Totalizarea nr.

3
TEMA2: IMUNITATEA. TIPURILE. SISTEMUL IMUN. CELULELE IMUNOCOMPETENTE. COMPLEXUL MAJOR
DE HISTOCOMPATIBILITATE.

1. Notiune de imunitatate [Link].

IMUNITATE Antiinfectioasa – capacitatea de apărare specifică a organismului faţă de agresori externi (virusuri,
bacterii, fungi, protozoare, toxine) cât şi faţă de propriile molecule şi unele celule degradate sau modificate.

Sarcina fundamentală a imunităţii – distincţia dintre moleculele şi celulele proprii (self) şi cele străine (non-self)

TIPURILE DE IMUNITATE

I. Innăscută (naturală, nespecifică, de specie).

II. Dobândită (achizitionata)
1. Activă
- Naturală (postinfecţioasă)

- Artificială (în urma vaccinării)

2. Pasivă
- Naturală (transplacentară, prin laptele matern)

- Artificială (administrarea Ac / seruri imune sau a limfocitelor)

[Link] naturala ( inascuta). Mecanismele iminitatii naturale. Factorii de bariera. Rolul

microflorei normale.
Imunitatea naturală (rezistenţa nespecifică)

Imunitatea naturala – este un factor nespecific de protectie care consta in rezistenta organismului fata de un agent
patogen , rezistenta care se transmite prin eriditate si este proprie speciei date.

Mecanismele imunitatii naturale. La baza mecanismelor de imunitate specifica fata de bolile infectioase rezida
absenta in celulele organismului a receptorilor si substratelor necesare pentru adsorbtia si multiplicarea agentului ,
prezenta unor materii care blocheaza reproducerea [Link], facultatea macroorganismului de a sintetiza variati
inhibitori ca raspuns la patrunderea microorganismelor patogene in el.

Imunitatea naturală este asigurată de factori tisulari (de barieră), factori celulari şi umorali.

Factori tisulari (de barieră)

- Tegumentul (barieră mecanică - integritatea, descuamarea stratului cornos; barieră biologică - flora normală,
chimică – secretele glandelor sebacee şi sudoripare, pH acid al tegumentului)
Mucoasele (barieră mecanică - integritatea, mişcarea cililor, mucusul, scurgerea secretelor; chimică -secreţiile
digestive, acidul gastric, pH acid al urinei; biologică -flora normală; barieră enzimatică – enzimele din secreţiile
mucoaselor, ex.: lizozimul, lactoferina, defensinele din tractul gastrointestinal şi respirator).Dacă barierele au fost
depăşite, atunci organismul dispune de alţi factori de rezistenţă nespecifică: factori celulari şi umorali.

Rolul microflorei normale.

 Factor important în apărarea antiinfecţioasă naturală

– Ac recţionează încrucişat cu cu alte specii
– Deprimă înmulţirea florei patogene prin mecanism competitiv pe receptori şi substrat nutritiv
 Contribuie la nutriţia şi metabolismul organismului ([Link])
 Constituie sursa majoră a infecţiilor oportuniste ([Link], [Link])
[Link] celulari ai imunitatii naturale. Celule fagocitare. Fagocitoza .Determinarea nr
fagocitar. Rolul fagocitozei in imunitatea dobindita.
Factorii celulari ai imunităţii naturale: fagocitele(leucocite, macrofage), celulele dendritice, celule NK, celule
NKT

- Reacţia inflamatoare. Împiedică multiplicarea şi răspândirea microbilor şi asigură distrugerea [Link] sunt
retinute si inactivate, inflamatia se declanseaza in ganglionii limfatici.

Reactia inflamatorie se caracterizeaza prin eliberarea unei serii de substante (leucotoxine, histamina, serotonina) in
tesuturi, ele duc la stimularea leucocitelor, acumularile de leucocite ridica un perete de protectie, care impiedica
propagarea bacteriei in tesuturi, singe si [Link] conditioneaza febra, instalarea acidozei, hipoxiei, care de
asemenea au rol distrugator asupra ag. patogeni.

Fagocitoza (component al reacţiei inflamatoare). Asigură captarea şi distrugerea substanţelor străine, inclusiv a mi/o,
celulelor infectate, celulelor tumorale.

Celulele fagocitare (fagocitele)

1 - Leucocitele neutrofile PMN

2 – Macrofagele (monocite – în sânge, macrofage fixe – cel. Kupffer, macrofage alveolare, osteoclaste, microglia,
macrofage din splină şi ganglioni limfatici).

 Pentru a interveni, fagocitele trebuie să recunoască bacteriile ca particule străine

 Există molecule solubile şi membranare care pot recunoaşte diverse componente bacteriene:
1. Solubile - lectinele care se pot lega de manoza din peretele celular bacterian; proteine plasmatice ce leagă
LPZ bacterian
2. Membranare – pe macrofage (dar şi pe celulele dendritice, limfocitele B, celule epiteliale) există receptori de
manoză, receptorul CD 14 pentru LPZ, receptori Toll-like (TLR1-10). TLR pot recunoaşte diferite molecule
bacteriene: LPZ, peptidoglicanul, lipoproteine, acizi lipoteichoici, flagelina, etc.
Alţi receptori: receptori pentru Fc al IgG, pentru complement (CR1, CR3, CR4), pentru interferon, limfokine, lectine,
fibronectină.

Fagocitoza- este o forma de protectie, proces de captare si digestie activa de catre celulele organismului, a mo. vii si
moarte sau a altor particule eterogene care au nimerit in el.

FAZELE FAGOCITOZEI

I. Chemotaxisul (atractanţi – proteine bacteriene, fragmente de perete celular, capsule, endotoxina, chemokine,
etc)

II. Adeziunea mi/o la fagocit recunoasterea de catre fagocite a obiectului ce urmeaza sa fie fagocitat,adicaca
recunoaste molecule străine de pe suprafaţa bacteriilor – monomeri de PG, acizi teichoici, LPZ, acid micolic, ADN
bacterian, ARNd.c. viral, manoza, glicani din fungi, etc )

Inhibitori – capsula, antigenul O, proteina M, proteina A, plasmo-coagulaza, etc. Bacteriile patogene care nu pot fi
fagocitate se numesc extracelulare.

Stimulatori – cationi de Ca2+, proteina C - reactivă, opsonine(Ac) ,fracţii de complement (C3b), fibronectina, unii
anticorpi, limfokinele, interferonii, histamina, [Link]. Datorită receptorilor opsoninele acoperă suprafaţa
bacteriilor (opsonizare). Fagocitele la rîndul lor posedă receptori pentru opsonine şi astfel facilitează adeziunea şi
ingestia mi/o.

[Link] (înglobarea) captarea mo. si incorporarea lor in citoplasma fagocitelor, secretia substantelor bioactive ,
inactivarea intracelulara a mo. şi formarea fagosomei.

IV. Distrugerea (digestia) intracitoplasmatică

Fagosoma fuzionează cu lizosoma, în interiorul fagolizosomei formate mi/o va fi omorât sub acţiunea enzimelor,
anionilor superoxizi, H2O2, pH acid, apoi digerat de enzimele hidrolitice.

Produsele degradate pot fi eliminate din celulă (PMN, macrofagele) sau după o selecţie şi pregătire prealabilă
(processing) unele peptide vor fi expuse pe membrana macrofagelor în asociaţie cu molecule ale CMH (Complexul
Major de Histocompatibilitate). Ele vor contribui la stimularea imunităţii prin interacţiunea cu receptorul pentru Ag de
pe limfocitele T. Aceasta este fagocitoza completă.

Fagocitoza incompletă – agentul persistă, nu moare,nu se supune digestiei şi uneori se multiplică în fagocit
(micobacterii, gonococi).

Cauze: inhibiţia formării fagolizosomei, eliminarea bacteriei din fagosomă înainte de fuziunea cu lizosoma, rezistenţă
la enzimele lizosomale, etc. Aceştia sunt patogeni facultativ intracelulari.

 Aprecierea stării funcţionale a fagocitelor

1. Procentul fagocitelor active (N - 30-60%) – ponderea fagocitelor care au înglobat cel puţin un mi/o
2. Numărul fagocitar (N 4 - 24) – nr de mi/o înglobate în mediu de un fagocit.

[Link] umorali ai imunitatii naturale (lizozimul,lizinele, interferonii).Complementul ,

natura, prorietati, caile de activare.
Interferonul- inhiba reproducerea virusurilor, cresterea si multimplicarea diferitor agenti patogeni, celulelor tumorale,
poseda caractere antiactinice antitoxice, antimitogene si citotoxice, stimuleaza fagocitoza. este rezistent la variatiile
pH, la nucleaze. Este sintetizat din limfocite , macrofagi, de celulele gangl. limfatici.

Lizinele- complementul dizolva anumite specii de bacterii si cellule el este citeodata numit alfa lizina. β-lizinele –
proteine serice termostabile (63 grade) cu activitate antimicrobiană asupra bacteriilor G+ în special. Lizina X –este
prezenta in temperature ridicate ale corpului, proteină serică termostabilă (70-100 grade), produce liza bacteriilor G -.

Lizozimul – este o enzima numita acetilmuramidaza, ce este prezenta in lichidul lacrimal,sputa, singe, lapte, tesuturi
si organe. Bacteriile ce patrund pe mucoasa se distrug sub actiunea lizozimului, ex, mucusul nazal, al [Link] etc.

Complementul (C) – reprezintă un sistem complex de proteine termolabile solubile şi membranare. Se întâlnesc în
plasma sangvină, limfă şi exsudate. Nu se detectează în salivă, lacrimi, urină, transsudate.

Există peste 30 de fracţii ale C. Fractiile C1-C9 sunt solubile, celelalte au rol de receptori membranari.

Fracţiile C1-C9 circulă în ser sub formă inactivă, care în procesul activării capătă proprietăţi enzimatice.

Activitatea biologică a complementului:

- Opsonizarea si liza bacteriilor

- Acţiune citolitică
- Activitate anafilactică – stimulează chimiotaxisul şi activează neutrofilele, determină degranularea
mastocitelor şi bazofilelor
- Activarea limfocitelor B cu participarea in reactii imunologice specifice
- Intensifica fagocitoza si inflamatia
 Activarea complementului
Sistemul complement include mai multe proteine (C1-C9). Activarea lor necesita un clivaj proteolitic consecutiv al
acestor proteine cu generarea moleculelor efectoare care participa la eliminarea microbilor prin diferite mecanisme.

I. Sistemul complement poate fi activat de catre microbi in absenta anticorpilor, în cadrul imunitatii/rezistenței
nespecifice, ereditare:

- Calea alternativă
- Calea lectinică
II. Sistemul complement poate fi activat de catre Ac fixati pe microbi, în cadrul imunitatii specifice, dobandite:

- Calea clasică
Proteina plasmatica C3 joaca rolul central in toate cele 3 cai de activare a complementului. C3 este hidrolizata
spontan in permanenta, dar componentele generate sunt instabile si de regula sunt rapid degradate.

 Activarea C pe cale clasică

Este declanşată ca urmare a fixării Ac (IgG1, IgG3, IgM) pe diverse Ag, inclusiv microbiene.

Consecutivitatea activării C:

1)Fracţia C1qrs se leagă de fragmentele Fc adiacente ale Ig din complexele Ag-Ac formate. Proteina C1 capătă
ulterior activitate esterazică (în prezenţa obligatorie a Ca++)

2)C1 determină legarea si clivarea proteinelor C4 si C2. Complexul C4bC2a format se fixează covalent pe Ac şi pe
suprafaţa bacteriei unde este fixat Ac. Acest complex asigură funcţii de convertază ce acţionează asupra proteinei C3

3)Urmează clivarea C3 în C3a (anafilatoxină) şi C3b, care se fixează covalent pe suprafaţa microbului. O parte din
C3b se leaga de complexul C4bC2a si complexul astfel format C4bC2aC3b capata proprietate de C5-convertaza,
care clivează C5 în C5a şi C5b
4)C5b se leagă de membrana celulei-ţintă. Urmează fixarea consecutivă a fractiilor C,6,7,8 şi 9. Proteina C9 se
polimerizează formând pori în membrana celulară, provocând liza osmotica a celulei. Acest polimer de C9 este numit
“complex de atac membranar”.

Calea alternativă de activare a C

Este declanşată atunci când fracţia C3b se fixeaza covalent pe suprafaţa microbilor. Acest proces nu poate fi
controlat, deoarece proteine regulatoare lipsesc pe microbi (dar sunt prezente pe celulele gazdei).

C3b este un substrat pentru fixarea altei proteine, factorul B. Complexul format C3bBb manifesta activitate de C3
convertaza, cu producerea masiva a proteinei C3b, care acopera suprafata bacteriei. Se formeaza complexul
C3bBbC3b, cu efect de C5 convertaza. Properdina, o proteina serica, este necesara pentru stabilizarea complexului
C3bBb.

Fazele ulterioare coincid cu cele ale activarii pe cale clasica.

Activatori:endotoxine, celule infectate cu virus, levuri, paraziţi, venin de cobră, agregate de IgA sau IgE.

Calea lectinică

de activare a C este iniţiată în absenţa Ac prin legarea unei lectine (MBL) de reziduurile terminale de manoza ale
glicoproteinelor de pe suprafaţa multor mi/o (absente la ma/o). Lectina este echivalentă fracţiei C1q. Etapele ulterioare
sunt identice celor din calea clasică.

5. Imunitatea dobindita (achizitionata, adaptiva). Tipurile imunitatii dobindite (umorala si

celulara, naturala, artificiala)
Imunitatea dobindita nu se transmite prin eriditate, se foemeaza fata de o specie concreta de agent de pe urma
contactului cu acesta, este strict specifica.

Imunitatea dobândită se caracterizează prin:

1. Dezvoltare lenta si manifestare tardiva (câteva zile, săptămâni dupa contactul cu un antigen)
2. Specificitate faţă de antigen (capacitatea de a recunoaste si raspunde specific la numeroase substante
straine, inclusiv agenti infectiosi)
3. Memorie imunologică (capacitatea de a elabora raspuns mai rapid, mai intens si eficace la intalniri repetate cu
un antigen)
4. Lipsa reactivităţii (toleranţă) faţă de antigenele proprii
Imunitatea dobândită poate fi:

[Link] antibacteriană, antivirală, antimicotică, antitoxică, antitumorală, etc.

II. În funcţie de mecanismele reacţiilor imune

- Imunitate umorală, exercitată prin intermediul unor proteine numite anticorpi (Ac, Ig), produse de limfocitele B.
Fiind secretate in sange si lichide biologice neutralizeaza si elimina microbii extracelulari si toxinele lor.
- Imunitate celulară, eficienta in eliminarea parazitilor intracelulari sau a celulelor tumorale. Este exercitată prin
intermediul limfocitelor T (citotoxicitate directa, activarea macrofagelor, celulelor NK, secreţia citokinelor)
III. În dependenţă de persistenţa mi/o

- Imunitate sterilă – se manifestă după eliminarea agenţilor patogeni din organism (ex.:rujeolă)

- Imunitate nesterilă – nereceptivitatea se păstrează doar în perioada aflării mi/o în organism (tuberculoză, sifilis).

IV. imunitate artificiala- se produce prin imunizare activa sau pasiva.

Imunitate naturala- care poate fi dobindita activ- in urma suportarii unei infectii, pasiv- de la mama la fat,
transplacentar

6. Sistemul imun (SI). Organele centrale si periferice ale SI. Celulele SI

Sistemul Imun reprezinta un ansamblu de celule, molecule şi tesuturi (organe) distribuite în tot organismul, care
participa la instaurarea imunitatii.

Functiile Sistemului Imun:

1. Prevenirea infectiilor şi eradicarea infecţiilor declanşate

2. Recunoasterea tesuturilor si proteinelor straine si raspunsul la ele

3. Protectie contra tumorilor

Organele centrale (primare) ale SI – măduva osoasă şi timusul la vertebrate (ficatul în perioada
embrionară). Apar primele în timpul vieţii embrionare.

Rolul – sursa celulelor-stem, “instruirea”, maturizarea şi selectia celulelor imunocompetente (limfocitele T şi B).

Organele periferice (secundare) ale SI :

În ele se realizează contactul dintre antigen, celulele prezentatoare de antigen ( CPA) şi celulele imuno-competente,
cu inducerea unui raspuns imun.

- Ganglionii limfatici (raspuns imun contra Ag transportate cu limfa)

- Splina (raspuns imun contra Ag transportate cu sangele)

- Formaţiunile limfoide ale mucoaselor digestive şi respiratorii (amigdale, plăci Peyer, apendice), ţesutul limfoid
asociat tegumentului (raspuns imun contra Ag ce penetreaza prin epiteliu)

Celulele SI:

- Limfocitele (celule imunocompetente, recunoasterea Ag)

- Celulele prezentatoare de Ag (CPA) (captarea si prezentarea Ag microbiene )

- Celulele efectoare (eliminarea microbilor)

Alte celule limfocitare (nule, neimuno-competente) – 15%

- Celule NK, capabile să distrugă spontan celule canceroase şi celule infectate cu virus. In raspuns la IL-12
produsa de macrofage celulele NK secreta IFN-γ, care activeaza macrofagele pentru a distruge microbii
fagocitati.

Celule K, posedă pe membrana lor receptori pentru fragmentul Fc al Ig. Distrug celulele-ţintă acoperite cu Ac
(Ig) – fenomen de citotoxicitate Ac -dependentă
7. Limfocitele B si T. Originea, maturizarea, rolul biologic. Complexul major de
histocompatibilitate (MHC)
Limfocitele =celule imunocompetente, recunosc Ag.

Limfocitele T si B sunt unicele celule ce poarta receptori specifici de Ag (celule imuno-competente), fiind
mediatorii principali ai imunitatii dobandite

În măduva osoasă se află celulele-stem, precursori ai T şi B-limfocitelor.

A)Pre-T limfocitele migrează ulterior în timus, unde va avea loc instruirea şi maturizarea lor sub influenţa
celulelor stromale (IL-7) şi a corpusculilor Hassal, devenind celule imunocompetente, capabile să recunoască
specific un singur Ag (prin achiziţionarea unor receptori specifici).

Migraţia TL din cortex spre medulara timică este însoţită de achiziţia unor proteine de suprafaţă specifice
(receptori: TCR, CD3, CD4, CD8, etc).

La o etapa precoce de selectie doar limfocitele cu TCR functional vor supravietui.

Dezvoltarea ulterioara a TL este caracterizată printr-o selecţie pozitivă (supravieţuiesc TL care recunosc
moleculele Complexului Major de Histocompatibilitate (CMH) propriu). Aceste molecule sunt prezente pe
suprafata celulelor dendritice si a macrofagelor din timus și sunt molecule specializate în prezentarea peptidelor.

Limfocitele T care au trecut selecţia pozitivă, dar care sunt capabile să recunoască cu afinitate inalta peptide
proprii asociate cu CMH suportă o selecţie negativă (moarte programată prin apoptoză).

Selecţia constã în eliminarea clonelor de limfocite potenţial autoreactive (potenţial reactive faţã de
moleculele proprii).

“Timusul selecţionează utilul, ignoră inutilul şi distruge nocivul.” ( Von Boehmer ).

La etapa finala limfocitele T care sunt capabile sa recunoasca peptide in asociatie cu moleculele CMH I pierd
receptorul CD4 (devenind celule TCD8), iar cele ce recunosc complexe peptid-CMH II pierd receptorul CD8
(devenind celule TCD4)
 Receptorii TL:

- TCR, receptorul pentru Ag - format din 2 catene polipeptidice α şi β (90%) sau γ şi δ. TCR poate recunoaşte
doar peptide antigenice asociate cu molecule ale CMH, localizate pe suprafaţa unei Celule Prezentatoare de
Antigen - CPA. Nu interacţionează cu Ag solubile.

TCR recunoaste simultan peptidul antigenic si unele reziduuri ale moleculei CMH.

- CD3 (Cluster Differentiation 3) – asociat TCR, ajută la transmiterea în celulă a semnalului de recunoaştere a
Ag si de activare a limfocitului

- CD2– prezent la toate TL, fixează hematii, poate fi depistat prin testul de formare a rozetelor.

Unii markeri (receptori) de suprafaţă definesc 2 varietăţi principale de LT: limfocitele T CD4+ şi TCD8+

- CD4 – exprimat pe 60% din TL. Recunosc antigenele peptidice asociate cu moleculele CMH clasa II
(exprimate pe celule dendritice, macrofage şi LB).

Limfocitele TCD4 (T4) au funcţia de coordonator central al răspunsului imun (participa in stimularea
raspunsul imun umoral si celular) şi la activare se diferenţiază în subpopulaţia de Thelper (Th, limfocite T
auxiliare).

- Th acţionează prin producerea citokinelor. În funcţie de profilul de citokine elaborate se disting mai multe
subpopulatii/clone de Th, principalele fiind Th1 şi Th2.

Diferenţierea în Th1 este favorizată de IL-12 produsă de macrofage si celule dendritice.

Citokinele secretate de Th1 (IFN-γ, IL-2, TNF) stimulează răspunsul imun celular şi hipersensibilitatea tardivă
(activarea macrofagelor si stimularea functiilor microbicide ale fagocitelor, stimularea proliferarii şi diferenţierii
limfocitelor T citotoxice (Tc), activarea procesului inflamator).

De asemenea Th1 stimulează producerea Ac opsonizanţi si fixatori de complement – IgG1, IgG3 (anticorpi ce
favorizeaza fagocitoza)

- Th2 recunosc Ag prezentate în special de B-limfocite.

- Secretă IL-4, IL-5, IL-10 şi IL-13.

- IL-4 stimulează producerea Ac Ig E, iar IL-5 activează eozinofilele (rol in reactiile de hipersensibilitate
imediate/anafilactice si in eliminarea helmintilor).

- De asemenea Th2 determina sinteza anticorpilor neutralizanti IgG.

Există o competiţie între cele două tipuri de Th: IFN-γ inhibă diferenţierea şi proliferarea Th2, iar IL-4, IL-10 şi
IL-13 inhibă activitatea Th1.

- Tfh – stimulează diferenţierea BL în plasmocite cu sinteza Ig din toate clasele cu excepţia Ig E. Produc IL-
[Link] intâlnesc in foliculii din ganglionii limfatici.

- Th17 – asigură protecţia suprafeţelor (tegument, mucoase) contra bacteriilor extracelulare. Produc IL-17 şi IL-
22.

- Treg – imunosupresie, acţiune antiinflamatoare.

- CD8 – exprimat pe 40% LT. Recunosc antigenele peptidice asociate cu moleculele CMH clasa I (exprimate
pe toate celulele nucleate). Pot produce citokine, dar în special manifestă activitate citotoxica.

La activare se diferenţiază în limfocite T citotoxice (Tc) şi T- reglatoare (Treg).

Tc distrug celulele infectate cu virus, cu bacterii intracelulare sau celulele canceroase, intervin în respingerea
grefelor.
 Mecanisme: secretia porinelor, inducerea fragmentarii ADN-ului si a mortii prin apoptoza a celulelor.

T-memorie asigură memoria imunologică

B) Instruirea si maturizarea B-limfocitelor are loc în măduva osoasă prin intermediul interacţiunii directe cu
celulele stromei, iar în stadiile tardive sub acţiunea citokinelor secretate de celulele stromale (în special IL-7).

LB sunt supuse unei selectii pozitive in favoarea expresiei de receptori intacti si unei selectii negative contra
recunoasterii puternice a antigenelor proprii.

 In organelor limfoide secundare limfocitele B se localizeaza in foliculii cortexului extern din ganglionii limfatici,
foliculii din plãcile Peyer şi foliculii zonei periferice din pulpa albã a splinei (arii timo-independente).

LB mature se caracterizează prin prezenţa următorilor receptori de suprafaţă:

- Receptorul pentru Ag (BCR). Este reprezentat de molecule de imunoglobuline – monomeri de Ig M şi Ig D

(forma membranara de anticorpi), asociate cu doua proteine Igα si Igβ. Interacţionează cu molecule
antigenice din soluţii sau fixate pe membrane celulare (macromolecule native – proteine, lipide, glucide, acizi
nucleici, grupari chimice mici)

- Receptorul pentru fragmentul Fc al IgG

- Receptor pentru fracţiunea C3d a complementului (CR2 sau CD21)

- Receptori pentru interleukine (IL)

- Proteine ale Complexului Major de Histocompatibilitate – CMH

- TLR

- Alte proteine specifice – CD79, CD19 – asociate BCR

Organismul contine 107-109 clone diferite de BL (limfocite naive), fiecare cu BCR unic. BCR recunoaşte
antigenele după configuraţia lor. BL stimulate de Ag se multiplică şi se diferenţiază în celule efectoare -
plasmocite secretoare de Ig (Ac) şi în celule B-memorie.

După părăsirea organelor centrale, limfocitele nu mai revin aici, ele se stabilesc în organele limfoide secundare,
recirculând prin sânge, limfă.

Limfocitele B şi T naive sunt celulele care inca nu s-au întâlnit cu un Ag. Au functia de recunoastere a Ag.
Populeaza organele limfoide periferice si recircula prin ele in cautarea Ag specifice. După interacţiunea cu Ag
urmeaza activarea lor, proliferarea şi diferenţierea în celule efectoare (LB – în plasmocite producatoare de Ac,
LT în Th, Tc).

Celulele (Th, Tc) si moleculele (Ac) efectoare migreaza spre locul infectiei unde vor elimina microbii sau
neutraliza toxinele lor prin diferite mecanisme.

Celulele efectoare au o durata de viata scurta si mor prin apoptoza dupa eliminarea Ag.

LB reprezintă 10-15% din populaţia limfocitară, cu o durată de viaţă scurtă, de 3-5 zile, iar LT constituie 70%
cu o durată de viaţă lungă (luni, ani).

Raportul limfocitelor CD4/CD8 este de 1,5

Complexul major de histocompatibilitate (MHC) reprezinta un grup de gene, care produce

markeri celulari de suprafata ce detin un rol important in procesul de recunoastere a self-ului:
molecule de clasa I si de clasa II. La om moleculele MHC de clasa I includ antigenele leucocitare.
Aceste molecule constituie antigenele clasice implicate in transplant. La nivelul MHC mai sunt
codificate si molecule de clasa III: componentele legate de MHC ale complementului (C2, C4 si Bf),
21-hidroxilaza (CYP21), proteina de soc termic (Hsp) 70 si factorul de necroza tumorala (TNF)