I.

„- Daţi drumul forţelor pe care le-aveţi în stăpînirea voastră, a spus Poseidon zeilor, de
cum au intrat în palat. Astfel ne porunceşte Zeus. Deschideţi deci zăgazurile şi lăsaţi libere să
curgă puhoaiele, ca-ntr-un vârtej, peste pământ şi peste oameni.

Poseidon îşi sfârşise vorba. Zeii priveau nedumeriţi. Ar fi-ntrebat: de ce? şi cum? Dar la
un semn al lui Poseidon au trebuit să se retragă, să plece spre mătcile lor.

S-au îndreptat către izvoare. Le-au deschis, larg, gurile reci. Apele au ţâşnit bogate şi-au
năvălit, urlând, pe văi. În acest timp, zeul Poseidon îşi luase furca cu trei dinţi, bătută în
mărgăritare şi o izbise de o stîncă, cu sunet înfiorător. Pământul se cutremurase. Stânca se
despicase-n două. Vinele apelor, plesnite de violenţa izbiturii, scrâşniseră ca nişte lanţuri rupte
de-o mână de uriaş. Apele tăinuite acolo se repeziseră afară, sărind nebune peste stânci, în lungi
pâraie zgomotoase, cu coame albe pe spinare, ca nişte cai înspăimîntaţi. Râuri şi fluvii, prea
umflate, se şi vedeau săltând din mătci. Se năpusteau peste cîmpii şi nimiceau semănături,
smulgeau copaci din rădăcini şi luau cu ele oameni, vite, case şi aşezări întregi. Toate-ar fi fost
cum ar fi fost, dar când şi-nvolburata mare a început să se reverse, să-şi zvârle apa ei sărată în
lungi torente peste ţărmuri, răspândind moarte şi prăpăd, sorţi de scăpare n-au mai fost pentru
sărmanii pământeni. Purtînd în clocote turbate tot ce mai era viu prin lume, apa se întindea
mereu. Hotare nu mai avea marea. Nici nu se mai zăreau limanuri negre sau verzi pentru scăpare.
Zadarnic se tot trudeau unii, în bărci sau plute uşurele, să mai răzbească prin puhoi, sfârşitul lor
era aproape (…)”

(Fragment din Legendele Olimpului, Alexandru Mitru)

Trăsăturile lui Poseidon pe care le identific în acest fragment sunt:

II. „Numai că Prometeu ceruse, în repetate rînduri, focul, să-l dea şi oamenilor săi. Zeus
îl amâna cu vorba de azi, pe mâine şi poimâine. Acum, după-ntâmplarea asta, s-a dus la el încă o
dată, şi l-a rugat:
 - Oamenii trăiesc greu, îndură frig, îndură beznă. Sălăşluiesc numai în peşteri. Sunt doar
pescari şi vânători. Mănâncă fructe din copaci. Eu vreau să-i văd meşteşugari şi pentru asta au
nevoie de focul tău, ce se găseşte, zăvorât bine, în Olimp...

Dar Zeus, mânios pentru ocara îndurată, l-a luat pe Prometeu la goană.

- Tu ce gândeşti? Că Zeus e-atât de prost să le dea oamenilor focul? Tu i-ai făcut asemeni
nouă şi, dacă or avea şi focul, ar fi în stare să se scoale cu armele să mă lovească şi să-mi pierd
tronul...

- Eu una ştiu, măreţe Zeus, că oamenii, pînă la urmă, tot or să capete acest foc..

- Oamenii-n vale pot să piară, şi focul tot n-am să ţi—1 dau. Eu nu-l trimit jos, pe
pământ, decât când vreau să pedepsesc făpturile-ţi nesuferite, însă atunci sub chip de trăsnet.
Deci, du-te, du-te, Prometeu, până n-apuc să te lovesc pe tine, cel dintâi, acum, fiindcă m-ai
îndârjit destul (…)

Noaptea era adâncă, neagră. Prometeu a fugit prin noapte. A tot fugit neobosit, pînă cea
ajuns în văi. Acolo s-a oprit din fugă. A chemat oamenii la el. Cu bobul roşu a aprins o
grămăjoară de surcele. Surcelele au pâlpâi şi-o flacără strălucitoare s-a-nălţat veselă-n văzduh.
Din grămăjoara asta mică, alte mormane s-au aprins. Şi- acum, în peşteri, pe de-a rândul, focul
ardea vioi, în timp ce oamenii se încălzeau şi-i mulţumeau, cu negrăită bucurie, celui ce-i
ocrotise iar.

Dar cum s-a văzut arzînd focul, pe câmp, pe munte, prin păduri, Hermes l-a şi vestit pe
Zeus:

- Stăpîne, focul din Olimp a fost răpit de Prometeu şi dăruit celor de jos. Priveşte-i cum
îşi moaie-n flăcări arama şi o ciocănesc, îşi fac unelte, arme, roate, corăbii, case, tot ce vor... Sunt
învăţaţi de Prometeu, titanul care ne-a trădat...

- Cum? Focul meu a fost furat? a răcnit Zeus, în Olimp, aşa de tare, că pămîntul s-a
zguduit până-n străfund. Cum? De titanul Prometeu?... O! Blestematul ! A sosit clipa cînd ne
vom răfui. Intâi vreau să-i lovesc pe oameni, să vadă el cum i-am lovit. Pe urmă vine rândul
său...”

(Fragment din Legendele Olimpului, Alexandru Mitru)

 Trăsăturile lui Prometeu pe care le identific în acest fragment sunt:

III. Zeiţa nereidă Tetis ştia că pruncul său Ahile va creşte mare şi puternic. Va fi viteaz ca
nimeni altul. Numele său o să rămână nemuritor în bătălia dată sub zidurile Troiei. Dar lui îi
hotărîse Moira - destinul cel ne-nduplecat - să-şi piardă zilele acolo. Şi, cunoscînd această taină,
zeiţa Tetis, mama sa, căuta să lupte şi cu Moira şi să îl scape pe Ahile de soarta care-l aştepta.

În acest scop, încă de mic, îi ungea trupul cu ambrozie, ca să-l facă nemuritor. Îl vâra-n
flăcări, să-l călească. Ba, într-o noapte, s-a dus şi pînă la Hades în Infern. Acolo şi-a scăldat în
Stix, râul cel înfricoşător, pe pruncul său abia născut. Atât c-atunci cînd îl vârâse în flăcări,
pentru a-l căli, şi când îl cufundase-n râu, Tetis îşi ţinuse copilul de un călcâi, călcâiul stâng. Își
scăldase copilu-n Stix, pentru ca nici un fel de armă să nu-i mai poată răni trupul. Nu se gîndise
însă Tetis că, apucîndu-l de călcâi, locul acela-i va rămîne pe totdeauna necălit. În acest fel, fiul
zeiţei nu mai putea fi doborât, decât dacă era lovit în locul necălit în Stix. Acum când are loc
povestea, Ahile se făcuse mare. Ca şi mulţi alţi eroi de seamă, fusese dat de mititel bătrânului
centaur Hiron, ca să-l înveţe meşteşugul armelor şi al vânătoarei.”

(Fragment din Legendele Olimpului, Alexandru Mitru)

Trăsăturile lui Ahile pe care le identific în acest fragment sunt:

IV. „ Mergînd el zbuciumat, îngândurat şi trist, pe drumurile vieţii, a întâlnit deodată, la o

răspântie, două femei caudate.

Una era boită, cu ochii vineţii, gătită în veşminte de stofă ţipătoare: avea brăţări, inele,
podoabe şi pe plete văluri trandafirii şi, chicotind, zvârlea zâmbete deşuchiate oricui îl întâlnea.
Cealaltă era demnă, într-o haină ca neaua. Avea o frunte dreaptă: semăna cu Atena. Privirea sa
senină te cerceta în faţă. În mână ea purta o cunună de laur.

- Îţi cauţi drumul, voinice? l-a-ntrebat cea dintâi, văzîndu-l pe Heracle.

 - Nu ştiu care-i mai drept, i-a dat răspuns flăcăul.

Atuncea ea, grăbită să-l şi cuprindă-n mreje, a mai rostit mieroasă:

- Pot să-ţi arăt o cale lipsită de greutăţi. Urmează-mă pe mine... –

Eu nu fug de greutăţi, a glăsuit Alcide. Doresc să merg în viaţă fără de ocoliş şi să slujesc
dreptatea, binele şi pe oameni... Dar cine eşti, femeie?

- Cine sunt ? a spus ea c-un glas amăgitor. Eu aduc fericirea, cu toate că adesea mulţi îmi
spun... Desfrânarea. Urmîndu-mă pe mine, poţi trândăvi în voie, poţi dobândi belşugul din
munca altora şi nu ai altă grijă decât să te desfeţi... Haide, urmează-mă! L-a apucat de mînă şi a
vroit să-l tragă pe drumurile ei.

Dar cealaltă femeie le-a răsărit în cale şi-a glăsuit aşa:

- Stai, nu pleca, voinice. Pe drumul Desfrînării, plăceri - e drept - sunt multe. Însă acela
care se dăruieşte lor devine un nevolnic, dispreţuit de toţi şi bătrîneţea lui e tristă, ruşinoasă.
Drumul meu e mai greu, e presărat cu lupte, cu trudă şi primejdii. Dar la capătul lui se află
biruinţa.

- Tu cine eşti?

- Virtutea. Eu însoţesc vitejii ce luptă pentru oameni, şi cinste, şi dreptate. îi ajut să

zdrobească relele-n a lor cale şi să triumfe astfel binele pe pămînt. (…) Urmîndu-mă pe mine, vei
fi victorios, iar după moartea ta, numele lui Heracle va fi slăvit pe veci.

- Mai bine dăruieşte-ţi viaţa numai plăcerii, l-a-mbiat Desfrânarea. Vei fi mai mulţumit...

- Eu te aştept, Heracle, pe drumul gloriei, a spus din nou Virtutea.

La vorbele acestea, Heracle a pus mâna pe greaua lui măciucă. S-a-ntors spre Desfrânare
şi i-a rostit cu silă:

- Josnică Desfrînare, nu mă poţi amăgi” Aleg drumul Virtuţii...”

(Fragment din Legendele Olimpului, Alexandru Mitru)

Trăsăturile lui Heracle pe care le identific în acest fragment sunt: