O baionetă este o armă albă în formă de cuțit sau pumnal concepută să fie montată pe
gura țevii puștii sau a unei alte arme similare. Baioneta este o armă pentru lupta corp la
corp.
Baionetă de la începutul secolului al XIX-lea
Momentul apariției baionetei poate fi considerat a fi o întâmplare petrecută la
mijlocul secolului al XVII-lea în timpul conflictelor armate la care participau milițiile
țărănești din zonele din sudul Franței. Locuitorii orașului Bayonne, în momentul în care
au rămas fără praf de pușcă și gloanțe, și-au legat cuțitele de vânătoare cu lamă lungă
de gura țevilor muschetelor, transformându-le în sulițe improvizate. A fost creată din
întâmplare o armă auxiliară care avea să influențeze tacticile infanteriei Europei
Occidentale până la începutul secolului al XX-lea.
Beneficiile aduse de acestă armă cu mai multe moduri de folosire au fost vizibile în
scurtă vreme. Primele modele de muschete aveau o cadență de tragere redusă, (cam o
lovitură pe minut atunci când arma se încărca pe țeavă separat cu praf de pușcă, glonț
și fultuială), și erau în plus puțin precise. Baionetele erau un supliment folositor pentru
arma de foc în cazul unui atac inamic care reușea să scape de tirul muschetelor
eficiente până la cel mult 100 de metri. În perioada napoleoniană, baioneta ajungea la
17 inch (43 cm) lungime, fiind atașată unei muschete de 2 metri lungime, ansamblul
atingând dimensiunile unei sulițe sau halebarde de pedestraș din vremurile vechi.
Primele baionete erau de tip "cep". Baionetele se înfigeau direct în țeava muschetei. În
acest fel, nu se mai putea trage cu muscheta.
Baioneta OKC-3S
Mai târziu, baionetele de tip "mufă" erau montate în paralel cu țeava muschetei.
Baioneta se monta pe țeavă cu ajutorul unei piese în formă de inel care, mai târziu, era
împiedicată să cadă cu ajutorul unei siguranțe cu arc. Generalul britanic Hugh
Mackay este inventatorul acestui ultim tip de baionetă.
Multe tipuri de baionetă "mufă" aveau lama sub formă triunghiulară pentru a asigura
stabilitatea laterală a armei fără a crește în mod semnificativ greutate ei. Acest tip de
baionetă nu era prevăzută și cu mâner pentru folosirea separată a armei separat de
pușcă. Tacticile militare din secolul al XVIII-lea și al XIX-lea prevedeau diferite tipuri de
atacuri sau de apărare la baionetă. Armata britanică era în mod special cunoscută
pentru modul de utilizare a baionetei, deși pe la începutul secolului al XIX-lea, în timpul
războaielor napoleoniene, focul în rafale rapide a făcut ca modelul de luptă corp la corp
al infanteriștilor să scadă în importanță.
De-a lungul secolelor al XVIII-lea și al XIX-lea s-au experimentat diferite tipuri de
baionetă. În marina Statelor Unite, în timpul războiului civil, s-au montat baionete
la pistoalele cu un singur foc, însă ele s-au dovedit folositoare numai la gătit, nu și în
luptă. Sabia scurtă a rămas principala armă tăietoare din dotarea marinarilor americani
din acele vremuri.
Baionetele moderne sunt fabricate sub formă de cuțit cu mâner și conector, sau sunt
atașate permanent la arme precum pușca semiautomată SKS. Lama poate să fie sub
formă de cuțit, poate fi lamă triunghiulară sau cruciformă. Există modele de baionetă
care au fost interzise de Acordurile de la Geneva. Baionetele moderne au un canal
semicircular care mărește rigiditatea și micșorează greutatea lamei. Afirmațiile conform
cărora această degajare ar face retragerea mai ușoară a baionetei după un atac cu
înjunghiere a inamicului pentru că ar permite pătrunderea aerului în rana produsă, sau
cele conform cărora ar permite scurgerea mai rapidă a sângelui, nu au fost demonstrate
de experimente.