru a evita accidente;
- să fie uşor de executat, întreţinut şi înlocuit fără a întrerupe sau
perturba procesul tehnologic;
- să fie rezistente la foc;
- să fie economice la execuţie şi întreţinere.

4.2.2. Clasificarea pardoselilor

Pardoselile se pot clasifica din mai multe puncte de vedere şi anume:
- după continuitatea stratului de uzură:
o pardoseli continue – turnate monolit la faţa locului;
o pardoseli cu rosturi când sunt realizate din elemente
prefabricate (dale de beton, gresie, etc.);
o grătare sau pardoseli discontinue folosite pentru acoperirea
diferitelor canale pentru instalaţii;
- după materialele din care sunt executate;
o pardoseli din pământ argilos cu sau fără adaosuri fibroase,
var, ciment, bitum;

77
 Construcţii horticole

o pardoseli din piatră naturală;

o pardoseli din lemn;
o pardoseli din beton, mozaic;
o pardoseli din plăci ceramice, gresie;
o pardoseli bituminoase, asfalt;
o pardoseli din materiale plastice.

[Link]. Pardoseli din pământ

Se folosesc în general pentru aleile de circulaţie din sere, solarii, bordeie şi
au structura prezentată în figurile 4.1 şi 4.2.

Figura 4.1. Pregătirea terenului sub pardoseală

Figura 4.2. Pardoseală din pământ şi lut

78
 Cuprins

1-argilă; 2-trei sau patru straturi din lut bătut; 3-balast sau lut bătut; 4-strat de pământ
pilonat

[Link] Pardoselile din lemn

Sunt executate sub următoarele forme:
- brute – realizate din scânduri brute alăturate şi se folosesc la magazii,
depozite sau strat suport pentru parchet;
- semiprelucrate – din scânduri rindeluite pe o singură faţă, cu falţ şi
uluc;
- duşumele cu lamb şi uluc (figura 4.3).

Figura 4.3. Pardoseli din scânduri

a-îmbinare cu falţ; b-îmbinare cu lambă şi uluc
1-duşumea cu falţ; 2-cui; 3-grinzişoară; 4-duşumea cu lambă şi uluc

Pardoselile din duşumele se îmbină cu cuie pe grinzişoare sau direct pe

planşeul din lemn (figura 4.4).

79
 Construcţii horticole

Figura 4.4. Montarea pardoselilor din lemn

1-tavan de rabiţ; 2-planşeu; 3-făşii din material fonoizolator; 4-grinzişoare; 5-umplutură din
material pulverulent; 6-duşumea; 7-pervaz; 8-zid; 9-tencuială

Pardoselile din beton mozaicat (figura 4.5) au un strat de bază din beton pe
care se toarnă un mozaic cu diferiţi coloranţi.

Figura 4.5. Pardoseli din piatră artificială nearsă

a-de ciment sclivisit: 1-ciment sclivisit; 2-mortar de ciment; 3-tencuială

80
 Cuprins

b-din plăci de beton mozaicat: 1-plăci prefabricate din beton mozaicat; 2-mortar ciment; 3-
beton egalizare; 4-scafă prefabricată; 5-perete; 6-tencuială

4.3. Tencuieli
4.3.1. Definiţia şi rolul lor
Tencuielile sunt elemente de finisaj care se aplică pe suprafaţa brută a
pereţilor, tavanelor sau a altor elemente de construcţii având rol estetic,
igienic şi de protecţie împotriva agenţilor exteriori (intemperii, radiaţii etc.)
sau interiori (apă şi vapori de apă), a gazelor, focului şi a altor agenţi şi
acţiuni chimice şi mecanice din mediul ambiant.

4.3.2. Condiţii tehnice pentru tencuieli

Condiţiile tehnice impun tencuielilor anumite proprietăţi legate de domeniul
de aplicare, de cerinţe de exploatare etc. şi sunt:
- condiţii capitale, legate de durabilitate, determină menţinerea în timp
a caracteristicilor fizice, chimice şi mecanice ale tencuielilor, având
în vedere condiţiile mediului ambiant;
- condiţii mecanice – se referă la legătura cu stratul suport şi fisurile
care pot apărea;
- condiţii fizice şi igienice de exploatare;
- condiţii de ordin arhitectural . estetic;
- condiţii economico-organizatorice.

81
 Construcţii horticole

4.3.3. Clasificarea tencuielilor

După poziţia lor în construcţie se deosebesc tencuieli interioare şi exterioare.

După materialul suport pe care se aplică pot fi: pe cărămidă, pe beton greu
sau uşor, pe zidărie de piatră, pe şipci, pe trestie, pe rabiţ, pe stufit etc.

După tehnologia de execuţie, tencuielile pot fi: umede, semiumede sau

uscate.

După modul de prelucrare a feţei văzute, tencuielile se clasifică în:

- tencuieli brute cu faţa văzută prelucrată grosier (la suprafeţele
subsolurilor, calcane, poduri) având funcţia principală de protecţie;
- tencuieli drişcuite, netezite cu drişca din lemn;
- tencuieli gletuite, sunt drişcuite pe care se aplică un strat subţire de
pastă de var sau ipsos, netezite cu drişca metalică; sunt folosite în
special pentru netezirea suprafeţelor care urmează a fi vopsite cu
ulei;
- tencuieli sclivisite la care faţa vizibilă se prelucrează cu pastă de
ciment, netezind-o cu drişca de oţel; sunt folosite la încăperi cu
umiditate mare;
- tencuieli decorative folosite la clădiri monumentale.

Tencuielile umede sunt alcătuite în general din trei straturi: şpriţul, grundul
şi tinciul (figura 4.6).

82
 Cuprins

Figura 4.6. Alcătuirea tencuielilor umede

1-strat suport; 2-şpriţ; 3-grund; 4-strat vizibil (tinci)

Şpriţul sau stratul de amorsaj se aplică pe stratul suport şi asigură o suprafaţă

rugoasă pentru legătura bună cu tencuiala; şpriţul se lasă întotdeauna sub
formă brută şi are o grosime de 3 milimetri. Grundul este stratul de bază al
tencuielii, se aplică pe şpriţul proaspăt întărit în una sau două reprize şi are o
grosime de 10 – 20 milimetri. Tinciul este stratul vizibil, de finisare şi se
realizează prin netezirea şi drişcuirea suprafeţei în mod uniform.

Tencuielile uscate sunt realizate din plăci prefabricate de diferite

dimensiuni din plăci fibrolemnoase, fâşii din ipsos, lemn, etc. Rosturile
dintre plăci şi fâşii se prelucrează ţinând seama de considerente de ordin
estetic şi igienic.

Placajele sunt lucrări de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa pereţilor

plăci sau panouri din diferite materiale; plăci de faianţă, plăci ceramice

83
 Construcţii horticole

smălţuite, plăci de sticlă (opacă sau colorată), cărămidă, piatră, materiale

plastice, lemn. Placajele din lemn se mai numesc lambriuri.

4.4. Zugrăveli şi vopsitorii

Lucrările de finisaj prin care se aplică pe suprafaţa elementelor de
construcţie un strat subţire dintr-o suspensie de pigmenţi în apă se numesc
zugrăveli. Dacă stratul este alcătuit dintr-o suspensie de pigmenţi în ulei sau
emulsii, lucrările de finisaj se numesc vopsitorii.

Zugrăvelile şi vopsitoriile se execută în scopul menţinerii suportului în

condiţii de igienă, protejării hidrofuge, ignifuge şi anticorozive cât şi pentru
a crea un aspect decorativ; ele se execută manual sau mecanizat.

Văruitul sau spoitul cu var este cea mai simplă zugrăveală şi se execută cu
lapte de var stins.

Zugrăvelile simple cu compoziţii pe bază de clei (pentru a adera mai bine la

tencuială) se întrebuinţează numai la interior, pe suprafeţe şi locuri uscate.
Se execută dintr-un grund compus din humă, clei şi culoare, care se
amorsează cu o soluţie foarte diluată de săpun peste care se dau două sau trei
straturi de zugrăveală preparată cu clei animal. Tavanele se execută cu praf
de caolin sau alb de zinc.

84
 Cuprins

Se mai folosesc zugrăveli de bază de poliacetat de vinil (vinarom), zugrăveli

decorative cu rulouri, pensule, şabloane, calcio-vecchio. Zugrăvelile cu
modele se numesc tapete.

Vopsitoriile în ulei se execută pe tencuieli, tâmplărie din lemn sau metal,

ţevi sau radiatoare etc. Suprafaţa pe care aplică vopsitoriile trebuie să fie
curată şi bine şlefuită. În general, pentru executarea lucrărilor de zugrăveli şi
vopsitorii se folosesc: coloranţi, lianţi, materiale auxiliare, vopsele gata
preparate.

Coloranţii sunt substanţe colorate, insolubile în diluanţii sau solvenţii cu

care se folosesc. După natura lor sunt naturali sau sintetici, cei mai folosiţi
fiind: albi (albul de zinc, carbonatul de calciu – creta, oxidul de calciu –
varul), galbeni, roşii, maro, verzi, negri etc.

Lianţii au rolul de a lega vopselele între ele şi de a asigura aderenţa la stratul

suport, Sunt lianţi pentru zugrăvelile de apă şi pentru cele de ulei şi pot fi:
apa simplă sau cu cleiuri vegetale sau animale, cimentul, varul, uleiuri etc.

Materialele auxiliare sunt: sicativii pentru a grăbi uscarea, săpunul pentru

spălarea suprafeţelor vechi, sulfatul de cupru (piatra vânătă) pentru
dezinfecţie, carbonatul de sodiu şi acidul clorhidric pentru spălarea
suprafeţelor afumate şi vechi din piatră.

85
 Construcţii horticole

Lacurile, emailurile şi vopselele sunt produse gata preparate care se aplică

sub forma de pelicule prin pensulare sau stropire.

Chiturile sunt lacuri cu adaos mare de pigment şi material de umplutură,

obţinând după uscare straturi dure cu aspect mat, uşor de şlefuit.

Dizolvanţii se folosesc pentru a asigura consistenţa la execuţie a vopselelor

şi sunt terebentina, benzina şi benzolul.

4.5. Lucrări de tâmplărie

Ferestrele şi uşile sunt elemente de construcţie ce trebuie să asigure
iluminarea şi ventilarea naturală a încăperilor, accesul în clădire precum şi
legătura pe orizontală între diferitele încăperi ale construcţiilor.

Realizarea uşilor şi ferestrelor caracterizează lucrările de tâmplărie care se

execută în ateliere şi fabrici speciale, şantierul revenindu-i în general
lucrările de montaj şi de finisare definitivă. Tâmplăria se realizează din
lemn, metal sau materiale plastice. Elementele auxiliare ale tâmplăriei fixate
pe uşi şi ferestre formează feroneria (balamale, drukăre, şilduri, broaşte,
cremoane, mânere, cârlige de vânt etc.) şi asigură exploatarea acestora şi
fixarea în poziţie închisă sau deschisă.

86
 Cuprins

4.5.1. Ferestrele
Sunt elemente de construcţie care au rolul de a asigura iluminarea şi
ventilarea naturală a clădirilor, formate dintr-o parte fixă numită toc (fixat în
golul zidăriei) şi o parte mobilă din una sau mai multe rame cu geam, numite
cercevele. Ferestrele sunt de mai multe tipuri după modul de deschidere şi
elementele componente (figura 4.7 şi figura 4.8).

Figura 4.7. Fereastră cu deschidere obişnuită şi supralumină

1-toc; 2-chemfăr; 3-lăcrimar; 4-geam; 5-glaf; 6-solbanc; 7-parapet

87
 Construcţii horticole

Figura 4.8. Diferite tipuri de ferestre

a-oscilante spre interior; b-oscilante spre exterior; c-pivotante în jurul unui ax vertical; d-
pivotante în jurul unui ax orizontal; e-tip ghilotină; f-glisante; g-pliante

4.5.2. Uşile
Sunt elemente de construcţie care asigură accesul de la exterior la interior şi
comunicarea între diferitele încăperi. Sunt alcătuite dintr-o parte fixă (tocul
sau căptuşeala) fixat în golul zidăriei şi o parte mobilă numită foaie sau
canat; partea inferioară a tocului se numeşte prag. Când este necesar ca prin
uşă să se ilumineze o încăpere se prevede la partea superioară un ochi de
geam simplu sau mobil numit oberlicht care se desparte de uşă cu o traversă
orizontală, element numit chemfăr.

88
 Cuprins

Cele mai simple uşi, folosite la construcţiile provizorii sunt uşile dulghereşti
executate din scânduri brute sau finisate (figura 4.9)

Figura 4.9. Uşă dulgherească

a-elevaţie şi secţiuni prin uşă; b-detaliu de fixare a chingii
1-scânduri brute sau prelucrate; 2-diagonală; 3-chingă

După modul de deschidere şi numărul foilor se disting uşi într-un canat,

stânga sau dreapta, simple sau duble; uşi în două canaturi, deschise prin
oscilaţii simple sau duble; uşi batante când oscilaţia este de 180°, ceea ce
permite deschiderea uşii fie prin împingere, fie prin tragere; glisante etc.
(figura 4.10 şi figura 4.11).

89
 Construcţii horticole

Figura 4.10. Sensul de deschidere al uşilor

Figura 4.11. Sisteme de deschidere pentru uşi

90
 Cuprins

Capitolul 5

Construcţii agricole

5.1. Definiţii
Prin construcţii agricole se defineşte totalitatea construcţiilor destinate
realizării producţiei agricole, vegetale sau animale.

După destinaţia lor, acestea pot fi: construcţii destinate producţiei animale
(zootehnice), construcţii pentru producţia vegetală, construcţii pentru
depozitarea, conservarea şi condiţionarea producţiei vegetale.

Diversitatea mare a speciilor de animale şi păsări crescute şi întreţinute în

aceste construcţii, a produselor recoltate sau obţinute prin preparare sau
semipreparare, a substanţelor chimice pentru fertilizarea solului ce trebuie

91
 Construcţii horticole

depozitate în condiţii de siguranţă, fac ca aceste construcţii să prezinte

caracteristici constructive şi funcţionale deosebite.

Caracteristicile care definesc construcţiile agro-zootehnice şi le disting la o

grupă aparte sunt:
• în adăposturile pentru animale cât şi în sere şi depozite îşi desfăşoară
activitatea un produs biologic viu în stare manifestă sau latentă care
necesită condiţii speciale de microclimat interior, justificând soluţiile
specifice pentru elementele de construcţie;
• fluxul tehnologic care se desfăşoară în aceste construcţii are un
specific deosebit în funcţie de destinaţie;
• asigurarea spaţiilor distincte pentru odihna şi furajarea animalelor,
evacuarea dejecţiilor, cultura plantelor, depozitarea furajelor,
cerealelor, legumelor şi fructelor, circulaţia oamenilor etc.;
• caracterul de masă determinat de numărul mare de obiective similare.

5.2. Scurt istoric al dezvoltării

construcţiilor agricole
Construcţiile folosite în sistemul tradiţional de întreţinere şi exploatare a
animalelor şi păsărilor erau în majoritatea cazurilor simple adăposturi contra
intemperiilor, nereuşind să asigure condiţii optime din punct de vedere
funcţional.

92
 Cuprins

În aceste construcţii, microclimatul este greu de controlat iar dotarea tehnică

este aproximativ inexistentă. Din aceste cauze rentabilitatea unor astfel de
construcţii nu este asigurată, mai ales pentru efective mari de animale şi
păsări.

În consecinţă, a devenit necesară proiectarea şi realizarea unor construcţii

îmbunătăţite funcţional şi cu o înzestrare tehnică corespunzătoare efectivelor
mari de animale şi păsări.

Pe măsura schimbării şi transformării metodelor tradiţionale de creştere şi

întreţinere într-o tehnologie de tip industrial, cât şi a efectivelor mari de
animale, vor fi necesare noi idei constructive.

5.3. Probleme generale de proiectare a

construcţiilor agricole
Concepţia şi tehnica realizării construcţiilor agricole a evoluat mult în
decursul timpului, de la construcţiile tradiţionale bazate pe utilizarea
materialelor locale şi a metodelor meşteşugăreşti de execuţie specifice
sistemului gospodăresc de exploatare, la construcţiile moderne bazate pe
materiale moderne, a unor procedee de execuţie avansate.

93
 Construcţii horticole

Construcţiile agricole moderne, dotate cu instalaţii şi utilaje din ce în ce mai

perfecţionate şi în care procesele tehnologice se bazează pe o mecanizare
complexă, trebuie proiectate în aşa fel încât să fie realizată o eficienţă
economică cât mai ridicată a investiţiilor.

Eficienţa maximă a investiţiilor în domeniul construcţiilor agricole se poate

asigura prin efectuarea unor studii de optimizare a soluţiilor constructive,
care să se bazeze pe metode şi procedee avansate de execuţie şi să conducă
la reducerea la maximum a consumului de materiale deficitare, a
materialelor mari consumatoare de energie înglobată prin utilizarea
materialelor locale şi valorificarea superioară a deşeurilor industriale.

Toate aceste considerente trebuie analizate cu mai mare atenţie în condiţiile

actuale a economiei de piaţă când fiecare producător este interesat în
obţinerea unui profit maxim.

94
 Cuprins

Capitolul 6

Construcţii pentru realizarea

producţiei vegetale

Realizarea producţiei vegetale în spaţii protejate oferă avantaje deosebite şi

anume obţinerea de producţii timpurii şi extratimpurii, siguranţă în
realizarea ei prin evitarea pericolelor prezentate de grindină, ploi torenţiale,
îngheţuri sau brume târzii, prelungirea perioadei de vegetaţie a plantelor,
eşalonarea produselor şi realizarea de producţii mari pe unitatea de
suprafaţă.

6.1. Clasificare
Construcţiile pentru realizarea producţiei vegetale pot fi:

95
 Construcţii horticole

- răsadniţele şi solariile folosite pentru prelungirea duratei de vegetaţie

toamna şi primăvara în scopul obţinerii recoltelor timpurii sau târzii;
- sere destinate producţiei intensive în tot timpul anului.

6.2. Răsadniţele
Sunt construcţii simple şi permit delimitarea unei anumite suprafeţe de teren
şi unui volum variabil de aer, unde se realizează condiţii optime pentru
creşterea plantelor legumicole. Ele dispun de o sursă proprie de energie cât
şi de aportul caloric al radiaţiei solare. Deci, căldura acumulată în răsadniţe
provine atât de la radiaţia solară cât şi de la materialul organic în
descompunere (gunoiul de grajd) folosit ca sursă permanentă de încălzire,
ceea ce duce la o siguranţă în exploatare şi pe perioade lungi de timp.

Ţinând seama de particularităţile constructive şi materialele folosite pentru

realizarea răsadniţelor, acestea se pot clasifica astfel:
- după nivelul temperaturii realizate: răsadniţe calde (20-25°C),
semicalde (15-20°C), reci (8-12°C) sau temperatura solului vara;
- după poziţia faţă de suprafaţa solului: răsadniţe de suprafaţă,
semiîngropate şi îngropate;
- după numărul pantelor: răsadniţe cu o pantă şi cu două pante;
- după materialele de construcţie: răsadniţe din lemn, prefabricate din
beton;

96
 Cuprins

- după materialele de acoperire: răsadniţe acoperite cu sticlă sau cu

material plastic;
- după gradul de mobilitate: răsadniţe mobile, semimobile şi fixe
(figura 6.1).

Figura 6.1. Răsadniţe simple, cu o pantă

a-mobilă; b-semifixă; c-fixă cu tocul confecţionat din piese montabile din beton

6.2.1. Tipuri constructive de răsadniţe

1. Răsadniţe cu o pantă cu încălzire biologică – sunt alcătuite din toc şi
ferestre; tocul este din scândură cu grosimea de 3 – 4 cm şi lăţime de 25 – 30
cm; lăţimea răsadniţei este de 1,5 m şi lungimea obişnuită de 4 m. Pentru
consolidarea tocurilor se bat la colţuri şi pe lungime la interval de 3 – 4 m

97
 Construcţii horticole

ţăruşi cu secţiunea de 6 x 8 cm şi lungimea de 50 – 60 cm. Pe lungimea

tocului se mai fixează la 1,2 m rigle (cusaci) pentru susţinerea ferestrelor
(figura 6.2).

Figura 6.2. Elemente constructive la răsadniţe

1-tipuri de rame (ferestre): a-din lemn şi sticlă; b-detaliu de îmbinare şi profil; c-din lemn şi
folie; d-din lemn şi sticlă; 2-tocul de răsadniţă clasică; 3-modul de îmbinare la tocurile
demontabile; 4-toc de răsadniţă din prefabricate: a-modul de montare; b-modul de îmbinare
a plăcilor pe stâlpi; c-modul de îmbinare a plăcilor la mijlocul răsadniţei cu locaşul de fixare
a traversei; d-montarea tuturor reperelor

98
 Cuprins

Ferestrele au rame de 1,0 x 1,50 m şi sunt confecţionate din rigle de 5 x 4

cm cu 3 şprosuri intermediare. Pe şprosuri se fixează sticla tăiată în foi de 21
cm lăţime şi 22 – 38 cm lungime, suprapunând bucăţile de sticlă deoarece nu
rezistă la diverse manevre din timpul exploatării.

La partea inferioară a ramei se fac două – trei crestături până la nivelul

sticlei pentru evacuarea apelor din precipitaţii care se scurg pe suprafaţa
sticlei. Aceste răsadniţe se instalează pe patul cald (gunoi de grajd –
biocombustibil) aşezat direct pe sol şi sunt în general mobile.

2. Răsadniţe semiîngropate cu încălzire biologică – sunt în general cu

două pante (duble) şi au lăţimea de 3,00 m pe o lungime de 20,00 m.
Tocurile sunt realizate din lemn, dale prefabricate, cărămidă (figura 6.3).
Riglele de susţinere ale coamei se montează la interval de 2,00 m. Gunoiul
de grajd se introduce într-un şanţ cu secţiune trapezoidală cu adâncimea de
40 – 50 cm.

Figura 6.3. Răsadniţă dublă

99
 Construcţii horticole

3. Răsadniţe acoperite cu polietilenă – au aproximativ aceeaşi structură

constructivă doar că acoperirea se face cu folii de polietilenă cu grosimea de
0,15 – 0,25 mm. Tocul poate fi realizat şi dintr-un cadrul de fier beton peste
care folia poate fi întinsă ca o prelată (figura 6.4).

Figura 6.4. Răsadniţe acoperite cu plastic

a-răsadniţă sub formă de tunel; b-suport metalic pentru prelată; c-răsadniţă cu două pante,
acoperite cu peliculă din mase plastice
1-pereţi laterali din scânduri; 2-perete frontal; 3-orificiu de aerisire; 4-uşiţa orificiului de
aerisire; 5-suportul pereţilor laterali; 6-suport de coamă; 7-suport fermă; 8-cusac coamă; 9-
bara de rulare a foliei; 9a-loc pentru fixarea mânerului; 10-rigla pentru fixarea peliculei; 11-
peliculă din material plastic; 12-mâner; 13-şurub cu resort pentru fixarea peliculei; 14-
porţiuni din cusacul fermei cu locul oentru fixarea bazei de rulare a peliculei

100
 Cuprins

4. Răsadniţele reci se realizează prin aşezarea tocurilor direct pe sol şi

beneficiază numai de radiaţia calorică (figura 6.5). Ele se acoperă cu sticlă
sau material plastic toamna şi primăvara iar în timpul verii se lasă libere. În
general răsadniţele calde sau semicalde înfiinţate iarna, după primul ciclu de
producţie, se exploatează în continuare (vara) ca răsadniţe reci.

Figura 6.5. Răsadniţă rece, folosită pentru producerea răsadurilor de legume

6.3. Solariile
Sunt construcţii cu ajutorul cărora se realizează producţii timpurii şi
extratimpurii a legumelor. Ele sunt reci (neîncălzite) sau cu încălzire
biologică (gunoi de grajd).

După caracteristicile constructive, materialele folosite şi destinaţia lor,

solariile se deosebesc:

101
 Construcţii horticole

- folie întinsă – folie fără susţinere; este tipul cel mai simplu de
protejare, folosind folia foarte subţire (0,01 mm) perforată;
- tunele joase sau tunele simple; au lăţimea de 70 – 80 cm, înălţimea
de 40 cm iar lungimea de 10 – 15 m (figura 6.6). Pentru susţinerea
foliei se folosesc arcuri din nuiele din răchită sau salcie cu diametrul
de 10 – 20 mm şi lungime de 160 – 180 cm; distanţa între arcuri este
de 1,00 m iar la intervale de 10 m câte un arc din fier – beton. Se mai
folosesc bare din oţel beton cu diametrul de 6 mm sau tuburi PVC,
distanţa între arcuri fiind de 1,50 – 2,00 m. Folia se ancorează la
capete cu ţăruşi;

Figura 6.6. Adăpost tip tunel (schema de confecţionare)

102
 Cuprins

- solar tip cort – are stâlpi înfipţi în pământ, susţinerea foliei făcându-
se cu o scândură întinsă pe stâlpi (figura 6.7). La coamă, înălţimea
este de 75 cm iar la margine de 50 cm. Solariile se mai pot realiza cu
structura de rezistenţă din arce sub formă de semicerc cu deschidere
de 6,00 – 9,00 m şi traveea de 1,00 – 1,50 m realizate din bolţari
confecţionaţi din lamele de lemn; închiderile se realizează din folie
sau sticlă.

Figura 6.7. Adăpost tip cort

103
 Construcţii horticole

Figura 6.8.a. Date tehnice pentru construirea solariilor de tip tunel

1-solar cu panouri superioare de aerisire; 2-solar cu panouri laterale de aerisire

Figura 6.8.b. Soluţii de fixare a construcţiilor la sol

1-cu ţăruş de lemn; 2-cu suporţi de fier; 3-în pahare de beton

104
 Cuprins

În figura 6.8 se prezintă câteva date tehnice pentru construirea solariilor şi

soluţii de fixare a construcţiei la sol.

Figura 6.9. Structură rezistenţă pentru solarii, realizată din arce de lemn
a-cu închidere din sticlă; b-cu închidere din folie de polietilenă;
1-arc cintru realizat din lamele de lemn bătute în cuie; 2-şipci pentru fixarea materialului de
acoperire; 3-geam de 3 mm grosime; 4-folie de polietilenă de 0,2 mm grosime; 5-fundaţie
din beton simplu; 6-profil metalic pentru fixarea arcului în fundaţie; 7-bulon de ancoraj; 8-
clemă din tablă galvanizată pentru susţinerea geamului; 9-cuie pentru fixarea clemei de
şipci

6.4. Condiţii de amplasare pentru

răsadniţe şi solarii
Producţia realizată în răsadniţe şi solarii este influenţată de o serie de factori
climatici şi de teren de care trebuie să se ţină seama la amplasarea acestor
construcţii.

105
 Construcţii horticole

Căldura şi lumina. Sunt factorii de bază de care depinde creşterea plantelor

legumicole. Căldura se asigură din procesele de descompunere a
materialului organic (biocombustibil) atât în timpul nopţii cât şi în timpul
zilei, la care se adaugă şi cea rezultată din radiaţia solară din timpul zilei.
Lumina naturală este determinată de poziţia geografică a terenului şi
orientarea construcţiilor. Din acest punct de vedere, răsadniţele şi solariile
sunt amplasate de preferinţă în zonă însorite cu nebulozitate scăzută.

Relieful şi expoziţia. Suprafaţa terenului pe care se amplasează răsadniţele şi

solariile trebuie să aibă o înclinaţie între 2 şi 5 % pentru a permite scurgerea
apelor provenite din precipitaţii. Orientarea trebuie să fie sudică, sud-estică
sau sud-vestică pentru a primi o cantitate cât mai mare de radiaţie solară şi
pe o durată maximă a zilei. Din aceste considerente, pe suprafeţe orizontale,
răsadniţele se aşează cu tocul înclinat.

Protecţia împotriva vânturilor este necesară pentru a reduce pierderile de

căldură şi se realizează prin amplasarea răsadniţelor şi solariilor în spaţii
protejate de alte clădiri existente (fără a le umbri) sau prin perdele de
protecţie din diferite materiale care au o înălţime de 2,50 – 3,00 m.

Sursa de apă trebuie să asigure cantitatea de apă necesară pentru utilizarea

zilnică, deci sursă permanentă şi se asigură din fântâni care captează pânza
de apă freatică, izvoare etc.

106
 Cuprins

6.5. Climatul interior în răsadniţe şi solarii

Căldura. La răsadniţele şi solariile care folosesc încălzire biologică (gunoi
de grajd), căldura se dirijează cu mai multă siguranţă deoarece aceasta este o
sursă permanentă şi oscilaţiile datorate mediului interior se simt mai puţin.

Deseori apar însă situaţii în care temperatura devine ridicată şi în acest caz
se recurge la aerisire prin ridicarea ferestrelor şi susţinerea pe suporţi cu mai
multe trepte denumite „aere”. Ferestrele se deschid orientate astfel încât
curenţii de aer rece să nu pătrundă direct pe cultură.

Lumina. Intensitatea luminii se urmăreşte cu atenţie deoarece aceste

construcţii se utilizează primăvara timpuriu când radiaţia luminoasă este mai
slabă şi cu o durată redusă.

Apa. Se asigură permanent în funcţie de cultură la temperaturi adecvate şi să

nu conţină săruri nocive.

Aerul. Compoziţia aerului este un factor de mediu important, deoarece

gunoiul de grajd aflat în fermentare degajă căldură şi dioxid de carbon
necesare plantelor dar şi alte gaze nocive cum ar fi amoniacul.

107
 Construcţii horticole

Pentru eliminarea dioxidului de carbon în exces cât şi a amoniacului se

practică aerisirea răsadniţelor şi solariilor chiar şi în zilele răcoroase (figura
6.10).

Figura 6.10. Diferite sisteme de aerisire a răsadniţelor

1-aerisirea prin ridicarea ferestrelor în partea de sud; 2-aerisirea prin ridicarea ferestrelor în
partea de sud-vest; 2bis-aerisirea prin ridicarea alternativă a ferestrelor; 4-aerisirea prin
ridicarea ferestrelor în partea de nord.

108
 Cuprins

Capitolul 7

Sere

7.1. Definiţie, caracteristici

Serele sunt construcţii destinate producţiei de legume sau flori având
posibilitatea de a se realiza un microclimat interior necesar acestui scop.
Create iniţial pentru producerea florilor (Olanda), acestea au cunoscut o
rapidă dezvoltare şi în cultura legumelor datorită eficienţei lor economice
ridicate.

Serele au pereţii şi acoperişul realizate din materiale transparente, spaţiul

interior fiind organizat – în mod obişnuit – cu o alee centrală de circulaţie iar
de o parte şi de alta spaţii de producţie (figura 7.1).

109
 Construcţii horticole

Figura 7.1. Seră individuală

a-plan; b-secţiune transversală

7.2. Clasificarea serelor

Clasificarea serelor se face având în vedere mai multe criterii şi anume:
- regimul de temperatură la care sunt exploatate şi sunt sere reci,
semicalde şi calde. Serele calde şi semicalde prezintă instalaţii de
încălzire cu apă, abur sau aer cald iar în cele reci se foloseşte în
exclusivitate căldura rezultată din radiaţia solară;
- după natura materialului din care se realizează elementele de
închidere, serele pot fi din sticlă sau plăci din materiale plastice;
- după tipul constructiv sunt:
o sere individuale sau sere specializate destinate numai pentru
anumite culturi;
o sere bloc sau sere universale, fiind construcţii cu spaţii practic
nelimitate în plan şi pot fi folosite pentru mai multe specii de

110
 Cuprins

culturi, acest tip de sere fiind cel care s-a extins cel mai mult
din cauza eficienţei economice foarte ridicate;
o sere etajate sau sistem turn cu planuri de cultură dezvoltate pe
verticală şi se mai numesc sere Ruthner după numele
realizatorului acestui tip de seră – au avantajul folosirii
superioare a terenului de construcţie;
- după gradul de mobilitate sunt:
o sere fixe şi anume serele individuale şi bloc care rămân în
acelaşi loc tot timpul exploatării;
o sere demontabile care au structura formată din panouri care
pot fi demontate şi îmbinate din nou astfel încât pot fi
realizate în locurile în care acestea sunt necesare;
o sere mobile care se pot deplasa pe şine pe o lungime de circa
trei ori mai mare decât lungimea serei. Prin mutarea în
diferite locuri se creează posibilitatea protejării culturilor
timpurii primăvara şi prelungirea perioadei de recoltare
toamna, evitarea infectării solului cu diverşi agenţi patogeni
cât şi apariţia fenomenelor de salinizare şi degradare chimică
şi structuro-texturală a acestuia;
- după forma acoperişului, serele pot fi:
o sere cu o pantă folosite mai puţin datorită deficienţei de
iluminare şi cost ridicat;
o sere cu două pante, simetrice sau asimetrice. Serele cu două
pante simetrice sunt cel mai des folosite asigurând posibilităţi

111
 Construcţii horticole

maxime de modulare, uşurinţă în montaj şi un consum minim

de material.

7.3. Soluţii constructive

Elementele de construcţie ale unei sere sunt: elementele structurii de
rezistenţă şi elementele de închidere.

Structura de rezistenţă este formată din fundaţie, stâlpi şi rigle.

Materialele din care se realizează trebuie să îndeplinească o serie de condiţii

şi anume:
- să aibă rezistenţe mecanice mari ca să se poată realiza secţiuni mici
pentru a duce la umbrirea minimă a suprafeţei serei;
- să prezinte o bună comportare la mediul agresiv din seră şi anume
umiditate mare şi conţinut ridicat de dioxid de carbon;
- să permită execuţia industrială.

Lemnul este cel mai vechi material folosit la execuţia serelor, dar
necorespunzând cerinţelor impuse; se utilizează mai ales la serele mici
individuale sub formă de arce din lemn lamelat încleiat sau arce cintru.

112
 Cuprins

Metalul folosit curent este oţelul sub formă de profile laminate, tablă
îndoită, bare sau ţevi care se protejează împotriva coroziunii prin galvanizare
şi vopsire.

Aluminiul este metalul care s-a impus în ultimul timp datorită avantajelor
sale:
- rezistenţa mecanică ridicată cu greutatea specifică redusă permit
realizarea unor construcţii cu deschideri mari şi umbrire redusă, se
comportă bine în mediul cu umiditate mare deoarece prin coroziune
se formează un strat de trioxid de aluminiu rezistent şi aderent care în
final joacă rol de protecţie;
- are o foarte mare putere de reflexie ceea ce face să fie întrebuinţat ca
ecran pentru a se opune transmiterii căldurii prin radiaţie, astfel încât
în sere se înregistrează diferenţe mici între temperatura la sol şi în aer
(la coamă) şi anume de 1,5 – 2,0 °C faţă de 10 °C la oţel;
- aluminiul se pretează la realizarea de profiluri în care prinderea
geamurilor să se facă fără chit; prin eliminarea chitului, material cu
durabilitate redusă, se reduc cheltuielile de întreţinere.

Elementele de închidere, sub formă de panouri de pereţi şi acoperiş se

realizează din sticlă sau mase plastice.

Sticla se foloseşte sub formă de sticlă transparentă de 3 mm grosime pentru

pereţi şi sticlă de 4 mm grosime sau sticlă semicristal pentru acoperiş.

113
 Construcţii horticole

Materialele plastice, sub formă de folii de polietilenă, policlorură de vinil,

poliamidă şi poliesteri, au grosimi de 0,05 – 0,30 mm şi greutăţi proprii
reduse. Ambele materiale trebuie să asigure o iluminare şi o izolaţie termică
bună pentru a se realiza un climat optim în interior.

Transparenţa maselor plastice este mai redusă decât a sticlei, dar depunerile
de impurităţi la masele plastice sunt considerabile; ambele materiale sunt
impermeabile pentru lichide dar masele plastice permit trecerea gazelor
(oxigen şi dioxid de carbon) din atmosferă, contribuind la creşterea
producţiei.

Din punct de vedere termic, transferul de căldură la serele cu panouri din

mase plastice este mai mare decât la cel din sticlă datorită faptului că sticla
nu este transparentă la radiaţiile calorice (acest tip de radiaţii sunt reflectate
sau absorbite), facilitând acumularea căldurii în interior.

Foliile din mase plastice sunt permeabile razelor calorice, ducând la scăderea
temperaturii aerului şi solului. Aceste dezavantaje ale materialelor plastice
reduc domeniul de folosire numai la serele provizorii de primăvară.

În ultimul timp, dar numai cu caracter de cercetare, s-au folosit masele

plastice atât pentru realizarea structurii de rezistenţă cât şi pentru elementele
de închidere. Astfel s-au obţinut poliesteri armaţi cu fibre de sticlă (PAS),
material care prezintă un raport deosebit de favorabil între rezistenţele

114
 Cuprins

mecanice şi greutatea specifică, raport care îl situează alături de metal sau

chiar superior.

Prin realizarea din PAS a elementelor de închidere se măreşte apreciabil

suprafaţa reală translucidă sau transparentă a învelitorii, iar prin suprimarea
şprosurilor se elimină aproape în totalitate efectul de umbrire. Forma acestor
plăci poate fi ondulată, sub formă de scară sau cutată.

7.3.1. Sere reci

Sera rece este o combinaţie între serele calde şi solarii fiind realizată din
schelet metalic, nu are instalaţie de încălzire, folosind numai energia solară.
Se construiesc în general grupate formând suprafeţe de 1 – 3 ha cu drumuri
de acces pentru fiecare (figura 7.2).

Figura 7.2. Sere solar tip tunel dispuse în bloc

115
 Construcţii horticole

Sera rece are multe avantaje faţă de solarii şi anume: elimină consumul
anual şi repetat de folie de polietilenă pentru acoperire cât şi pentru
dezvelirile accidentale; au durată de exploatare mai mare; protejează solul în
perioada de iarnă de zăpadă şi ploi; se autodescarcă de zăpadă; funcţionează
ca un captator solar astfel încât este posibil să se realizeze acumulări calorice
încă din primele zile însorite; prin sistemul de ventilare lateral cât şi prin
acoperiş asigură un microclimat corespunzător în perioadele cu insolaţii
puternice; prin aşezarea serelor la 6,00 m distanţă, acest spaţiu permite
plantarea timpurie a unor legume de câmp fiind protejate de vânturi şi
influenţate favorabil de proximitatea climatului realizat în sere.

7.3.2. Sere individuale

Acestea au structura de rezistenţă realizată de obicei fără reazeme
intermediare, acoperişul cu ferme metalice din profile laminate sau tablă
îndoită. Stâlpii sunt dispuşi vertical sau înclinat. Pe ferme reazemă pane sau
direct ramele pentru geamuri, acestea fiind fixe sau mobile în vederea
realizării ventilaţiei naturale (figura 7.3).

116
 Cuprins

Figura 7.3. Scheme de structuri de rezistenţă, realizate din metal, pentru sere individuale

7.3.3. Sere bloc

Sunt construcţii specifice culturilor forţate de tip industrial şi sunt de
dimensiuni practic nelimitate în plan cu deschideri şi travei de 3,00 – 4,00
m. Dezavantajul acestor sere este luminozitatea mai redusă dar au avantajul
folosirii optime a terenului, pierderi de căldură reduse şi consum redus de
metal.

Serele bloc au structura de rezistenţă alcătuită din stâlpi şi cadre transversale

şi longitudinale din metal.

O seră bloc constă din asamblarea de module prin intermediul unui jgheab,
care serveşte atât ca element de legătură cât şi pentru scurgerea apei (figura
7.4 şi 7.5).

Figura 7.4. Seră bloc, detalii

a-detaliu de jgheab; b-detaliu de coamă

117
 Construcţii horticole

1-stâlp; 2-coardă; 3-jgheab; 4-căprior; 5-consolă; 6-coamă; 7-montant; 8-geam; 9-chit

plastic

Figura 7.5. Secţiune prin structura de rezistenţă în câmp curent a unei sere bloc cu
deschiderea de 6,40 metri
1-căprior din profil T 40x40x5 mm; 2-grindă-jgheab; 3-grindă intermediară; 4-grindă de
coamă; 5-coardă din profil T 40x40x5 mm; 6-montant din profil T 30x30x4 mm; 7-
diagonală 20x5 mm; 8-montant 20x5 mm; 9-gusee; 10-contrafiţă din profil T 40x40x5 mm;
11-stâlp din profil I 10 cm; 12-stâlp prefabricat cu secţiunea 14x14 cm; 13-beton monolit
marca B50; 14-umplutură de pământ bine compactat

118
 Cuprins

Capitolul 8.
Construcţii pentru
d e p o z i ta r e a , c o n s e r v a r e a ş i
c ondiţ ionar ea pr oduc ţ iei
v e g e ta l e

8.1. Definiţii
Pentru a se asigura consumul de legume şi fructe în tot timpul anului,
acestea trebuie depozitate, conservate şi condiţionate. Produsele
horti-viticole continuă în timpul păstrării o serie de procese

119
 Construcţii horticole

metabolice şi anume: respiraţie, maturare, încolţire etc. Condiţiile de

păstrează variază de la un produs la altul şi construcţiile pentru
depozitare se proiectează având în vedere aceste necesităţi.

8.2. Clasificarea depozitelor

pentru legume şi fructe
Depozitele sunt construcţii destinate păstrării şi menţinerii calităţilor
iniţiale a legumelor, fructelor şi strugurilor pe perioade cât mai mari
fără deprecieri calitative şi cu pierderi mici.

Depozitele se clasifică după mai multe criterii:

- după natura producţiei depozitate sunt: depozite specializate
pentru un singur produs, depozite universale pentru mai multe
produse şi complexe de valorificare cu activităţi de păstrare şi
prelucrarea produselor;
- după modul de realizare a condiţiilor de păstrare se
deosebesc:
o depozite fără posibilităţi de reglare a condiţiilor de
depozitare (şanţuri, silozuri de pământ, bordeie);
o depozite cu posibilităţi de reglare a condiţiilor de
depozitare, cu atmosferă controlată, prevăzute cu
instalaţii de ventilaţie mecanică şi frigorifice;
- după tipul construcţiei adoptate, depozitele pot fi:
o pavilionare
o comasate
- după limitele temperaturilor pentru păstrare, depozitele pot fi
cu temperaturi pozitive 0-5 °C, cu temperaturi negative de
până la –24 °C pentru produse congelate şi cu temperaturi
apropiate de cele ale mediului exterior, care sunt determinante
la realizarea microclimatului interior;

120
 Cuprins

- după gradul de dotare al depozitelor pot fi;

o depozite speciale, cu instalaţii mecanizate de sortare şi
de realizare a climatului interior;
o depozite simple, fără instalaţii, destinate păstrării de
scurtă durată;
- după capacitate, sunt depozite de mică capacitate (50 – 100
tone) şi de mare capacitate (20 000 tone).

Sistemele curente de depozitare a legumelor şi fructelor sunt:

- depozitarea în vrac;
- depozitarea în ambalaje;
- depozitarea în containere;
- depozitarea prin paletizare.

8.3. Caracteristici constructive

pentru depozite de legume
şi fructe
Depozitele pentru legume şi fructe sunt diversificate într-o multitudine
de tipuri, după caracteristicile constructiv-funcţionale, de la simple
şanţuri şi tranşee la construcţii de capacităţi mari, dotate cu utilităţi
tehnologice de performanţă.

121
 Construcţii horticole

8.4. Depozite de mică capacitate

Depozitele de mică capacitate sunt folosite pentru cantităţi mici de
legume şi pentru perioade scurte de timp, în general folosite pentru
deservirea gospodăriilor individuale şi unităţi de producţie din sectorul
agricol.

8.4.1. Şanţuri şi silozuri

Şanţurile sau tranşeele sunt cele mai simple amenajări pentru
păstrarea legumelor. Au avantajul că pot fi realizate uşor, repede,
fără cheltuieli mari iar în anii cu climă uscată, pierderile sunt mici.
Sunt săpături făcute în pământ cu dimensiuni în plan de: 1,00 x 2,00
… 25,00 m la adâncimi de 50 … 80 cm, în terenuri cu apa freatică la
minim1,00 – 1,50 m (figura 8.1)

Figura 8.1. Şanţ - siloz

Secţiunea transversală a şanţului este rectangulară sau trapezoidală.

Produsele se păstrează în vrac (în general cartofii şi rădăcinoasele)
aşezate până la nivelul solului, iar când acestea depăşesc 50 cm
peste nivelul solului, adăpostul poartă denumirea de şanţ cu
încărcătură înălţată sau şanţ – siloz. Produsele se acoperă cu paie,

122
 Cuprins

rumeguş, coceni (cu rol de izolaţie termică), peste care se aşează un

strat de pământ care poate avea o grosime de până la 1,00 m în
zonele mai geroase. Şanţurile sunt prevăzute în unele cazuri cu un
sistem de ventilaţie unde circulaţia aerului se realizează pe baza
diferenţei de temperatură, printr-un canal orizontal de 20 cm lăţime
acoperit cu un grătar şi care comunică cu exteriorul prin canale
verticale de scânduri, amplasate la cele două extremităţi ale silozului.

Silozurile sunt amenajări realizate prin aşezarea produselor pe

suprafaţa solului sub forma unor biloane. Pentru a se asigura o
stabilitate mai bună, baza silozului poate fi îngropată 20 – 25 cm
rezultând aşa-numitele silozuri adâncite. Ventilarea se asigură printr-
un canal orizontal pe toată lungimea silozului (de dimensiuni 25 x 25
cm sau 30 x 30 cm), acoperit cu un grătar de lemn care are capetele
libere ieşite de sub siloz sau este racordat la un canal vertical de
aerisire. Canalul vertical are o secţiune de 30 x 30 cm şi în interiorul
silozului este sub formă de grătar iar în partea care depăşeşte silozul
este din scândură plină.

Atât şanţurile cât şi silozurile sunt depozite provizorii de mică

capacitate şi se pot amplasa pe rânduri individuale sau în grupe de
câte două, la distanţe egale.

Distanţele între ele se prevăd astfel încât să permită circulaţia

concomitentă a două mijloace de transport.

8.4.2. Bordeie
Sunt construcţii definitive, de capacităţi mici şi sunt folosite pentru
depozitarea legumelor (cartofi, ceapă, rădăcinoase) şi fructelor
(mere, pere).

Sunt realizate îngropate sau semiîngropate, cu pereţi din pământ,

zidărie din piatră sau cărămidă, acoperiş cu şarpantă din lemn şi

123
 Construcţii horticole

învelitoare din carton asfaltat sau azbociment ondulat. Pardoseala

este din pământ bătut (figura 8.2).

Figura 8.2. Depozit tip bordei

a-plan; b-secţiune transversală;
1-boxă; 2-culoar; 3-scară; 4-spaţiu de rezervă; 5-coş de evacuare; 6-coş de
admisie aer; 7-carton asfaltat; 8-astereală; 9-strat de pământ

Depozitarea produselor se face în vrac în boxe delimitate cu panouri

din grătare din lemn, situate de-a lungul unei alei centrale de
circulaţie. Ventilaţia se asigură prin coşuri de ventilaţie situate pe
acoperiş.

Un depozit subteran de capacitate 30 tone este prezentat în figura

8.3, figura 8.4 şi figura 8.5.

124
 Cuprins

Figura 8.3. Plan pentru un depozit subteran pentru 30 T mere

125
 Construcţii horticole

Figura 8.4. Secţiuni transversale

126
 Cuprins

Figura 8.5. Secţiune longitudinală

127
 Construcţii horticole

8.4.3. Depozite simple de suprafaţă

Sunt construcţii folosite pentru capacităţi mici de depozitare.
Structura de rezistenţă este formată din fundaţii din beton, pereţi din
zidărie sau beton armat, acoperiş cu pod din material lemnos sau
elemente prefabricate de beton armat (figura 8.6).

Figura 8.6. Depozit simplu pentru mere

Depozitele simple se pot amenaja şi în beciuri, silozuri de porumb

etc., cu unele amenajări pentru ventilaţie, izolaţie termică, etc.

8.5. Depozite de mare capacitate

Sunt depozite cu structuri în general din beton armat prefabricat,
formate din: fundaţii pahar, stâlpi şi grinzi, panouri prefabricate pentru
pereţi, elemente de acoperiş drepte sau curbe, panouri uşoare
termoizolante pentru închiderile exterioare (figura 8.7).

Depozitele de mare capacitate sunt de tip parter sau parter şi mai

multe nivele, soluţia fiind determinată de considerente economice. La
clădirile parter (figura 8.8), manipularea produselor se face mai uşor,

128
 Cuprins

pe când la cele etajate (figura 8.9) sunt necesare soluţii complexe de

mecanizare.

Figura 8.7. Plan şi secţiune transversală printr-un depozit de legume realizat din
elemente prefabricate de beton armat
1-celule de depozitare; 2-hală sortare; 3-panou prefabricat, chesonat, de perete; 4-
termoizolaţie din polistiren expandat; 5-stâlpi prefabricaţi; 6-panouri din BCA
amplasate orizontal; 7-canal de ventilaţie vertical, prefabricat; 8-grindă Π, curbă, de
acoperiş; 9-centură de monolitizare; 10-fundaţie pahar; 11-canal de ventilaţie din
beton armat, turnat monolit; 12-pardoseală din beton rutier, 15 cm grosime, pe strat
de pietriş compactat în grosime de 10 cm.

129
 Construcţii horticole

Figura 8.8. Depozit parter cu arce prefabricate

1-celulă depozitare; 2-culoar; 3-arc prefabricat din beton armat; 4-cheson
prefabricat; 5-perete; 6-tirant

Figura 8.9. Depozit etajat la Saarbruücken (Germania)

a-plan etaj 6-10; b-plan etaj 1-5

130
 Cuprins

Compartimentarea interioară a depozitelor de mare capacitate este

determinată de mărimea deschiderilor şi traveelor. În ţara noastră,
traveea folosită în mod curent este de 12,00 m, realizând o bună
funcţionalitate tehnologică, atât în cazul depozitelor universale (figura
8.10) cât şi în cazul depozitelor specializate (figura 8.11),
corespunzător condiţiilor optime de funcţionare a utilajelor.

Figura 8.10. Depozit universal

1-hală de sortare; 2-celulă frigorifică; 3-culoar; 4-grup social

131
 Construcţii horticole

Figura 8.11. Depozit specializat

1-hală de sortare; 2-celulă frigorifică; 3-culoar

În general, un depozit pentru legume şi fructe cuprinde: săli de

depozitare (celule), săli de lucru pentru sortarea, condiţionarea şi
preambalarea produselor, rampe de încărcare-descărcare, sector
control calitativ şi cântărire, reţea de culoare pentru circulaţia spre
celule, anexe administrative (figura 8.12).

132
 Cuprins

Figura 8.12. Depozit 12.700 T – I.L.F. Iaşi

1-hală de sortare; 2-celule frigorifice; 3-celule ventilaţie mecanică; 4-culoare
tehnică; 5-grup social; 6-copertină; 7-centrală frigorifică (extindere)

Înălţimea depozitelor este în funcţie de modul de depozitare al

produselor şi este:
• 5,40 … 5,80 m – pentru depozite în vrac;
• 7,20 … 7,50 m – cânt depozitarea se face în containere sau
lăzi paletizate;
• 7,80 … 8,40 – când se folosesc palete cu montanţi

133
 Construcţii horticole

8.5.1. Elemente de proiectare a depozitelor de

legume şi fructe
Spaţiile necesare pentru depozitarea legumelor şi fructelor sunt
determinate de specia produselor şi tehnologia de depozitare (tabelul
8.1).

Specia Sistemul de Înălţimea Tone

depozitare [m] pe m2 de pe m3 de volum
suprafaţă de celulă
Cartofi Vrac 4,00 2,50 0,40
Rădăcinoase Containere 5,50 1,70 0,20
Ceapă Vrac 3,50 2,10 0,40
Mere Lăzi, paletizate 6,00 1,70 0,21
Pere Lăzi, paletizate 6,00 1,80 0,22

Microclimatul necesar a fi creat în depozite este deosebit de

important deoarece acesta influenţează producţia în mod direct.

Temperatura necesar a fi realizată (tabelul 8.2) este important

deoarece la temperaturi joase se reduc procesele de metabolism; se
prelungeşte durata până la apariţia îmbătrânirii, se reduc pierderile
de apă (evitându-se astfel vestejirea), iar deprecierile calitative
datorate atacului ciupercilor şi bacteriilor apar în proporţie mai mică.

Natura produsului Temp. °C Natura Temp. °C

produsului
Cartofi pentru însămânţări 2,0 … 4,0 Ceapă 0,0 … 0,5
Cartofi pentru consum 3,0 … 5,0 Varză 0,0 … 1,0
Cartofi pentru prelucrare 2,0 … 6,0 Mere 0,0 … 1,0
Cartofi pentru furajare 2,0 … 6,0 Pere -0,5 … 1,0
Rădăcinoase 0,0 … 1,0 Struguri -1,0 … 1,0

134
 Cuprins

Umiditatea relativă optimă variază între limite de 70 – 90%;

umiditatea mai redusă produce zbârcirea produselor ca urmare a
pierderilor de apă iar umiditatea ridicată favorizează dezvoltarea
ciupercilor (mucegai) şi bacteriilor. Pentru realizarea condiţiilor de
microclimat optime, elementele de închidere a depozitelor de legume
şi fructe se proiectează astfel încât să se asigure o izolaţie termică
eficientă.

Pardoselile trebuie să permită depozitarea produselor şi circulaţia

mijloacelor de transport. Se realizează din beton B200 şi B300, cu sau
fără strat de termoizolaţie; în zona pereţilor exteriori pe o lăţime de
2,00 – 2,50 m se prevede o termoizolaţie sub pardoseală, la nivel
inferior, pentru a nu crea punte termică între pereţi şi pardoseală
(figura 8.13). Când depozitarea se face în vrac în pardoseală se
practică canale de ventilaţie care să permită circulaţia aerului de la
instalaţia de refrigerare prin masa depozitată (figura 8.14).

Figura 8.13. Izolare perimetrală a pardoselii la depozitele frigorifice

a-cu izolaţie orizontală; b-cu izolaţie verticală

135
 Construcţii horticole

Figura 8.14. Ventilarea pardoselii cu canale transversale mobile

a-vedere pardoseală; b-grătar din şipci, detaliu

Pereţii trebuie să îndeplinească condiţii de rezistenţă mecanică,

izolare termică şi hidrofugă şi etanşeitate la vapori de apă şi gaze. Se
realizează din zidărie de cărămidă (figura 8.15), din beton monolit
(figura 8.16) şi panouri sandviş.

Figura 8.15. Pereţi la depozite pentru legume şi fructe realizaţi din zidărie din
cărămidă
1-zidărie cărămidă; 2-barieră de vapori; 3-termoizolaţie; 4-protecţie exterioară

136
 Cuprins

Figura 8.16. Izolaţie perete monolit

1-tencuială din mortar de ciment; 2-perete din beton armat; 3-strat de egalizare 1,5-
2 cm realizat din tencuială din mortar de ciment; 4-barieră contra vaporilor; 5-
izolaţie frigorifică din plăci de polistiren expandat lipit cu bitum; 6-tencuială de
protecţie din mortar de ciment M100, armat cu reţea din oţel-beton Φ8 la 50 cm şi
plasă de rabiţ (reţea ancorată cu mustăţi din sărmă galvanizată)

În toate cazurile termoizolaţia trebuie să fie eficientă şi în acest caz

se foloseşte; polistiren expandat, siporexul, pâslă, vată minerală etc.
Izolaţia hidrofugă se realizează cu folii de polietilenă iar etanşeitatea
cu foi de aluminiu şi azbest protejat cu ţesături bituminoase.

Acoperişul depozitelor de legume şi fructe prezintă o serie de

particularităţi de proiectare datorită suprafeţei sale mari în plan
orizontal, fiind elementul de închidere cu cea mai mare suprafaţă;

137
 Construcţii horticole

pierderile de căldură sunt mari astfel încât fenomenul de condens

apare în acest caz în primul rând pe tavan şi apoi pe pereţi; de
asemenea, pentru a nu mări volumul interior, acoperişul are o pantă
mică (3 – 5%) şi este necesară o izolaţie foarte bună pentru a
împiedica pătrunderea apei în interior. În figura 8.17 se prezintă o
soluţie de acoperiş pentru o celulă de depozitare.

Figura 8.17. Izolarea acoperişului celulelor de depozitat legume şi fructe

1-strat suport; 2-şapă de egalizare din mortar de ciment; 3-strat de difuziune a
vaporilor realizat din carton perforat; 4-barieră contra vaporilor executată dintr-un
strat de carton bitumat şi două straturi de bitum; 5-izolaţie frigorifică realizată din
două straturi de polistiren expandat; 6-şapă suport din mortar de ciment; 7-strat de
carton bitumat care împiedică pătrunderea laptelui de ciment în termoizolaţie; 8-
strat de difuziune a vaporilor; 9-hidroizolaţie din pânză, carton bitumat şi mastic
bituminos; 10-strat de nisip mărgăritar în grosime de 1-2 cm, pentru protejarea
hidroizolaţiei

Pentru aerisire de prevăd deflectoare duble cu sferă de acţiune de

aproximativ 100 m2.

Acoperişurile se pot realiza şi din panouri termoizolante tip sandviş

din beton, tablă cutată, azbociment plan sau ondulat.

138
 Cuprins

8.5.2. Instalaţii şi utilaje folosite în depozitele de

legume şi fructe
Instalaţiile şi utilajele prevăzute de legume şi fructe sunt determinate
de procesul tehnologic adoptat şi permit climatizarea aerului interior,
iluminarea artificială, transportul şi manipularea produselor depozitate
cât şi condiţionarea lor.

Instalaţiile de climatizare interioară asigură microclimatul în celulele

frigorifice prin menţinerea în limitele optime a temperaturii, umidităţii
şi compoziţiei aerului.

Temperatura optimă se menţine prin introducerea aerului proaspăt în

interiorul depozitului cu ajutorul canalelor prevăzute în pardoseală în
cazul depozitării în vrac (figura 8.18) şi prin fante periferice în lungul
pereţilor în cazul depozitării în containere.

Figura 8.18. Ventilarea depozitelor, la depozitarea în vrac

1-produse depozitate în vrac; 2-canal central de ventilaţie; 3-evacuare aer viciat; 4-
recirculare aer; 5-oblon mobil; 6-admisie aer proaspăt; 7-ventilator

139
 Construcţii horticole

Instalaţiile de răcire se folosesc pentru depozitarea pe durate mai

îndelungate şi menţin la parametri optimi temperatura, umiditatea,
presiunea şi conţinutul de gaze.

Instalaţiile de umidificare a aerului au rolul de a menţine umiditatea

necesară în celulele de depozitare.

Instalaţia de atmosferă controlată se proiectează pentru menţinerea

tuturor factorilor de climat interior specific fiecărui tip de produs
depozitat şi anume: temperatură, umiditate, concentraţie de oxigen şi
bioxid de carbon etc.

Instalaţiile de iluminat prevăzute în depozitele de legume şi fructe

sunt diferenţiate:
- în hala de sortare iluminarea se face astfel încât să fie cât mai
aproape de cea naturală;
- în celulele de depozitare nu este necesară lumina deoarece
aceasta ar stimula sau intensifica unele procese nedorite
(vegetaţie, vestejire etc.);
- pe aleile de circulaţie şi anexe o iluminare obişnuită.

În general se foloseşte iluminatul fluorescent.

Utilajele de transport şi stivuit sunt necesare pentru manipularea în

bune condiţii a masei de depozitat şi cu un preţ de cost cât mai
redus.

Aceste utilaje sunt: transportoare mobile cu bandă de cauciuc,

graifere, lopeţi mecanice, electrocare cu braţ ridicător, cărucioare
acţionate manual sau mecanic, motostivuitoare, electrostivuitoare etc.

Maşinile şi instalaţiile pentru condiţionare se folosesc pentru

pregătirea legumelor şi fructelor pentru depozitare şi apoi pentru
livrare.

140
 Cuprins

Spălarea legumelor se face cu maşini simple folosind apa sub

presiune.

Sortarea se face cu benzi perforate, site vibratoare, rulouri, site cu

orificii reglabile etc.

Ambalarea legumelor şi fructelor se realizează cu maşini şi utilaje ca:

benzi transportoare, mese de ambalare, aparate de sudat folii,
cântare automate şi semiautomate, mese rotative etc.

141