CE ESTE DREPTUL?

1. Etimologie:
Drept:
a. cale dreaptă, drum drept, a conduce
b. ansamblu de reguli stabilite în cadrul statului
c. prerogativă specială, aparținând unei anumite persoane
Există două concepte: drept obiectiv și drept subiectiv.
SUBIEECT DE DREPT: CEL PE CARE ÎL VIZEAZĂ NORMA JURIDICĂ/ CEL CĂRUIA ÎI ESTE APLICABILĂ
2. Distincția dintre drept obiectiv și drept subiectiv, pozitiv, formal și material
a. Drept obiectiv: sistem de norme juridice care s-au obiectivat într-un anumit fel într-un
spațiu geo-politic.
- Normele care au ieșit din vigoare continuă să existe (ca norme), ca obiect de
studiu al disciplinelor juridice;
- Include atât norme juridice aflate în vigoare, cât și norme juridice ieșite din
vigoare;
- Cuprinde toate normele care au existat și există;
- Normele juridice nu sunt clar exprimate în text
b. Drept subiectiv: o prerogativă recunoscută de norma de o normă juridică unui subiect
de drept
- O persoană poate pretinde unui terț să aibă o anumită conduită (a da, a face, a
nu face ceva);
- Se poate aplica forța de constrângere a statului;
- Legat de titular (subiect de drept);
- Prerogativele recunoscute de dreptul obiectiv indivizilor pentru satisfacerea
intereselor personale;
- Normele juridice aflate în vigoare
- Există un drept corelativ, care aparține altui subiect de drept;
c. Drept pozitiv: dreptul creat de legiuitor și aflat în vigoare.
- Normele juridice aflate în vigoare;
- Poate fi impus prin constrângere, în cazul în care normele juridice nu sunt
respectate;
d. Drept material: cuprinde normele juridice care reglementează conduite propriu zise.
e. Drept formal: cuprinde normele juridice care urmăresc valorificarea și respectarea
normelor juridice cuprinse în dreptul material

3. Libertățile individuale
4. Teoria generală a dreptului
a. Ce este TGD?
 - Știință socială juridică, ale cărei concepte sunt fundamentale pentru orice știință,
particulară față de ea;
- Teoria dreptului este o teorie despre drept, un demers teoretic, descriptiv
- Dreptul ca știință cuprinde:
1. Științe juridice generale: care cercetează dreptul în ansamblul lui
(teoria generală a dreptului)
2. Științe juridice istorice: cercetează dreptul din punct de vedere
evolutiv (dr. roman, istoria dreptului, doctrine juridice
3. Științe juridice particulare (de ramură): cercetează subsisteme
juridice, care prin norme cu un obiect comun de reglementare
(dr. constituțional, dr. penal, dr. civil, dr. administrativ etc.)
4. Științe juridice interdisciplinare (criminalistica, medicina legală,
logica și retorica juridică, statistica judiciară, psihologia judiciară,
sociologia juridică etc.)
b. Rolul TGD în sistemul științelor juridice
- TGD: este o disciplină de sinteză, care oferă o viziune de ansamblu asupra
fenomenului juridic și asupra științelor juridice
- ABC-ul dreptului: oferă concepte și noțiuni de bază
- Este utilizată metoda abstractizării și generalizării
- Pleacă de la cunoștințele oferite de oferite de disciplinele de ramură, deci de la
particular la general
- Pleacă de la concret și se abstractizează, astfel se formează concepte general-
valabile pentru toate ramurile (ex: norma juridică, principiu de drept)
- Mai este posibil: disciplinele de ramură pleacă de la noțiunile oferite de TGD,
pentru a particulariza și a caracteriza
- Disciplinele de ramură au rolul de a aprofunda studiul relațiilor sociale de care
ele se ocupă, iar relația dintre aceste discipline și TGD este aceea că teoria
oferă genul proxim, iar disciplinele de ramură diferența specifică
PRINCIPIILE DREPTULUI
1. Etimologie:
Principiu= ”care ocupă primul loc”; linie directoare, chintesența unui domeniu
2. Noțiune și clasificare:
a. Noțiune: în drept, principiile sunt considerate norme de drept (concepția franceză)
și izvoare de drept (concepția italiană)
b. Concepția franceză:
- Consideră principiul o regulă de la care nu se poate deroga, decât în mod
excepțional
- Principiul= o regulă generală, care are un conținut mai mult sau mai puțin
legislativ
- Toate principiile sunt reguli juridice, norme de drept
- Se face distincție între principiile fundamentale și cele generale
- Principiile fundamentale sun recunoscute de legile Republicii
- Principiile fundamentale= sunt acele principii considerate suficient de
fundamentale și dotate cu o constanță absolută, adică cu o vechime suficientă
pentru a avea o valoare constituțională, chiar dacă nu rezultă expres din
Constituție
- Principiile fundamentale sunt în număr limitat și sunt desprinse, de regulă , de
judecătorul constituțional, dar pot fi relevate și din jurisdicțiile judiciare ordinare
- Principiile fundamentale și generale se situează deasupra legii și au putere
normativă mai mare
- Unii autori susțin că trebuie realizat un echilibru între norme și principii
c. Concepția italiană:
- Principiile nu trebuie neapărat identificate cu normele de drept, dar acestea sunt
considerate izvoare de drept
- În opinia unor autori principiile și normele nu pot fi distinse în mod clar, dar se
comportă diferit în cadrul raționamentelor juridice
- Normele și principiile constituie o condiție și o concluzie unele pentru celelalte
- Diferențele dintre principii și norme sunt rezultatul tipurilor de relații
- Principiile de drept sunt idei centrele care stau la baza conținutului tuturor
normelor juridice
- Principiile au un rol constructiv și axiologic, ajută atât la crearea cât și la aplicarea
dreptului
- Rol axiologic: principiile reprezintă rezultatul unui proces de selecție și valorizare
a conduitelor sociale, conduite devenind reguli, transformate în principii
- Principiu/ principii= valori ale dreptului pozitiv (linii de forță sau tendințe de
evoluție ale unui segment al dreptului pozitiv
- Principiile au o generalitate relativă: sunt denumite principii directoare sau
fundamentale ale dreptului civil, fiscal, administrativ etc.
 - Principiile generale: reguli de drept obiectiv, nu de drept natural sau ideal,
exprimate sau nu în texte, dar aplicate în jurisprudență și dotate cu un caracter
suficient de generalitate
- În filosofie, principiile sunt definite ca un ansamblu de propoziții directoare
cărora orice dezvoltare ulterioară le este subordonată
d. Clasificarea principiilor:
- Principii normative (principii-norme) și principii extrapozitive (principii- descrieri)
- Principiile-norme= reguli de drept; principiile extrapozitive= orientări care
influențează crearea dreptului pozitiv sau arată tendințele care se desprind din
dreptul pozitiv
- Principiile dreptului au conținut normativ, caracterizat de două trăsături:
generalitatea și protecția valorilor sociale esențiale
- Principiile nu depind de o autoritate cu competențe normative, pentru că ele pot
fi create și pe cale pretoriană, de către judecătorul judiciar/ constituțional
- Există 5 categorii de principii: principii-norme (exterioare dreptului pozitiv),
principii- nume (fără caracter normativ, se referă la o trăsătură a unei instituții
juridice), principii- creatoare de drept (construcții ale dreptului, fără caracter
normativ), principii generale de drept și principii de ramură
- Principiile generale pot fi împărțite în opinia unor autori francezi, în: principii
directoare de drept și principii corectoare
- De principiile directoare depinde ordinea socială
- Principiile corectoare sunt principiile care îndreaptă, îmbunătățesc soluțiile
legale, care pot fi injuste și inadaptate (principiul bunei-credințe)
- Este posibil ca un principiu să fie în același timp principiu director și corector,
astfel puterea lor este relativă
- Se consideră că principiile se clasifică și în funcție de puterea lor normativă :
principii fundamentale, principii-norme cu valoare constituțională și principii
generale simple
3. Analiza sintetică a principiilor generale ale dreptului: principiul legalității, principiul
libertății, principiul egalității și principiul responsabilității
a. Principiul legalității:
- Presupune ca cele trei puteri ale statului, precum și autoritățile care le exercită
să aibă consacrare normativă
- Valorile esențiale ale societății se regăsesc în legi
- Particularități: există anumite specii ale sale în ramurile dreptului, sau aplicabile
întregului sistem de drept
b. Principiul egalității:
- Aplicarea unui tratament identic în fața legii, în situații identice
- A dat naștere unor principii de ramură sau unor instituții juridice noi, în: dreptul
constituțional, dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul european
 c. Principiul libertății:
- Are ca fundament respectul demnității ființei umane și cuprinde un pachet de
libertăți, cu efecte asupra dreptului constituțional și dreptului european
- Impune coexistența libertăților, pentru că libertatea unui om se întinde până
începe libertatea celuilalt
- Este considerat un model de tutelă pentru reprezentarea din punct de vedere
juridic a viitoarei generații
d. Principiul responsabilității:
- Responsabilitatea se corelează cu noțiunea de răspundere, responsabilitatea
preexistă răspunderii
- Responsabilitatea este un fenomen social, ea exprimă un act de angajare a
individului în procesul integrării sociale
- Principiul general al responsabilității a dat naștere unor principii de ramură:
principiul răspunderii personale în dreptul penal, răspunderea părților pentru
faptele copiilor minori etc.
- Principiile nu trebuie confundate cu normele pentru că:
a. Principiile nu oferă o soluție univocă litigiilor cărora se aplică, ele orientează
legea judecătorului, nu o stabilesc în mod precis
b. Conținutul axiologic ridicat al principiilor face ca acestea să aibă o greutate
aparte față de norme, care se îndepărtează de argumentația morală
c. În caz de conflict între principii, niciodată un principiu nu va abroga un altul,
se vor analiza valorile acelor principii și va avea prioritate cel mai favorabil
4. Importanța teoretică și practică a principiilor dreptului
- Principiile explicite ajută la crearea principiilor implicite și la procesul de
interpretare a normelor juridice, evitându-se conflictul între norme
- Principiile generale ale dreptului reprezintă baza sistemului de drept
- Normele juridice nu pot fi edictate și evolua decât în funcție de principiile
generale la care trebuie să se conformeze sau, câteodată pot deroga
- În literatura franceză: importanța funcțională se referă la faptul că principiile se
află la baza oricărei construcții juridice
NORMA JURIDICĂ
Norma juridică poate fi definită ca acea regulă de conduită, cu caracter general, tipic și
obligatoriu, ce reglementează o relație socială, regulă adusă la îndeplinire de bunăvoie de către
cetățeni sau de către autoritățile statului sau, în caz de nerespectare, prin constrângere statală.
Norma juridică prezintă următoarele trăsături:
1. Caracter general – regula de conduită pe care o impune norma de drept reprezintă un
comportament universal, al majorității membrilor societății și unul izolat, particular,
special al unei anumite persoane.
- norma de drept nu are misiunea de a cuprinde și descrie toate situațiile în care se aplică
și toate conduitele posibile
- norma de drept continuă să fie generală, chiar dacă nu se aplică pe întregul teritoriu
național, pentru că poate privi doar anumite părți din teritoriu sau numai anumite
categorii de persoane.
2. Caracter abstract, impersonal – norma juridică este formulată într-o manieră abstractă,
feniind legată de o persoană anume. Multitudinea de situații și ipoteze normative sunt
reglementate sintetic, abstract, fiind ignorate interesele particulare ale unei anumite
persoane.
3. Caracter tipic – norma juridică propune un model de conduită, un tipar. În fapt, ea
abstractizează un comportament repetat, desprins din ceea ce este general, universal.
Norma selectează ceea ce este comun, obișnuit, repetabil la majoritatea membrilor
societății, surprinde identicul și formulează o conduită-tip, drept model de urmat pentru
toți.
4. Norma juridică implică un raport intersubiectiv – destinatarii normelor sunt
întotdeauna oamenii, care trebuie să îndeplinească prescripțiile reglementate de acestea.
5. Caracter obligatoriu – este de esența normelor juridice, pentru că acest caracter le
diferențiază de normele sociale. Obligativitatea normelor juridice înseamnă că acea
conduită prescrisă de norme trebuie să fie urmată de toți destinatarii ei. Norma juridică nu
este o facultate, conformarea cu conduita prevăzută nu este lăsată la libera apreciere a
subiectului, pentru că neîndeplinirea normei atrage răspunderea juridică. Obligativitatea
se regăsește în toate normele juridice, independent de forma actului normativ în care sunt
cuprinse și totodată, obligativitatea nu depinde de frecvența cu care se aplică norma.
Structura normei juridice se împarte în două categorii: structura logico-juridică și structura
tehnico-legislativă.
Structura logico-juridică presupune trei elemente ale normei de drept: ipoteză, dispoziție și
sancțiune.
Ipoteza descrie împrejurările determinate sau relativ determinate în care se aplică dispoziție și
sancțiunea, arată calitatea unei anumite persoane sau o identificare generică. La rândul ei,
ipoteza
se clasifică în ipoteză determinată sau ipoteză relativ determinată, după cum împrejurările în
care
se aplică norma sunt determinate în mod cert sau relativ determinate.
Dispoziția cuprinde drepturile și obligațiile destinatarilor normei de drept. Este
comandamentul normei și poate fi permisivă (lăsând posibilitatea alegerii conduitei de către
subiect), imperativă (de la care nu se poate deroga, nu există excepții) sau prohibitivă (cuprinde
interdicții). Se clasifică în dispoziție determinată sau relativ determinată.
Sancțiunea arată urmările nefavorabile ale nerespectării ipotezei sau dispoziției. Sancțiunile
se pot clasifica în sancțiuni pozitive (cuprind măsuri de stimulare), negative (cuprind măsuri de
repimare a conduitei neconforme); sancțiuni formale (statale, oficiale) și neformale (din partea
societății: blam public, mediatizarea faptei comise și a infractorului); sancțiuni determinate și
relativ determinate; sancțiuni alternative (se aplică ori una, ori alta) și cumulative.
După natura lor, pot fi sancțiuni ce afectează patrimoniul, persoana, drepturile sau actele sale.
Există norme atipice: normele de drept penal unde ipoteza este subînțeleasă, normele de drept
constituțional, de drept internațional public, dreptul internațional fiind un drept consensual (se
caracterizează prin lipsa sancțiunii).
Structura tehnico-legislativă – norma juridică se regăsește de regulă într-un articol.
Articolul este grupat în alineate sau paragrafe. Articolele se grupează în secțiuni, secțiunile în
capitole, capitolele în titluri, titlurile în cărți.
În ceea ce privește clasificarea normelor juridice, există mai multe criterii de clasificare.
1. după ramura de drept: norme de drept penal, civil, constituțional, administrativ etc.
2. după sfera de aplicare: norme generale (se aplică în toată ramura), norme speciale (se
aplică numai pentru anumite situații, înlăturând norma generale – specialia generalibus
derogant și generalia specialibus non derogant) și norme de excepție (care sunt de strică
interpretare; stabilesc situații excepționale care justifică o reglementare derogatorie a
normei/conduitei de urmat).
3. după forța juridică a actului normativ: norme cuprinse în legi, ordonanțe de Guvern,
OUG-uri, hotărâri ale Guvernului, decrete prezidențiale cu caracter normativ etc.
4. după structura logică: norme complete (care prezintă toate elementele) și norme
incomplete (se completează cu alte norme) care se clasifică în norme de trimitere (trimit
la norme preexistente) și norme în alb (se completează cu dispoziții viitoare, care
urmează să fie adoptate).
5. după intensitatea incidenței: norme-principii (norme directoare sau cardinale, cuprinse în
tratate, convenții internaționale și în Constituție).
6. norme de organizare și funcționare a anumitor instituții statale (Legea privind
Avocatului Poporului, Legea privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale)
7. după modul de reglementare a conduitei: norme permisive (posibilitatea alegerii conduitei
de către subiect), norme onerative (obligă la o anumită acțiune), norme prohibitive
(interzic un anumit compertament, obligă la o inacțiune sau abținere). Normele
prohibitive și onerative sunt norme imperative.
8. după caracterul sancțiunii: norme stimulative (încurajează un anumit comportament și îl
favorizează) și norme punitive (reprimă o conduită).
Norma juridică are o anumită durată de viață, pe un anumit teritoriu, aplicându-se asupra
anumitor persoane, pentru că întotdeauna destinatarii ei sunt oamenii.
Acțiunea normei juridice în timp – există trei momente ale duratei în timp a unei norme
juridice: intrarea în vigoare, activitatea propriu-zisă și ieșirea din vigoare.
Intrarea în vigoare este guvernată de principiul nemo censetur ignorare legem. Regula intrării
în vigoare a legilor și a ordonanțelor de Guvern este aceea de 3 zile calendaristice de la data
publicării lor în Monitorul Oficial al României. Celelalte acte normative intră în vigoare la data
publicării lor în Monitorul Oficial. Actele normative ale UE intră în vigoare la data cuprinsă în
conținutul lor sau la 20 de zile după publicarea în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Acțiunea propriu-zisă – norma juridică are caracter activ (nici nu retroactivează, nici nu
ultraactivează), ea se aplică numai pentru viitor. Dat fiind că norma juridică este activă, unii
autori au denumit acest lucru ca fiind principiul activității normei, care a dat naștere la alte
două
principii: principiul neretroactivității legii potrivit căruia legea se aplică numai situațiilor juridice
apărute după intrarea sa în vigoare, norma juridică nu se poate aplica pentru trecut (excepții:
normele penale care dezincriminează, normele penale mai favorabile infractorului și normele
contravenționale mai favorabile contravenientului + neretroactivitatea expresă, ceea ce
înseamnă
că este prevăzută expres de legiuitor și nu poate fi niciodată, implicită) și principiul
neultraactivității legii, conform căruia legea nu se aplică situațiilor apărute după ieșirea acesteia
din vigoare (excepții: normele excepționale și normele temporare).
Ieșirea din vigoare – există 3 modalități de încetare a efectelor normei de drept:
a) ajungerea la termen
b) desuetudinea sau învechirea legii – legea cade în desuetudine când se schimbă total
relațiile sociale reglementate, astfel că, deși ea este în vigoare, își încetează efectele, din
cauza inexistenței relațiilor sociale.
c) abrogarea care poate fi expresă și implicită. Abrogarea expresă este conținută în textul
legii, fiind neechivocă. La rândul ei, abrogarea expresă poate fi abrogare expresă directă
(se regăsește exprimată în mod concret, de către legiuitor, care nominalizează în textul
noii legi care sunt dispozițiile anterioare care se abrogî) și abrogarea expresă indirectă
(care se regăsește exprimată în textul legii, dar nu conține o nominalizare concretă a
actelor normative sau a dispozițiilor ce urmează să fie abrogate). Abrogarea implicită sau
tacită nu se regăsește în textul normei de drept, ea rezultă din contrarietatea dispozițiilor
legale.
Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor – are la bază principiul
teritorialității și principiul personalității.
Principiul teritorialității a dat naștere și altor principii: în materia formei actelor juridice, se
aplică legea locului încheierii actului juridic; legea locului instanței; legea locului aflării sau
situării bunului etc. care au dus la crearea unui statut real (al bunurilor aflate pe un teritoriu).
De la principiul teritorialității, există excepția extrateritorialității, care înseamnă că legea
națională nu se aplică pe teritoriul ambasadelor și consulatelor, adică al misiunilor diplomatice
aflate pe teritoriul statului respectiv.
Principiul personalității a determinat crearea unui statut personal, aplicabil cetățenilor statului.
Există însă și un stat al străinilor, care reglementează regimul juridic aplicabil acestora. Străinilor
aflați pe teritoriul altui stat li se pot aplica 3 regimuri juridice: regimul național (acordarea
străinilor a tuturor drepturilor de care se bucură și cetățenii statului respectiv, minus drepturile
politice), regimul special (acordarea străinilor numai a anumitor drepturi, recunoscute fie de
legea națională a statului, fie de acordurile internaționale) și clauza națiunii celei mai favorizate
(aplicarea străinilor a aceluiași tratament ca pentru cetățenii unui stat terț, considerat ca
favorizat).
De la principiul personalității există excepția statutului personalului diplomatic și consular,
care beneficiază de imunitate diplomatică, inclusiv de imunitate totală de jurisdicție. Personalul
tehnic și administrativ se bucură de toate imunitățile, mai puțin cea de jurisdicție, iar personalul
de serviciu se bucură de imunitate numai pentru actele și acțiunile comise în exercitarea
funcției.
Normele sunt așezate într-un sistem de norme creat de oameni. În acest sens există două
criterii: axa verticală (după cum normele se subordonează unele altora și după cel care a
produs
norma => lex inferior, lex superior) și axa orizontală. Sistemul de norme poate fi: unic, unitar,
funcțional.

INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

A interpreta norma juridică înseamnă a desprinde sensul normei, sau care a fost voința reală a
legiuitorului atunci când a emis-o. Interpretarea presupune stabilirea caracterului normei și a
locului ei în sistemul de norme. Interpretarea actului normativ presupune degajarea normei
juridice abstracte și a structurii ei pornind de la textul actului normativ.
Interpretarea este o operație logico-rațională de stabilire a sensului unei reguli de drept, care
se face cu respectarea anumitor reguli, metode și tehnici în scopul aplicării dreptului.
Principii de interpretare:
a) e interzis să distingem acolo unde legea nu distinge – interpretul nu poate îndepărta
aplicarea unui text general de lege.
b) legea specială derogă de la cea generală, iar legea generală nu derogă de la cea specială.
Se aplică legea cea mai apropiată de cazul respectiv
c) legea încetează acolo unde încetează rațiunea sa de a fi, de a exista – legea nu se aplică
dacă ipoteza, chiar dacă vizată de litera textului, este contrară spiritului legii.
d) excepțiile sunt de strică interpretare – dispozițiile restrictive ale legii nu trebuie extinse și
la alte ipoteze decât cele expres prevăzute.
Metode de interpretare:
1. metoda gramaticală înseamnă analiza regulilor de sintaxă, morfologie, punctuație,
ortografie, enumerări etc. în scopul de a arăta sensul normei de drept.
2. metoda istorică arată ocassio legis și înseamnă desprinderea voinței legiuitorului prin
analiza dezbaterilor parlamentare de la data adoptării actului normativ, a discuțiilor din
presa vremii, a amendamentelor propuse etc. De asemenea, este permisă compararea
textului interpretat cu reglementările anterioare în aceeași materie.
3. metoda sistematică presupune arătarea sensului normei juridice prin încadrarea în
economia actului normativ sau prin raportarea la alte acte normative. Arătarea sensului
normei de drept trebuie să se facă în mod corelat prin raportare la obiectul de
reglementare și la toate părțile actului normativ.
metoda teleologică înseamnă înțelegerea sensului normei de drept prin arătarea scopului
urmărit de legiuitor (ce a avut în vedere legiuitorul atunci când a reglementat: din ce
spune el direct, discuțiile care au avut loc în Parlament, ce protejează legiuitorul, pe cine
protejează). Pentru a vedea care este scopul legiuitorului, trebuie să se țină seamă de
ansamblul actului normativ, precum și de spiritul reglementării.
5. metoda logică arată ratio legis (adică rațiunea de a fi a legii) și implică utilizarea mai
multor argumente:
• ad abusrdum înseamnă arătarea adevărului tezei care trebuie demonstrate prin
infirmarea tezei care o contrazice
• per a contrario (sau argumentul terțului exclus, tertium non datur) – dintre două
teze de demonstrat și care sunt opuse, una este adevărată, cealaltă este falsă, iar a
treia posibilitate nu există
• a majori ad minus (cine poate mai mult poate și mai puțin)
• a minori ad majus (dacă legea interzice mai puțin, atunci ea interzice și mai mult)
• a fortiori – aplicarea normei juridice la un caz nereglementat de ea este mai
puternică decât cea indicată expres în norma juridică
• a pari – în situații identice, soluțiile juridice în urma interpretării trebuie să fie
identice. Acest argument nu se folosește în cazul normelor excepționale, care sunt
de strică interpretare.
În ceea ce privește clasificarea interpretării, există mai multe criterii de clasificare:
1. după cel care face interpretarea: interpretare oficială (când interpretul este o autoritate
publică), autentică (atunci când e făcută de organul emitent), neoficială (realizată de
orice persoană privată)
2. după textul supus interpretării: interpretare legală sau generală (este făcută de o
autoritate publică, este oficială, iar actul normativ interpretativ face corp comun cu actul
supus interpretării), de caz sau cazuală (interpretarea este realizată de autoritățile
judiciare sau de cele ale administrației publice)
3. după rezultatul interpretării: interpretare ad litteram (situațiile care cad sub incidența
normei juridice se încadrează perfect în textul acesteia), extensivă (prin interpretare, legea
se aplică și la alte situații decât cele expres reglementate, textul legal fiind mai larg),
restrictivă (textul normei interpretate este mai restrâns decât relațiile sociale care cad sub
incidența ei). Problema
interpretării extensive relevă folosirea analogiei.
Analogia înseamnă soluționarea cazului dedus judecății, caz pentru care nu există un text de
lege direct aplicabil, prin aplicarea altor texte de lege sau a altor mijloace juridice. Se clasifică la
rândul ei în:
- analogia legis se aplică atunci când soluționarea cazului dedus judecății și pentru care nu
există
o normă juridică direct aplicabilă, se face prin aplicarea unei norme asemănătoare, dintr-o altă
materie
- analogia juris atunci când pentru litigiul dedus judecății nu există nici măcar o normă juridică
asemănătoare care s-ar putea aplica pentru a-l soluționa, se aplică fie principiile generale ale
dreptului, fie se soluționează prin aplicarea semnificațiilor noțiunilor de echitate, rezonabilitate
și
bună credință.