Ştiinţa militară şi previziunea conflictelor militare

[Link].şef Constantin TROCAN

Războiul din zona Golfului Persic a semnalat că era războaielor

„clasice“ se termină şi începe una nouă, aceea a războaielor în care se vor
utiliza pe scară largă cosmosul, calculatorul, spectrul electromagnetic şi
robotica. Relativ de mică întindere, ca amploare teritorială şi durată,
conflictele militare au înlocuit multe „canoane“ ale teoriei şi practicii
militare. O surpriză au reprezentat-o organizarea operaţiei „Furtună în
deşert“ (campania aeriană de 38 de zile şi operaţiile terestre de 4 zile) şi
noile funcţii ale luptei (informaţională, războiul electronic, angajarea de
precizie, lupta în adâncime), precum şi operaţiile psihologice la toate
eşaloanele.
Se naşte întrebarea: „De ce teoria militară nu a fost prevestitoarea
noutăţilor pe care le-a oferit practica militară?“ Este oare hazard? Poate nu.
Doar ceva asemănător s-a repetat nu o dată în ultimele decenii. În războiul
din Coreea (1950-1953) de exemplu, rezultatele primei întrebuinţări a
aviaţiei cu reacţie au produs brusc o schimbare în tacticile luptei aeriene.
Teoria militară a tras însă post-factum concluziile corespunzătoare
pentru arta militară. Nu s-a dat dovadă de clarviziune şi în anii ’60 referitor
la operaţiile aeromobile, câtă vreme în Vietnam nu au început să se
întrebuinţeze în masă elicopterele de luptă şi de transport.
Practic neprevăzut s-a dovedit a fi efectul obţinut prin întrebuinţarea
în conflictele din Orientul Apropiat (1973, 1983) a rachetelor antitanc
dirijate, a primelor sisteme de armament de mare precizie împotriva
obiectivelor mobile de dimensiuni mici.
Aceste fapte dovedesc că metodele de previziune existente nu
corespund în totalitate cerinţelor timpului. De aceea, gândirea teoretico-
militară urmăreşte doar pas cu pas evenimentele, le fixează pe cele mai
importante, deşi după menirea sa trebuie să fie un „proiector“ care
luminează calea spre practică.
Totuşi, în ultimele decenii teoria militară nu a stat pe loc, o oarecare
dezvoltare căpătând domeniul său important – previziunea militară ce s-a
născut în epoca revoluţiei tehnico-ştiinţifice.
La început, în anii ’50-’60, aceasta a fost concentrată spre deschiderea
perspectivelor de modernizare a armamentului, dar în anii ’70-’80 a
cuprins şi procesele de politică militară, economie militară, reorganizare
militară, instruirea forţelor armate, precum şi procesele sociale.
 Şi cu toate acestea, în pofida unor anumite realizări, „bariera
incertitudinii“ din domeniul militar nu a putut fi învinsă. Cele mai mari
succese ale previziunii au fost remarcate în acele domenii care se supun
relativ uşor calculelor cantitative (de exemplu, dezvoltarea sistemelor de
armament, stabilirea potenţialului de luptă al forţelor militare). Dar, fără
repere pe termen lung, nu se pot elabora cu un anumit scop o strategie şi o
doctrină militară, un program militar, nu se poate realiza reorganizarea
forţelor armate. Previziunea a fost întotdeauna strâns legată de
reorganizarea militară. În prezent importanţa acesteia a crescut, deoarece
s-a îmbunătăţit incomparabil valoarea erorilor şi a greşelilor de calcul –
corectarea lor în timpul unui război este puţin probabil că va fi posibilă.
Fără exagerare, se poate spune că necesitatea unei previziuni militare
pe termen lung a depăşit în prezent nivelul militar. Totodată, iniţiativa
individuală a diferiţilor oameni de ştiinţă şi chiar a eforturilor colective ale
centrelor de cercetare ştiinţifică şi ale instituţiilor superioare de învăţământ
militar sunt în prezent insuficiente pentru a face prognoze argumentate,
întrucât domeniile cu aplicabilitate militară depăşesc domeniul de
cercetare al acestor instituţii, iar uneori şi previziunile asupra unor domenii
bine studiate sunt anulate de o invenţie dintr-un alt domeniu (de exemplu,
nanotehnologia care obligă toate domeniile să-şi regândească cercetările
prin dezvoltarea acesteia).
În perioada comunismului, futurologia, ca ştiinţă, nu a fost
recunoscută. S-a remarcat că „marxism-leninismul respinge futurologia
burgheză, întrucât aceasta nu are obiect de studiu“ [1].
În statele străine dezvoltate, mai ales în SUA, studiile futurologice au
început încă demult să se efectueze nu numai în sociologie, dar şi în cazul
soluţionării problemelor militare. În prima jumătate a anilor ’60 o mare
rezonanţă în Occident a căpătat publicarea lucrărilor reprezentantului şcolii
americane de futurologie, Herman Kan, care a fost numit Clausewitz-ul
secolului nuclear [2]. În 1960 a văzut lumina tiparului prima sa lucrare
„Despre războiul termonuclear“, doi ani mai târziu – a doua „Cugetări de
neconceput“, iar în 1965 şi 1967 au apărut lucrările „Despre escaladare“ şi
„Anul 2000“.
Spiritul novator al lui H. Kan a constat în extinderea limitelor de
cercetare politico-militară. Analizând problematica militară de pe poziţiile
sistemice, el a considerat necesar să nu se piardă din orizontul vizual
factorii politico-economici şi sociali, metodele ştiinţelor sociale. În prefaţa
cărţii „Despre războiul termonuclear“ el a scris că particularitatea de bază
ce diferenţiază această carte de majoritatea altor lucrări din domeniul
respectiv, constă în acceptarea punctelor de vedere ale analizei sistemice –
practicarea analizei cantitative, acolo unde acest lucru este posibil, şi
trasarea unei linii clare de demarcaţie care să arate unde analiza cantitativă
a fost recunoscută parţial nesigură sau total.
Începând cu H. Kan, futurologia se practică cu succes în complexul
militar-industrial al SUA. Tradiţiile fundamentate de acesta au căpătat
ulterior o mare dezvoltare. În prezent, în SUA, se observă un adevărat bum
militar-futurologic. Cu prognozele politico-militare, militare, tehnologico-
militare şi militar-economice, pe 20-25 de ani înainte se ocupă zeci de
corporaţii, universităţi, precum şi sute de specialişti.
Ca rezultat al acestei activităţi a fost elaborarea multor concepţii de
perspectivă, în rândul cărora „Joint Vision – 2020“, „Războiul
informaţional“, „Operaţia aeroterestră a viitorului“, „Operaţii cosmice“,
„Noua strategie navală – acţiuni dinspre mare“. Zeci de programe analoage
se elaborează în alte ţări ale NATO, precum şi în China, India, Israel şi
România – proiectul Viziunea Strategică 2010 se încadrează în încercarea
de previzionare pe termen lung.
Făcând o analiză euristică a previziunii după gradul de complexitate şi
metodele folosite, atunci forma empirică de previziune, bazată pe
experienţă, intuiţie, presupuneri poate fi atribuită primului nivel,
previziunea ştiinţifică care foloseşte metode perfecţionate de studiu între
care statistica, cercetările operaţionale, probabilităţile şi analizele
economice, modelarea matematică – celui de al doilea, iar futurologia ca
ştiinţă a viitorului care înglobează toate aspectele viitoare ale domeniilor
de studiu – celui de al treilea nivel.
Previziunea euristică, previziunea ştiinţifică şi futurologia sunt
categorii ale unei singure înlănţuiri, destinaţia lor fiind privirea în viitor.
Totodată fiecare din acestea are specificul său: profunzime diferită de
pătrundere în viitor, metode de studiu, principii.
Previziunea şi futurologia îşi ating scopul dacă căutările lor ştiinţifice
se vor face continuu, activ din punct de vedere al creaţiei, cu atragerea
întregului arsenal de metode moderne ale studiilor militar-ştiinţifice şi a
resurselor umane creative şi bine motivate. Din cadrul acestora cel mai
mare interes îl reprezintă metodele de modelare matematică, analiza
sistemică, extrapolarea şi analiza economică.
Viziunile futurologilor adeseori pot fi senzaţionale, impertinente în
sensul ştiinţific al cuvântului, întrucât este vorba despre ceva necunoscut,
nestudiat – despre întrebuinţarea armamentului ultramodern, despre
condiţiile cu totul noi ale luptei armate.

Note bibliografice
[1] Vorobiev, I., Futurologia militar–o formă specială de previziune
ştiinţifico-militară. În: Voennaja Myslw, Rusia, nr. 2, martie-
aprilie 1996, pp. 65-69.
[2] Adapting Doctrine to Knowledge – Based Warfare (Adaptarea
doctrinei la conceptul de luptă bazată pe cunoaştere). În: Military
Review, SUA, vol. 77, nr. 2, martie-aprilie 1997.
[3] Prosin, E., Principalele direcţii de dezvoltare a Forţelor Terestre
din NATO. În: Zarubenoe Voennoe Obozrenie, Rusia, nr. 11,
noiembrie, 1993, pp. 20-23.