CAPITOLUL VII

CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ, EDUCAŢIA ŞI FORMAREA

PROFESIONALĂ ÎN VIZIUNEA UNIUNII EUROPENE

7.1. Politica de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică a

Uniunii Europene

Politica comunitară de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică

a fost constituită în mod treptat, începând cu Tratatele CECO şi
EURATOM şi a continuat cu Actul Unic European, Tratatul de la
Maastricht şi Tratatul de la Lisabona.
În domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, politica
UE s-a dezvoltat prin derularea a şapte programe cadru (P.C.): 1983-1987;
1988-1991; 1992-1994; 1995-1998; 1999-2002; 2003-2006; 2007-2010,
programe considerate ca fiind principalul instrument al politicii comunitare
în domeniul ştiinţei şi tehnologiei.
Tratatul de la Lisabona, referindu-se la derularea cercetării
ştiinţifice prin programe cadru multianuale, precizează „Parlamentul şi
Consiliul, după consultarea cu Comitetul Economic şi Social adoptă un
program cadru multianual în care sunt prevăzute toate acţiunile Uniunii”.
Programul cadru stabileşte obiectivele ştiinţifice şi tehnologice care
trebuie realizate; indică liniile directoare ale acestor acţiuni; stabileşte
cuantumul global maxim şi condiţiile de participare financiară a Uniunii,

156
normele de participare a întreprinderilor, centrelor de cercetare şi
universităţilor, normele privitoare la difuzarea rezultatelor cercetării.
Conform principiului subsidiarităţii, programul cadru defineşte
competenţele Uniunii, atunci când eficacitatea cercetării poate fi
consolidată, şi nu transferarea la nivel comunitar a conducerii cercetărilor,
care poate fi făcută la nivel naţional.
Începând cu anul 2000, Consiliul European a adăugat activităţii de
cercetare ştiinţifică şi dezvoltare tehnologică valenţe noi, prin lansarea
conceptului de „Spaţiu European al Cercetării (SEC), care va face din
secolul XXI un secolul cunoştinţelor”.
Comisia Europeană, prin directoratul însărcinat cu politica de
cercetare ştiinţifică şi tehnologică (CST) a lansat o serie de iniţiative de
ordin juridic legate de înlăturarea obstacolelor în calea liberei circulaţii a
cercetătorilor, cunoştinţelor şi tehnologiilor în Europa, transferul de
tehnologie şi diseminarea rezultatelor.
Preocupările Comisiei Europene au vizat în principal necesitatea
aplicării principiului înscris în Tratatele de la Maastricht şi Lisabona, al
complementarităţii dintre activităţile de cercetare-dezvoltare (CD) ale UE şi
ale statelor membre. „Uniunea şi statele membre – se arată în Tratatul de la
Lisabona – îşi coordonează acţiunile în domeniul cercetării şi dezvoltării
tehnologice, în scopul asigurării coerenţei reciproce a politicilor naţionale
şi a politicii Uniunii”.

157
 În vederea realizării SEC, Comisia Europeană a formulat
următoarele obiective, criterii de selecţie şi instrumente de implementare 1 :
- îmbunătăţirea performanţelor cercetării europene prin
coordonarea şi legarea în reţea a programelor naţionale, prin dezvoltarea
centrelor şi platformelor de cercetare de excelenţă;
- întărirea capacităţii de inovare tehnologică a IMM-urilor;
- dezvoltarea infrastructurii de cercetare prin eforturile comune
ale Uniunii şi statelor membre;
- dezvoltarea resurselor umane, punându-se accent pe mobilitatea
transfrontalieră a cercetătorilor, creşterea participării femeilor şi atragerea
tinerilor în activitatea de cercetare;
- conştientizarea legăturii dintre ştiinţă, societate şi cetăţeni,
cercetarea ştiinţifică servind politicile UE şi necesităţile societăţii şi
cetăţenilor.
Atingerea acestor obiective ale SEC necesită:
- în primul rând, coerenţa de ansamblu a cooperării ştiinţifice şi
tehnologice comunitare, printr-o mai bună coordonare a actului de
cercetare al diferitelor organizaţii şi ale diferitelor sectoare de activitate
comunitare;
- în al doilea rând, consolidarea dimensiunii regionale a CST, prin
utilizarea potenţialului regiunilor şi luarea în considerare a specificului
regional, geografic şi economic al acestora;

1
Gheorghe H. Popescu, Economie Europeană, Editura Economică, Bucureşti,
2007, p.179-196.
158
 - în al treilea rând, consolidarea dimensiunii internaţionale a
cercetării ştiinţifice care să permită cercetării şi industriei europene să
beneficieze de rezultatele cercetării oriunde în lume.
Selectarea proiectelor de cercetare la nivel comunitar are la bază
două criterii:
- cheltuirea fondurilor publice necesită justificare; iar această
justificare o reprezintă beneficiul public al rezultatelor cercetării, beneficiu
care apare cel mai evident la implementarea politicilor comunitare;
- valoarea adăugată europeană relevată prin: acoperirea costurilor;
îmbunătăţirea competitivităţii industriilor comunitare; combinarea
experienţelor naţionale; legătura cu politicile comunitare şi în principal cu
cerinţele societăţii informaţionale.
În ceea ce priveşte instrumentele de implementare a programelor
cadru pentru realizarea SEC, Tratatul de la Lisabona precizează că Uniunea
încurajează „întreprinderile, inclusiv întreprinderile mici şi mijlocii,
centrele de cercetare şi universităţile în eforturile lor de cercetare şi
dezvoltare tehnologică de înaltă calitate; aceasta susţine eforturile de
cooperare ale acestora, urmărind, în special, să permită cercetătorilor să
coopereze liber, dincolo de frontiere, iar întreprinderilor să exploateze pe
deplin potenţialul pieţei interne, prin definirea normelor şi prin eliminarea
obstacolelor juridice şi fiscale din calea acestei cooperări”.
Aceasta presupune: trecerea de la o accepţiune bazată pe proiecte
individuale, la una de grup de cercetători cu planuri financiare globale;
trecerea de la o formă de finanţare instituţionalizată şi permanentă; legătura
în reţea a programelor naţionale ale statelor membre; crearea de centre de

159
excelenţă; legătura strânsă între cercetare, inovare şi întreprinderi;
dezvoltarea şi diversificarea infrastructurii; pregătirea resurselor umane
atrase în activitatea de cercetare; atragerea cercetătorilor prin finanţarea
granturilor; întărirea relaţiei dintre ştiinţă – societate – cetăţeni, având în
vedere nevoile sociale şi consecinţele sociale ale progresului tehnico-
ştiinţific; necesitatea creşterii fondurilor alocate cercetării ştiinţifice şi
dezvoltării tehnologice.

7.2. Politica Uniunii Europene în domeniul educaţiei

şi formării profesionale

7.2.1. Caracteristicile politicii educaţionale şi de formare profesională

Tratatul de la Roma, 1957, de instituire a Comunităţii Economice

Europene, preciza că dimensiunea economică va reprezenta principalul
motor al construcţiei europene, în timp ce educaţia era considerată un
domeniu aflat exclusiv în competenţa statelor membre. Această percepţie a
stat la baza evoluţiei învăţământului comunitar timp de peste două decenii,
deoarece de abia în anul 1976 s-a produs prima schimbare în gândirea
comunitară privitoare la educaţie, fiind adoptată „Rezoluţia privind
programul de acţiune în domeniul educaţiei” care a dat impulsul cooperării
la nivel european privind informarea reciprocă asupra sistemelor naţionale
de educaţie, caracterizate de o mare diversitate.

160
 Tratatul de la Maastricht a adus noi competenţe UE în acest
domeniu, incluzând domeniul educaţiei în sfera responsabilităţilor la nivel
comunitar, recunoscând rolul educaţiei în viitorul UE.
Tratatul de la Lisabona realizează pentru prima dată o distincţie
clară între competenţele UE şi statele membre, introducând o nouă
clasificare. Potrivit prevederilor Tratatului, educaţia şi formarea
profesională intră în categoria acţiunilor de sprijinire, de coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre.
Articolul 165 al Tratatului de la Lisabona subliniază rolul UE în
domeniu. Astfel, „Uniunea contribuie la dezvoltarea unei educaţii de
calitate, prin încurajarea cooperării statelor membre şi, în cazul în care
este necesar, prin sprijinirea şi completarea acţiunii acestora respectând
pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de conţinutul
învăţământului şi de organizarea sistemului educaţional, precum şi de
diversitatea lor culturală şi lingvistică”.
Obiectivele politicii educaţionale ale UE, aşa cum sunt prevăzute
în articolul 165, vizează:
- dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei, în special prin
învăţarea şi răspândirea limbilor statelor membre;
- favorizarea mobilităţii studenţilor şi profesorilor, inclusiv prin
încurajarea recunoaşterii universitare a diplomelor şi a perioadelor de
studiu;
- promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ;
- dezvoltarea schimbului de informaţii şi de experienţă privind
problemele comune sistemelor educaţionale din statele membre;

161
 - favorizarea schimburilor de tineri şi de formatori socio-educativi
şi să sprijinirea participării tinerilor la viaţa democratică a Europei;
- încurajarea dezvoltării educaţionale la distanţă.
Obiectivele politicii de formare profesională sunt precizate în
articolul 166 al Tratatului: „Uniunea va pune în aplicare politica de
formare profesională care sprijină şi completează acţiunile statelor
membre, respectând pe deplin responsabilitatea statelor membre faţă de
conţinutul şi organizarea formării profesionale”.
Uniunea Europeană aplică o politică de formare profesională
urmărind:
- să faciliteze adaptarea la transformările industriale, în special prin
formarea şi reconversia profesională;
- să îmbunătăţească formarea profesională iniţială şi formarea
continuă, pentru a facilita inserţia şi reinserţia profesională pe piaţa forţei
de muncă;
- să faciliteze accesul la formarea profesională şi să favorizeze
mobilitatea formatorilor şi a persoanelor care urmează un program de
formare şi, în special, a tinerilor;
- să stimuleze cooperarea în domeniul formării profesionale între
instituţiile de învăţământ sau de formare profesională;
- să dezvolte schimbul de informaţii şi de experienţă privind
problemele comune sistemelor de formare ale statelor membre.
Competenţele Uniunii Europene în domeniul educaţiei şi formării
profesionale înscriindu-se în categoria celor de sprijin, coordonare sau
completare a acţiunii statelor membre, oferă statelor naţionale o foarte mare

162
libertate de acţiune rămân în continuare responsabile faţă de cetăţeni în
ceea ce priveşte educaţia. Aceasta înseamnă că în domeniul educaţiei şi
formării profesionale nu se cere armonizarea legislaţiei naţionale cu
acquis-ul comunitar, nu se urmăreşte instituirea unei politici comune în
domeniul educaţiei, prin legiferări comunitare, ci păstrarea diversităţii şi
specificului fiecărei ţări.
Politica UE în domeniul educaţiei are la bază principiul
subsidiarităţii 2 : „în domeniile ce nu ţin de competenţa sa exclusivă
Uniunea intervine numai în măsura în care obiectivele acţiunii preconizate
nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel
central, nici la nivel local şi regional, dar pot fi datorită dimensiunilor şi
efectelor preconizate, mai bine atinse la nivelul Uniunii”. Prin urmare,
fiecărui stat comunitar îi revine întreaga responsabilitate în ceea ce priveşte
conţinutul şi organizarea propriului sistem educaţional.
UE promovează cooperarea la nivel european cu ajutorul
programelor comunitare de acţiune în domeniul educaţiei (Socrates) şi
formării profesionale (Leonardo da Vinci), precum şi prin legislaţia
comunitară făcută cunoscută statelor membre prin comunicate, recomandări
sau proiecte pilot, legislaţie adoptată prin procedura de codecizie, în care
puterea este partajată între Parlament şi Consiliu. „Parlamentul European
şi Consiliul – se arată în Tratat – adoptă acţiuni de încurajare, hotărând în

2
Marius Profiroiu (coordonator), Instituţii şi politici europene, Editura
Economică, Bucureşti, 2008, p.241-265; Dinu Marin (coordonator), Economie
Europeană, Editura Economică, Bucureşti, 2004, p.142; Pîrvu Gheorghe,
Guvernarea Uniunii Europene, Editura Universitaria, Craiova, 2010, p.135-145.
163
conformitate cu procedura legislativă ordinară şi după consultarea
Comitetului Economic şi Social şi a Comitetului Regiunilor”.
Instrumentul care asigură implementarea programelor comunitare
în domeniul educaţiei şi formării profesionale şi atingerea obiectivelor
propuse îl reprezintă Metoda deschisă de coordonare 3 . Prin intermediul
acesteia se identifică şi stabilesc obiective comune în domeniul educaţiei,
se evaluează progresele realizate în îndeplinirea obiectivelor, se pot face
analize comparative între ţări referitoare la realizările în domeniul educaţiei
şi formării profesionale, sunt selectate spre generalizare în comunitate
realizările anumitor ţări.
Primele acţiuni de cooperare, la nivel comunitar, în domeniul
educaţiei au avut ca obiectiv informarea reciprocă asupra conţinutului şi
structurii sistemelor naţionale de educaţie, care erau extrem de diverse,
luând naştere Reţeaua de informare asupra sistemelor naţionale
educaţionale (1980). În anul 1984 a fost creată Reţeaua Centrelor
Naţionale de Informare privind Recunoaşterea Academică, care a venit în
sprijinul mobilităţii lucrătorilor în spaţiul comunitar prin transparenţa
informaţiilor privind diplomele şi competenţele acestora. Aceste centre
funcţionează în statele membre şi acordă asistenţă şi informaţii privind
recunoaşterea academică a diplomelor şi perioadelor de studiu.
Primele programe comunitare în domeniul educaţiei au avut ca
obiect cooperarea la nivelul învăţământului superior (Erasmus) între ţările
comunitare, cooperarea în domeniul învăţământului superior între ţările
membre ale UE şi ţările din Centrul şi Estul Europei (Tempus).

3
Pîrvu Gheorghe, [Link]., p.103-118.
164
 În baza cadrului instituţional şi legal în domeniul educaţiei şi
formării profesionale instituit prin Tratatul de la Maastricht au fost derulate
programele: Socrates şi Tempus (în domeniul educaţiei) şi Leonardo da
Vinci (în domeniul formării profesionale).
Scopul programelor educaţionale Socrates şi Tempus a fost acela
de a promova o Europă a cunoaşterii şi de a încuraja învăţarea pe
parcursul întregii vieţi prin: învăţarea limbilor străine, încurajarea
mobilităţilor, promovarea cooperării la nivel european, intensificarea
utilizării noilor tehnologii în domeniul educaţiei.
Programul Leonardo da Vinci a avut ca scop crearea unei arii
educaţionale europene prin promovarea învăţării pe tot parcursul vieţii şi
cooperarea la nivel european între ţările comunitare pentru facilitarea
accesului la formarea profesională vocaţională continuă şi la obţinerea pe
durata întregii vieţi a unor calificări şi aptitudini, cu scopul de a creşte şi
dezvolta adaptabilitatea.
Învăţarea pe parcursul întregii vieţi este denumirea noului
program adoptat de Parlamentul şi Consiliul UE în anul 2006, care are ca
obiectiv principal contribuţia la dezvoltarea Comunităţii, transformând-o
într-o societate avansată, bazată pe cunoaştere. Obiectivele specifice au în
vedere: dezvoltarea calităţii învăţământului pe parcursul întregii vieţi;
întărirea contribuţiei învăţării de-a lungul întregii vieţi la coeziunea socială;
participarea la programul învăţării pe parcursul întregii vieţi a oamenilor
de toate vârstele; promovarea învăţării limbilor străine; dezvoltarea
spiritului antreprenorial.

165
 7.2.2. Priorităţile actuale ale UE în domeniul educaţiei şi
formării profesionale

Tratatul UE subliniază necesitatea modernizării continue a

educaţiei şi formării profesionale, condiţie a asigurării coeziunii sociale. În
programul UE „Educaţie şi formare profesională 2010” se subliniază:
„Toţi cetăţenii trebuie să dobândească şi să-şi actualizeze continuu
cunoştinţele, aptitudinile şi competenţele, cu ajutorul învăţământului pe
parcursul întregii vieţi”. Acest fapt se consideră că va determina o creştere
economică şi a participării forţei de muncă la activităţile economico-
sociale, asigurându-se totodată şi coeziunea socială.
Declaraţia de la Bologna, din iunie 1999, a propus o serie de
reforme necesare pentru a face educaţia din învăţământul superior mai
compatibilă, competitivă şi mai atractibilă pentru cetăţenii europeni.
Scopul procesului declanşat prin Declaraţia de la Bologna îl
reprezintă Convergenţa obiectivelor sistemelor educaţionale ale statelor
semnatare şi, în nici un caz, standardizarea sau uniformizarea
învăţământului superior european, autonomia şi diversitatea sistemelor
educaţionale naţionale fiind respectate. Aceasta va conduce la crearea, până
în anul 2010, a Spaţiului European al Învăţământului Superior cu
următoarele obiective specifice: introducerea sistemului bazat pe formula
3+2+3 (trei ani de facultate, doi ani de master, trei ani de doctorat);
introducerea sistemului de credite transferabile; dimensiunea europeană;
asigurarea calităţii; mobilitatea studenţească.

166
 Politica Comisiei Europene în domeniul învăţământului superior s-
a concretizat în trei reforme:
1. Reforma curriculară: sistemul de învăţământ cu trei cicluri,
recunoaşterea diplomelor, mobilitatea studenţilor;
2. Reforma fondurilor: diversificarea veniturilor universitare: taxe
şcolare, granturi, împrumuturi, fonduri europene;
3. Reforma guvernamentală: autonomia universităţilor.
Procesul Bologna, cu liniile sale directoare, coincide cu politica
Comisiei în domeniul educaţiei şi învăţământului superior urmărindu-se:
1. Crearea Ariei Europene a Învăţământului Superior care va
apropia şi simplifica nivelurile de formare, astfel încât structurile europene
de învăţământ superior să fie mai uşor comparabile şi va face posibilă
recunoaşterea diplomelor.
2. Instituirea unui sistem de învăţământ organizat pe trei niveluri
(3+2+3);
3. Stabilirea unui sistem de credite transferabile care în prezent se
regăseşte în toate ţările comunitare. Sistemul de credite transferabile ECTS
permite mobilitatea naţională şi europeană a studenţilor, recunoaşterea
creditelor şi a diplomelor. Pe această bază s-a convenit ca diploma să fie
însoţită de un supliment de diplomă, redactat bilingv, care oferă
angajatorilor informaţii despre realizările educaţionale ale absolvenţilor.
4. Promovarea mobilităţii academice a studenţilor, profesorilor,
cercetătorilor. S-a convenit să fie ridicate obstacolele în calea mobilităţii şi
încurajarea participării la programele de mobilitate, sprijinind totodată,

167
recunoaşterea completă a perioadelor de studiu efectuate prin aceste
programe.
5. Promovarea cooperării europene în asigurarea calităţii în
învăţământul superior. Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în
Învăţământul Superior (ARACIS) a aderat la Reţeaua Europeană de
Asigurare a Calităţii (ENQA) pentru a beneficia de instrumente deja
verificate şi utilizate în universităţile europene.
6. Promovarea dimensiunii europene a învăţământului superior
prin dezvoltarea curriculară, cooperarea instituţională, programe de studiu,
mobilitate, cercetare.
Comisia Europeană, pe baza liniilor directoare ale educaţiei
promovate de procesul Bologna, a precizat preocupările permanente în
domeniul educaţiei şi formării profesionale: învăţarea limbilor străine,
scop în care a implementat programul „Promovarea învăţării limbilor
străine şi a diversităţii lingvistice”; accesul la educaţie, conştientizându-se
problemele referitoare la integrarea copiilor imigranţilor în sistemele de
învăţământ, accesul la educaţie a copiilor de origine rromă, precum şi
integrarea persoanelor cu handicap, în procesul de educaţie şi formare
profesională; integrarea tehnologiilor informatice şi de comunicaţie în
educaţie, fiind declanşată iniţiativa „e-Learning”, educaţia de mâine care
încearcă să mobilizeze comunităţile educaţionale pentru a grăbi ritmul
schimbărilor din sistemul de educaţie şi formare profesională spre o
societate bazată pe cunoaştere.
În martie 2000 a fost adoptată Strategia de la Lisabona care
propunea un pachet de reforme menit să transforme Europa în „cea mai

168
dinamică şi mai competitivă economie din lume, bazată pe cunoaştere,
capabilă de dezvoltare durabilă, oferind locuri de muncă mai multe şi mai
bune şi o mai mare coeziune socială”. Pentru atingerea acestui scop, s-a
convenit că este necesară şi o schimbare a sistemelor educaţionale fiind
elaborat programul Educaţie şi formare profesională 2010, care propune
atingerea a trei obiective: creşterea calităţii şi eficienţei sistemelor
educaţionale şi de formare profesională în UE; facilitarea accesului la
educaţie şi formare profesională; deschiderea sistemelor educaţionale şi de
formare profesională către întreaga lume.
Programul a fost conceput pentru a permite îmbunătăţirea activităţii
din învăţământ sub toate aspectele: pregătirea profesorilor, dezvoltarea
aptitudinilor de bază ale tinerilor; integrarea în învăţământ a tehnologiei
informaţionale şi comunicării, eficienţa investiţiilor, promovarea învăţării
limbilor străine, mobilitatea studenţilor şi educatorilor, accesibilitatea la
sistemele de învăţământ pentru toată lumea.

TERMENI ŞI CONCEPTE

• Cercetare ştiinţifică
• Dezvoltare tehnologică
• Politici comunitare în domeniul ştiinţei şi tehnologiei
• Programe cadru multianuale de cercetare ştiinţifică şi dezvoltare
tehnologică
• Spaţiul European al Cercetării - SEC
• Cercetarea Ştiinţifică şi Tehnologică - CST

169
• Cercetare – dezvoltare - CD
• Educaţie şi formare profesională
• Obiectivele politicii educaţionale
• Obiectivele politicii de formare profesională
• Reţeaua de informare asupra sistemelor naţionale educaţionale
• Reţeaua Centrelor Naţionale de Informare privind Recunoaşterea
Academică
• ERASMUS
• TEMPUS
• SOCRATES
• LEONARDO DA VINCI
• Europă a cunoaşterii
• Învăţarea pe parcursul întregii vieţi
• Declaraţia de la Bologna, 1999
• Spaţiul European al Învăţământului Superior SEIS
• Reforma curriculară
• Autonomia universitară
• Învăţământ organizat pe trei nivele
• Sistemul Creditelor Transferabile European - ECTS
• Mobilitatea academică
• Strategia de la Lisabona, 2000
• Educaţie şi formare profesională 2010
• ARACIS – Agenţia Română de Asigurare a Calităţii în Învăţământul
Superior
• Dimensiunea Europeană a Învăţământului Superior

170
• Reţeaua Europeană de Asigurare a Calităţii – ENQA

ÎNTREBĂRI

1. Ce defineşte Programul cadru al cercetării ştiinţifice şi dezvoltării

tehnologice potrivit principiului subsidiarităţii?
2. Care sunt obiectivele Spaţiului European al Cercetării?
3. Care sunt criteriile de selectare a proiectelor de cercetare la nivel
comunitar?
4. Care sunt instrumentele de implementare a Programelor cadru pentru
realizarea SEC?
5. Care sunt obiectivele politicii educaţionale ale UE, precizate în Tratatul
de la Lisabona?
6. Care sunt obiectivele politicii de formare profesională precizate în
Tratatul de la Lisabona?
7. Care este instrumentul ce asigură implementarea programelor comunitare
în domeniul educaţiei şi formării profesionale?
8. Care este conţinutul primelor programe comunitare în domeniul
educaţiei?
9. Care este scopul programelor educaţionale Socrates şi Tempus?
10. Ce scop este urmărit prin programul educaţional Leonardo da Vinci?
11. Care este scopul reformelor preconizate prin Declaraţia de la Bologna?
12. În ce s-a concretizat Politica U.E. în domeniul învăţământului superior?
13. Ce s-a urmărit prin procesul Bologna în domeniul învăţământului
superior?

171
14. Care sunt obiectivele urmărite prin programul Educaţie şi Formare
Profesională 2010?

TESTE GRILĂ

1. Programul cadru privind cercetarea ştiinţifică şi dezvoltarea

tehnologică, potrivit principiului subsidiarităţii defineşte:
a. competenţele Uniunii;
b. transferarea la nivel comunitar a conducerii cercetării;
c. nu transferarea la nivel comunitar a conducerii cercetării;
d. cooperarea cu alte grupări integraţioniste în domeniul cercetării
şi dezvoltării tehnologice;
e. competenţele Parlamentului European în acest domeniu.

2. Politica UE în domeniul cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice:

a. reprezintă o competenţă exclusivă a UE;
b. reprezintă o competenţă exclusivă a statelor naţionale;
c. reprezintă o rezultantă a coordonării acţiunilor UE şi statelor
membre;
d. reprezintă o competenţă exclusivă a Consiliului European;
e. reprezintă o competenţă exclusivă a Parlamentului European.

3. În vederea realizării SEC, Comisia Europeană a formulat următoarele

obiective:
a. îmbunătăţirea performanţelor cercetării europene;

172
 b. conştientizarea legăturii dintre ştiinţă, societate şi cetăţeni;
c. cheltuirea fondurilor publice necesită justificare;
d. creşterea valorii adăugate europene prin acoperirea costurilor;
e. consolidarea cercetării ştiinţifice internaţionale.

4. Selectarea proiectelor de cercetare la nivel comunitar are la bază

criteriile:
a. creşterea valorii adăugate europene care să asigure acoperirea
costurilor;
b. cheltuirea fondurilor publice necesită justificare;
c. coerenţa de ansamblu a cooperării ştiinţifice şi tehnologice
comunitare;
d. dezvoltarea resurselor umane;
e. dezvoltarea infrastructurii de cercetare.

5. Obiectivele politicii UE în domeniul educaţiei precizate în Tratatul de

la Lisabona sunt:
a. dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei;
b. promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ;
c. cooperarea în domeniul formării profesionale între instituţiile de
formare profesională;
d. facilitarea accesului la formarea profesională şi facilitarea
mobilităţii formatorilor;
e. dezvoltarea schimbului de informaţii şi experienţa.

173
6. Obiectivele politicii UE în domeniul formării profesionale precizate în
Tratatul de la Lisabona sunt:
a. cooperarea în domeniul formării, profesionale între instituţiile de
formare profesională;
b. facilitarea accesului la formarea profesională şi facilitarea
mobilităţii formatorilor;
c. dezvoltarea dimensiunii europene a educaţiei;
d. promovarea cooperării între instituţiile de învăţământ;
e. favorizarea schimbului de tineri şi de formatori educativi.

7. Politica UE în domeniul educaţiei are la bază:

a. principiul anualităţii;
b. principiul partajării competenţelor;
c. principiul subsidiarităţii;
d. principiul neamestecului în treburile interne;
e. principiul finanţării.

8. Primele programe comunitare în domeniul educaţiei au avut ca obiect:

a. cooperarea la nivelul învăţământului superior între ţările
comunitare (Erasmus);
b. cooperarea la nivelul învăţământului superior între ţările UE şi
ţările din Centrul şi Estul Europei (Tempus);
c. cooperarea între ţările din Centrul şi Estul Europei;
d. cooperarea dintre ţările comunitare şi SUA;
e. cooperarea dintre ţările din zona Mării Negre.

174
9. Scopul programelor educaţionale Socrates şi Tempus a fost:
a. promovarea unei Europe a cunoaşterii;
b. încurajarea învăţării pe parcursul întregii vieţi;
c. crearea Reţelei Centrelor Naţionale de Informare şi Recunoaştere
Academică (1984);
d. crearea Reţelei de Informare asupra sistemelor naţionale
educaţionale (1980);
e. implicarea Parlamentului European în programele educaţionale.

10. Scopul procesului declanşat prin declaraţia de la Bologna îl

reprezintă:
a. convergenţa obiectivelor sistemelor educaţionale ale statelor
semnatare;
b. crearea Spaţiului European al Învăţământului Superior;
c. transferarea la nivel comunitar a sarcinilor privind educaţia;
d. transferarea la nivel comunitar a sarcinilor privind formarea
profesională;
e. finanţarea la nivel comunitar a programelor educaţionale.

11. Reforma învăţământului superior în viziunea Comisiei Europene s-a

concretizat în:
a. reforma curriculară;
b. autonomia universităţilor;
c. restricţionarea fondurilor;
d. organizarea învăţământului pe trei nivele;

175
 e. promovarea mobilităţii academice a studenţilor, profesorilor şi
cercetătorilor.

12. Strategia de la Lisabona 2000 a propus un pachet de reforma menit:

a. să transforme Europa în cea mai dinamică şi mai competitivă
economie din lume;
b. să asigure Europei capacitatea de dezvoltare durabilă;
c. să permită accesul la educaţie;
d. să promoveze mobilitatea academică;
e. să permită crearea Ariei Europene a Învăţământului Superior.

176