CAPITOLUL V

CONCURENŢA ŞI POLITICA CONCURENŢIALĂ

ÎN UNIUNEA EUROPEANĂ

5.1. Conceptele de concurenţă şi politică concurenţială în

Uniunea Europeană

Dezvoltarea economică a fiecărei ţări comunitare, a Uniunii

Europene în ansamblul său, este de neconceput fără menţinerea unui mediu
concurenţial funcţional, cerinţă fundamentală a economiei de piaţă.
Concurenţa desemnează relaţiile dintre toţi agenţii economici care
acţionează pe această piaţă pentru realizarea propriilor interese, în condiţii
de libertate economică. Ea este o realitate, o caracteristică a pieţei, o luptă
dusă cu mijloace economice (cantitate, calitate, preţ) şi extraeconomice
(spionaj industrial, acţiuni de sabotaj, politici de dumping), o confruntare
dintre agenţii economici în vederea obţinerii unor condiţii mai bune de
producţie, desfacere, de efectuare a operaţiunilor băneşti sau a altor condiţii
economice, în scopul obţinerii de cât mai multe avantaje.
Piaţa şi concurenţa au un rol fundamental într-o economie de piaţă
pentru garantarea bunăstării consumatorilor, în realizarea unei repartiţii
optime a resurselor şi oferirea de motivaţii privind creşterea eficienţei şi
nivelului tehnic şi calitativ al producţiei.
Teoria economică a concurenţei identifică următoarele tipuri de
concurenţă: perfectă (când pe aceeaşi piaţă acţionează un număr mare de
vânzători şi cumpărători şi de puteri aproximativ egale) şi imperfectă
(monopolul, oligopolul, concurenţa monopolistică), directă, atunci când
agenţii economici aflaţi în competiţie se adresează aceleiaşi nevoi, cu
95
produse similare sau identice, indirectă, atunci când se oferă bunuri diferite
pentru satisfacerea aceloraşi nevoi, loială, când sunt utilizate corect
instrumentele luptei de concurenţă şi neloială, atunci când agenţii
economici utilizează mijloace incorecte pentru acapararea pieţei.
În procesul dezvoltării economiilor comunitare, concurenţa, prin
rolul său a căpătat statutul de cel mai important principiu organizaţional al
economiei de piaţă; acest rol îl poate îndeplini doar concurenţa perfectă,
concurenţa imperfectă apărând ca o barieră în calea accesului pe piaţă.
Concurenţa fiind o caracteristică a pieţei, creează adesea mai multe
probleme decât soluţionează ceea ce impune reguli de funcţionare a pieţei
concurenţiale. Elaborarea regulilor de funcţionare a pieţei concurenţiale a
făcut necesară instituirea politicii concurenţiale care presupune dezvoltarea
unui cadru regulamentar în care guvernele naţionale şi Comisia Europeană
pot menţine şi stimula concurenţa în scopul maximizării performanţelor
economice.
Politica în domeniul concurenţei şi-a sporit importanţa pe măsură
ce climatul de afaceri a depăşit cadrul naţional al statelor şi a început să
opereze pe baze comunitare în cadrul pieţei interne unice.
Politica în domeniul concurenţei s-a referit mult timp la un cadru
instituţional şi legislativ şi la acţiuni ale autorităţilor publice naţionale şi
instituţiilor comunitare menite să elimine sau să descurajeze practicile
comerciale restrictive de genul cartelurilor, monopolurilor sau altor bariere
din calea accesului la piaţă, care au ca efect prevenirea, restrângerea şi
distorsionarea concurenţei.
Prin urmare, politica în domeniul concurenţei reglementează
comportamen-tul pe piaţă al agenţilor economici, astfel încât aceştia să
desfăşoare afaceri în direcţii conforme cu tratatele comunitare. Aceasta
include toate măsurile ce reglementează concurenţa pe o piaţă liberă
96
incluzând politica comercială, politicile de reglementare, precum şi
măsurile adoptate de guverne cu privire la politicile anticoncurenţiale ale
firmelor atât din sectorul privat, cât şi din cel public 1 .
Teoretic, politica în domeniul concurenţei se fundamentează pe
modelul economiei de piaţă perfect competitive, model care nu se regăseşte
în practica economică actuală; concurenţa este imperfectă, consumatorii nu
sunt perfect informaţi, iar prezenţa unor înţelegeri între concurenţi sau a
unor monopoluri poate duce la preţuri mai mari şi la profituri nemeritate,
motiv care a făcut necesară adoptarea unor strategii concertate în acest
domeniu.
De aceea, politica de concurenţă urmăreşte asigurarea cadrului
general manifestării unei concurenţe loiale, adică a unei concurenţe care
are loc în condiţiile respectării de către agenţii economici a normelor şi
mijloacelor considerate corecte şi recunoscute ca atare prin reglementările
în vigoare din fiecare stat şi la nivel comunitar.
Prin politica concurenţială comunitară şi a statelor naţionale se
urmăreşte înfăptuirea următoarelor deziderate:
- creşterea bunăstării consumatorilor prin îmbunătăţirea
performanţelor economice ale firmelor ofertante de bunuri şi servicii;
- protecţia consumatorilor, adică apărarea acestora de tendinţele
marilor companii de a acapara pieţele şi de a stabili preţuri de monopol;
- stoparea redistribuirii veniturilor în favoarea monopolurilor şi
cartelurilor;
- protejarea firmelor mici şi mijlocii;

1
Marius Profiroiu, Instituţii şi politici europene, Editura Economică, Bucureşti,
2008, p.216-240; Gheorghe Pîrvu, Economie Europeană, Editura Sitech, Craiova,
2007, p.183-205.
97
 - integrarea eficientă a pieţelor naţionale ale statelor comunitare în
piaţa internă unică a U.E.
Se apreciază că principalul beneficiar al politicii de concurenţă din
U.E. este cetăţeanul în tripla sa calitate de consumator, furnizor de forţă de
muncă pe piaţa muncii şi de acţionar, participant la capitalul firmelor.
Tratatul de la Lisabona, 2007, abordând problemele concurenţei în
cadrul pieţei interne unice, precizează că statele membre trebuie să
abordeze problemele dezvoltării economice în concurenţă cu principiile
economiei de piaţă, bazată pe concurenţa loială. Totodată, se afirmă faptul
că UE „are o competenţă exclusivă în stabilirea normelor privind
concurenţa, necesare funcţionării pieţei interne unice”.
Politica U.E. şi a statelor naţionale în domeniul concurenţei
reglementează patru domenii mai importante din cadrul pieţei interne unice;
- stoparea şi eliminarea acordurilor dintre firme care au ca efect
distorsionarea concurenţei şi manifestarea abuzurilor de putere dominantă;
- reglementarea fuziunilor dintre firme prin aşa numitele
reglementări antitrust;
- liberalizarea sectoarelor economice cu caracter de monopol de
stat ce încă există în economiile statelor naţionale (telecomunicaţiile,
gazele naturale, electricitatea, transportul feroviar);
- monitorizarea ajutoarelor acordate de către stat firmelor
naţionale.
Prin urmare, în cadrul sectoarelor economice în care prioritară este
proprietatea publică politica de concurenţă interzice: crearea de carteluri
care să-şi împartă piaţa; stabilirea de preţuri prin înţelegeri între
producători şi furnizori; acordarea de ajutoare publice care distorsionează
concurenţa dintre agenţii economici; abuzul de putere dominantă şi
realizarea de fuziuni care încalcă principiile liberei concurenţe.
98
 5.2. Etapele evoluţiei politicii concurenţiale, dezvoltării şi implementării
cadrului legislativ aferent

Istoria integrării economice europene este, în acelaşi timp, şi istoria

dezvoltării politicii concurenţiale şi a cadrului legislativ corespunzător,
procesele fiind interdependente.
Politica europeană în domeniul concurenţei se bazează pe
prevederile cuprinse în Tratatele de la Roma (1957), Maastricht (1992), şi
Lisabona (2007), care stabilesc că la nivelul UE trebuie instituite măsuri ca
în cadrul pieţei interne unice concurenţa să nu fie distorsionată, fiind
precizate şi modalităţile de realizare a acestei cerinţe, prin aplicarea
„regulilor cu privire la concurenţă”. În acelaşi timp, sunt precizate şi
instituţiile comunitare cu atribuţii în acest domeniu: Parlamentul European,
Consiliul UE, Comisia Europeană şi Curtea Europeană de Justiţie.
La momentul constituirii Comunităţii Europene, eterogenitatea
prevederilor legislative în materie de concurenţă a impus, ca primă măsură,
adoptarea de reguli procedurale care să facă posibilă punerea în aplicare a
prevederilor tratatelor.
Regulile procedurale au fost elaborate şi adoptate într-o asemenea
manieră încât controlul să rămână la nivel supranaţional şi să fie
executat de către Comisia Europeană.
Comisia Europeană împreună cu Parlamentul şi Consiliul au reuşit
să creeze, în mod treptat, o politică concurenţială comună, şi, în acelaşi
timp, coordonată, fapt ce a făcut ca politica în domeniul concurenţei să
devină o politică sectorială cu caracter supranaţional, reprezentând o
competenţă exclusivă a UE.
Competenţele Comisiei Europene cu privire la politica de
concurenţă au fost precizate de Consiliul UE în Regulamentul nr.17, care
99
prin aplicarea sa centralizată a diminuat rolul autorităţilor naţionale.
Prevederile regulamentului au oferit mediului de afaceri şi statelor
naţionale asigurarea că respectarea legalităţii este o prioritate, iar
controlul este centralizat.
În primii 15 ani de funcţionare a comunităţilor europene şi de
implementare a politicii de concurenţă (1957-1972) s-au realizat
următoarele:
- a fost constituită reţeaua instituţională aferentă;
- a fost desemnat comisarul responsabil cu politica de concurenţă;
- au fost identificate şi aplicate o serie de practici restrictive;
- a crescut rolul Curţii Europene de Justiţie în soluţionarea litigiilor.
În această primă etapă, prioritate au avut practicile restrictive, fiind
neglijate aproape în totalitate în cadrul reglementărilor ajutoarele de stat şi
monopolurile. Mai mult, marile companii europene erau încurajate în
dezvoltarea lor pentru a promova compatibilitatea pe plan internaţional. De
aceea, se apreciază că principala caracteristică a politicii concurenţiale în
această etapă a fost atitudinea sa reactivă, defensivă.
În a doua etapă a implementării politicii concurenţiale, 1973-1981,
a fost redefinită politica concurenţială într-o asemenea manieră, încât să
favorizeze restructurarea sectoarelor economice aflate în declin.
Coordonatele politicii concurenţiale în această etapă au fost:
- controlul ajutoarelor publice acordate de guvernele ţărilor
membre;
- monitorizarea fuziunilor şi a altor forme de concentrare
economică.
Caracteristica principală a politicii concurenţiale în această etapă a
fost atitudinea sa ofensivă, proactivă pe fondul creşterii rigurozităţii în
aplicarea principiilor politicii concurenţiale.
100
 Ultimele două decenii ale secolului XX au marcat intrarea politicii
concurenţiale în a treia etapă a evoluţiei sale, pe fondul finalizării
procesului de creare a pieţei interne unice, al cărei conţinut a fost:
„concurenţa să joace rolul de forţă generatoare a industriei europene”.
Şi în această etapă, în centrul preocupărilor politicii concurenţiale
s-a aflat problema fuziunilor şi a ajutoarelor de stat, în condiţiile accentuării
interdependenţelor dintre naţiuni ca efect al globalizării.
Cursa pentru consolidarea unei politici concurenţiale funcţionale în
UE a intrat, în primul deceniu al secolului XXI, într-o nouă etapă a
evoluţiei sale, marcată de două priorităţi: rolul politicii concurenţiale în
asigurarea unei competitivităţi externe ridicate a economiei comunitare şi
partajarea optimă a responsabilităţilor privind implementarea şi controlul
politicii concurenţiale între autorităţile naţionale şi cele comunitare.
Administrarea curentă a politicii concurenţiale şi coordonarea
evoluţiei acesteia la nivelul UE sunt realizate de Comisia Europeană şi
Curtea Europeană de Justiţie. Crearea cadrului legislativ potrivit
prevederilor tratatelor revine Parlamentului European şi Consiliului UE
care prin Regulamente precizează cadrul de acţiune al companiilor şi
guvernelor naţionale.
Până la adoptarea Actului Unic European, Parlamentul şi Consiliul
au avut un rol marginal în ceea ce priveşte politica de concurenţă şi aceasta
deoarece instrumentele de decizie în aplicarea politicii erau gestionate de
Comisie. Modalitatea de intervenţie în domeniul politicii concurenţiale o
reprezenta influenţarea acţiunilor comisiei printr-un raportor special pe
problematica concurenţei.
Finalizarea procesului de creare a pieţei interne unice a identificat
politica în domeniul concurenţei cu politica de realizare a pieţei unice, fapt
ce a făcut necesară precizarea în cadrul Tratatelor de la Maastricht (1992) şi
101
de la Lisabona (2007) a atribuţiilor cuprinzătoare ale Parlamentului şi
Consiliului UE.
În prezent, Parlamentul are posibilitatea să influenţeze activitatea
Comisiei pe două căi:
- Comisia este obligată ca anual să prezinte un raport pe probleme
de concurenţă care trebuie validat de Parlament, raport prezentat de
comisarul pentru concurenţă;
- Parlamentul, în cadrul şedinţelor plenare adresează întrebări şi
solicită răspunsuri cu privire la problematica concurenţei, pe probleme
punctuale referitoare la o serie de efecte pe care politica concurenţială le
are asupra agenţilor economici.
Consiliul UE se implică în politica de concurenţă prin elaborarea de
reglementări şi acordarea de excepţii cadru. În ultimul timp, Consiliul se
implică tot mai mult, sub aspect legislativ, în fundamentarea politicii de
concurenţă, conferind astfel politicii de concurenţă o mai mare
transparenţă.
Comisia Europeană este totuşi instituţia care gestionează politica de
concurenţă. Ea acţionează din proprie iniţiativă, fie la solicitarea
cetăţenilor, companiilor sau la reclamaţiile statelor membre.
Comisia Europeană are următoarele atribuţii pe linia politicii de
concurenţă: stabileşte regulile concurenţei, efectuează investigaţii şi dă
soluţia ce trebuie adoptată. În structura comisiei, politica de concurenţă
revine Directoratului General IV şi comisarului de specialitate.
Analiza activităţii desfăşurate de Comisie pe domeniul concurenţei
a scos în evidenţă faptul că procesul decizional este prea mult politizat,
confruntându-se interese diferite de natură: instituţională, ideologică,
funcţională şi sectorială cu privire la soluţiile prezentate şi deciziile
adoptate. Majoritatea deciziilor sunt luate de comisarul de resort (aşa cum
102
este normal) în baza mandatului încredinţat, însă cele mai importante sau
controversate cazuri sunt aduse în faţa Comisiei.
Comisia are largi atribuţii de investigare. Atunci când comisia este
sesizată de către o firmă asupra unui proiect de concentrare economică sau
primeşte o plângere de la o firmă lezată de practicile neloiale ale altei
firme, este deschisă o anchetă. Procedural, Comisia va face verificări ale
documentelor solicitate şi de multe ori deplasează inspectori la sediul
firmelor implicate. Comisia poate acţiona în baza unui mandat simplu,
situaţie în care personalul şi managerii firmelor controlate trebuie să
colaboreze, dar nu au obligaţia de a se supune tuturor solicitărilor acestora,
sau în baza unei decizii sau a unui mandat elaborat de Curtea de Justiţie
când este obligatorie colaborarea, în cadrul verificării, a salariaţilor şi
managerilor.
Ancheta se poate finaliza prin adoptarea uneia din următoarele
decizii posibile:
- este adresată o „scrisoare de clasare” prin care se precizează că
nu se va interveni în derularea proiectului respectiv;
- este transmisă o „atestare negativă”, ceea ce înseamnă că libera
concurenţă nu este ameninţată;
- acordă o „exceptare”, limitată în timp şi condiţionată;
- constată ilegalitatea aranjamentului şi îl interzice, aplicând
amenzi de până la 1 milion euro sau în cuantum de 10% din cifra de afaceri
a firmelor implicate.
Comisia poate interzice următoarele tipuri de acorduri: de împărţire
a pieţei, de control al preţurilor, de achiziţii exclusive, de distribuţie
exclusivă sau selectivă, precum şi acorduri privind drepturile de proprietate
industrială şi comercială.

103
 Curtea Europeană de Justiţie este responsabilă în privinţa
supervizării legalităţii regulilor în domeniul concurenţei şi în aplicarea
reglementărilor. Creează mediul propice în care se conturează
reglementările Comisiei, întrucât deciziile acestora sunt obligatorii pentru
toate statele membre, pe fondul prelevanţei dreptului comunitar asupra
celui naţional. Curtea Europeană de Justiţie elaborează decizii ce cu greu
pot fi invalidate.
Adâncirea şi extinderea procesului de integrare au creat condiţii tot
mai grele pentru activitatea Curţii ca urmare numeroaselor cazuri ce va
trebui să fie judecate şi soluţionate, fapt ce a impus crearea Curţii de Primă
Instanţă, al cărei scop este de a analiza speţele mai simple şi uşoare, asupra
cărora se elaborează verdicte în termene mai scurte.

5.3. Obiectivele politicii de concurenţă în Uniunea Europeană

Tratatele de la Roma, Maastricht şi Lisabona cuprind dispoziţii cu

privire la practicile de afaceri care au efecte anticoncurenţiale şi care
afectează comerţul internaţional. „Sunt incompatibile cu piaţa internă – se
arată în Tratatul de la Lisabona – şi interzise orice acorduri între
întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi şi orice practici
concertate care pot afecta comerţul dintre statele membre şi care au ca
obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea
concurenţei în cadrul pieţei comune” şi anume: practicile comerciale
restrictive, abuzul de putere dominantă, achiziţiile şi fuziunile; ajutoarele de
stat; politica cu privire la sectorul de stat.
Practicile comerciale restrictive. Tratatul de la Lisabona,
individualizează cinci tipuri principale de înţelegeri sau aranjamente între
firme, care sunt incompatibile cu principiile pieţei unice şi anume:
104
 1. înţelegeri care stabilesc, direct sau indirect, preţuri de vânzare
sau de cumpărare sau orice alte condiţii de tranzacţionare;
2. orice înţelegeri sau aranjamente care pot avea ca scop limitarea
sau controlul producţiei, comercializarea, dezvoltarea tehnică sau
investiţiile;
3. aranjamentele care împart pieţele sau sursele de aprovizionare;
4. înţelegeri care aplică, în raport cu partenerii comerciali,
condiţiile inegale la prestaţii echivalente, creând astfel acestora un
dezavantaj concurenţial;
5. practici care condiţionează încheierea contractelor de acceptarea
de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care, prin natura lor, nu au
legătură cu obiectul acestor contracte.
Tratatul prevede şi situaţiile în care se pot accepta anumite
aranjamente între firme atunci când acordul, înţelegerea are un efect
nesemnificativ asupra pieţei, având în vedere poziţia slabă pe care firma o
are pe piaţa produsului respectiv, aranjamentele care contribuie la
îmbunătăţirea producţiei sau distribuţiei de produse ori la promovarea
progresului tehnic sau economic, asigurând totodată consumatorilor o parte
echitabilă din beneficiul obţinut.
Principalele cazuri de exceptare sunt: acorduri de importanţă
minoră judecate prin cifra de afaceri şi cota de piaţă; acorduri de cercetare
şi dezvoltare; înţelegeri de distribuţie selectivă; înţelegeri pentru transfer de
tehnologie. Exceptarea poate fi: individuală şi este dată de comisie pe baza
unei verificări prealabile, sau colectivă, dată de Consiliu printr-un
regulament care precizează condiţiile minime.
Abuzul de putere dominantă. Efecte negative asupra concurenţei
pot avea şi acţiunile întreprinse de o singură firmă care profită de poziţia sa
de monopol pentru a restrânge concurenţa pe o anumită piaţă. Aceste
105
acţiuni sunt reglementate prin articolul 102 al Tratatului care precizează:
„este incompatibilă cu piaţa internă şi interzisă, în măsura în care poate
afecta comerţul dintre statele membre, folosirea în mod abuziv de către
una sau mai multe întreprinderi a unei poziţii dominante deţinută pe piaţa
internă sau pe o parte semnificativă a acesteia”.
Poziţia dominantă sau puterea de piaţă, este puterea unei
întreprinderi, utilizată pentru a constitui un obstacol în menţinerea unei
concurenţe efective. Determinarea poziţiei dominante se face luând în
considerare mai multe criterii cum ar fi: cota de piaţă, gradul de integrare
pe verticală, structura sau concentrarea pieţei, barierele la intrarea pe piaţă,
importanţa reţelei de comercializare, avansul tehnologic.
Nu poziţia dominantă este incriminată, ci practicile abuzive ale
unei întreprinderi cu poziţie dominantă şi anume:
- impunerea preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor sau
a altor clauze contractuale inechitabile;
- limitarea producţiei, a distribuţiei sau dezvoltării tehnologice;
- aplicarea, în raport cu partenerii comerciali, a unor condiţii
inegale de prestaţii echivalente;
- condiţionarea încheierii unor contracte de acceptarea de către
parteneri a unor clauze stipulând prestaţii suplimentare care nu au legătură
cu obiectul contractului;
- practicarea unor preţuri excesive sau a unor preţuri de dumping,
sub costuri, în scopul înlăturării concurenţei;
- refuzul de a trata cu anumiţi beneficiari sau refuzul de a oferi
anumite servicii.
Dificultatea constă în stabilirea abuzului, dacă există, luându-se în
discuţie doar efectele comportamentului firmei. În asemenea speţe nu sunt

106
prevăzute derogări, sancţiunea este pronunţată de comisie care poate aplica
şi amenzi sau penalităţi.
Mecanismul achiziţiilor şi fuziunilor. Finalizarea procesului de
creare a pieţei interne unice şi asigurarea celor patru libertăţi, înlăturarea
barierelor de natură tarifară şi netarifară au creat facilităţile pentru
expansiunea firmelor şi capitalurilor. Pe o piaţă largă a apărut posibilitatea
diversificării activităţilor, dar şi noi dimensiuni ale producţiei, distribuţiei,
cercetării şi dezvoltării. Se cereau noi dimensiuni ale firmelor pentru ca
oferta să satisfacă cererea tot mai mare. Creşterea dimensiunilor firmelor a
reprezentat soluţia de răspuns la o cerere sporită. Creşterea dimensiunilor s-
a realizat fie prin resurse proprii, pe calea acumulărilor, fie prin achiziţii şi
fuziuni. Avalanşa de achiziţii şi fuziuni a depăşit viteza de adaptare a
legislaţiilor naţionale şi comunitare în măsură să reglementeze aceste
procese.
Tratatul de la Roma s-a bazat pe ideea de expansiune economică a
comunităţii prin creşterea dimensiunilor firmelor, fără a se bănui că, pe o
anumită treaptă a dezvoltării economice, concentrarea puterii economice la
câteva firme va denatura concurenţa şi va diminua capacitatea de rezistenţă
a firmelor mici şi mijlocii.
Pe măsură ce devenea evident riscul dominării pieţelor de către
marile concerne, atitudinea statelor naţionale şi a instituţiilor europene s-a
modificat. Comisia Europeană, la însărcinarea primită din partea
Consiliului, a elaborat Regulamentul în materie de achiziţii şi fuziuni, pus
în aplicare începând cu anul 1990. A fost astfel soluţionată problema
partajării responsabilităţilor între autorităţile naţionale şi cele comunitare.
S-a convenit ca legislaţia comunitară să se limiteze doar la marile
concentrări economice, de dimensiune comunitară, care ar putea conduce la

107
restrângerea, înlăturarea sau denaturarea considerabilă a concurenţei pe un
segment important al pieţei.
În prezent, în concepţia Comisiei Europene, o fuziune poate fi
acceptată dacă se stabileşte că ea nu duce la restrângerea sau distorsionarea
concurenţei pe piaţă, dacă se constată, în urma examinării, că ea este
compatibilă cu un mediu concurenţial normal, că efectele pozitive le
completează pe cele negative şi-i favorizează pe consumatori.
Ajutoarele de stat. Pe măsură ce barierele fizice (graniţele) şi
fiscale din calea comerţului comunitar au fost înlăturate, subvenţionarea
anumitor sectoare a rămas unul din puţinele instrumente care duc la
încălcarea liberei concurenţe şi fragmentarea pieţelor.
Ajutoarele de stat sunt forme de sprijin care provin de la stat sau de
la alte entităţi publice, sub formă de subvenţii, împrumuturi în condiţii
favorizante, exonerări de impozite şi alte forme de facilităţi fiscale,
precum şi condiţii favorizante în ceea ce priveşte participarea la
achiziţiile guvernamentale.
Ajutoarele de stat acordate fie companiilor de stat, fie celor private
sunt interzise dacă afectează sau ameninţă concurenţa.
Politica comunitară în domeniul ajutoarelor de stat este o
componentă deosebită a politicii comunitare în domeniul concurenţei, fiind
de natură exclusiv supranaţională. Tratatul de la Lisabona, în articolul 107,
reglementează statutul juridic al ajutoarelor: „sunt incompatibile cu piaţa
internă ajutoarele acordate de state sau prin intermediul resurselor de stat,
sub orice formă, care denaturează sau ameninţă să denatureze concurenţa,
prin favorizarea anumitor întreprinderi sau producerii anumitor bunuri, în
măsura în care acestea afectează schimburile comerciale dintre state”.
Motivul principal care a stat la baza solicitării de către statele
membre a dreptului de a acorda ajutoare a fost acţiunea de eliminare a
108
discrepanţelor regionale în ceea ce priveşte dezvoltarea economică.
Această necesitate a determinat Comisia Europeană să propună un sistem
de coordonare a ajutoarelor regionale, pe baza unor principii care să
permită controlul acestora. Problema principală ce trebuia soluţionată şi
clarificată era natura raporturilor dintre ajutorul de stat şi principiile pieţei.
În acest context, pentru evaluarea politicii statelor membre în domeniul
ajutoarelor regionale comisia a evidenţiat trei condiţii:
- controlul asupra acoperirii teritoriale a politicilor;
- cerinţa ca ajutorul acordat să fie într-o formă posibil a fi evaluată
pe baza metodologiei comune;
- precizarea cotelor maxime ale plafoanelor de acordare a
ajutoarelor.
În timp, pe măsura trecerii anilor, Comisia Europeană a constatat că
este din ce în ce mai dificil să menţină disciplina necesară în problema
finalizării ajutoarelor de către state. Mai mult, fiecare nouă extindere a UE
a creat problema mereu mai dificil de soluţionat, fapt ce a necesitat
elaborarea unui sistem pentru asigurarea disciplinei în aceste domenii,
deoarece s-a constatat că în multe sectoare concurenţa a fost distorsionată
mai mult de intervenţia statelor prin ajutoare, decât activitatea cartelurilor şi
monopolurilor.
Tratatul de la Lisabona precizează însă că sunt şi ajutoare de stat
care sunt compatibile cu piaţa internă şi, prin urmare, sunt acceptate de la
interdicţia generală:
1. ajutoare cu caracter social acordate consumatorilor individuali,
cu condiţia ca acestea să fie acordate fără discriminare în funcţie de
originea produselor;
2. ajutoare destinate reparării pagubelor provocate de calamităţile
naturale sau de alte evenimente extraordinare;
109
 3. ajutoare destinate dezvoltării economice a zonelor rămase în
urmă, în care populaţia are un nivel de trai scăzut şi un şomaj ridicat.
Sintetizând, ajutoarele publice (de stat) se pot clasifica în: ajutoare
incompatibile cu prevederile tratatelor care pot afecta schimburile
comerciale dintre statele membre şi deforma concurenţa; ajutoare
compatibile cu prevederile tratatelor (sociale, pentru calamităţi naturale),
pentru care se acordă posibilitatea acordării; ajutoare care pot fi declarate
compatibile de către Comisia Europeană (ajutoare regionale, ajutoare
destinate cercetării, ajutoare pentru protecţia mediului ambiant).
În principiu, Comisia consideră că toate categoriile de ajutoare de
stat ar trebui să fie tot mai limitate şi, deoarece Comisia încearcă să aplice
şi mai riguros reglementările, acestea intră tot mai mult în conflict cu
guvernele naţionale.
Politica cu privire la sectorul de stat. O modalitate prin care
Comisia Europeană şi-a propus să creeze un mediu concurenţial la nivel
comunitar o reprezintă introducerea principiilor concurenţei loiale în
domeniul proprietăţii de stat. Mult timp, activităţi precum
telecomunicaţiile, energia, serviciile poştale şi de transport, de furnizare a
gazelor şi apei au fost exceptate de la reglementările în domeniul
concurenţei. Izolarea proprietăţii de stat (a utilităţilor publice) de presiunile
concurenţei a condus la servicii de slabă calitate, ineficienţă, preţuri diferite
la nivel comunitar etc.
În principiu, Comunitatea Europeană nu face distincţie din punctul
de vedere al tratamentului aplicat între firmele private şi cele aflate în
proprietatea publică.
Activităţile din sectoarele proprietăţii de stat, în mod natural
monopolizate, constituie de fapt infrastructura economiilor naţionale,

110
sectoare care au evoluat de la reţelele locale la cele naţionale, având o
pronunţată dimensiune monopolistă.
Acţionând aproape exclusiv între graniţele naţionale, aceste
sectoare nu au fost ţinta politicii concurenţiale, însă s-a ajuns la concluzia
că aceste sectoare pot genera manifestări ale concurenţei neloiale,
conducând la distorsionarea concurenţei.
Pentru eliminarea sprijinului statului sub aspectul subvenţiilor
publice, Comisia Europeană a trebuit să găsească argumente care să
legitimeze aplicarea regulilor în domeniul concurenţei potrivit celorlalte
obiective ale integrării europene.
Un succes în acest domeniu l-a reprezentat adoptarea Directivei cu
privire la Raporturile financiare între guverne şi firmele de stat,
precizându-se modalităţile prin care poate fi denaturată concurenţa în acest
sector:
- prin privilegiile de care s-ar putea bucura întreprinderile publice
producătoare de bunuri şi servicii comerciale, pe calea tratamentelor
preferenţiale în raport cu întreprinderile similare din domeniul privat;
- prin existenţa unor monopoluri naţionale cu caracter comercial
în domeniul transporturilor, energiei şi telecomunicaţiilor, care erau
subvenţionate de stat în tendinţa acestora de a câştiga supremaţia în
economia europeană;
- prin ajutoarele de stat sub forma subvenţiilor, creditelor cu
dobânzi preferenţiale, scutiri de datorii, reduceri sau scutiri de impozite.

5.4. Reforma politicii concurenţiale a Uniunii Europene

Realizarea Pieţei Interne Unice şi a Uniunii Economice şi Monetare

a condus la extinderea pieţelor şi la apariţia a numeroase provocări la
111
adresa economiilor ţărilor din Centrul şi Estul Europei care au aderat după
2004 la UE, privind concurenţa şi politica concurenţială.
Punerea în aplicare a unei politici comunitare funcţionale în
domeniul concurenţei, valabilă pentru toate ţările comunitare, indiferent de
stadiul integrării economice a necesitat rezolvarea a două probleme:
- precizarea obiectivelor şi rolului politicii de concurenţă în
asigurarea competitivităţii interne şi externe;
- partajarea optimă a responsabilităţilor în domeniul politicii de
concurenţă între autorităţile naţionale şi cele comunitare.
Extinderea şi adâncirea procesului de integrare economică,
globalizarea lumii afacerilor şi multiplicarea pieţelor afectează
comportamentul firmelor şi autorităţilor naţionale din U.E., ceea ce impune
dezvoltarea şi reformarea politicii concurenţiale.
La nivel comunitar se apreciază că reforma politicii concurenţiale
trebuie să conducă la înfăptuirea următoarelor obiective:
- întărirea reglementărilor concurenţiale şi aplicarea riguroasă a
legii concurenţei;
- descentralizarea efectivă şi implicarea mai accentuată a
autorităţilor şi instanţelor naţionale din statele membre;
- simplificarea procedurilor de aplicare a reglementărilor şi
reducerea birocraţiei.
Primul obiectiv vizează concentrarea eforturilor Comisiei Europene
asupra problemelor esenţiale care vizează interesul Comunităţii şi creează
probleme aplicării politicii de concurenţă. Comisia va trebui să se
concentreze, în principal, asupra practicilor care încalcă legislaţia şi
cauzează grave prejudicii, pe de o parte, şi să asigure o abordare
predominant economică în aplicarea legislaţiei concurenţiale, pe de altă
parte.
112
 Al doilea obiectiv al reformei urmăreşte implicarea sporită a
autorităţilor naţionale de concurenţă şi a instanţelor judecătoreşti naţionale
în procesul de aplicare şi revizuire a legislaţiei concurenţiale comunitare.
Se doreşte o mai bună partajare a responsabilităţilor Comisiei cu autorităţile
naţionale pentru o alocare eficientă a resurselor cuvenite acestei politici şi
o aplicare a legislaţiei cât mai aproape de interesele cetăţeanului.
În acest sens s-au făcut deja primii paşi prin crearea Reţelei
europene a autorităţilor în domeniul concurenţei care funcţionează astfel:
o autoritate naţională care primeşte reclamaţia anchetează şi se ocupă de
rezolvarea cazului, caz care poate fi anchetat şi de către o altă autoritate
naţională, Comisia intervenind atunci când sunt afectate mai mult de trei
state, situaţie în care autorităţile naţionale vor înceta să acţioneze.
Al treilea obiectiv este reprezentat de reducerea birocraţiei şi
simplificarea regulilor şi procedurilor de aplicare a reglementărilor
concurenţiale pentru companii urmărindu-se o aplicare consistentă şi
uniformă a legislaţiei, fără influenţe politice, precum şi realizarea unei
clarităţi mai mari a regulilor.
În procesul integrării economice a României în U.E. a fost creat
cadrul organizatoric, legislativ şi procedural privind concurenţa, asumat
prin negocierea capitolului „Concurenţă”, prin care a fost acceptat în
întregime acquis-ul comunitar, fără a solicita o perioadă de tranziţie sau
derogare.
Preluarea acquis-ului comunitar în domeniul concurenţei şi
ajutorului de stat a presupus elaborarea legilor cadru, legea concurenţei
nr.21/1996 şi legea ajutorului de stat nr.143/1999 şi a continuat prin
elaborarea legislaţiei secundare (regulamente, hotărâri, decizii).

113
 Aplicarea efectivă şi eficientă a politicii concurenţei a impus
crearea autorităţii naţionale autonome de concurenţă alcătuită din Consiliul
Concurenţei şi Oficiul Concurenţei.
Consiliul Concurenţei elaborează legislaţia secundară necesară şi
aplică prevederile legale în sensul protejării, menţinerii şi stimulării
concurenţei şi a unui mediu concurenţial normal. Oficiul concurenţei,
organ de specialitate al Guvernului, aflat în structura Ministerului
Finanţelor Publice are atribuţii în domeniul aplicării politicii concurenţei şi
ajutorului de stat.
Legea concurenţei 21/1996 are ca scop protejarea, menţinerea şi
stimularea concurenţei în folosul consumatorilor, vizând crearea condiţiilor
pentru evaluarea comportamentului agenţilor economici pe baza unor
principii unitare. Prin această lege se reglementează: înţelegerile şi
practicile concurenţei; abuzul de putere dominantă şi controlul
concentrărilor economice.
Conform legii sunt interzise orice înţelegeri între agenţii economici
şi practici concertate care au ca obiect sau pot avea ca efect restrângerea,
împiedicarea sau denaturarea concurenţei. Legea nu interzice deţinerea
unei poziţii dominante pe piaţa românească. Agenţii economici intră sub
acţiunea legii în măsura în care abuzează de poziţia lor dominantă prin
recurgerea la fapte anticoncurenţiale care afectează comerţul sau
prejudiciază consumatorii: practicarea unor preţuri excesive sau a unor
preţuri de ruinare, refuzul de a trata cu anumiţi beneficiari, impunerea unor
contracte inechitabile, limitarea producţiei, a distribuţiei sau dezvoltării
tehnologice. Legea admite concentrările economice dacă în urma analizei
realizate pe baza criteriilor stabilite se apreciază că sunt compatibile cu un
climat concurenţial normal, iar agenţii economici implicaţi dovedesc că
sunt îndeplinite cumulativ o serie de condiţii vizând creşterea eficienţei
114
economice şi a competitivităţii la export, asigurarea unor avantaje pentru
consumatorii prin preţuri reale mai reduse.
Legea privind ajutorul de stat nr.143/1999 reglementează criteriile
acordării ajutorului de stat în România, cu referiri speciale la notificarea
ajutorului de stat şi pragul minim al ajutorului de stat care nu cade sub
incidenţa obligaţiei de notificare.
Consiliul Concurenţei a adoptat numeroase regulamente care
vizează categoriile de ajutor de stat ce pot fi acordate: ajutorul regional,
ajutorul pentru întreprinderile mici şi mijlocii, ajutorul pentru salvare şi
restructurare.
Pentru a se asigura compatibilitatea acordării ajutoarelor de stat
sub forma facilităţilor cu un mediu concurenţial normal şi pentru
eliminarea oricăror suspiciuni privind acordarea restricţionară a acestora,
Consiliul Concurenţei a solicitat completarea legislaţiei în vigoare prin
stabilirea unor criterii clare, obiective şi verificabile de alocare a
înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi a altor venituri bugetare,
stabilirea unui plafon maxim până la care se poate acorda ajutorul de stat
sub forma înlesnirilor la plata impozitelor, taxelor şi a altor venituri
bugetare, ceea ce depăşeşte acest plafon considerându-se ajutor de stat
individual care trebuie notificat Consiliului Concurenţei.

115
 TERMENI ŞI CONCEPTE

• Concurenţa
• Concurenţa perfectă
• Concurenţa imperfectă
• Concurenţa directă
• Concurenţa indirectă
• Concurenţa loială
• Concurenţa neloială
• Politica concurenţială
• Reguli cu privire la concurenţă
• Controlul exercitat asupra concurenţei
• Competenţe privind gestionarea concurenţei
• Regulamentul nr.17
• Atitudinea reactivă privind concurenţa
• Atitudinea ofensivă a politicii concurenţiale
• Directoratul General IV privind concurenţa
• Comisarul pentru concurenţă
• Practici comerciale restrictive
• Fuziuni
• Achiziţii
• Putere dominantă
• Abuzul de putere dominantă
• Practici abuzive
• Ajutorul de stat
• Ajutoare compatibile
• Ajutoare incompatibile
• Reforma politicii concurenţiale
116
• Consiliul Concurenţei
• Oficiul concurenţei

ÎNTREBĂRI

1. Ce desemnează concurenţa?
2. Care sunt tipurile concurenţei?
3. Care din tipurile concurenţei îndeplineşte rolul de cel mai important
principiu organizaţional al economiei de piaţă?
4. La ce se referă politica de concurenţă?
5. Care este scopul politicii de concurenţă?
6. Care sunt obiectivele (dezideratele) politicii de concurenţă?
7. Care sunt domeniile reglementate prin politica de concurenţă a UE?
8. Care au fost caracteristicile politicii concurenţiale a UE în perioada
1957-1972?
9. Care au fost caracteristicile politicii concurenţiale a UE în perioada
1973-1981?
10. Care au fost principalele preocupări ale politicii concurenţiale în
perioada 1982-2000?
11. Care au fost priorităţile politicii concurenţiale în primul deceniu al
secolului XXI?
12. Precizaţi modalităţile prin care Parlamentul European poate să
influenţeze activitatea Comisiei Europene în domeniul concurenţei.
13. Care sunt atributele Comisiei Europene pe linia politicii de concurenţă?
14. Care sunt deciziile ce pot fi luate de Comisia Europeană în urma
exercitării unei anchete?
15. Enumeraţi tipurile de înţelegeri sau aranjamente între firme precizate
în Tratatul de la Lisabona, ca fiind incompatibile cu principiile
117
 funcţionării pieţei unice.
16. În ce constă Abuzul de putere dominantă?
17. Ce practici abuzive pot fi utilizate de o firmă cu putere dominantă şi
care sunt interzise prin politica concurenţială?
18. Sub ce formă poate fi acordat ajutorul de stat?
19. Precizaţi ajutoarele de stat compatibile cu principiile funcţionării pieţei
interne.
20. Cum pot fi clasificate ajutoarele de stat?
21. Care sunt obiectivele ce se urmăresc prin reforma politicii
concurenţiale?
22. Care sunt atribuţiile Consiliului şi Oficiului concurenţei?

TESTE GRILĂ

1. Precizaţi care din enunţurile de mai jos redau corect ce este

concurenţa:
a. este politica adoptată de stat pentru acordarea de ajutoare;
b. este politica adoptată de stat în domeniul achiziţiilor şi
fuziunilor;
c. este o luptă dusă cu mijloace economice;
d. este o luptă, o rivalitate între ţările membre ale UE;
e. este o confruntare între agenţii economici pentru obţinerea unor
condiţii mai bune de producţie, desfacere şi de efectuare a
operaţiunilor băneşti.

2. Care tip de concurenţă îndeplineşte statutul de cel mai important

„principiu organizaţional al economiei de piaţă”?
a. concurenţa imperfectă;
118
 b. concurenţa loială;
c. concurenţa neloială;
d. concurenţa indirectă;
e. concurenţa perfectă.

3. Care sunt dezideratele politicii de concurenţă?

a. redistribuirea veniturilor în favoarea monopolurilor şi
cartelurilor;
b. ocuparea pieţelor de către marile monopoluri;
c. posibilitatea stabilirii de preţuri administrate;
d. protejarea firmelor mici şi mijlocii;
e. integrarea eficientă a pieţelor naţionale ale statelor comunitare în
piaţa internă unică.

4. Precizaţi care din domeniile prezentate mai jos sunt reglementate prin
politica de concurenţă:
a. monitorizarea ajutoarelor de stat acordate firmelor naţionale;
b. liberalizarea fuziunilor dintre firme;
c. liberalizarea ajutorului de stat;
d. consolidarea sectoarelor economice cu caracter de monopol de
stat;
e. stoparea şi eliminarea acordurilor dintre firme care au ca efect
distorsionarea concurenţei.

5. Care din acţiunile enumerate mai jos nu reprezintă practici interzise

prin politica de concurenţă?
a. protejarea firmelor mici şi mijlocii;
b. realizarea de fuziuni care distorsionează concurenţa;
119
 c. liberalizarea politicii formării preţurilor;
d. abuzul de putere dominantă pe piaţă;
e. crearea de carteluri care să-şi împartă piaţa.

6. Politica concurenţială a UE a fost astfel concepută încât „controlul să

rămână la nivel supranaţional şi să fie exercitat” de:
a. Parlamentul European;
b. Comisia Europeană;
c. Curtea Europeană de Justiţie;
d. Consiliul European;
e. Consiliul Uniunii Europene.

7. Regulamentul nr.17 al Comisiei Europene cu privire la politica

concurenţială au oferit mediului de afaceri siguranţa:
a. practicării de preţuri administrate;
b. respectarea legalităţii este o prioritate;
c. controlul este centralizat;
d. încheierii de acorduri pentru împărţirea pieţelor;
e. utilizării ajutorului de stat.

8. Care au fost principalele caracteristici ale politicii concurenţiale în

perioada 1957-1972?
a. atitudinea sa ofensivă;
b. atitudinea sa reactivă;
c. atitudinea sa defensivă;
d. atitudinea sa constatativă;
e. atitudinea sa înţelegătoare.

120
9. Principala caracteristică a politicii concurenţiale a UE în perioada
1973-1981 a fost:
a. atitudinea sa ofensivă (proactivă);
b. atitudinea sa reactivă (defensivă);
c. atitudinea sa constatativă;
d. atitudinea sa înţelegătoare;
e. atitudinea sa permisivă.

10. În centrul preocupărilor Comisiei Europene privind politica

concurenţială, în perioada 1982-2000 s-au aflat:
a. controlul fuziunilor;
b. controlul ajutoarelor de stat;
c. creşterea rolului Consiliului Europei;
d. creşterea rolului Comitetului Economic şi Social;
e. creşterea rolului statelor naţionale.

11. În prezent, atribuţiile Parlamentului European cu privire la politica

de concurenţă constau în:
a. analiza şi validarea raportului anual pe probleme de concurenţă
prezentat de comisarul de specialitate;
b. în şedinţele plenare adresează întrebări şi solicită răspunsuri cu
privire la politica de concurenţă a Comisiei;
c. Parlamentul controlează activitatea desfăşurată de Comisie;
d. în anumite situaţii Parlamentul invalidează hotărârile Comisiei;
e. Parlamentul nu are atribuţii în legătură cu politica de concurenţă
a comisiei.

121
12. Atribuţiile Consiliului UE pe linia politicii de concurenţă constau în
următoarele:
a. acordarea mai multor libertăţi agenţilor economici;
b. aprobă hotărârile luate de Parlamentul European;
c. controlează activitatea Comisiei;
d. elaborează recomandări;
e. acordarea de excepţii cadru.

13. Atribuţiile Comisiei Europene pe linia politicii de concurenţă constau

în:
a. stabileşte regulile concurenţei;
b. asigură supremaţia dreptului naţional asupra dreptului comunitar;
c. exercită controlul asupra activităţii Curţii de Justiţie;
d. invalidează, când este cazul, hotărârile Parlamentului;
e. efectuează investigaţii şi adoptă soluţii.

14. În activitatea sa pe linia politicii de concurenţă, Comisia Europeană

poate interzice anumite înţelegeri şi acorduri:
a. acordurile de asociere a unor state la UE;
b. acordurile de bună vecinătate între UE şi statele vecine;
c. acordurile de extindere a UE;
d. acordurile de împărţire a pieţelor;
e. acordurile de control al preţurilor.

15. Curtea Europeană de Justiţie are următoarele responsabilităţi pe

linia politicii de concurenţă:
a. supervizează legalitatea regulilor în domeniul concurenţei;
b. supervizează aplicarea reglementărilor;
122
 c. supervizează activitatea şi deciziile Consiliului European;
d. supervizează asigurarea prevalenţei dreptului naţional asupra
celui comunitar;
e. supervizează relaţiile dintre Parlament Consiliu şi Comisie.

16. În cadrul preocupărilor Comisiei Europene pe linia politicii de

concurenţă, în primul deceniu al secolului XXI s-au aflat următoarele
priorităţi:
a. creşterea rolului politicii concurenţiale în asigurarea unei
competitivităţi externe ridicate a economiei comunitare;
b. partajarea optimă a responsabilităţilor privind implementarea şi
controlul politicii concurenţiale între autorităţile naţionale şi cele
comunitare;
c. creşterea rolului comisarului european pentru concurenţă;
d. creşterea rolului Parlamentelor Naţionale;
e. creşterea rolului preşedintelui Comisiei Europene.

17. Tratatul de la Lisabona prevede situaţiile în care se pot accepta

anumite aranjamente între firme, fără a fi afectată concurenţa:
a. acorduri de importanţă majoră judecate prin cifra de afaceri şi
cota de piaţă;
b. acorduri de importanţă minoră judecate prin cifra de afaceri şi
cota de piaţă;
c. înţelegeri de distribuţie totală;
d. înţelegeri de distribuţie selectivă;
e. înţelegeri privind stoparea transferului de tehnologie.

123
18. Exceptarea anumitor înţelegeri, aranjamente, acorduri între firme
poate fi:
a. totală;
b. parţială;
c. individuală;
d. colectivă;
e. globală.

19. Precizaţi care din practicile enumerate mai jos au caracter abuziv:
a. aplicarea, în raport cu partenerii comerciali, a unor condiţii egale
de prestaţii echivalente;
b. practicarea unor preţuri libere de piaţă care să dezvolte
concurenţa:
c. încheierea unor contracte fără condiţionări suplimentare care nu
au legătură cu obiectul contractului;
d. limitarea producţiei, a distribuţiei sau dezvoltării tehnologice;
e. practicarea unor preţuri excesive sau a unor preţuri de dumping.

20. Selectaţi din enumerarea de mai jos ajutoarele de stat compatibile cu

piaţa internă şi care sunt acceptate:
a. ajutoarele cu caracter social acordate consumatorilor individuali;
b. ajutoarele destinate reparării pagubelor provocate de calamităţile
naturale;
c. ajutoarele care denaturează concurenţa;
d. ajutoarele care favorizează anumite întreprinderi;
e. ajutoarele care afectează schimburile comerciale dintre state.

124