PLUMB

de George Bacovia

Introducere:
George Bacovia este un scriitor reprezentativ al perioadei interbelice,
fiind considerat cel mai original poet de după Eminescu. O operă
fundamentală a marelui scriitor este „Plumb”, poezie publicată în
volumul cu același nume din anul 1916, și care se încadrează în estetica
simbolistă.

Simbolismul este o mișcare artistică și literară de la sfârșitul sec. al

XIX-lea care apare ca o reacție împotriva romantismului,
parnasianismului și naturalismului. Manifestându-se inițial în Franța,
simbolismul se extinde ulterior în alte țări europene și pe continentul
american.

Simbolismul este primul curent românesc născut într-un moment

aproape sincronic celui european. Spre deosebire de romantism și
clasicism, curente literare ale căror ecouri apar în literatura noastră la o
oarecare distanță de timp, simbolismul are șansa de a găsi în România
o cultură și o literatură europenizate ca spirit.

Denumirea curentului este dată de articolul-manifest „Le

symbolisme”, semnat de Jean Moreas și publicat în revista „Le Figaro” în
1886. Prima denumire a celor care dăduseră impuls orientării novatoare
fusese aceea de „decadenți”, căci tot în 1886 apărea și o altă revistă,
intitulată „Le Decadent”, care grupa în jurul ei pe discipolii poetului Paul
Verlaine. Termenul propus de Moreas, simbolism, îl va înlocui cu timpul
pe rivalul său.

Simbolismul promovează o nouă viziune asupra poeziei, ca artă de a

simți, bazată pe utilizarea simbolului plurivoc. Imaginile artistice
reprezintă un mijloc de exprimare a corespondențelor între elementele
universului.

Printre temele și motivele literare regăsite în lirica simbolistă se

numără: tema citadină, boala, singurătatea, natura receptată ca trăire
și nu ca decor, toamna, ploaia etc. Tehnicile preferate de poeții
simboliști sunt: corespondența, sugestia, repetiția, versul refren,
cultivarea simbolului și, nu în ultimul rând, sinestezia, preferată pentru
marea putere de sugestie. Simboliștii consideră că limbajul poetic se
bazează pe sugestia sonoră a cuvintelor. Pentru simbolistul Mallarme,
poezia trebuie să fie capabilă să sugereze cititorilor sentimentele și, mai
ales, senzațiile trăite de autor: „a numi un obiect înseamnă a suprima
trei sferturi din plăcerea pe care ți-o dă un poem, plăcere care constă în
bucuria de a ghici încetul cu încetul.”

Simbolismul a fost promovat la noi de Al. Macedonski, prin articole

programatice, reviste și cenaclul simbolist „Literatorul”. În evoluția
simbolismului românesc pot fi identificate patru etape: perioada
teoretizărilor – ce îl are ca reprezentant pe Al Macedonski,
pseudosimbolismul, reprezentat pe latura poeticii de Ovid Densusianu,
simbolismul exterior sau minulescian, iar ultima etapă, simbolismul
autentic, bacovian, îl are ca reprezentant pe G. Bacovia care afirma: „Cât
despre mine am fost și rămân un poet decadent.”

Poezia lui Bacovia se află la o răscruce a istoriei literare române,

trecerea spre modernism. Bacovia este un simbolist autentic, de o
originalitate deosebită, ilustrând o atmosferă particulară, numită
ulterior bacovianism.

Încadrare în estetica simbolista

+ 2 trasaturi
Poezia „Plumb” se încadrează în estetica simbolistă prin teme și
motive, prin cultivarea simbolului, a sugestiei, prin corespondență,
decor, cromatică, tehnica repetițiilor ce conferă poeziei muzicalitate
interioară și, nu în ultimul rând, prin dramatismul trăirilor eului liric.

★ O primă trăsătură ce face posibilă încadrarea poeziei în

estetica simbolistă este corespondența. În „Plumb”, Bacovia
realizează corespondența între spațiul exterior și cel interior,
sufletesc. Astfel, un catren este dedicat descrierii decorului
funerar, iar al doilea sufletului ars de patima creației.
★ O a doua trăsătură simbolistă ce se regăsește în poezie este
cultivarea simbolui. Cuvintele cu valoare de simbol aparțin
câmpului semantic al morții ( „sicriele”, „cavou”, „coroanele”,
etc…) și alcătuiesc decorul funerar. Însă simbolul central al
 textului este plumbul, metal de culoare gri-cenușie, greu,
toxic ce sugerează apăsarea sufletească, tristețea,
pesimismul, deznădejdea, disperarea, toate acestea fiind
trăiri ale eului liric bacovian. Alegerea acestui metal pentru
redarea sentimentelor eului liric nu este întâmplătoare, ci
amintește de obsesia alchimiștilor de a transforma plumbul
în aur. Poetul încearcă să găsească o cale de a înnobila
ființa umană prin poezie. Într-un interviu Bacovia declara: „În
plumb văd culoarea galbenă. Compușii lui dau precipitat
galben. Temperamentului meu îi convine această culoare.
Plumbul ars e galben. Sufletul ars e galben.” Tot ce atinge
plumbul, ca într-o alchimie răsturnată își schimbă esența și
devine moarte și apăsare: zborul se transformă în cădere,
florile mor și împietresc pe morminte, până și moartea e
turnată în plumb.

Textul este o artă poetică modernă pentru că prezintă relația

poetului cu lumea, o lume lipsită de aspirații și bântuită de moarte,
simbolizată în text de cuvântul „cavou”. Textul aparține lirismului
subiectiv, fiind prezente mărci lexico-gramaticale ale prezenței eului
liric: „stam”, amorul meu”, „am început” etc.

Tema centrală a poeziei este condiția poetului izolat într-o lume

artificială, incapabilă să-l înțeleagă. Aceasta este conturată de tema
morții ce este prezentată ca pietrificare, aspect sugerat de elementele
decorului funerar. Eul liric apare în ipostaza de spectator al propriei
morți sufletești, de aici reieșind și tema depresiei.

2 elemente de
structura/compozitie/limbaj
1. Un prim element de structură relevant este titlul, ce
coincide cu simbolul central „plumb”, repetat în poezie de
șase ori, în poziții simetrice. Pornind de la sensul denotativ
al cuvântului ( element chimic, metal maleabil, greu, toxic, de
culoare gri-cenușie ), acesta devine, prin conotație, un
simbol pentru apăsare sufletească, claustrare și monotonie.

2. Al doilea element de compoziție semnificativ este prozodia.

În acest sens, poezia este alcătuită din două catrene, cu
rimă îmbrățișată, măsura este de zece silabe și ritmul
predominant iambic.
 Structura
Discursul liric este organizat sub forma unui monolog confesiv alcătuit
din două catrene simetrice și identice ca structură. Ele ilustrează
perfect cele două planuri ale poeziei – planul exterior și planul interior.
Acest dublu tipar este specific poeziei bacoviene, planul exterior fiind
întotdeauna o reflectare a celui interior.

Incipitul așază direct poezia în zona morții, în timp ce finalul

aduce o imagine a neputinței prin „aripile de plumb”.

Doua secvente comentate

Primul catren surprinde elemente ale cadrului spațial închis,
apăsător, sufocant, în care eul liric se simte claustrat. Este prezent aici
motivul lume-cavou. Elementele decorului, „sicriele de plumb”, „coroanele
de plumb”, „flori de plumb”, „funerar veșmânt”, sunt artificii funerare de
duzină, tipice pentru mica burghezie de provincie. Repetarea epitetului
„de plumb”are multiple sugestii, insistând asupra existenței mohorâte.
Vântul este singurul element de mișcare ce produce efecte reci,
specifice morții, dar și scârțâitul coroanelor („și scârțâiau coroanele de
plumb”). Cadrul temporal nu este precizat, însă atmosfera macabră
poartă sugestia nocturnului.

Al doilea catren este o imagine în oglindă a primului. Prin verbul

„dormea” se reia ideea somnului veșnic. Debutul stă sub semnul
tragicului existențial generat de dispariția afectivității. Cuvântul „întors”
este misterul poeziei („dormea întors amorul meu de plumb”). Eul liric își
privește sentimentele ca un spectator, fiind prezent aici motivul
trup-cavou. El asistă neputincios propriilor gânduri și trăiri, strigătul
fiind unul de disperare („și am început să-l strig”). Starea de solitudine a
eului poetic, de înstrăinare de lume este amplificată prin repetarea
sintagmei „stam singur”, dar și a punctelor de suspensie așezate
simetric în versul al treilea al fiecărei strofe („stam singur în cavou…și era
vânt”, „stam singur lângă mort…și era frig”).

Bacovia creează în poezia „Plumb” un univers bântuit de moarte

care șochează, însă șocul este voit. În prefața vol. Plumb, N. Manolescu
afirmă că Bacovia „e modern fiindcă șochează – ochiul, urechea,
imaginația, arta”.
 Muzicalitatea exterioară a poeziei este dată de elementele de
prozodie: rima îmbrățișată, ritmul iambic și măsura de 10 silabe.
Muzicalitatea interioară este dată de tonalitatea stinsă a imperfectului
cu aspect durativ, „dormeau”, „dormea”, „era”, ce imprimă ideea de
repetitivitate și permanență a stării de angoasă. Armonia versurilor se
realizează prin combinarea vocalelor închise din cuvinte precum
„plumb”, „veșmânt” sau „vânt”, cu tonalitățile stridente, aproape
onomatopeice din „scârțâiau”sau „frig”. Folosirea perfectului compus nu
întrerupe seria imperfectelor, deoarece, verbul „am început” conține
ideea semantică de continuitate. La nivel lexical, se remarcă termenii
din câmpul semantic al morții: „sicriu”, „mort”, „coroane”.

În concluzie, poezia „Plumb” ilustrează câteva dintre

aspectele esențiale ale liricii simboliste, iar autorul creează o
viziune tragică asupra lumii și vieții, de prizonier al propriilor
senzații și percepții. Bacovia devine unul dintre cei mai importanți
promotori ai tendințelor novatoare din poezia românească.