1.

Vasile Alecsandri – Chirița în provinție

Această comedie satirică este una dintre cele mai cunoscute opere ale lui Alecsandri și oferă o
critică socială acidă la adresa micii boierimi din Moldova. Prin intermediul personajului Chirița,
Alecsandri ridiculizează superficialitatea, snobismul și dorința de a imita stilul de viață
occidental fără a înțelege esența acestuia. Impactul asupra literaturii pașoptiste a fost
semnificativ deoarece:

 A popularizat comedia ca gen literar cu un scop social și moralizator.

 A atras atenția asupra problemelor sociale și a inegalităților din epocă, sprijinind ideile
progresiste promovate de mișcarea pașoptistă.
 A contribuit la dezvoltarea teatrului românesc, oferind o oglindă a societății
contemporane.

2. Vasile Alecsandri – Iorgu de la Sadagura

Această comedie, asemănătoare Chiriței în provinție, satirizează comportamentele boierimii

decadente și contrastul dintre valorile tradiționale românești și influențele străine. Prin personajul
Iorgu, Alecsandri explorează tendința unor tineri de a adopta obiceiuri străine într-un mod
ridicol. Impactul său:

 A consolidat satira socială în literatura românească, criticând lipsa de autenticitate și

superficialitatea clasei de mijloc emergente.
 A întărit mesajul pașoptist de revenire la valorile naționale autentice.

3. Vasile Alecsandri – Balta Albă

Acest poem epic este o manifestare romantică ce îmbină descrieri pitorești ale naturii românești
cu sentimente de melancolie și dor. Alecsandri folosește peisajul Bălții Albe ca un simbol al
spațiului rural idilic, evocând frumusețea și unicitatea patriei. Contribuțiile operei includ:

 Promovarea naturii ca sursă de inspirație literară, aliniindu-se curentului romantic.

 Întărirea legăturii dintre literatură și sentimentul patriotic, evidențiat prin redarea
frumuseților țării.

4. Vasile Alecsandri – Iașii în 1844

Această operă este o cronică în versuri ce surprinde aspecte ale vieții cotidiene din Iași și
momente semnificative ale orașului în perioada respectivă. Prin tonalitatea sa ironică și realistă,
Alecsandri redă portretul unei societăți aflate între tradiție și modernitate. Impactul a fost:

 Oferirea unei perspective documentare asupra vieții din perioada pașoptistă.

 Consolidarea rolului literaturii ca instrument de critică socială și reflecție asupra
schimbărilor istorice.

5. Alecu Russo – Iașii și locuitorii lui la 1840

Această scriere a lui Alecu Russo este o descriere sociologică și satirică a orașului Iași și a
locuitorilor săi. Russo abordează cu ironie diferențele dintre diversele clase sociale și contrastele
dintre modernitate și conservatorism. Impactul său asupra literaturii pașoptiste:

 A introdus un stil narativ ce îmbină observația socială cu umorul fin.

 A influențat generația pașoptistă să reflecteze asupra decalajelor sociale și necesității
modernizării societății românești.

Impact general al acestor opere asupra literaturii pașoptiste:

1. Consolidarea identității naționale – Operele au evidențiat frumusețea limbii române și

au promovat valorile culturale autohtone.
2. Satira socială – Prin critica asupra clasei boierești și a tendințelor sociale, autorii au
încurajat schimbarea și progresul.
3. Susținerea ideilor revoluționare – Prin redarea problemelor și a decalajelor sociale,
aceste lucrări au sprijinit mesajele de emancipare și modernizare ale pașoptismului.
4. Diversificarea genurilor literare – Comedia, poezia, și cronica socială au fost
revitalizate, oferind modele noi pentru literatura română.

Astfel, aceste opere au avut un rol esențial în fundamentarea literaturii moderne românești și în
transmiterea spiritului epocii pașoptiste.

4o
1. Cadrul istoric
Caracterizata prinr-o puternica manifestare a constiintei nationale in toate
provinciile romanesti, perioada fixata cu aproximatie 1830-1860 delimiteaza
o epoca distincta in evolutia istorica a literaturii romane, numita in mod
curent epoca pasoptista. Termenul de pasoptism desemneaza miscarea
democratica si revolutionara care precede, in Tarile Romane, Revolutia de la
1848 si pregateste Unirea Principatelor(1859). Literatura pasoptista o
continua pe cea iluminista clasica din epoca de tranzitie sporindu-si, sub
impulsul ideologiei burgheze democrat-revolutionare, spiritul militant ca
literatuta romantic progresista. Trecerea de la formula clasica la cea
romantica se face treptat, ambele metode coexistand o bucata de vreme sau
persistand la unul si acelasi scriitor pana la sfarsit. Se poate spune si despre
Alecsandri ca a evoluat in sens invers, incepand prin a fi romantic si sfarsind
prin a fi clasic.

In evolutia literaturii exista intotdeauna legaturi de continuitate si „cu cat

scriitorul este mai mare, cu atat legaturile lui cu trecutul si viitorul sunt mai
adanci” .Astfel, intre literatura pasoptista si cea anterioara si posterioara
exista o unitate [Link] exemplu, primele manifestari ale
iluminismul, prezent in epoca pasoptista,apar inca in fazele literare de pana
la 1840, in creatia unor anumiti scriitori si oameni de cultura, fiind
reprezentat, in primul rand, de Scoala ardeleana. Pasoptistii, insa, au
amplificat aceste stari de manifestari iluministe pronuntate, dar, totusi,
incipiente, transformandu-le intr-un sistem de conceptii social-politice si
cultural-estetice bine inchegat.

In 1821, cand au incetat domniile fanariote si s-a revenit la domni

pamanteni, s-au creat premizele unei europenizari economice si spirituale a
patruns in scoli limba franceza si astfel intelectualii scoliti au inteles
necesitatea modernizarii societatii romanesti si au imbinat, intr-un mod
irepetabil, utopia cu pragmatismul, desfasurandu-si fortele si energiile in
toate domeniile de activitate, inclusiv in cel cultural si literar. Rezultatele lor
au fost uimitoare. Dupa ce au revenit in tarile lor au infintat societati cultural
literare (cu subtile obiective politice), presa in limba nationala , invatamantul
si o miscare teatrala in limba celor multi, conform idealurilor iluministe.

Inlaturarea domniilor fanariote si instalarea domnitorilor pamanteni, aparitia

unor relatii economice si politice inexistente pana atunci constituiau
premizele necesare pt ridicarea societatii romanesti pe o noua treapta de
dezvoltare social-economica , pt modernizarea vietii social politice si
[Link] intelegerea rolului pe care il avea ideologia pasoptista in
orientarea, indrumarea si stimularea maselor largi populare la lupta ampla
de transformare social-economica, de reorganizare burghezo democratica a
societatii romanesti si de eliberare nationala, este foarte semnificativ
intelesul cuprinzator pe care M. Kogalniceanu (acel arhitect al modernizarii
societatii romanesti) il dadea cuvantului "politica" : "politica ... a ajuns sa fie
astazi sufletul lumii moderne ; la dansa tintesc si largile tendinte ale
literaturii ce formuleaza si imprastie ideile, si propasirea industriei, care
asociaza, oranizeaza, produce si raspandeste. Politica este puternica
circulatie ce atata toata gandirea si toata ideea. Din ea izvorasc toate acele
valuri de teorii, de proiecte, de sisteme care bat necontenit in opinia publica
si imping activitatea multimii pe cai noua " . Miscarea revolutionara din
prima jumatate a sec al XIX-lea a dat o puternica lovitura regimului feudal,
renascand in constiinta maselor spiritul luptei pt dreptatea sociala si
libertate, intensificand miscarea de idei in favoarea unirii tarilor romane intr-
un stat puternic si independent. Ele au determinat, in acelasi timp, o
viguroasa activitate culturala, care avea la baza un amplu program de lupta
politica. Aceasta etapa, cuprinsa intre 1830-1860, in mijlocul careia s-a
declansat cea mai larga miscare populara de emancipare sociala si nationala
- revolutia de la 1848-este cunoscuta in literatura sub denumirea de
perioada [Link] aceasta perioada s-au pus bazele unei adevarate
renasteri culturale romanesti

In jurul anului 1840 se poate vorbi de o indrumare a literaturii prin reviste,

desi aparitia lor este de obicei temporara. Constatand ca « Albina » este prea
moldoveneasca, « Curierul » este prea muntenesc iar « Foae pentru minte,
inima si literatura » prea ardeleneasca, Kogalniceanu isi propune sa faca din
revista sa « Dacia literara » o foaie care sa publice productiile romanesti din
orice parte a tarii, cu singura conditie sa fie de valoare. [Link], in
articolul program al acestei reviste, subliniaza clar ideile care vor sta la baza
orientarii literaturii: combaterea imitatiei si a traducerilor mediocre,
necesitatea crearii unei literaturi nationale prin stimularea scririlor originale,
aspirate din istoria patriei, din frumusetile ei, din pitorescul obiceiurilor
populare; realizarea unei limbi unitare si a unei literaturi specific nationale.
Aparand ideea de originalitate in literatura, mentorul creatiei pasoptiste
dezvolta in acelasi timp si spiritul critic, exercitand, in acest fel, o influenta
hotaratoare asupra fizionomiei culturii romanesti de la mijlocul sec trecut.
"critica noastra-spunea [Link]-va fi nepartinitoare; vom critica
cartea, iar nu persoana".

Ceea ce-i uneste pe scriitori pasoptisi este militantismul regasit in creatiile

literare, care se constituie in adevarate manifeste pentru implinirea unitatii si
independentei nationale.

Cei mai multi dintre scriitorii pasoptisti au aderat la idealurile Revolutiei de

la 1848, fiind animati si de telurile Marei Uniri. Participanti direct la viata
social-politica, pasoptistii au creat opere literare cu un pronuntat caracter
patriotic si militant, inspirandu-se din trecutul istoric, din lupta pentru
eliberare sociala si unitate nationala. Poezia pasoptista raspunde, in general,
directiilor si principiilor formulate de Mihail Kogalniceanu in articolul
"Introductie" din primul numar al revistei "Dacia literara" in sensul ca este o
poezie sociala, adaptata la momentul istoric si chiar politic, conforma cu
idealurile de libertate, egalitate si unire ce animau sufletele romanesti de
pretutindeni.

Pe de alta parte, ca peste tot in lume, se afirma cu putere spiritul national,

increderea in valorile traditionale, populare, in istoria, natura si folclorul
romanesc, care devin acum, alaturi de evenimentele social-politice ale
momentului, teme predilecte ale poetilor.

Dupa imboldul marilor presonalitati ale epocii (Kogalniceanu, Alecsandri,

Heliade- Radulescu), incepe a se scrie din ce in ce mai mult, iar prin
popularitatea culturii oamneii incep sa fie interesati de creatiile noi, astfel
incat se largeste considerabil cercul cititorilor, o conditie esentiala a poeziei
devenind accesibilitatea.

Se dezvolta astfel o poezie retorica, declamativa, grandilocventa, cu

exprimarea directa a ideilor si sentimentelor, intr-un stil avantat, cu un
limbaj adecvat intelegerii de catre marea masa de cititori, in care teme vechi
precum iubirea, destinul, fericirea, moartea etc. Se completeaza cu meditatia
asupra locului omului in istorie, cu motivul constiintei sociale, al luptei. Al
creatorului, al ruinelor, al mormintelor, al revolutiei.

Se manifesta, in ansamblu, doua tendinte de ordin cultural si literar:

deschiderea spre cultura si literatura lumii, alaturi de revenirea spre valorile
morale si artistice ale spiritualitatii romanesti. Scriitori devin constienti ca
literatura si cultura romana pot intra in universalitate doar prin valorificarea
specificului nostru national, a surselor tematice si de exprimare pe care le
ofera folclorul si istoria nationala.

Apar specii noi ca balada si cantecul, fabula se imbogateste cu elemente noi

ce tin de limbajul contemporan si de societatea vremeii, iar oda devine un
mijloc de afirmare a ideilor politice si cultural [Link] nationala poate
fi considerata nucleul tematic al poeziei pasoptiste, nuantata sub forma
atasamentului la valorile poprului, ale pamantului si ale traditiilor
romanesti( Gh. Asachi- "la patrie", G. Bolliac-" O dimineata pe Caraiman", I.
Heliade- Radulescu- "Zburatorul"), a elogiului realizarilor poporului( Gh.
Asachi- " La introducerea limbii nationale in publica invatatura"), a
prezentarii trecutului ca model pentru prezent(Gh. Alexandrescu-" Umbra lui
Mircea la Cozia"). Folclorul a furnizat poetilor acestei generatii un repertoriu
de credinte pitoresti, material pentru balade fantastice. Astfel fantasticul si
pitorescul, dimensiuni importante ale universului imaginar romantic, au in
poezia pasoptista un suport folcloric.

Un loc aparte in valorificarea tematicii istoric il ocupa balada, o impletire de

elemente epice, lirice si dramatice, poate cea mai completa specie a
momentului, in care, sintetizand partismul cu patriotismul si cu valorile
morale, poetii devin cantareti ai trecutului glorios( D. Bolintineanu- "Muma lui
Stefan cel Mare", Gh. Asachi- "Dochia si Traian").

Un alt pilon tematic il reprezinta critica societatii contamorane sub forma

satirei( Gh. Alexandrescu- "Satira", Gh. Asachi- "Sotie de moda") si a
fabulei(Gh. Alexandrescu- "Cainele si catelul").

Iau avant lirica filozofica( I. Heliade-Radulescu- "Visul", D. Bolintinanu-

"Scopul omului"), cea religioasa( I. Heliade- Radulescu- "Cantarea diminetii",
Gh. Alexandrescu- "Candela") si cea erotica( Gh. Alexandrescu-"Asteptarea",
[Link]- "Dorul").

Se afirma artistul-cetatean, exponent al constiintei colective, asa cum se

observa in poezia "Un rasunet" a lui Andrei Murean sau "Anul 1840" a lui Gh.
Alexandrescu.

Pasoptismul literar s-a manifestat intr-o juxtapunere de curente literare,

directii estetice si stiluri, coexistand laolalta elemente iluministe cu cele de
neoclasicism, umanism, realism, mesianism utopic si national, toate in
formele romantismului, ce incepuse deja a se afirma ca un curent literar
modern, in descendenta celui francez.

Invatamantul, presa, teatrul, literatura, stiintele cunosc o dezvoltare fara

[Link] fiinta societati culturale si stiintifice, ,creste numarul revistelor
si al altor periodice,al cartilor tiparite in tiraje mari, se formeaza un public
cititor, se organizeaza biblioteci de literatura beletristica,se infiinteaza o
viata artistica specific romaneasca, bazata pe traditia populara, ia amploare
miscarea de culturalizare a maselor.

I ntelectualii pasoptisti, procupati de cultivarea valorilor universale,o folosesc

curent,in scris si in oral,publicand articole, studii si lucrari ce aduceau la
cunostinta popoarelor europene problemele [Link] perioada pasoptista
scrisul devine principalul instrument al actvitatii culturale. In aceasta
perioada de plin avant al culturii , literatura romana cunoaste o dezvoltare
apreciabila .

Pe ansamblu,literatura pasoptista s-a dovedit a fi democratica, nationala,

educativa, ea avand si dificila sarcina de a forma un public,de a-l modela
conform idealurilor social-politice ale momentului. In nimele aceleiasi
specificitati nationale, s-a dus batalia pt o limba unitara, cu constiinat clara
ca existenta acesteia e o conditie pt pastrarea identitatii [Link]
de seama au aparat principiul fonetic in ortografie si, pronuntandu-se in
problema neologismelor, au adoptat principiul imprumutului moderat,in
limitele necesitatilor impuse de dinamica sociala si culturala.

Doctrina literara, cata a fost, a avut un caracter hibrid, ecletic,dar asta nu i-a
impiedicat sa aspire,conform personalitatii fiecaruia,la un frumos etern, la
totalitate si determinare, cu convingerea ca realitatea are un sens unic, care
se cere descoperit prin cuvant.

Trecerea de la o epoca la alta se savarseste adesea pritr-o miscare de

pendul, ca si cum continutul de exprimat nu ar mai incapea in formele
artistice existente si ar impune descperirea unor modalitati de a scrie
diametral opus. In aceasta incercare de renovare radicala unii au vazut o
manifestare de ordin psihologic,dorinta intima a artisului de a birui inertia si
a se diferentia prin originalitate. Explicatia este si de natura sociala, fiind
vorba de repercursiunile in constiinta a proceselor majore ceea ce agita viata
materiala a oamenilor.

2. Romantismul pasoptist
2.1 Romantismul este o miscare artistica si filozofica aparuta in ultimele
decenii ale secolului XVIII in Europa, care a durat mare parte din secolul XIX.
A fost o miscare contra rationalismului care marcase perioada neoclasica, ce
se va pierde la aparitia spiritului romantic. Initial, doar o atitundine, o stare
de spirit, romantismul va lua mai tarziu forma unei miscari. Autorii romantici
au scris din ce in ce mai mult despre propriile lor sentimente, subliniind
drama umana, iubirea tragica, ideile utopice. Daca secolul XVIII a fost marcat
de obiectivitate si ratiune, inceputul secolului XIX va fi marcat de
subiectivitate, de emotie si de eul [Link] literatura romana, romantismul
se face simtit prin intermediul scriitorilor pasoptisti si persista mult timp
dupa declinul curentului in culturile vest-europene. Romantismul romanesc
poate fi delimitat in trei etape: preromantica, pasoptista si postpasoptista.
Momentul pasoptist propriu-zis, aduce o poezie lirica, militanta, patriotica si
vizionara, de evocare istorica, cu radacini adanci in bogatul filon folcloric, asa
cum apare la scriitori ca Balcescu, Bolintineanu, Alexandrescu, Russo,
Kogalniceanu, Alecsandri sau la ardeleanul Andrei Muresanu. Principalele
caracteristici ale romantismului romanesc pasoptist raman patriotismul si
lupta pentru realizarea idealului national, o constiinta militara cetateneasca,
o inimoasa daruire si slujire a poporului.

Ca orientare literara, in cuprinsul literaturii pasoptiste predomina

romantismul care va atinge apogeul abia cu M. Eminescu, considerat ultimul
mare romantic european. Dar elemente romantice sunt detectabile inca in
poezia lui Al. Hrisoverghi, V. Carlova, I. Heliade-Radulescu, adica in opera
celor care au cultivat motivul ruinelor si al mormintelor, tema trecerii
timpului, solitudinea si peisajul nocturn. In aceasta ipostaza romantismul se
va imbina cu iluminismul si clasicismul. Grigore Alexandrescu, de exemplu,
este un scriitor clasic prin cultivarea unor specii literare apartinand acestui
curent, fabula, satira, epistola, dar si un scriitor romantic, prin elegie, prin
meditatia istorica, prin cultul trecutului. Totodata, insa, elementele
romantice se vor prelungi si in epoca post-eminesciana, coexistand cu
elementele samanatoriste si simboliste. In acest context, ideea specificului
national in cultura si arta, anuntata de Dacia literara, va fi preluata de revista
Samanatorul, la inceputul secolului al XX-lea, care va promova o literatura
inspirata din realitatile nationale, in pofida orientarilor moderniste ale epocii.

Preocuparile scriitorilor pasoptisti pentru istoria nationala, pentru limba si

imbogatirea ei, pentru educarea poporului sunt de atitudine romantica, dar
se vor altoi pe dimensiuni clasice indiscutabile, tinand de rigoare, limpezime,
norma. Asadar, romantismul nu constituie singura caracteristica
fundamentala a perioadei pasoptiste, in limitele acesteia se remarca si
existenta altor metode de creatie. Astfel, in sanul epocii se depisteaza si
elementele realiste, intrucat reflectarea problemelor sociale si satirizarea
viciilor oranduirii feudale, erau trasaturi esentiale, promovate de scriitorii
perioadei, desi curentul realist se va constitui in literatura romana abia in a
doua jumatate a secolului al XIX-lea. Dealtfel, cum sustine academicianul H.
Corbu, „romantismul si realismul aveau un punct de plecare comun:
destramarea oranduirii feudale…”[1]. Deosebirea dintre aceste doua metode
de creatie consta in faptul ca romanticii „vedeau in mediu mai mult un
ornament, menit a imprima o anumita culoare locala cadrului actiunii si
personajelor zugravite, realistii considera mediul ca unul din momentele
determinante ale operei literare” [2].

Romantismul, in tara noastra, este stimulatorul luptei pentru eliberare si al

desteptarii constiintei nationale. Literatura romantica din perioada pasoptista
nu se pierde in zugravirea zbuciumului si a cautarilor intime, ea este o
literatura angajata, pusa in slujba idealului national. Romantismul romanesc
apare ca o miscare unitara, cu un program bine definit, care ridica literatura
noastra de la incercarile minore ale Vacarestilor, la geniul universal al lui
Eminescu.

Faptul ca literatura romana a pasit pe calea „europenizarii” cu intarziere a

exercitat o influenta vadita asupra ritmului de dezvoltare si asupra cautarilor
ei ideatico-artistice. Orientarea spre innoiri radicale, tendinta de sincronizare
la toate nivelurile cu tarile dezvoltate din punct de vedere economic si
cultural constituie caracteristica principala a pasoptismului.

Kogalniceanu indica asupra celor trei surse de inspiratie: istoria patriei,

natura si pitorescul obiceiurilor populare, care de cele mai multe ori se
intersecteaza, se interpatrund, in aceasta epoca. M. Kogalniceanu publica,
pentru prima data, cronicile moldovenesti, iar N. Balcescu pe cele
muntenesti, precum si nenumarate studii despre trecutul istoric al romanilor.
Astfel si istoria, alaturi de folclor, capata o puternica conotatie artistica
anume in creatia scriitorilor generatiei de la 1848.

„Artele si literatura […], spune M. Kogalniceanu in Prefata la Letopisetele

Tarii Moldovei, n-au speranta de viata decat acolo unde ele isi trag originea
din insasi tulpina popoarelor. Altmintrelea, ele nu sunt decat niste plante
exotice pe care cel dintai vant le ingheata si le usuca”[3] . „Tulpina
popoarelor” o constituie tocmai acele obiceiuri, dansuri, cantece, „suvenire
stramosesti” istorice si folclorice. De aici, statutul privilegiat pe care-l
cunoaste traditia in literatura vremii, conceptul de specific national, atat de
frecvent in epoca, bazandu-se anume pe traditie: cea populara si cea
istorica.

Vorbind, deci, despre inspiratia istorica in domeniul literaturii artistice, am

putea atesta „doua varste”[4] ale acesteia, ele fiind legate de doua perioade
definitorii ale epocii pasoptiste. Prima cuprinde anii 1830-1840, reprezentata
fiind de I. Heliade-Radulescu, Gh. Asachi, V. Carlova, Al. Hrisoverghi s.a. E
vorba de o generatie legata puternic de luminism si clasicism, si pentru care
apelarea la trecut avea doar rostul de a pune in fata prezentului imaginea
exaltata a unor fapte glorioase si a unor eroi neinfricati. Aceasta istorie
reprezinta un model suficient pentru poetizare si resuscitare a vremurilor
stralucite ale lui Mircea, Stefan, Mihai. Era calea cea mai sigura pentru a
pune in fata contemporanilor imaginea vie a unui ideal si deci a unui viitor de
libertate. Literatura artistica se afla abia in faza unui romantism incipient.
Cea de a doua perioada cuprinde cronologic anii 1840-1860 si este marcata
de aparitia Daciei literare care a declansat fundamentale modificari in
fizionomia spirituala a neamului. Interesul revistei pentru reevaluarea
trecutului nu se limita doar la modul de interpretare expus mai sus, ci
urmarea scopul sa sugereze si o interpretare democratica a istoriei
nationale.
Aceste etape sunt evidentiate si de catre Dumitru Micu[5] : cea de pana la
aparitia Daciei literare, o etapa „mai putin individualizata national” si, cea de
a doua, in care „reflectarea specificului autohton devine orientare
programatica”.

2.2 Speciile literare cultivate in aceasta perioada sunt: elegia ("Miezul

noptei", Grigore Alexandrescu, "O fata tanara pe patul mortii", D.
Bolintineanu), epopeea istorica ("Mihaiada", I. Heliade-Radulescu), epopeea
cosmogonica ("Anatolida", I. Heliade-Radulescu), epistola ("Epistola domnului
Iancu Vacarescu", Grigore Alexandrescu), oda ("Oda lui Schiller", I. Heliade-
Radulescu), balada istorica ("Muma lui Stefan cel Mare", D. Bolintineanu),
balada fantastica ("Mihnea si baba", D. Bolintineanu), meditatia ("Umbra lui
Mircea la Cozia", Grigore Alexandrescu), satira ("Satira. Duhului meu",
Grigore Alexandrescu), fabula ("Toporul si padurea", "Cainele si catelul",
"Dreptatea leului", Grigore Alexandrescu). Nuvela istorica – specie literara
noua in epoca – a fost cultivata in Moldova cu mult inaintea aparitiei acesteia
in Muntenia si Transilvania. Cele doua naratiuni sau „scene istorice” ale lui
Al. Odobescu: “Mihnea-voda cel Rau” (1857) si “Doamna Chiajna” (1860) au
ca model compozitional nuvela negruzziana “Alexandru Lapusneanul”. Si in
una, si in alta sunt evocate cu talent narativ si descriptiv domniile celor doi
despoti din secolul al XVI-lea. Nuvelele pastreaza valoarea documentara si
culoarea locala, specifice romantismului pasoptist.

2.3 Prin urmare, speciile si temele literare se diversifica: sunt abordate

momente din istoria poporului roman, in "Romanii supt Minai-Voievod
Viteazul", de Nicolae Balcescu; sunt satirizate aspecte din viata sociala, in
"Fiziologia provintialului", de Costache Negruzzi; proza devine lirica, prin
"Cantarea Romaniei", de Alecu Russo; apar romane cu teme romantice:
"Tainele inimii", de Mihail Kogalniceanu, "Manoil" si "Elena", de Dimitrie
Bolintineanu; "Calatorie in Africa", de Vasile Alecsandri, este un "sistem
narativ pe principiul «Decameronului»", dupa cum il caracterizeaza George
Calinescu, iar "Romanii supt Minai-Voievod Viteazul" este, in aprecierea
aceluiasi critic literar, "descrierea religios inspaimantata a unei Romanii de o
maretie salbatica". Potrivit lui Paul Cornea, "Alexandru Lapusneanul", de
Costache Negruzzi, prezinta "destinul unui domnitor infernal ca Richard al III-
lea".

Spre deosebire de semnificatia temei ruinelor in literatura occidentala, unde

cea care emotioneaza in ruine este imaginea timpului care trece si macina
infaptuirile omului, in literatura romana se remarca mai ales valoarea
instructiva a ruinelor.,aceasta afirmatie fiind valabila pentru toti cantaretii
ruinelor din aceasta epoca: Gr. Alexandrescu, I. Heliade-Radulescu, D.
Bolintineanu (in una din putinele sale poezii cu aceasta tema: Ruinele cetatii
lui Tepes), Al. Hrisoverghi s.a. Astfel, tema preromantica a ruinelor, cu
motivele melancoliei, evocarii istoriei si, implicit, a scurgerii timpului, in
literatura romana este convertita treptat in noi intelesuri pe care aceasta le
capata in conditiile unei atmosfere de avant revolutionar, de optimism politic
general. Melancolia fireasca pe care o trezesc orice vestigii ale trecutului
devine un element secundar, care cedeaza prim-planul sentimentului
mandriei de a fi urmasii unor atat de gloriosi strabuni. Romantismul
european de tip depresiv, strabatut de nostalgie pentru un trecut ireversibil,
apare doar ca o etapa in drumul creator al unor scriitori romani, depasita
fiind odata cu maturizarea lor literara. Nota intima, melancolica si
induiosatoare va aparea partial dupa infrangerea revolutiei de la 1848, dar
fara ca aceasta sa alunece in disperare si pesimism atotcuprinzator. Asadar,
motivul „ruinelor” in poezia pasoptista se situeaza in temei pe linia unui
lirism de tip meditativ, dar combativ.

Conditiile social-politice din prima jumatate a secolului al XIX-lea si idealurile

de care erau animati toti romanii, respectiv libertatea sociala si unitatea
nationala au favorizat abordarea tematicii istorice drept una predilecta.
Literatura de inspiratie istorica va capata o puternica inflorire indeosebi la
scriitorii generatiei pasoptiste. Istoria a fost fructificata pentru ca trecutul sa
dea pilda prezentului decazut, modele insufletitoare, demne de urmat. Astfel
literatura se constituie printr-o comunicare permanenta cu istoria.

Cercetarea trecutului devine la ei o cauza a educarii nationale. Asa cum

afirma B. Tincu: „Principiul esential, dominant al ideologiei literaturii
pasoptiste e cel national”[6] . Aceasta este temelia intregii activitati literare
a scriitorilor perioadei. In numele inaltarii nationale se combate oprimarea
otomana, se critica degradarea prezentului, se evoca originea romana si
trecutul istoric glorios, se fortifica increderea in viitor. Pasoptistii au optat
pentru valorile ce au condus spre inflorirea si prosperarea culturii nationale.
Acest drum, in conceptia lor, trece prin folclor, prin istorie si cultivarea limbii
nationale.

Suportul teoretic-ideologic al interesului pasoptistilor pentru istoria neamului

apare clar si concis formulata de catre M. Kogalniceanu: „Inima mi se bate
cand auz rostind numele lui Alexandru cel Bun, lui Stefan cel Mare, lui Mihai
Viteazul […] si nu ma rusinez a va zice ca acesti barbati, pentru mine, sunt
mai mult decat Annibal, decat Cezar; acestia sunt eroii lumii, in loc ca cei
dintai sunt eroii patriei mele. Pentru mine, batalia de la Razboieni are mai
mare interes decat lupta de la Termopile, izbanzile de la Racova si de la
Calugareni imi par mai stralucite decat acele de la Maraton si Salamina,
pentru ca sunt castigate de catre romani!”. Interpretarea artistica a istoriei
corespundea nu numai programului “Daciei literare”, dar si sensibilitatii
romantice, curent dominant in acea epoca. Ideea de glorificare ca atare a
trecutului pornea, insa, din clasicism. Dar, daca clasicismul recomanda ca
zona de inspiratie istorica antichitatea, atunci romantismul apela cu tot
dinadinsul la istoria nationala.
Tentatia evocarii istoriei cu mijloace literare o au cea mai mare parte a
scriitorilor de la 1848. In sirul prozatorilor de seama, pentru care tema
istorica este prioritara, trebuie mentionat si N. Balcescu. Opera sa
neterminata “Romanii sub Mihai Voda Viteazul”, scrisa in exil, intre 1849 si
1852, si publicata postum de catre [Link], il aseaza pe N. Balcescu
printre cei mai de seama scriitori din epoca pasoptista. Desi conceputa ca o
poema istorica, autorul expune faptele cu rigoare stiintifica, cu obiectivitate,
calauzindu-se dupa izvoare.

Scriitorul si folcloristul P. Ispirescu in “Istoria lui Stefan cel Mare si Bun”

propune o alta viziune asupra valorificarii istoriei. Scrierea e mai degraba un
basm, aproape de traditia populara, dar care contine multe amanunte
istorice. Fondul moralizator, tonalitatea romantica, datele istorico-
documentare, toate aceste caracteristici ale operei date o plaseaza in cercuri
de scrieri pasoptiste de orientare istorica.

Intelegerea rolului poporului in istorie este principala deosebire dintre

conceptia istorica cronicareasca si cea a scriitorilor epocii pasoptiste.

2.4 In poezie evocarea trecutului istoric dobandeste un larg orizont, o

diversificare tematica, o accentuata semnificatie majora. Se canta, inainte de
toate, ruinele vechilor cetati de scaun ale vitejilor voievozi romani, vazute ca
marturii ale unui trecut de glorie si care servesc drept pilde date prezentului
in scopul reinvierii si perpetuarii faptelor de vitejie si eroism ale strabunilor.

Cel dintai poet modern roman, cantaret romantic al vestigiilor istorice este V.
Carlova. Versurile din “Ruinurile Targovistii” transmit admiratie si incredere
in faptele istorice, aduse in contemporanitate, pentru valoarea lor
exemplara. Poezia lui [Link] anunta acea atmosfera sufleteasca ce avea
sa marcheze poetii din prima jumatate a secolului al XIX-lea.

Reflectarea istoriei nationale in poezia de la 1840 urmeaza stilistic doua linii:

una lirica, in centrul careia se afla simbolul ruinelor, si alta epica, ce renaste
scene si subiecte istorice, mai mult sau mai putin veridice, demne de urmat.
Uneori, ca in cazul lui C. Stamati, poezia de inspiratie istorica imbina aspectul
liric cu cel epic. E important sa retinem ca anume ultimele doua tipuri de
poezie, adica cel epic si epicoliric, vor servi numeroaselor incercari ale
pasoptistilor de creare a unei epopei nationale, specie in care clasicismul se
imbina organic cu romantismul.

In proza naratia alterneaza cu descrierea de peisaj, dupa modelul clasic,

constituind unul din aspectele specifice ale receptarii naturii in cadrul
romantismului pasoptist. Dealtfel, raportarea concomitenta la cele doua
elemente, peisajul si istoria, indisolubil legate unul de altul, devine
caracteristica pentru o buna parte din lucrarile in proza ale scriitorilor
pasoptisti, in special pentru proza de calatorie. Spre exemplu, digresiunile,
comentariile asupra diverselor personaje si situatii istorice, cu numeroasele
citate si indicarea stiintifica a sursei, ocupa un loc imens in notele de
calatorie ale lui D. Bolintineanu. Dar frecventa uneori batatoare la ochi a
referintelor istorice incluse sau asociate descrierilor de natura nu ne
surprinde, intr-o perioada ca aceea a pasoptistilor, caci dincolo de valorile
intrinseci ale peisajului, ale sentimentelor asociate acestuia, descrierea
naturii meleagurilor natale implica unele valori social-patriotice, usor
depistabile, expresie a insasi angajarii autorilor lor sub semnul marilor
evenimente ale epocii. E vorba de „un stil al participarii la istorie, o forma
exemplara a patriotismului”[7]. Astfel, spiritul pasoptist si-a pus si aici
pecetea.

Al. Russo inaugureaza in literatura romana poemul in proza. Acesta se

adreseaza generatiei sale, pentru a atrage atentia asupra meleagurilor
patriei, asociand frumusetile naturii marturiilor unei istorii stravechi.

Dealtfel, pasoptistii valorifica istoria si legenda nu atat (sau nu numai)

pentru pitorescul ei, cat pentru rezonanta ei patriotica, in conformitate cu
directiva “Daciei literare”.

Legendele lui I. Neculce (publicate in “O sama de cuvinte”), reprezinta

punctul de pornire a numeroaselor lucrari ce apartin epocii si tematicii
pasoptiste.

In legende, inclusiv in acele inspirate din traditia neculceana, accentul cade

pe discursul romantic care reprezinta esenta patriotismului pasoptist. De
aceea este inutil de a cauta conflicte bine conduse, tensiune, atmosfera ori
psihologie intr-o specie de clasicitate formala perfecta si care, daca a devenit
memorabila, a devenit chiar prin aceasta exemplaritate a ideii. Legendele
istorice ocupa – si ca volum, si ca semnificatie artistica – un loc aparte in
creatia lui V. Alecsandri.

Legendele lui V. Alecsandri, ca si cele ale lui D. Bolintineanu, exprimau in

mod vadit sentimentul national si, concomitent, purtau pecetea unei creatii
artistice, la baza careia stau studierea si valorificarea istoriei si a folclorului.
Interpatrunderea evenimentelor istorice cu motivele folclorice, in opera
pasoptistilor, contribuie la sporirea perfectiunii artistice. Pentru a comunica
dinamismul istoriei, pe de o parte, si pentru a prezenta aspectele
fundamentale ale unei epoci pline de neliniste, zbucium si maretie, pe de
alta parte, poetii si-au ales drept modalitate de expresie artistica legenda –
specie literara plina de patos si de evocare.

La modul general, s-ar putea constata ca proza ca gen, ca si poezia, se

axeaza pe doua izvoare de inspiratie ce se interpatrund si se completeaza
reciproc: cronicile si documentele istorice, pe de o parte, si traditia populara,
pe de alta parte.
Dramaturgia este reprezentata de Vasile Alecsandri, prin "Iorgu de la
Sadagura", scriitorul ironizand tendinta de a imita Occidentul, prin ciclul
"Chiritelor", in care micul provincial este satirizat intr-o maniera ce-1 precede
pe Caragiale, sau prin "Despot-Voda", o drama istorica.

In general, incercarile „dramatice” ale epocii (multe dintre ele ramase

nepublicate, dar si cele ale lui N. Istrati, Al. Pelimon, C. Halepliu, I.
Dumitrescu, G. Baronzi, V. Maniu, Al. Deparateanu, C. D. Aricescu, chiar si
cele ale lui D. Bolintineanu etc.) sunt putin valoroase din punct de vedere
artistic, dar ele prezinta interes pentru istoria constituirii acestui gen in
literatura romana si au meritul de a fi veritabile documente si marturii ale
vremurilor trecute.

2.5 Literatura de inspiratie istorica se afirma paralel cu literatura de

inspiratie populara, stimulata in buna parte de M. Kogalniceanu. Pentru unii
scriitori istoria este un cadru larg de actiune din care-si extrag subiectele si
eroii; pentru altii, aceasta este doar un sentiment al trecutului. Pentru unele
lucrari literare istoria e un pretext, in altele – izvoarele sunt urmate cu
exactitate, ele fiind transpuse, desigur, intr-un limbaj mai mult sau mai putin
artistic. Abordand tematica istorica, scriitorii epocii au contribuit la afirmarea
ideilor progresiste, revolutionare ale vremii, actul lor creator mergand, de
cele mai multe ori, in pas cu evenimentul istoric, dandu-i relief social-politic
si conotatie literar-artistica, intretinand deopotriva sentimentul si ideea.
Pasoptismul revolutionar nu neaga mostenirea iluminismului, ci doar
situeaza pe o treapta superioara lupta pentru emancipare nationala si
dreptate sociala. Ei nu au facut decat sa amplifice si sa intregeasca, sa
contureze si sa finalizeze principiile unei ideologii sub semnul careia a luptat
si a creat prima generatie de [Link] de tendinte si curente in
faza de statornicire a literaturii romane moderne dovedeste stradania
scriitorilor de la 1848 de a incetateni diverse genuri si specii literare, de a
ridica nivelul literaturii nationale la scara valorilor literaturii universale. S-a
produs, numai intr-o jumatate de secol, miracolul trecerii de la incercarile
modeste si dispersate ale catorva boieri luminati la o veritabila literatura,
situata sincron fata de Europa, posedand toate genurile si capabila sa
furnizeze modele.

3. Dacia Literară
3.1 Anul 1840, evocat de Grigore Alexandrescu in cunoscuta sa poezie, a
debutat cu un eveniment de o deosebita importanta pentru evolutia
ulterioara a limbii si literaturii romane: la „30 ghenarie”, Mihail Kogalniceanu
semna la Iasi cunoscuta „Introductie” la revista „Dacia literara”.

Editorul deschide articolul-program, prin a elogia meritele predecesorilor:”La

anul 1817,[Link],c.c. translator romanesc in Lemberg, publica
prospectul unei foi periodice ce era sa iasa pentru intaiasi data in limba
romaneasca. Planul sau nu se aduce in implinire. La anul 1821,dl.
[Link], in Buda cerca pentru a doua oara o asemenea intreprindere,
dar si aceasta fu in zadar. In sfarsit, la 1827, dl. [Link] vru si ar fi putut, pe o
scara mult mai mare, sa ispraveasca aceea ce Racocea si Carcalechi nu
putura face. Ocarmuirea de atunci a Tarii Romanesti nu-i dadu voia
trebuincioasa. Asa, putinii barbati care pe atuncea binevoia a se mai
indeletnici inca cu literatura nationala pierdura nadejdea de a vedea
vreodata gazete romanesti. Numai doi oameni nu pierdura curajul, ci
asteptara toate de la vreme si de la imprejurari. Acestii fura dl aga Asachi si
dl I. Eliad; unul in Moldavia, altul in Valahia pastrau in inima lor focul
luminator al stiintelor. Asteptarea lor nu fu inselata. Imprejurari cunoscute de
toti le venira intru ajutor. Asa, la 1 iunie 1829 in Iasi, Albina Romaneasca
vazu lumina zilei pentru intaiasi data. Putin dupa ea se arata si Curierul
Romanesc in Bucuresti[…].Dupa Albina si dupa Curier, multe alte gazete
romanesti s-au publicat in deosebitele trei mari provincii ale vechii Dacii.
Asa, in putina vreme, am vazut in Valahia: Muzeul national, Gazeta teatrului,
Curiozul, Romania, Pamanteanul, Mozaicul, Curierul de ambe sexe, Vestitorul
bisericesc, Cantorul de avis; in Moldova: Alauta romaneasca, Foaia sateasca,
Oziris; in Ardeal: Foaia Duminicii, Gazeta de Transilvania si Foaia inimii.
Unele dintr-insele, adica acele care au avut un inceput mai statornic, traiesc
si astazi; celelalte au pierit sau din nepasarea lor, sau din vina altora. Cele
mai bune foi ce avem astazi sunt: Curierul romanesc, sub redactia dlui I.
Eliad, Foaia inimii a dlui Barit si Albina romaneasca, care, in anul acesta mai
ales, au dobandit imbunatatiri simtitoare.”

Kogalniceanu sugera, insa, si cele doua laturi negative ale publicatiilor

amintite:faptul ca acorda prea putina atentie problemelor de literatura, prin
urmare, ca nu antreneaza spiritele in sfera culturii si a dezbaterii de idei, pe
de alta parte ca sufera de o „colora locala prea pronuntata, cu alte vorbe, ca
sunt mai mult provinciale decat romanesti.”

Dacia isi propunea sa mearga mai departe pe drumul deschis, dar

asumandu-si, in mod ferm, dubla sarcina de a se indeletnici „numai” cu
literatura nationala si de a publica „productiile romanesti”, fie din orice
parte a Daciei cu conditia sa fie „bune”.

Cele patru puncte ale articolului-program sunt:

[Link] spiritului critic in literatura romana pe principiu estetic:”

Critica noastra va fi nepartinitoare; vom critica cartea, iar nu persoana.”

[Link] idealului de realizare a unitatii limbii si a literaturii romane: ”talul

nostru este realizarea dorintei ca romanii sa aiba o limba si o literatura
comuna pentru toti.”

[Link] imitatiilor si a traducerilor mediocre:„Dorul imitatiei s-a facut

la noi o manie primejdioasa, pentru ca omoara in noi duhul national. Aceasta
manie este mai ales covarsitoare in literatura. Mai in toate zilele ies de sub
teasc carti in limba romaneasca. Dar ce folos! ca sunt numai traductii din
alte limbi si inca si acele de-ar fi bune. Traductiile insa nu fac o
literatura.”[8] Cu toata aparenta exclusivista, punctul acesta nu trebuie
interpretat drept o condamnare a politicii de asimilare a culturii europene.
Dupa cum va explica tot in coloanele „Daciei”,intr-un numar ulterior,
Kogalniceanu era impotriva abuzurilor, nu a principiului insusi, combatea
superficialitatea si maimutarirea Apusului, nu preluarea cartilor si a ideilor
folositoare.

[Link] unei literaturii originale, prin indicarea unor surse de inspiratie

in conformitate cu specificul national si cu estetica romaneasca:”Istoria
noastra are destule fapte eroice, frumoasele noastre tari sunt destul de mari,
obiceiurile noastre sunt destul de pitoresti si de poetice, pentru ca sa putem
gasi si la noi sujeturi de scris, fara sa avem pentru aceasta trebuinta sa ne
imprumutam de la alte natii.”[9]

Desi, in aceste randuri, nu e utilizat cuvantul „folclor”, Kogalniceanu avea in

vedere, printre sursele de inspiratie, si creatia populara. Trebuie notat ca,
indreptand atentia spre mediul local, spre aspectele particulare si specifice
ale realitatii romanesti, „Dacia literara” deschidea perspectiva unei literaturi
intemeiate pe observatie, cultivand „adevarul” si „naturalul”- indrumare
binevenita intr-un climat de sentimentalism romantic excesiv.

In incheierea articolului-program, autorul anunta structura revistei(cele

patru parti):”In partea dintai vor fi compuneri originale a conlucrarilor foaiei;
partea a II-a va avea articole originale din celelalte jurnaluri romanesti.
Partea a III-a se va indeletnicii cu critica cartilor nou iesite in deosebitele
provincii ale vechii Dacii. Partea a IV-a, numita „Telegraful Daciei”, ne va da
instiintari de cartile ce au sa iasa in putin, de cele ce au iesit de sub tipar,
relatii de adunarile invatatilor romani, stiri despre literatorii nostrii si, in
sfarsit, tot ce poate fi vrednic de insemnat pentru publicul roman.”

Prin precizarea surselor de inspiratie, a temelor literare in ultimul punct al

articolului, dar si prin diversele trimiteri spre trasaturile
romantismului(aspiratie spre originalitate, refugiul in trecutul istoric,
aprecierea valorilor nationale si a folclorului, imbogatirea limbii literare prin
termeni populari, arhaici sau regionali), revista devine un manifest literar al
romantismului romanesc.

Cunoscut ca istoric, om politic, prin implicarea lui in revolutiile de la1848 din

Tarile Romane, M Kogalniceanu se bucura de suficienta popularitate pentru
ca ideile amintite sa creeze in jurul lui o adevarata miscare literara, dovada,
faptul ca in 1840 in chiar primul numar al Daciei Literare, Costache Negruzzi
publica prima nuvela istorica din literatura noastra, Alexandru
Lapusneanu, nuvela care din punct de vedere al speciei ramane neegalata.
De asemenea,aici publica Vasile Alecsandri o alta nuvela romantica, de data
aceasta cu un subiect plasat in contemporaneitate, dar desfasurata intr-un
alt spatiu geografic – Buchetiera de la Florenta. Printre cei care vor
continua filonul istoric impus de spiritul Daciei Literare, se numara
si Nicolae Balcescu, in opera ‘Romanii subt Mihai-voevod Viteazul’,
Alecu Russo in ‘Cantarea Romaniei’. Altii merg pe linia
memorialisticii, a faptului trait ( Costache Negruzzi- Negru pe Alb),
ori pe cea a insemnarilor de calatorie, precum Vasile Alecsandri in
’Plimbare la munti ‘, ‘Calatorie in Africa’, sau Grigore Alexandrescu
in Memorial de calatorie’. Exista insa si alta zona a prozei, critica,
ironica, acida, plina de luciditate intalnita de V. Alecsandri,
scriitorul cel mai complex al epocii. Acesta surprinde multe dintre
deficientele unei societati in plina transformare in ‘Balta Alba’,
‘Borsec’, dar mai ales in ‘Istoria unui galban’, gen de proza in care
situatiile si personajele, la limita caricaturii, starnesc rasul.

Acest program, admirabil prin adecvarea la nevoile imediate si de durata ale

culturii romanesti,reluat la Propasirea si apoi la Romania literara,
strabate ca un fir rosu prin intraga ideologie literara a vremii. Ecoul sau
extraordinar dovedeste ca, departe de a concretiza o initiativa izolata, el nu
facea altceva decat sa dea glas unei stari de spirit destul de generale. Intr-
adevar, facand din specificul national resortul viu al noii culturi, Kogalniceanu
si prietenii sai au marele merit de a fi pus in program o idee care plutea in
aer, dar nu-si gasise inca o expresie clara, metodica si pregnanta.

Imbogatit in sensurile lui nobile, spiritul Daciei Literare a ajuns pana la noi,
aparat si mereu improspatat de gandirea si fapta artistica a celor mai
straluciti reprezentanti ai intelectualitatii romanesti. In preaja lui creste si
infloreste cultura acestei epoci, spre cinstea si lauda poporului roman, pentru
al carui nume in lume ‘floarea generatiei de la 1848’ a luptat.

Dintre colaboratorii revistei mentionam pe Vasile Alecsandri, Costache

Negruzzi, Alecu Russo, Gr. Alexandrescu, Al Donici, C. Stamati.

3.2 Disparitia Daciei Literare

Dupa numai trei numere,in luna august a aceluiasi an in care a aparut, prin
‘inalta hotatare’a unui domn arbitrar, Dacia Literara este suprimata. Pretexul
a fost gasit foarte repede. Cauzele sunt foarte adanci si ele tin de atitudinea
ferm democratica, puternic antifeudala, pe care editorul revistei a luat-o in
adordare si rezolvarea tuturo problemelor fundamentale ale politicii si culturii
romanesti, atitudine pe care ‘nepravolnica ocarmuire’ a considerat-
o ‘nepotrivita cu imprejurarile din afara si dinlauntru’, dezaproband-o in toate
manifestarile ei. In articolul M. A. Demidoff in Banat, Valachia si Moldova era
citat proverbul ’’Pestele de la cap se impute ’’, aluzie la domnitorul Mihail
Sturdza, iar in ‘Descriere istorica a tabloului ce infatiseaza pe Alexandru Cel
Bun,domnul Moldovei, cand au primit coroana si hlamida de la ambasadorii
imparatului Ioan Paleologul, Mihail Kogalniceanu adusese prea multe laude
domnitorului moldovean, ceea ce, dupa marturiile lui Vasile Alecsandri, l-ar fi
suparat pe Mihail Sturdza.

Diparand fara sa mai apara, desi Kogalniceanu a sperat mereu intr-o revenire
asupra hotararii domnesti, Dacia Literara a continuat sa traiasca in constiinta
urmasilor. Posteritatea i-a incredintat privilefgiul unui destin activ,pe masura
importantei evenimentului pe care l-a marcat, prin aparitia ei, in publicistica
romaneasca.

3.3 Spiritul Daciei Literare reluat in revistele urmatoare

Cu o autoritate prelungita mult dincolo de epoca in care a aparut si pe care

cu autoritate ideologica a oglindit-o, spiritul Daciei Literare n-a disparut
odata cu periodicul care i-a dat viata si vigoare. Ideile care au sustinut
platforma teoretica a revistei, s-au perpetuat in programele nenumaratelor
publicatii care apar dupa 1840, pana catre 1860, atat in Moldova cat si in
Muntenia sau Transilvania, ba chiar si peste hotare. Astfel se
remarca :Propasirea (1844), Magazin istoric pentru Dacia (1854), Romania
viitoare(Paris, 1850), Zimbrul (1850), Junimea romana (Paris 1851) etc
acestea adunand in jurul lor scriitori din toate provinciile romanesti, hotarati,
printr-un efort unitar si convergent, sa realizeze o literatura dupa normele
estetice si tiparele meteorologice preconizate de revista ieseana din 1840.

Ideea romantica a inspiratiei din trecutul istoric va razbate, insa, foarte

curand intr-un alt articol program care va deschide revista Arhiva
romaneasca, editata de acelasi indrumator literar – Mihali Kogalniceanu.

[10]‘Istoria romaneasca mai ales sa ne fie cartea de capetenie, sa ne fie

paladiul nationalitatilor noastre. Intr-insa vom prevede viitorul, printr-insa
vom fi romani. Caci istoria este masura sau metrul prin care se poate sti
daca un popor propaseste, sau daca se inapoiaza. Intrebati dar istoria si veti
sti ce suntem, de unde venim si unde mergem. De unde venim si unde
mergem, trecutul si viitorul, iata toata fiinta noastra, iata mijlocul de a ne
cunoaste.’

Spiritul Daciei Literare se regaseste integral in revista ‘Propasirea’ editata in

anul 1844, de un grup de scriitori moldoveni, avand ca principal animator pe
Mihail Kogalniceanu. Inca din primul numar se exprima dezacordul fata de
gazetele timpului care apareau [11]‘toate cu greseala capitala’ ca prea se
indeletniceau cu cele din afara si prea putin cu cele dinlauntru’

[12]’’Lipsa dar a unei foi care, lasand deoparte toate noutatile din afara si
discutiile politicei de azi, precum si toate acele traductii de articole usoare si
de anecdote frantuzesti si nemtesti, s-ar ingriji numai cu adevaratele
interesuri materiale si intelectuale ale romanilor, lipsa unei asemine foi
publice, zic, este obsteste simtita. Aceasta lipsa, intr-atat incat impregiurarile
dinafara o vor ierta, se va sili a implini Propasirea. Lepadand din coloanele
sale tot ce se intelege supt stransul cuvant de politica dinafara si dinauntru,
precum si cu intamplarile zilii, izgonind orice traduceri din scrieri straini care
neavand nici un interes pozitiv pentru noi nici nu ne poate imbogatii
literatura, foaia noastra nu va cuprinde decat compuneri originale
romanesti.’’

3.4 A doua Dacie Literara

Se pare ca s-a revenit asupra suspendarii revistei, dar redactorul a inteles ca

a continua publicarea revistei nu era momentul oportun, in atmosfera creata.
Astfel in 1859 apare cea de-a doua editie a « Daciei Literare ».

Revista a fost editata in formula noua, in anul 1990 de Muzeul Literaturii

Romane Iasi si Societatea Culturala „Junimea '90“ Iasi in colaborare cu
Uniunea Scriitorilor din Romania si Consiliul Judetean Iasi. Ca director de
onoare l-a avut pe Alexandru Zub, membru al Academiei Romane, iar cel
care a initiat si coordonat noua serie a fost Lucian Vasiliu. Ca redactori
amintim pe : Carmelia Leonte, Calin Ciobotari, Liviu Apetroaie si Florin
Buciuleac.

Revista are ca program prioritar reevaluarea marilor probleme de istorie

literara si culturala, publicarea de documente literare si a cercetarilor de
specialitate (muzeologie), precum si promovarea tinerelor talente din
domeniul beletristicii si criticii literare.

Noua Dacie Literara a fost structurata in patru capitole:

1. Istoria restaurarii, restaurarea istoriei;

2. Junimea de ieri, Junimea de azi ;
3. Ferestre luminate;
4. Arca lui Noe.

Primul capitol al revistei isi propune sa reconsidere, din perspectiva actuala,

valorile istoriei literare romanesti. Colectivul redactional isi propune sa
atraga cele mai prestigioase condeie publicistice.

Fiind publicatie a Societatii Culturale ’’Junimea ’90’’, Dacia Literara, in

capitolul ’’Junimea de ieri ; Junimea de azi’’, confera un accent deosebit
judecatii critice a vechii societati ‘Junimea’ si a contributiei la cultura romana
si europeana dar se ocupa si de activitatea actuala, asa cum reiese aceasta
din creatia membrilor noii societati „Junimea '90“.
Cel de-al treilea capitol are drept scop stimularea dialogului cultural,
promovarea interviului ca instrument de comunicare.

Cu cel de-al patrulea capitol, „Arca lui Noe“, revista se deschide larg spre
fenomenul cultural contemporan, in special spre creatorii tineri din domeniul
literaturii si artei. Tot aici sunt cuprinse comentarii asupra celor mai
valoroase carti, interviuri cu probleme teoretice, profiluri de creatori, poezie,
proza, critica si teorie literara etc.

Revista publica documente literare inedite si rodul cercetarilor din domeniul

muzeologiei realizate de specialistii Muzeului Literaturii Romane si de alti
cercetatori din institutiile de specialitate (Academie, Universitate s.a.).

Printre colaboratorii noii Dacii Literare amintim :constantin ciopraga, Al.

Husar, Gavril Istrate, Dumitru Irimia, Stelian Dumistracel, Mircea Colosenco,
arhimandrit Timotei Aioanei, Cassian Maria Spiridon, Liviu Papuc, Andrei
Vartic, Ioan Holban, Cezar Ivanescu, Bogdan Ulmu, Bogdan Cretu, carora li se
alatura, la fiecare numar, scriitori, critici, cercetatori tineri, traducatori,
universitari - din tara si din strainatate.

In contextul literaturii actuale, revista Dacia literara propune un profil

aparte, academic, riguros, dar – in acelasi timp –, deschis innoirilor, supus
transformarilor creatoare.

4. Literatura pasoptista
4.1 Mihail Kogalniceanu

Darul de capetenie al lui Kogalniceanu este de a fi spirit critic atunci cand

lumea nu-l avea si de a-l fi avut in forma constructiva, fara sarcasm. Peste
tot, in programul revistelor, redactorul stie ce vrea. Dacia literara se cheama
asa fiindca facand abstractie de loc, vrea sa se indeletniceasca cu
« productiile romanesti fie din ce parte fie din orice parte a Daciei » in care
scop are sa reproduca scrieri originale din toate publicatiile. Telul ii este
infaptuirea dorintelor « ca romanii sa aiba o literatura si o limba comuna pt
toti ».

Romanul « Tainele inimii »

-publicat in « Gazeta de Moldavia » din 1850 i se poate atribui atat teoria

propasimii fara ruptura cu trecutul, cat mai ales prin detaliile asupra
zaharicalelor de moda veche si asupra cofeturilor piemontezului Felix Barla
din Iasi, materie in care Kogalniceanu era expert

Kogalniceanu : este stimat si ca orator. I se gasesc in discursuri fel de fel de

daruri de compozitie si de claritate. Toate aceste lucruri sunt azi moarte si in
afara de bun simt nu se poate percepe mai nimic ce ar avea vreun raport cu
creatia. In Cuvantul de la Academia Mihaileanu apartin liricii doar expresia
patetica a iubirii de istoria romana. Discursurile publicate mai tarziu, pentru
un public parlamentar batran si prozaic sunt incarcate de amanunte tehnice.
Kogalniceanu nu-si poate ingadui avanturi poetice insa efectul lor dramatic
se poate intui. Oratoria lui Kogalniceanu se caracterizeaza printr-o mare
francheta in expresie prin ton discret, autoritar si plin de umor, cu definirea
plastica a situatiilor ajutata cateodata prin gest « …cine mai umbla dupa
minister,aiba parte de el….n-am fost niciodata pe la gari in intampinarea
regelui… ».

Kogalniceanu creeaza metafore oratorice ca aceea despre transfugi numitii

“fluturi politici” sau despre revolutiile timide « in editiuni multiple in forma
de duodecimi ».

4.5 Vasile Alecsandri

S-a nascut la 21 iulie 1821. Nasterea acestuia a fost romantica. Fugind de

razmerita inspre muntii Bacaului, mama il nascu in c aruta fiind pazita de
departe de patru slugi inarmate. In timp ce se afla in Paris, Alecsandri se
imprieteni cu Ion Ghica si alti munteni veniti si ei tot la studii. Cativa ani,
Alecsandri se dedica literaturii cu pasiune. In Dacia literara (1840) publica
Buchetiera de la Florenta , Prapasirea(1844). Scria si poezii dar acum
activitatea cea mare este in teatru. « Farmazonul din Harlau » « Cinovnicul
si modista » « Iorgu de la Sadagura » sunt intre primele piese.

« Farmazonul din Harlau » : intriga aduce bufonerii clasice , aceasta piesa

urmarind indeaproape un model [Link], vine sa se insoare la Iasi cu
Aglaita, fata slujerului Ganganu. Insa are obligatia de a se prezenta intr-un
timp dat iar de aceasta clauza profita pictorul Neonil care cu ajutorul lui
Titirez il incurca pe Pestrit, il proclama farmazon, il supune unui ritual de
fantezie pana ce trece termenul hotarat iar Aglaita devine sotia lui Neonil.
Comicul e copilaresc si singura localizare de nume proprii burlesti : jignicerul
Vadraot Nicoresti, satrarul Sabiuta, postelnicul Taki Lunatescu, Kir Zuliaridi,
Papa Lapte, Nastasi Carcei, banul Hagi-Flutur, iar lista poate continua.

« Modista si cinovnicul » e un vodevil usuratic traind din qui-pro-qua.

Cinovnicul galant Cernelescu se crede iubit de modista Profirita iar aceasta
prefera pe timidul Matache, in toata piesa regasindu-se comicul ieftin.

« Creditorii » este o scurta farsa in care un actor scapa de datorii inchizand

pe creditori si atragand in cursa pe Taki Javrescu, un adorator al actritritei
Aglae. Crezand ca datoriile sunt ale adoratei sale, Javrescu plateste.

Comedia « Iorgu de la Sadagura sau nepotu-i salba dracului » este mai

substantiala tema locala imbracand un aspect local. Batranul pitar Enachi
Damian, om de moda veche isi asteapta cum asa intinsa pe nepotul Iorgu de
la Academia din Sadagura. Pentru a scoate in evidenta inapoierea pitarului
autorul scoate in scena pe Gahita Rosmarinovici, o femeie cu idei inaintate.
Aceasta poarta bereta cu pene, roc hie bufanta de culoare vie si evantai.
Aliteratia dintre Damian si Gahita inregistreaza un proces intre generatii, cea
din urma folosind neologisme care sunt imposibil de inteles de batranul pitar.
Alecsandri profeseaza prin Damian idei asa de inapoiate din nevoi scenice,
publicul fiind mai interesat de necioplirea acestuia. Tanarul Iorgu care apare
in costum banjurist trece indata de partea Gahitei spre nemultum irea
batranului. O intreaga parte e plina de verva teatrala nelipsita de trucuri
avand totusi priza la public. Un boier surd intelege totul anapoda, sluga pusa
sa pazeasca sosirea lui Iorgu vesteste ca nu l-a vazut pe tanar in vreme ce
acela era demult la masa. Pe data ce trece conflictul de idei piesa se
desfasoara rapid : fuga lui Iorgu la Gahita, pocairea lui, intoarcerea ca
vrajitor, impreuna cu un om pe nume Von Klaine Swabe- un baron adorator
al Gahitei, nu mai stranesc azi veselie.

« Iasu in carnaval » are mult din comicul de incurcatura din “D-ale

carnavalului”a lui Caragiale, Taki Lunatescu si consoarta lui Tarsita, merg
fiecare dupa aventuri la bal mascat si se intalnesc fata-n fata cu altii
asemenea, la scoaterea mastilor. Se afla si un Pristanda mai mic, comisarul
Sabiuta cu nadejdea de a face valva, e in cautarea unui complot. In afara de
« Iorgu de la Sadagura » izbutesc sa infrunte vremea peripetiile coanei
Chirita. Chirita e o contesa de Escarbagnos, personaj popular in teatrul
bulevardier de la inceputul veacului al XIX-lea. Tipurile comediei clasice,
tanarul neghiob, fata care vrea sa se m arite, valetul natang sunt evidente si
inevitabile.

Opera lui Alecsandri nu ramane mai putin originala. Chirita e o cocheta

batrana si toto data o buna mama si o inteligenta deschisa pentru ideea de
progres. Amestecul de moldoveneasca grecizanta si jargou franco-roman, de
tabieturi patriarhale si de inovatii de lux occidental da un tablou inedit.
Veselia nebuna a cupletelor, invartirea in dant a personajelor, ritmica acestor
comedii dau nastere unei placute emotii arheologice.

Sinteza intru Occident si Orient, ce forma insa si structura intima a fiintei

sale, o face Alecsandri in spiritulalul tablou al civilizatiei romane. « Calatoria
in Africa » nu e un simplu jurnal ci un sistem narativ, pe principiul
demagogului. Planul exterior este patruns mereu de planuri launtrice. Astfel,
« Muntele de foc » e o istorie romantica de banditi pe tema monstrului
sensibil, detestat de lume. Contele Foscari, un Quasimodo venetian se face
bandit spre a se razbuna de sarcasmele unui rival. Oricat de vesela ar fi
scena imbatarii, in care fiecare isi continua monologul cu iluzia conversarii,
efectul ramane agreabil.

4.6 Ion Heliade Radulescu – Zburatorul

Scriitorul cel mai caracteristic pentru evolutia culturii romane in prima
jumatate a secolului al XIX-lea este Ion Heliade-Radulescu. Cel dintai ziar
care avea sa dureze apare in 1829 la Bucuresti este intitulat Curierul
romanesc si apare sub conducerea lui I. H. Radulescu si a lui Constantin
Moroiu. In tot cursul existentei, ziarul se bucura de conducerea efectiva a lui
Heliade.

In poezia epica, Heliade a incercat balada fantastica Sburatorul, epopeea

eroica Mihaida si epopeea cosmogonica Anatolida sau Omul si fortele.
Balada Sburatorului, publicata in volumul al IV-lea al Curierului de ambe
sexe si in Curierul romanesc din 1844 este dedicata doamnei Anicuta Manu.
Socotita in general cea mai reusita poezie a lui Heliade, ea se caracterizeaza
deopotriva prin intelegerea psihologiei personajului, prin nazuinta de a reda
atmosfera de lunatism in care se consuma faptele si prin stapanirea tehnica
a intregului material. Momentul initial aduce marturia incarcata de
framantare sufleteasca a tinerei fete, a carei sete de iubire se consuma orb,
fara obiective externe.

S-a remarcat ca Sburatorul se resimte influenta poeziei safice si pentru cine

are in vedere violenta pasiunii tinerei fete apare cu totul justificata. Cu
exceptia primei strofe, toata partea a doua a baladei desfasoara descrierea
unui cadru din natura. Peste versurile lui Heliade pluteste nelinistea patrunsa
de fiorii tragismului ce imbraca poezia in intregul ei. Se resimte in finalul
partii a doua o senzatie de impacare, dar aceasta, care prin atmosfera ei de
incantatie si lunatism face trecerea la momentul fantastic al baladei,
vibreaza oarecum tristetea resemnata a celui din urma impacarii, a marii
impacari. Finalul pluteste in fantastic si, prin notele pe care se desfasoara, se
leaga puternic de mitologia populara.

Un modest precursor a lui Eminescu, se arata Heliade in momentul cand

infatiseaza pe Sburator desprinzandu-se din polul Nord si ratacind ca un
fulger printre stele. Drumul pe care il face el aduce aceeasi viziune pe care
avea sa o aduca Eminescu in Luceafarul; el aduce aceeasi viziune pe care o
aduce Lermontov in Demonul. In conciziunea lor, versurile in care arata pe
Sburator calatorind prin spatiu califica minunat vederea scriitorului, limitata
la straturile de suprafata, acelea pe care le exploata legenda si in formele ei
populare. Poetul nu supune materialul popular niciunei prelucrari interioare,
nu-i confera nicio semnificatie care sa il inalte la generalitate sau simbol;
arta lui se consuma in redarea justa, ca ton si cuprins ideologic, a legendei;
balada lui pare astfel un fel de fotografie ideografica in campul careia cad,
alaturi de elementele poetice, si aspecte lipsite de orice elevatie artistica.

Valoarea baladei apare atat de relativizata prin comparatie, aduce totusi si

alte insusiri reale. Cea dintai este conciziunea de ansamblu si economia
interna a materialului. De la domeniul interior al analizei sferelor sufletesti la
evadarea in natura si in cele din urma la patrunderea in legenda, poetul ne
face sa parcurgem intr-o gradatie fireasca natura umana, natura si
supranaturalul.

 Fabula
 Alecu Donici, Fabule

Opera literara a lui Donici nu este prea bogata, dar foarte semnificativa. In
1840 el publica la Iasi Colectia sa de fabule, care, sporita, apare din nou, in
doua carti, in 1842. in 1844 apar, tot la Iasi, Satire si alte poetice
compuneri de Antioh Cantemir, pe care le traducea in romana cu ajutorul lui
Costache Negruzzi.

Donici imprumuta tema Infiintarea fabulei a unui fabulist rus, Izmailov,

teoretizarea versificata a functiunii sociale a fabulei, precum si alte bucati
din opera sa de fabulist.

Dar tema, imprumutata dintr-o parte sau alta, este adaptata de scriitor lumii
in care traia, oglindeste aceasta lume in trasaturile ei general omenesti
uneori, in notele ei specifice alteori.[13]

Alexandru Lapusneanul. Nuvela istorica

Aparuta in primul numar al revistei Dacia literara, la 19 martie 1840,

nuvela Alexandru Lapusneanul a fost republicata in Calendarul pentru
poporul romanesc pe anul 1845, (Iasii, La Cantora Foiei satesti) si inclusa in
volumul Pacatele tineretilor in anul 1857.

Considerata o capodopera a lui C. Negruzzi si a nuvelei pasoptiste, ea se

inscrie prin tematica si compozitie in sfera larga a romantismului si ilustreaza
programul curentului national-popular de la Dacia literara. George Calinescu
considera epoca aparitiei nuvelei Alexandru Lapusneanul momentul
intemeierii prozei, iar Paul Cornea o situeaza intre luminism si romantism.
Mihai Zamfir apreciaza valoarea nuvelei in raport cu literatura
predecesorilor, considerand ca meritul deosebit al lui Negruzzi este tocmai
acela de a fi dus la desavarsire unele virtuti latente existente in scene sau
fapte relatate de Gr. Ureche si Miron Costin.

Ca personaj literar, Alexandru Lapusneanul a exercitat o adevarata fascinatie

asupra scrierilor secolului al XIX-lea, modelul acestora constituind, fireste,
nuvela lui Negruzzi: Dimitrie Bolintineanu compune o drama in cinci acte in
versuri, in 1877-1880 dintr-o proiectata drama Alexandru Lapusneanul.

Nefiind sclavul factologiei istorice, Negruzzi incalca adevarul istoric cu buna

stiinta. Izvorul de inspiratie al prozatorului se afla in Letopisetul Tarii
Moldovei de Grigore Ureche, in referire la cea de-a doua domnie a lui
Alexandru Lapusneanul. Istoria consemneaza insa ca, in timpul celei de-a
doua domnie, Lapusneanul se afla in Polonia, la Lemberg urmandu-l pe
Stefan Tomsa, protectorul sau. Boierul dat spre linsare norodului nu este
Motoc, ci Batiste Veveli, sfetnic de taina al lui Alexandru Ilias, episod
consemnat in opera lui Miron Costin. Nici in reconstituirea politicii duse cu
sabia razbunarii de catre domnitor pentru a stabili luptele dintre partidele
boieresti prozatorul nu este consecvent adevarului istoric. Multe din
episoadele in care voievodul incearca sa restabileasca autoritatea
domneasca ii apartin unui personaj istoric ce a condus vremelnic Moldova,
Petre Stolnicul.

Negruzzi urmeaza cu evidenta fidelitate desfasurarea epica din cronica lui

Grigore Ureche si preia replici drept motto-uri. Daca vornicul Motoc,
postelnicul Veverita si spatarul Spancioc sunt si personaje istorice, Stroici
este un personaj inventat de Negruzzi. Devenit calugar, Alexandru
Lapusneanul s-a numit Pahomie, nu Paisie ca in nuvela. Cuvintele rostite de
el inainte sa fie otravit sunt preluate din cronica: „M-ati popit voi, dar de ma
voi indrepta, pre multi am sa popesc si eu... ”. In comparatie cu viziunea
cronicarilor, C. Negruzzi manifesta o intelegere moderna a sensului istoriei.

Intelegerea psihologiei personajului si a contextului istoric facuta cu detasare

si cu o deosebita arta a reconstructiei confera nuvelei istorice Alexandru
Lapusneanul statutul de capodopera a genului.

Nuvela este structurata in patru capitole, actiunea este dispusa gradat,

compozitia are un echilibru clasic. Fiecare capitol este precedat de cate un
motto avand functia de a sintetiza continutul si de a concentra raporturile
dintre nucleele epice.

Actiunea nuvelei se desfasoara in secolul al XVI-lea. Intors in a doua domnie

insotit de „septe mii de spahii si de vro trei mii oaste de strasura”,
Lapusneanul este intampinat aproape de Tecuci de o solie. Episodul pune in
evidenta conflictul dintre domn si marea boierime care isi asuma vointa
multimii. Domnitorul este insa inflexibil si manifesta o vointa extraordinara:
„Daca voi nu ma vreti, eu va vreu, raspunde Lapusneanul, a caror ochi
scanteira ca un fulger, si ori fara voia voastra”. Retorismul tipic recuzitei
romantice si analogia desfasurata in sfera grandiosului releva nu numai o
personalitate energica, ci si un fin observator al psihologiei
interlocutorilor: „Sa ma-ntorc? Mai degraba va intoarce Dunarea cursul
indarat. A! Nu ma vrea tara? Nu ma vreti voi, cum intaleg?”. Exprimandu-si
neincrederea in boierii veniti sa-l intoarca din drum, Lapusneanul recurge la
o extrem de concisa filosofie pentru a clarifica raporturile dintre el si soli,
fixand dominanta caracterologie a fiecaruia dintre ei.

Primul capitol prefigureaza natura conflictului si aduce in scena tipologia:

Lapusneanul – domnitorul tiran cu o imensa vointa, caruia, nimic nu i se
poate opune, Veverita – opozantul direct si sincer, Spancioc – adversarul
lipsit de experienta, credul, fara discernamant, Motoc – vornicul tradator si
intrigant, obedientul lacom de averi si las. Procedeul de constructie a
conflictului este antiteza romantica, personajele care apar fiind elemente de
contrast cu functie revelatorie a complexitatii caracterologice a lui Alexandru
Lapusneanul.

In al doilea capitol avand ca motto „Ai sa dai sama, doamna!...” sunt expuse
faptele de cruzime ale domnitorului care tradeaza o fire maladiva. Tomsa
fuge in Valahia. Norodul, aducandu-si aminte de intaia domnie, il intampina
cu bucurie pe Lapusneanul. Cu exceptia cetatii Hotin, incendiaza toate
celelalte pentru a nu mai adaposti complotatori. Pentru a starpi cuiburile
feudalitatii, sub diferite pretexte, deposeda pe boieri de averi prevenind
uneltirile impotriva sa. Cum toate acestea ii pareau insuficiente mai omora
din cand in cand. Ruxanda, ultima din familia lui Petre Rares, se casatoreste
cu Lapusneanul pe care ar fi voit sa-l iubeasca daca ar fi gasit la el putina
simtire omeneasca.

In numele vaduvelor si copiilor orfani, ea cere lui Alexandru sa puna capat

crimelor, relatandu-i o scena dramatica: o jupaneasa cu cinci copii s-au
aruncat inaintea radvanului ei amenintand-o. Capul sotului aceleia si gestul
disperat al jupanitei devin obsesie pentru doamna Ruxanda, inspaimantand-
o.

Natura romantica, disimulatul tiran promite doamnei ca va inceta cu

omorurile de poimaine, dupa ce maine ii va da un leac de frica. Finalul, demn
de prologul unei lovituri de teatru, sugereaza complicitatea domnitorului cu
armasul in uciderea celor patruzeci si sapte de boieri despre care se
relateaza in capitolul al treilea. Dupa liturghia la care participase si
domnitorul, boierii sunt invitati sa pranzeasca la curte. Spancioc si Stroici,
banuind tertipul, nu participa. Boierii sunt ucisi, iar Motoc este dat spre
linsarea norodului. Finalul capitolului lasa deschisa naratiunea si sugereaza
un moment conflictual: Stroici si Spancioc fug aproape de Nistru urmariti de
oamenii lui Lapusneanul. Spancioc ii instiinteaza ca se vor vedea cu
domnitorul „pana a nu muri”.

Ultimul capitol, avand ca motto „De ma voi scula, pre multi am sa popesc si
eu”, isi desfasoara actiunea la patru ani de la masacrarea boierilor, timp in
care, dupa cum promisese doamna Ruxanda, Lapusneanul nu mai omorase
nici un boier. Pentru a supraveghea hotarele, dar si pentru a-i pedepsi pe
boierii fugari, temandu-se de razbunarea lor, Lapusneanul se muta in cetatea
Hotin. Bolnav de langoare, in delirul frigurilor, crezandu-se in pragul mortii,
cere sa fie calugarit, proclamand pe Bogdan, fiul sau, ca domn. Trezit din
letargie la sosirea lui Stroici si al lui Spancioc, Lapusneanul, devenit calugarul
Paisie, are impresia ca traieste un cosmar. Cu incuviintarea mitropolitului
Teofan, o voce a ratiunii mai degraba decat un simbol crestin, doamna
Ruxanda ii duce paharul cu otrava sotului care, inainte de a muri, in agonie,
este silit de Stroici si Spancioc sa bea drojdiile otravii si sa se racoreasca
uitandu-se la el cu o bucurie infernala si mustrandu-l ca intr-o judecata de
apoi.

Finalul nuvelei tradeaza caracterul programatic al faptului de a fi scris

nuvela. Interventia autorului in text, prin ultimele doua paragrafe,
marcheaza o delimitare temporala structurata pe opozitie prezent/trecut
evocat si lasa moderna impresie ca intreg epicul este un decupaj literar intr-
un moment de contemplatie a frescei privita la „monastirea Slatina, zidita de
el”. Delimitarea temporala si readucerea cititorului in prezent este un
procedeu modern, de implicare a lectorului intr-un text vazut ca o calatorie
intr-un trecut straniu, este un procedeu de transcedere a picturii murale in
spatiul consistent al textului literar, prin sincretismul amplificat de ghidul-
narator, fascinatia evocarii istorice devenind cu totul exceptionala.

H. Corbu, Aspecte ale gandirii estetice patruzecioptiste // De la cronografie la

literatura moderna, p.98

[2] H. Corbu, Aspecte ale gandirii estetice patruzecioptiste // De la

cronografie la literatura moderna, p.98

[3] M. Kogalniceanu. Scrieri (literare, istorice, politice). Studiu introductiv de

Geo Serban. – Bucuresti: Editura Tineretului, 1967, p.183

[4] P. Cornea. Oamenii inceputului de drum. – Bucuresti: Cartea

Romaneasca, 1974, p.8

[5] D. Micu. Emergenta literaturii // [Link]. Scurta istorie a literaturii romane.

– Bucuresti: Iriana, 1994, p.144

[6] B. Tincu. Pasoptismul in istoriografia literara contemporana // Revista de

istorie si teorie literara, tom 23, nr. 2, 1974

[7] P. Cornea, [Link]. Gandirea romaneasca in epoca pasoptista (1830-

1860).Vol. I. –Bucuresti, 1968, p.42

[8] “Dacia literara” capitolul “Introductie”

[9] [9] “Dacia literara” capitolul « Introductie »

[10] Arhiva romaneasca, nr.1, 1840

[11] Mihail Kogalniceanu

[12] Propasirea nr 1, 1844

[13] D. Popovici, Romantismul romanesc, Editura tineretului, p. 444

[14] D. Popovici, Romantismul romanesc, Editura tineretului, p. 437-438

[15] B. P. Hasdeu, Miscarea literelor in Iesi, Lumina (Din Moldova), Iasi, nr.
12, 1863, p. 2

[16] Titu Maiorescu, Poeti si critici, Convorbiri literare, Bucuresti, 1886, p. 9

[17] Serban Cioculescu, Istoria literaturii romane moderne